stiri

Business24.ro

Natalia Beketova - femeia cu 120 de vieti

La prima vedere, Natalia Beketova pare o persoana obisnuita. Are 31 de ani si lucreaza ca vanzatoare intr-un magazin din statiunea Anapa, aflata in regiunea ruseasca Krasnodar, de pe coasta de nord a Marii Negre. Insa clientii magazinului, in parte turisti straini, au constatat ca, indiferent in ce limba i se adreseaza, Natalia ii poate intelege. Ea are un dar cu totul special: cunoaste 120 de limbi straine 

Ora de matematica

Natasa s-a nascut in 1979 in Polonia. Tatal sau facea parte din trupele sovietice stationate pe teritoriul polonez, in cadrul Tratatului de la Varsovia. Peste cativa ani, s-a mutat impreuna cu familia inapoi, in Rusia. La scoala nu se facea remarcata prin nimic, din contra, era o eleva mediocra. "Intr-o zi, pe cand eram in clasa a IX-a, ma straduiam sa rezolv un test la matematica. Am incercat sa ma uit in foaia colegei de banca, dar in acea clipa severa mea profesoara a strigat la mine: "Beketova! Te dau afara!". M-am speriat ingrozitor, capul a inceput sa-mi vajaie si inima sa bata intr-un ritm accelerat.

Totul se invartea si imaginea mi s-a intunecat. Am simtit ca zbor catre cer. In jurul meu dansau scantei de smarald si mingi de foc, pe care le atingeam fara sa simt vreo durere. Pluteam si simteam o fericire si o liniste neomeneasca. Nu pot spune cat a durat totul, insa cand m-am trezit, nu stiam unde ma aflu. Oamenii din jurul meu se precipitau si strigau". Asistenta liceului, Lidia Dmitrieva, isi aminteste de spaima cumplita prin care a trecut in acea zi cu Natasa. "Cand si-a revenit din lesin, a inceput sa baiguie neinteligibil, intr-o limba ce nu era rusa si parea de origine germanica. Profesoara de engleza a reusit sa descifreze doar atat: "Nu mai tipati la mine! Ma numesc Ann McDowell"".
Natasa a fost internata de urgenta la spital, dar dupa 24 de ore a fost externata. Starea ei fizica era normala. Fapt uimitor, din ziua lesinului, Natasa nu mai stia o boaba ruseste. Isi uitase complet limba materna. In schimb, in mintea ei rasareau zilnic noi si noi cuvinte din limbi diferite. Familia, inspaimantata de intreaga poveste, a dus-o la diversi medici. Niciunul nu a putut pune vreun diagnostic, caci Natasa parea absolut normala.
La Moscova a fost supusa unor analize si teste detaliate, efectuate de psihologi, antropologi si lingvisti. Toti acesti oameni de stiinta se aflau in fata unei enigme care nu se lasa elucidata. Insa o concluzie se impunea cu certitudine: Natalia Beketova nu era un om bolnav psihic, nu mintea si, cu siguranta, era capabila sa vorbeasca aproximativ 120 de limbi straine. Iar cu atat mai neobisnuit este faptul ca in memoria ei "traiau" limbi vechi, ale unor popoare disparute de mult timp. Istoricii impreuna cu filologii de la Universitatea din Moscova au stabilit ca avea cunostinte bogate de chineza veche, egipteana, babiloniana, etrusca, slava veche si multe alte limbi antice.
Lingvistii de la Universitatea din Moscova, impresionati de numarul fabulos de limbi straine pe care Natasa il vorbea, au cercetat pana si Cartea Recordurilor. Ei au aflat ca omul care cunoaste cele mai multe limbi straine din lume este Ziad Fazah, nascut in Liberia. In Guiness Book, este consemnat ca acesta vorbeste 55 de limbi straine, in afara de limba sa materna. Deci, Natalia Beketova cunoaste de doua ori mai multe!



Discul din Phaistos

In plus, Natasa cunoaste limbi ale unor triburi despre care se stie doar in ce perioada au trait, spre exemplu, limba vorbita de un trib din Polinezia, Ngoba, ce a trait cu 6 secole inainte de Hristos. Pentru a-si demonstra cunostintele, Natasa a fost supusa unui test, de catre un grup de experti in limbi antice. Astfel, i s-a dat un text inscris pe legendarul disc Phaistos, pe care, in doar cateva ore, Natalia Beketova a reusit sa il descifreze.
Discul din Phaistos, una din marile enigme arheologice nedeslusite pana in ziua de azi, a starnit de-a lungul a zeci de ani diverse controverse.

Discul din Phaistos

�

Aproape tot ce tine de acest artefact antic este controversat, de la scop si semnificatie, la regiunea in care a fost realizat. Misterioasa tablita din argila a fost descoperita pe insula Creta, din Grecia, printre ruinele palatului minoic din Phaistos, in 1903, de arheologii italieni. La fel de controversata este si varsta precisa a discului. Scrierea nedescifrata incrustata pe obiect sugereaza ca acesta dateaza din jurul anului 1650 i.Hr. Marea dificultate a traducerii celor aproximativ 250 de pictograme, in lipsa altor exemple ale acestui gen de scriere, nu i-a descurajat insa pe cercetatori. Natura unica a textului, in loc sa-i indeparteze, i-a captivat si mai mult. Insa cu toate eforturile, pana in prezent nu s-a putut traduce cu exactitate textul incrustat pe disc. Doar se presupune ca acesta abordeaza si probleme de natura morala.
Dupa doar cateva ore de studiu, Natalia Beketova a realizat ceea ce multi altii inaintea ei nu au reusit, poate in ani. Desi oamenii de stiinta nu au posibilitatea sa confirme traducerea realizata de Natasa, totusi ei nu o pot nici contesta. Un fragment din acest text suna asa: "Nu este demon cel care m-a subjugat... Caci caznele, durerile si tortura cu care mi-am pedepsit dusmanul s-au intors impotriva mea, inrobindu-ma".

