Adevarata poveste a lui Mos Gerila

(Cine este cu adevarat Ded Maroz?) 

In urma cu vreo 50 de ani, in Romania s-a facut o mare nedreptate! Mos Craciun a fost inlocuit de Mos Gerila (Ded Maroz), despre care se spune ca venea din Uniunea Sovietica, imbracat in hainele rosii ale comunismului. Intr-adevar, aceasta schimbare de personaje avea rolul de a arunca in uitare Nasterea Domnului, si noul erou, Mos Gerila, era "desemnat" sa soseasca cu daruri la copii, in noaptea Anului Nou, in loc de Ajunul Craciunului. Transformarea traditiei urmarea sa abata atentia colectiva de la data de 25 decembrie, catre 31 decembrie, ziua Republicii, Revelionul devenind, astfel, unica mare sarbatoare. Treptat, celebrarea Nasterii Domnului

era impinsa in umbra, iar Mos Craciun disparea de pe scena serbarilor iernii. Dar cum totul se plateste in lumea asta, nedreptatea facuta lui Mos Craciun s-a rasfrant si asupra lui Mos Gerila, care la origine n-are nici o legatura cu comunistii de la Kremlin. "Bunicul gerului" s-a nascut cu mult inaintea comunismului, el fiind un personaj din mitologia precrestina slava. Calatoria lui prin istorie a fost lunga, iar actualului "Ded Maroz" i-au trebuit cateva secole sa devina ceea ce este astazi.

Zeul cel batran

A fost odata in nordul Rusiei, acolo unde iernile sunt lungi, lungi si cumplit de geroase, un zeu batran, care stapanea peste imparatia frigului, a zapezilor si a ninsorilor. Oamenii locului l-au numit Ded Maroz, Mos Gerila. El dirija legile iernii, decreta sosirea inghetului si stabilea cand sa ninga. Cu toiagul sau magic, avea puterea de a "infiera" apele, transformandu-le in gheata, aducea vanturi naprasnice tocmai din Siberia sau alunga viscolul. Infatisarea lui era aparent apriga: in loc de par, pe crestetul lui se adunau nori de zapada, in barba lunga se innodau stelute de gheata, din ochi ii curgeau adesea turturi, iar rasuflarea sa aducea geruri aspre. In timpul iernii, el cutreiera campiile, padurile, asezarile oamenilor, si isi invartea deasupra capului toiagul fermecat.

Povestea Snegurocikai

�

Tare nu-i placeau unchiasului Gerila oamenii care tremurau si se vaitau de frigul sau. Ii iubea, in schimb, pe cei care se bucurau de sosirea lui si lor le oferea forta si sanatate, pentru a rezista capriciilor iernii. Din noiembrie si pana in martie domnea Mos Gerila peste tinuturile albe, iar in preajma lui, pana si soarele devenea timid.
Batranul nu era deloc neprietenos cu oamenii, din contra, de cele mai multe ori ii ajuta. Vechile basme rusesti povestesc cum Ded Maroz ii indruma prin viscol pe calatorii rataciti, salvandu-le astfel viata. Insa, infuriat de cei lenesi si vesnic nemultumiti, el se putea transforma intr-un personaj negativ. Uneori ii pedepsea pe oamenii rai furandu-le copiii si ducandu-i departe, la el acasa, unde era groaznic de frig, viscol si intuneric. Pentru a-i recapata si a-l imbuna pe Mos Gerila, parintii erau nevoiti sa-i faca felurite cadouri.
In multe sate din Rusia, inca se mai pastreaza traditia ca in noaptea de Craciun cel mai varstnic membru al familiei sa iasa afara, pe prispa si sa-i ofere lui Mos Gerila o portie calda de fulgi de ovaz si miere, strigand spre a-l imbuna: "Gerila, gerulet, vino si mananca ceva! Ai mila de noi, gerulet, si nu degera recoltele noastre! Nu viscoli izbele noastre si nu ne ingheta apa fantanilor!".
Odata cu trecerea anilor, Mos Gerila a imbatranit si mai mult, iar sufletul lui, adesea de gheata, s-a topit de caldura cu care era intampinat de copii. Influentat si de traditiile pravoslavnice, Mos Gerila s-a schimbat complet, a devenit milos chiar si cu cei rai si a inceput el insusi sa le faca daruri copiilor.