Atingerea miraculoasa

Iata ce povesteste un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, Mihail Recikin: "Am cunoscut-o in urma cu 10 ani pe Natalia, nu datorita cunostintelor sale in limbi straine, ci pentru abilitatea ei de a pune un diagnostic dintr-o privire. Ajunsesem la Moscova la un centru medical unde un prieten de-al meu era doctor recunoscut. Spre stupoarea mea, el mi-a recomandat sa ma las consultat de asistenta lui care, spunea el, are o capacitate deosebita". Scriitorul a relatat cum Natasa l-a analizat atent pentru cateva clipe, s-a sprijinit de perete, parca adunandu-si fortele, si a inceput sa vorbeasca, ca si cum ar fi citit dintr-o carte. "Ati avut o interventie chirurgicala la ambii ochi din cauza deteriorarii mecanice a corneei. Acum aveti dioptrii de 0,65 la ochiul stang si 0,59 la cel drept". Este bine cunoscut faptul ca o asemenea operatie la ochi nu este vizibila, nu lasa urme, aceasta fiind efectuata cu laserul. Mihail Recikin a confirmat si faptul ca Natasa ii "ghicise" perfect dioptriile ochilor.
Dupa intoarcerea in Rusia, Beketova a reusit sa absolve un colegiu si s-a angajat ca sora medicala la un spital din Moscova. Aici si-a descoperit o alta capacitate uimitoare, pe care probabil o capatase tot in urma socului din adolescenta. Ea vindeca diverse afectiuni, doar atingand pacientii. Drept marturie stau inregistrarile video din timpul sedintelor ei terapeutice. "Cand asisti ca doctor la o asemenea vindecare miraculoasa, ai senzatia ca esti victima unui sarlatan", declara medicii specialisti ai clinicii. Participand la sesiunile terapeutice, ei au constatat uluiti cum Natasa, doar prin puterea mainilor, vindeca bolnavii internati in clinica. In aceste momente, in jurul capului ei aparea un cerc luminos alb, care catre finalul sedintei se transforma intr-unul de culoare violet. Cu toata aparatura moderna a medicinii din ultimii ani, specialistii clinicii nu si-au putut explica in nici un fel fenomenul miraculos. Cert este ca, in timp, si-a pierdut aceasta capacitate, poate pentru ca si-a epuizat resursele.

Sufletul zburator

Natasa are o explicatie proprie a intregii sale experiente: reintruparea. "Constiinta mea este ca o foaie alba de hartie, pe care o mana nevazuta a desenat niste semne necunoscute. Dar intr-o clipa, ca prin minune, mintea mea le-a recunoscut. Cele 120 de limbi care brusc mi-au devenit ca limbi materne provin din cele 120 de vieti traite de mine anterior. Am amintiri fragmentare, din aproape fiecare dintre ele, dar imi este imposibil sa refac totul. Consumul energetic este imens, dupa numai cateva minute de sfortare ma simt complet epuizata". Ea sustine ca sufletul ei a traversat timpul, de la civilizatiile primitive, pana la istoria secolului XX.

Budha, relief in piatra din Borobudur - Indonezia. Simbolul reintruparii

�

"Imi amintesc ca am facut parte dintr-un trib primitiv, purtam haine din piele de animale si locuiam intr-un fel de iurta. Filmul se deruleaza si ma aflu in Japonia... Sunt pe marginea unui lac, imbracata intr-un kimono roz, privind in zare. Apoi ma vad in uniforma armatei napoleoniene, ma numesc Jan Dever. Am si imaginea propriei morti: la varsta de 21 de ani, strapuns de baioneta unui soldat al Imperiului tarist. In ultima viata am murit de tifos la 13 ani, in Germania".
Relatarile Natasei par a fi fragmente dintr-un puzzle ce se dovedeste greu de imbinat. Tatiana Grigorieva, profesor doctor la Institutul de Studii Orientale, a incercat sa rezolve aceasta engima. Dupa opinia ei, intreaga evolutie si transformarea Natasei dintr-o persoana cu o educatie modesta intr-un poliglot erudit, s-a produs odata cu socul emotional din adolescenta. Acest fenomen se poate asocia cu procesul numit anamneza, adica amintirile ideilor pe care sufletul le-a cunoscut intr-o existenta anterioara. Exista o teorie destul de vehiculata in zilele noastre, potrivit careia creierul uman foloseste doar 10% din intreaga sa capacitate. Profesorul Tatiana Grigorieva sustine ca anamneza Natasei a aparut ca urmare a stresului si, practic, a "trezit" restul de 90%.

Enigma metempsihozei

Conceptul de metempsihoza, potrivit caruia sufletul traverseaza un lung sir de vieti, de-a lungul a mai multe secole sau chiar milenii, se regaseste in mai multe religii. Aceasta "roata a vietilor" multiple se intalneste cel mai adesea in budism si hinduism, dar si in literatura ezoterica evreiasca, la egipteni si chiar la unele popoare precrestine. In religia crestina nu exista reincarnare, asa cum sta scris in Biblie, Epistola catre Evrei cap. 9.27-28: "Si, dupa cum oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata, tot asa si Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, celor care Il asteapta, nu in legatura cu pacatul, ci pentru mantuire".

In tot mai multe clinici rusesti se practica terapia prin hipnoza, pentru activarea subconstientului

�

Marturiile oamenilor cu privire la amintirile din vietile lor anterioare au fascinat oamenii de stiinta. Se pare ca cel mai adesea aceste amintiri apar brusc, aceasta experienta uimitoare fiind intalnita de obicei la copii. Adeptii teoriei explica aceasta prin faptul ca un copil este mai aproape de viata trecuta, iar memoria sa nu a fost inca "rescrisa" cu evenimentele act

ualei existente. Adultii care incep sa-si reaminteasca vieti trecute o fac, cel mai adesea, ca urmare a unei experiente iesite din comun, cum ar fi un soc puternic sau o lovitura la cap.
Profesorul Ian Stevenson, sef al Departamentului de psihiatrie de la Universitatea Virginia, din Charlottesville, este unul dintre cei mai cunoscuti autori care si-a dedicat intreaga cariera studiului reincarnarii. El considera ca notiunea de reincarnare ar putea-o completa pe cea a ereditatii si ar putea sprijini medicina moderna, pentru a intelege aspecte necunoscute ale comportamentului uman. Stevenson considera ca reincarnarea este triumful sufletului asupra mortii trupului, desi niciodata nu a sugerat ca exista un proces fizic prin care personalitatea cuiva ar putea supravietui mortii.

Franturi din memoria Universului

Poate cel mai celebru caz studiat de specialistul american a fost acela al baietelului Sujith, din Sri Lanka. Se spune ca abia invatase sa vorbeasca, cand Sujith le-a povestit parintilor ca in viata anterioara se numise Sammy si era muncitor la caile ferate si traficant de bauturi spirtoase. Dupa o cearta cu sotia sa, Sammy plecase de necaz la carciuma, sa se imbete. Catre miezul noptii, la intoarcerea catre casa, fusese lovit de un camion si omorat. Micul Sujith isi batea la cap periodic parintii sa-l duca la Gorakana, localitatea unde traise Sammy. In plus, baietelul vadea o pasiune nefireasca la varsta lui pentru tigari si arak, bautura spirtoasa specifica zonei.
Parintii nu fusesera niciodata in acea localitate si nu cunosteau pe nimeni care sa semene macar cu descrierea lui Sammy. Totusi, fiind budisti, credeau in reincarnare, astfel ca nu au fost din cale-afara de surprinsi de povestea fiului. Investigatiile ulterioare, dintre care una condusa de profesorul Ian Stevenson, au putut confirma ca cel putin 60% dintre afirmatiile facute de Sujith erau reale. Cand, in cele din urma, baietelul s-a intalnit cu rudele lui Sammy, acestea au ramas uimite de familiaritatea cu care le vorbea, precum si de faptul ca le stia numele de alint.
Pe o perioada de mai bine de 40 de ani, profesorul Ian Stevenson a calatorit in toata lumea, investigand cazurile a peste 2000 de asa-zisi "reincarnati". Intamplator, prin anul 1995, a cunoscut si cazul Natasei. Cercetatorul nu a fost deloc mirat de capacitatile speciale ale tinerei, explicatia lui fiind una relativ simpla. Conform spuselor sale, chiar daca posibilitatea reincarnarii s-ar exclude, totusi Natasa, prin socul suferit, a reusit cumva sa se conecteze la memoria colectiva a Universului. Acest "izvor" adormit, alcatuit din memoria tuturor fiintelor vii, fie ca sunt oameni, animale sau chiar plante, se afla undeva in afara spatiului si timpului. Profesorul Stevenson sustine ca Natalia Beketova a sorbit din picurii acestui izvor nesecat de amintiri colective.

Un final mereu amanat

"Fenomenul Natalia Beketova", asa cum a fost numit de catre specialistii rusi, ramane o enigma. Totusi, Natasa sustine ca dupa experienta din adolescenta, viata i s-a transformat intr-un cosmar. Dintr-un om simplu, a carui existenta de pana atunci nu anunta nimic spectaculos, a devenit, dintr-o data, subiectul unor controverse stiintifice si religioase. Dincolo de concluziile acestor dezbateri, un fapt ramane cert: viata Nataliei nu s-a schimbat in bine. Fiind in centrul atentiei, a fost nevoita sa suporte reactii mai mult sau mai putin prietenoase, priviri iscoditoare sau agresive. Ea admite ca unii cercetatori au ajuns sa o admire si ca experienta ei este in continuare subiectul unui studiu de caz. Altii, pur si simplu, nu o cred, si considera ca intreaga ei poveste este inventata pentru a atrage atentia. "Eu imi amintesc cu siguranta ca am trait in Germania si ca am murit la 13 ani, de febra tifoida. Si acum, cand inchid ochii, pot simti flacarile si ghearele mortii. Este ca si cum as vedea un film de groaza. Doar ca este propriul meu film. Nu stiu exact cati ani am, poate ca am 5 ani, poate ca am 500. Imi doresc ca filmul acesta sa se termine si sa duc o viata normala. Acum nu mai vreau analize si demonstratii. Lucrez ca o simpla vanzatoare si asta ma ajuta. Mi se mai intampla uneori ca oamenii sa intre in magazin nu pentru cumparaturi, ci doar pentru a se holba la mine. Traiesc cu credinta in Dumnezeu si-mi port crucea, cu nadejdea ca toate aceste cazne care, poate, mi-au fost date, se vor sfarsi".

PIETRELE VII

Pietrele traiesc, respira, au batai regulate de inima, "germineaza", cresc si imbatranesc, se misca! Fac tot ceea ce este specific organismelor vii, numai ca intr-un ritm extrem de lent. Dar ultima noutate legata de ele e de-a dreptul uluitoare: pietrele se si inmultesc. Atentie, deci, cum va purtati de acum inainte, cand va iese in drum o piatra 

Batai de inima, respiratii si pasi

Cei care au evidentiat faptul ca pietrele se comporta ca niste organisme vii au fost geologii francezi Arnold Rheshar si Pierre Escollet. Dupa studierea mai multor tipuri de roci, colectionate din diverse parti ale lumii, au ajuns la aceasta uimitoare constatare: anume, ca pietrele sunt vii! Foarte multi colegi geologi nu au fost de acord cu studiile lor, considerandu-le empirice. Dar Rheshar si Escollet nu s-au abatut de la convingerea lor. Pietrele au o structura schimbatoare de-a lungul timpului, ceea ce este rezultatul unei "uzuri" interne, de natura energetica, si care nu este legata
de calitatea solului si eroziunea apelor. Cei doi geologi francezi considera ca pietrele obisnuite respira o data la trei zile, iar altele, in functie de natura lor, au nevoie de pana la doua saptamani ca sa respire o data. "Respiratia" a fost corelata cu schimbarea nuantei de culoare a pietrelor, indicand acelasi tip de "activitate", anume oxigenarea. "Bataile de inima" care se produc o data la trei zile, conform celor doi geologi, sunt puse in evidenta de reteaua de vinisoare, uneori aproape invizibile, din cauza ca sunt de aceeasi culoare cu structura pietrei. Aceste vinisoare se "invioreaza" o data la trei zile, ca si cand ar fi pompata prin ele un tip de substanta energetica necunoscuta inca. In plus, faptul ca pietrele se misca, isi fac loc pentru a ajunge intr-un habitat care le prieste a fost demonstrat de cei doi francezi cu imagini care au evidentiat ca, fara nici un fel de interventie externa, o piatra s-a mutat cu 2,5 centimetri, in doua saptamani. "Intregul proces prin care pietrele isi fac drum spre suprafata pamantului demonstreaza ca acestea au un ciclu de viata bine definit", este de parere Pierre Escollet. "Pietrele nu stau in interiorul pamantului, in intuneric, mai mult decat este necesar pentru "germinare". Odata iesite la lumina, isi cauta habitatul in care sa traiasca si sa respire aer curat".



Cum sa cresti o piatra

Filosofiile si religiile din antichitate admiteau ca pietrele au o energie anume, care interfereaza cu energia umana. Samanii le foloseau ca pietre de descantec, divinatorii, pentru proprietatile lor terapeutice si pentru a insoti sufletele in calatoria spre celalalt taram.

In Nepal, hindusii vand pietre vii, care confera puteri si energie celor care le poarta

�

Calugarii budisti se trezeau la patru dimineata, ora cand plamanii functioneaza optim. Exercitiile de respiratie se faceau intotdeauna in mijlocul naturii, langa formatiuni stancoase, iar margelele din diverse tipuri de pietre erau nelipsite, prinse in siraguri care se infasurau pe incheieturile mainilor sau se purtau la gat. Pietrele de ametist ajutau la calmarea respiratiei, facand-o mai profunda. Agatele ajutau la integrarea ritmului uman in cel al naturii, iar fluoritele reparau orice dezordine energetica. Cristalele de stanca erau indispensabile pentru perceperea corecta a ritmurilor naturii si pentru a ajuta organismul uman sa rezoneze cu acestea. In artele martiale de origine asiatica se recomanda adesea, pentru protectie energetica, cresterea unei pietre. Acest lucru presupune ca omul sa gaseasca o piatra de dimensiuni rezonabile cu care sa rezoneze, si care sa poata fi tinuta in buzunar. De cand o culege de pe jos, pentru ca piatra in cauza ii "spune" ceva, pana o determina sa-i asigure protectie, trebuie sa-i vorbeasca, s-o mangaie usor in palma, sa stabileasca un contact subtil. Apoi, este suficient sa-i spuna in gand sa ridice un zid intre el si o persoana care are ganduri negative la adresa lui, si pietricica se "multiplica" si se transforma in scut impotriva energiilor negative. Luptatorii de arte martiale sunt capabili si de alte performante la nivel spiritual, legat de aceste "pietre de suflet", dar totul pleaca de la convingerea ca pietrele sunt vii!

"Pietrele de conjuratie" ale lui Paracelsus

Un trovant din colectia poetului Ion Gheorghe

�

Nu sunt simple povesti! Vestitul medic alchimist Paracelsus sustinea in secolul XV ca bilele de cristal, pe care le numea "pietre de conjuratie", ajuta la observarea corecta a tot ce te inconjoara si te face sa intelegi natura oricarui fenomen. El este cel care a revolutionat stiinta medicala a vremii sale, indemnand la extragerea medicamentelor pe cale alchimica, considerand bolile ca rezultat al unor factori externi, si nu doar o disfunctie umorala, cum era la moda. Paracelsus a scris si un tratat despre cum sa invoci cristalele ca sa se poata vedea in ele acel univers de cunostinte, "cum numai in batranele pietre gasesti"! "Pietrele stiu totul, de cand s-a format Pamantul si cerurile", scria Paracelsus. "Nu exista secret care sa le fi ramas necunoscut. In ele se inmagazineaza intreaga istorie si intelepciune a Universului, iar memoria lor e nesfarsita". Numai ca ele nu-si deschid inepuizabila sursa de cunoastere decat persoanelor curate la suflet, care le "simt"!

Inima vie a trovantilor

Pietre gestante. Atlasul de Istorie Naturala, Stuttgart, 1816

�

Trovantii chiar au fost denumiti de oamenii din popor "pietre vii", datorita unor proprietati vizibile, care aproape ii situeaza intr-un alt "regn". Conform geologilor "clasici", trovantii sunt niste conglomerate, formate in terenurile nisipoase si in cele ce prezinta stratificatii de gresie bogate in carbonat de calciu. Acestia "cresc" prin depunere constanta cam 4-5 centimetri in 1.200 de ani. Cu formele lor ciudate, nodulare, sferoidale, elipsoidale, cilindrice sau dendritice, putand cantari de la cateva grame, la cateva tone, nu au putut fi niciodata explicate indeajuns de geologi. Cuvantul "concretiune" vine din latina, combinand "con" (impreuna) si "crescere" (crestere). Aceasta inseamna, in viziunea geologilor, adaugare sedimentara, strat dupa strat, si nu presupune un fenomen de natura vitala. Insa geologii admit ca exista un "sambure" de materie organica de la care porneste cresterea sedimentara, imbracandu-l si adesea copiindu-i forma. Este de notorietate faptul ca aceste concretiuni grezoase contin o bogatie de informatii despre organismele vii continute in miez. Aceasta predilectie pentru a "imita" organismele vii este considerata o "curiozitate geologica". Multa vreme, "pietrele vii" au fost considerate fosile de plante sau de animale si sunt foarte cautate de paleontologi pentru colectiile de fosile continute in miezul lor.

Stane de piatra

Costesti, dealul cu trovanti

�

Concretiuni grezoase sunt intalnite pe toate continentele. In Egipt, Formatiunea Qasr El Sagha din Oaza Faiyum prezinta cei mai mari trovanti din lume, cu inaltimi de pana la 9 metri, cu o vechime de 45 de milioane de ani. Aici a fost gasit cel mai mare depozit de fosile, dintre care sarpele Gigantophis, datand din Eocen, masoara 9 metri in lungime! Faiyum era locul preferat de faraoni pentru vanatoare, unde vitejia si tehnicile de lupta le erau puse la incercare de tot felul de animale ce multa vreme au fost considerate "laudarosenii regesti". Insa trovantii de la Qasr El Sagha au demonstrat ca aceste animale chiar au existat! Vreme de peste 150 de ani, paleontologi din toata lumea au strans un material tulburator: Paleomastodontul - cel mai vechi elefant cunoscut, balena gigantica Zeuglodon Osiris (de pe vremea Marii Tethys), testoasele uriase Testudo Ammon, Podocnemis si Stereogenys, fosile de pasari preistorice etc. Este foarte posibil ca specii ce derivau dintr-o fauna colosala sa fi existat pe vremea marilor faraoni. Trovanti se gasesc si in Mexic, Argentina, Peru, Australia, China, Rusia, Kazahstan. In SUA, cei mai renumiti sunt cei din Colorado, Wyoming, California, Arkansas, Montana. In Europa, sunt gasiti in Spania, Franta, Anglia, Cehia si Romania. Unele dintre cele mai neobisnuite "comori" cimentate in miezurile unor concretiuni grezoase au fost gasite pe coastele engleze. Acestea contineau bombe, grenade si alte munitii din al Doilea Razboi Mondial! Deci, "imitarea" pietrei nu se margineste la organismele vii. Se pare ca orice forma poate "inspira" nisipul bogat in carbonat de calciu! Nimeni nu a ajuns la miezul trovantilor uriasi, de trei metri in diametru, din Rezervatia naturala Theodore Roosevelt, North Dakota. Dar se poate presupune ca acestia ascund animale preistorice pietrificate. Si iata cum transformarea in stane de piatra nu mai este doar o actiune de basm.

"Capitanul uriasilor" din Noua Zeelanda

Pe coasta Otago a Noii Zeelande se gaseste o formatiune de trovanti asemanatoare unor uriase carapace de broaste testoase, care ajung pana la trei metri in diametru, fiind protejate intr-o rezervatie stiintifica.

Pietre Moeraki - Noua Zeelanda

�

Legendele populatiei indigene maori vorbesc de timpuri legendare, cand pe tarmuri au esuat uriasi, in canoele lor gigantice, Arai-te-uru. Un promontoriu din apropierea "testoaselor", Moeraki Boulders, ar fi insusi capitanul uriasilor, care si-a aflat nemurirea in vesnicia "pietrelor vii". Mai "prozaici", geologii sustin ca formatiunile neo-zeelandeze sunt concretiuni de tip septarian, adica formate din suprafete ce prezinta crapaturi, linii frante! Procesul de formare a acestora ramane un mister din punct de vedere geologic. Se presupune ca s-au format in jurul unor solutii apoase, curgatoare. Marginile crapaturilor contin siderite si pirite, dand un aspect de vinisoare stralucitoare, colorate de regula in rosu si galben auriu. Aceste "vene" dau si mai mult impresia unor organisme vii, bine "irigate" energetic. Triburile maori le divinizeaza si spun ca "pietrele uriasilor" se transforma, in timp, in fapturile vii care au fost odata, si pleaca, ramanand pe tarmuri doar ceea ce a fost mancarea uriasilor (dovleci, alune, oase de pesti giganti, carapacele broastelor testoase etc). De cand exista rezervatia stiintifica, nu s-a observat o asemenea "migratie", dar fotografii din trecut arata ca erau mult mai multe "pietre vii". Cine ar fi putut muta uriasele stane, cantarind cateva tone? Ar fi fost necesara o munca imensa, care n-ar fi scapat neobservata de catre maori.

Jurassic Park in Wessex

�

Cele mai renumite formatiuni de tip septarian, desi mult mai mici decat cele din Noua Zeelanda, se numesc "Kimmeridge Clay" si se gasesc pe coasta engleza Wessex. Acolo se regaseste un adevarat "parc" de fosile marine, testoase, crocodili, sauropozi, plesiosauri, ihtiozauri si numeroase specii nevertebrate, pietrificate in concretiuni de tip septarian. Peste tot unde se gasesc aceste formatiuni misterioase, oamenii le-au atribuit tot felul de puteri magice. De cele mai multe ori, sunt socotite calauze spre eternitate, cele mici fiind asezate la capataiele mortilor. Acest obicei se gaseste si la romani, in special in Ardeal, "pietre vii" fiind descoperite

chiar si in mormintele din neolitic. Peste tot in lume, trovantii si alte tipuri de formatiuni grezoase sunt incluse pe lista obiectivelor turistice si sunt protejate in rezervatii stiintifice. Peste tot, numai in Romania, nu!

"Pruncii" trovantilor din Costesti

In Romania, trovantii pot fi vazuti in judetul Valcea, pe Dealul Feleacului, langa Cluj, in Muntii Buzaului, langa Sibiu, in Casolt si in Hunedoara. Si lista nu se incheie aici, dar in lipsa unor cercetari in domeniu, numai accidental pot fi semnalati. In Valcea, exista totusi un Muzeu al Trovantilor in aer liber, in comuna Costesti, de unde cei interesati se pot aproviziona in voie.

�

Misticul artist Constantin Brancusi, nascut la Hobita, la mica distanta de Costesti, s-a inspirat din formele stilizate ale trovantilor in opera sa (Muza Dormind, Pasarea Maiastra, Coloana Infinitului, Sarutul). Dar nu numai el! Poetul Ion Gheorghe si regretatul arheolog Dinu V. Rosetti considerau ca o parte din concretiunile grezoase sunt, de fapt, artefacte lucrate de om in pasta litica, inspirate dupa cele ce "cresc" in natura. Tot de la acestea, omul, incepand cu cel primitiv, si-ar fi creat o intreaga mitologie, un fond inepuizabil de basme cu Feti Frumosi, Ilene Cosanzene, zmei, balauri, mume ale padurilor. Localnicii ii numesc "balatruci", un cuvant stravechi al arienilor, care s-ar traduce prin "rasucirile lui Baal", candva un zeu solar. Poetul Ion Gheorghe a luptat cu "morile de vant" ca aceste minuni de "pietre vii" sa fie incluse in patrimoniul national.
Cu trovantii din Costesti, chiar pare a se intampla o minune. Acestia prezinta niste particularitati foarte interesante: cei foarte mici sunt sfaramiciosi si au niste excrescente ce sugereaza radacini! In urma ploilor, suprafata celor mari se "basica" si apoi "puiaza". Adica, se formeaza niste pui de trovanti care imita perfect "parintii" pe care cresc. Impresia generala este ca "pietrele vii" se inmultesc, continand in structura lor ceva asemanator semintelor. Fenomenul nu este explicabil, daca trovantii continua sa fie considerati "simple" pietre. O noua ipoteza nu a intarziat: trovantii ar putea fi o misterioasa forma de trecere de la regnul mineral la cel vegetal. Iar ipoteza ca s-ar fi format in Miocenul Superior nu explica deloc de ce pe trupul batranelor pietroaie apar "prunci". Daca acestia sunt desprinsi si sectionati, se observa inele colorate specifice trunchiurilor de copaci.

"Afinele" de pe Luna si Marte

Concretiuni grezoase au fost observate si in solurile lunar si martian. Pe Marte, ele au fost fotografiate "in situ", de robotul martian Opportunity, in zona Meridiani Planum. Numite "Afinele", datorita formei si culorii, nu se stie ce anume contin in miez si ce anume a determinat "cresterea prin imitare". "Doar forma nu ne permite sa facem supozitii", a declarat dr. Hap McSween, de la Universitatea din Tennessee, care face parte din echipa de oameni de stiinta care analizeaza informatiile trimise de Opportunity.
Sferule de 100 micrometri, pana la 250 de micrometri au fost colectate si de pe Luna, in cadrul Misiunii Apollo 12, din Bazinul Procellarum, si in cadrul Misiunii Apollo 14, in Marea Imbrium. Si aceste "afine" erau dispuse ca in "tufele" terestre, dar unii oameni de stiinta considera ca sunt improscate in urma unei eruptii vulcanice sau a impactului cu un meteorit. Ceea ce nu explica de ce sunt atat de putine, daca procesul de formare a fost de o asemenea anvergura! Insa Steve Squyres, cercetator care analizeaza probele colectate de robotii martieni, considera ca atat "afinele" de pe Marte, cat si cele de pe Luna, sunt concretiuni formate din minerale sapate de apa in rocile martiene si lunare. "Ciudat de adevarat!", spunea el intr-o conferinta de presa. "Dar sferulele au fost gasite si adanc ingropate in solul martian. Ele au "crescut" in locurile respective din ceva sedimentar." Acel "ceva" a existat si in Navajo, Utah. "Afinele" Moqui Marbles de aici au aceeasi compozitie ca si cele de pe Marte. Ceea ce demonstreaza inca o data ca Paracelsus avea dreptate cand spunea ca "in pietre se inmagazineaza intreaga istorie si intelepciune a Universului". Iar "pietrele vii", care cresc in jurul organismelor vii, copiindu-le forma, poate ca ajung intr-un tarziu sa "sara" dintr-un regn in altul si sa repopuleze Pamantul si alte planete, cu formele dintru inceputuri, pastrate ca niste tipare inestimabile, in inima trovantilor.
(Forma "pietrelor vii" a inspirat si designerii de accesorii pentru locuinte. Frantuzoaica Stephanie Marin este recunoscuta la nivel international pentru "trovantii" ei de casa si gradina, confectionati din fibre polisiliconice hipoalergenice. Pernele si sofalele ei "cresc" in jurul unui miez de spuma Bultex. Specialistii le recomanda pentru incredibilul efect reconfortant.)

O minune pierduta: Camera de Chihlimbar

 Considerata a opta minune a lumii, s-a aflat, pana la cel de al doilea razboi mondial, in palatul tarilor rusi de la Tarskoe Selo. Furata de hitleristi, ca prada de razboi, Camera de Chihlimbar a disparut fara urma, grabindu-le moartea aventurierilor care au incercat s-o gaseasca. O replica perfecta a ei, realizata in Rusia, intre 1980-1997, e admirata azi de mii de vizitatori, in celebrul palat al imparatesei Ecaterina a II-a * 

Calatorie intr-un basm

De-a lungul istoriei au existat multe comori pierdute. Unele au fost in mod miraculos descoperite, iar altele raman ascunse in negura timpului, ca o permanenta provocare, menita sa atraga atentia celor pasionati de mistere. O astfel de comoara disparuta este si Camera de Chihlimbar, din Palatul Ecaterinei de la Tarskoe Selo, refacuta intre timp si redata circuitului cultural international. Comoara din Rusia consta intr-un salon urias de palat impodobit cu mii de lambriuri din chihlimbar de diverse nuante si cu nenumarate ornamente din aur, cu o multime de oglinzi si mozaicuri aurite, incrustate cu

pietre pretioase. Materialul din care este construita camera are, el insusi, profunde conotatii ezoterice. In vechime, chihlimbarul sau ambra era purtat de samani si vrajitori pentru a le potenta puterile magice. Se presupune ca aceasta piatra aduce forta mentala si emotionala si are efect foarte linistitor. In Tarile Baltice, exista credinta ca ambra sau "aurul nordului" sau "piatra scaldata in soare" are miraculoase puteri de vindecare.
Imaginati-va o camera complet acoperita cu asemenea pietre magice, in care toate ornamentele stralucesc, raspandind imprejur splendide nuante aurii-rosiatice. Multi dintre vizitatori au marturisit ca, intrand in camera, au avut imediat sentimentul ca peretii emana lumina si caldura si ca in atmosfera pluteste o energie pura, binefacatoare.
Dar, ca in orice poveste, Camera de Chihlimbar are si o parte intunecata. Se spune ca toti cei care s-au apropiat periculos de mult de aceasta camera tainica au avut parte de un sfarsit cumplit. Realizata in Prusia, in secolul al XVIII-lea, si daruita Rusiei, ea a disparut fara urma in timpul celui de-al doilea razboi mondial, fiind, in ciuda faptului ca a fost refacuta, una dintre cele mai "vanate" comori. Camera de Chihlimbar si-a pastrat misterul si a ramas o enigma, atat pentru cercetarile oamenilor de stiinta, cat si pentru curajoasele investigatii ale cautatorilor de comori. Exista o serie de teorii despre disparitia ei, iar misterul ce o invaluie, in loc sa se elucideze odata cu trecerea timpului, pare sa se inteteasca.



Istorie in chihlimbar

De aproape trei secole Camera de Chihlimbar reprezinta un simbol al relatiilor ruso-germane, fiind realizata intr-un efort comun de mestesugarii germani si rusi. Ideea a apartinut sculptorului german Andreas Schlter, iar constructia, care a inceput in 1701 in Prusia, a fost realizata de catre maestrul in chihlimbar danez Gottfried Wolfram. Dupa finalizare, ea a ramas la Palatul Charlottenburg pana in 1716, cand a fost daruita de catre Regele Prusiei Friedrich Wilhelm I aliatului sau, tarul Petru cel Mare al Imperiului Rus. Acest gest diplomatic al imparatului Prusiei a devenit cel mai extravagant cadou oferit vreodata in istorie.

Intrarea in camera de Chihlimbar

�

Camera de Chihlimbar a fost expediata catre Rusia si instalata in Palatul de Iarna al tarului din Sankt-Petersburg, ca parte dintr-o colectie de arta europeana. In 1755, din porunca tarinei Elisabeta, camera a fost mutata la Palatul Ecaterina, din localitatea Puskin de astazi, numita la vremea aceea Tarskoe Selo ("Satul tarului"). Aici, mesterul italian Bartolomeo Rastrelli a reproiectat camera pentru ca aceasta sa se potriveasca in noul sau spatiu, folosind chihlimbar suplimentar, expediat de la Berlin.
De-a lungul timpului, Camera de Chihlimbar a fost folosita drept salon privat de meditatie pentru tarina Elisabeta, ca sala de adunare pentru Ecaterina cea Mare, iar pentru tarul Alexandru al II-lea a fost un muzeu personal al chihlimbarului.
In iunie 1941, Adolf Hitler a declansat operatiunea Barbarossa, aruncand in lupta milioane de soldati germani, pe frontul de rasarit, in incercarea de a cuceri Uniunea Sovietica. In luna septembrie, Armata de Nord a Wehrmacht-ului ajunsese pana la ultima linie de aparare din jurul orasului Leningrad. In timpul invaziei hitleriste, Uniunea Sovietica a pierdut sute de opere de arta, deosebit de valoroase. In plus, Comisarul Reich-ului, Erich Koch, vestit pentru colectia sa de arta pe care o adunase din intreaga Europa vandalizata, avea ca obiectiv clar Camera de Chihlimbar. Crezul sau era ca aceasta capodopera fusese realizata de germani si, mai cu seama, pentru germani. Constientizand pericolul iminent, oficialii rusi din Tarskoe Selo i-au adunat in graba pe toti localnicii apti de munca, deopotriva femei si copii, intr-un efort frenetic de impachetare a sute de artefacte cu destinatia muntii Ural. Insa destinul Camerei de Chihlimbar parea pecetluit.

�

Cand sovieticii au incercat dezasamblarea camerei, chihlimbarul uscat a inceput sa se farame in bucati. Astfel ca rusii au fost nevoiti sa-l abandoneze in Palatul Ecaterinei, camuflandu-l doar sub un perete de vata si de hartie. Dar aceasta incercare de amagire a nazistilor nu a avut succes. Camera a fost desfacuta in bucati, sub supravegherea lui Erich Koch, atent impachetata si transportata in orasul Konigsberg, actualul Kaliningrad, pe vremea aceea parte din imperiul nazist. Aici, Camera de Chihlimbar a fost instalata in castelul muzeu al orasului de pe coasta Marii Baltice, chiar in inima patriei chihlimbarului. Directorul muzeului, Alfred Rhode, a fost un impatimit colectionar de chihlimbar si a studiat indeaproape fiecare particica a camerei. In anii care au urmat, interesul sau s-a transformat intr-o obsesie care avea sa ii fie fatala.
La finalul anului 1943, Rhode a fost obligat sa dezasambleze inca o data camera si sa o impacheteze pentru transport. Cateva luni mai tarziu, trupele aliate au bombardat intreg orasul, iar castelul Konigsberg a devenit o ruina. De atunci, urmele Camerei de Chihlimbar s-au pierdut.

Camera blestemata

In vreme ce trupele sovietice se apropiau de Konigsberg, populatia a fost evacuata. Insa directorul Alfred Rhode si sotia lui, dintr-un motiv misterios, au ales sa ramana in oras. Se spune ca el nu a putut sa abandoneze valoroasa opera de chihlimbar, al carei sclav devenise, si a carei locatie secreta o stia probabil doar el. Pana si NKVD-ul a fost intrigat de aceasta decizie stranie si a pornit o ancheta, ofiterii fiind convinsi ca directorul muzeului detine informatii secrete in legatura cu capodopera disparuta.

O bijuterie artizanala, din aur si chihlimbar

�

Intr-o dimineata, familia Rhode, programata la o "discutie privata" cu ofiterii temutei militii, nu s-a prezentat. Din cercetarile ulterioare s-a descoperit ca cei doi soti Rhode murisera in mod straniu, de tifos, chiar cu o noapte inainte de interogatoriu. Faptul a devenit cu atat mai curios, cu cat cadavrele sotilor au disparut in doua zile, iar medicul care semnase certificatul lor de deces nu a mai putut fi gasit niciodata.
Foarte curios este si cazul generalului Gusev. Ofiter al serviciilor secrete sovietice, A. Gusev fusese desemnat pentru investigarea disparitiei Camerei de Chihlimbar. La un moment dat, acesta contactase un jurnalist pentru a-i dezvalui informatii secrete despre misterul camerei. Chiar inainte de intalnirea cu ziaristul, generalul Gusev a fost implicat intr-un accident de circulatie dubios, soldat cu moartea sa.
Camera a "facut victime" si printre vanatorii de comori. Unul dintre cei mai faimosi, George Stein, si-a cheltuit aproape intreaga avere in cautarea comorii, timp de mai bine de doua decenii. Convingerea sa era ca faimoasa camera se afla ascunsa intr-o mina de sare din apropierea orasului Gottingen, din Germania. Insa se pare ca aceasta descoperire i-a fost fatala. In 1987, el a fost gasit mort, intr-o padure din regiunea Bavaria. Nu se stie de ce au existat persoane care s-au straduit ca moartea lui sa para o sinucidere. Insa fotografiile si ancheta politiei au demonstrat ca aceasta ipoteza este complet eronata. George Stein fusese descoperit complet dezbracat si cu abdomenul sfartecat de un bisturiu.
Sirul victimelor si al mortilor misterioase nu s-a oprit insa aici. Poate cel mai straniu caz a fost cel al pictorului Alexandr Juravlev. In perioada 1981-1997, el a fost cel care a condus lucrarile de refacere, in intregime, a Camerei de Chihlimbar din Palatul Ecaterinei. In timpul restaurarii capodoperei, Juravlev a redescoperit vechiul secret, ce parea pierdut pentru totdeauna, al colorarii pietrelor de chihlimbar in diverse nuante. El era singurul maestru din lume care detinea aceasta tehnica de mult uitata. Anul trecut, in decembrie, el a fost gasit mort, cu capul spart, in liftul blocului in care locuia. Desi si-a gasit sfarsitul in imprejurari ciudate, politia a clasat cazul, declarand ca pictorul a fost victima unui jaf.

Cautari zadarnice

Impresionanta Camera de Chihlimbar, mistuita in valtoarea razboiului, a devenit practic un mit. De atunci, ea a intrat pe taramul fanteziei, hranind imaginatia scriitorilor si regizorilor.

Alexandr Juravlev, restauratorul Camerei de Chihlimbar, a murit, si el, in mod bizar

�

Insa

acest puzzle mereu neintregit nu a permis cautatorilor de comori sa ramana indiferenti la gandul ca e posibil ca aceasta valoroasa creatie sa existe inca, ascunsa undeva, departe de ochii muritorilor de rand. Astfel, s-au emis o multime de supozitii si teorii despre posibilele locatii secrete ale camerei.
Una dintre ipotezele despre disparitia salonului, cu toate artefactele valoroase pe care le gazduia, sustine ca acesta ar fi fost ingropat in secret sub ruinele castelului Konigsberg. In Kaliningradul din Rusia de azi, de cativa ani buni, o echipa de istorici si arheologi face sapaturi in jurul castelului. In urma cu ceva timp, acestia au anuntat ca au descoperit o tablita din metal pe care era inscriptionat, in limba germana, "Comorile de chihlimbar". Potrivit unor specialisti, este posibil ca tablita recent scoasa la lumina sa fie o inscriptie atasata la una din catacombele castelului, unde ar putea fi ingropate placile originale din chihlimbar.

Castelului Konigsberg in flacari

�

Insa timp de cinci decenii, echipe de specialisti din KGB si Stasi (serviciile secrete ale fostei Germanii de rasarit) au realizat un adevarat santier arheologic in jurul intregului oras Kaliningrad, in cautarea comorii, fara nici un rezultat. Poate din aceasta cauza, cautarile s-au desfasurat si pe alte teritorii. De la Konigsberg, acestea s-au mutat in apropiere de Berlin, in Germania. Un fost ofiter SS a marturisit ca secretul se afla ingropat intr-o mina de argint, la 100 de kilometri de Berlin. Din propria experienta, traita in aprilie 1945, cunoaste faptul ca in jurul minei, in acea perioada, s-au desfasurat ample activitati. Aceasta dezvaluire a alimentat speranta multor istorici, arheologi sau simpli aventurieri, insa si de aceasta data, camera nu a fost de gasit.
Potrivit altora, inainte de bombardamentele aliatilor asupra orasului Konigsberg, nemtii ar fi incarcat Camera de Chihlimbar cu destinatia Hamburg, pe nava "Wilhelm Gustloff", care a fost torpilata de catre un submarin sovietic si s-a scufundat. Aceasta versiune a reaprins sperantele cautatorilor de comori, iar zeci de scafandri au analizat atent epava "Wilhelm Gustloff", care zace in golful Gdansk, pe fundul marii Baltice. Ca si incercarile anterioare, si cercetarile subacvatice au fost in final sortite esecului.

Minunea refacuta

Scufundarea navei Wilhelm Gustloff

�

Daca nu a reusit sa o gaseasca, Rusia a hotarat sa recreeze Camera de Chihlimbar. Munca de reconstructie a inceput in anii '80 si a durat 25 de ani. Cei 40 de experti rusi, supravegheati de profesorul Alexandr Juravlev, care au lucrat la capodopera, au refacut camera pornind de la fotografii alb-negru. Noua Camera de Chihlimbar a fost recreata intocmai dupa cum a fost proiectata initial, in urma cu 300 de ani. In reconstructie s-au folosit peste 6 tone de chihlimbar, iar in prezent camera are o inaltime de 7 metri, o suprafata de 100 de metri patrati si 3 ziduri complet ornate cu ambra aleasa.
Cat despre soarta originalei Camere de Chihlimbar, misterul persista. Desi colectionarii de arta inca mai spera sa poata dezlega secretul, expertii in chihlimbar avertizeaza ca dupa atatia ani si in conditii necorespunzatoare este foarte posibil ca chihlimbarul original sa fie complet deteriorat, transformat in praf. Daca, intr-adevar, Camera de Chihlimbar a supravietuit infernului razboiului, cel mai probabil, ea s-a intors in locul ei de nastere: in pamant.