Snegurocika Fulg de nea

Catre sfarsitul secolului XIX, Ded Maroz a inceput sa fie insotit de nepotica lui, Snegurocika, Fetita Zapezii sau Fulg de nea. Ea este un personaj de poveste, care nu a avut initial legatura directa cu legenda lui Mos Gerila. Imaginea ei apare doar in folclorul rusesc. In mitologia Anului Nou si cea a Craciunului a altor popoare ale lumii, nu exista un asemenea personaj feminin.

�

Snegurocika este fiica Primaverii si a Iernii, daruita de anotimpurile-surori, ca binecuvantare, unei familii fara copii. Se povesteste ca un mos si-o baba fara copii au iesit in toiul iernii in curte si au facut, din zapada, o fetita. Bietii de ei, parca incercau sa-si alunge tristetea care le umbrea zilele. Ce si-ar mai fi dorit ca fetita facuta din zapada sa capete viata si sa le inveseleasca anii batranetii! Si iata ca miracolul s-a produs. Fetita a inviat, iar mosul si baba i-au spus Snegurocika, Fulg de nea. Si crestea Snegurocika iute, pe zi ce trecea se facea mai inalta si mai frumoasa! Chipul ii era alb ca neaua, ochii ca niste nori albastri, iar parul blond, ca razele soarelui. Numai in obrajori nu era rosie, sangele nu curgea prin vinele ei.
Si iata ca iarna s-a topit si primavara a pus stapanire deplina peste satucul lor. Flacaii si fetele cam de seama Snegurocikai au inceput sa iasa la plimbari prin padure. Se uita biata Snegurocika pe fereastra si tanjea sa mearga cu ei. Insa de teama caldurii, mosul si baba nu o lasau afara. Pana intr-o zi, cand baba nu a mai putut rabda oftatul fetitei dragi si i-a dat voie sa mearga cu cei de varsta ei. Fericita a fost Snegurocika, ca in prima zi a vietii ei, cand a capatat suflu si a pasit in izba parintilor. Toata ziua s-a plimbat prin padure cu tinerii, a cules flori, a alergat si a cantat. Si a venit seara, iar flacaii au facut un foc mare, peste care toata lumea trebuia sa sara. Asa era obiceiul la fiecare inceput de primavara. A venit si randul Snegurocikai sa treaca peste foc. Tare s-a inspaimantat si tare nu ar fi vrut sa sara, insa totii baietii ii strigau numele si o aplaudau pentru incurajare. Si a sarit Snegurocika peste foc. In aceeasi clipa, un norisor alb s-a ridicat deasupra focului catre cer si a plutit in zare. Snegurocika s-a topit...

Un batran nefericit

La intrarea in tinutul din Veliki Ustiug

�

Desigur, acesta este doar basmul, caci Snegurocika, ca si Ded Maroz, exista cu adevarat, asa cum exista si Mos Craciun si Santa Claus si Papa Noel... Snegurocika este un personaj sezonier, care se naste in fiecare iarna si piere odata cu sosirea primaverii. Ea a fost "adoptata" de Mos Gerila si il insoteste la toate serbarile iernii, ajutandu-l si impartind alaturi de el cadouri copiilor. Nepoata bunicului Gerila, o fetita imbracata in haine albastre sau albe, cu o coronita pe cap, brodata cu fir de argint si perle, Snegurocika este vesnic tanara si vesela.
Din pacate, soarta bunului Mos Gerila nu a fost intotdeauna fericita. Dupa revolutia bolsevica din 1917, pana si bietul Ded Maroz a fost "supus persecutiilor", el devenind un personaj ideologic negativ. In anii '30, pe intreg teritoriul Uniunii Sovietice, atat el, cat si bradul de Craciun, au fost complet interzise. El a fost "reabilitat" abia catre sfarsitul deceniului trei, cand la Serbarea Pomului de la Kremlin, mosul a aparut impreuna cu Snegurocika. De atunci, popularitatea acestor personaje a crescut si Ded Maroz a devenit faimos pe intreg teritoriul sovietic.
In Rusia de azi se da o "batalie crancena" intre Ded Maroz si Santa Cl

aus. Pe buna dreptate, aparatorii traditiei autentice rusesti s-au razvratit impotriva lui Santa Claus, cel importat din Occident. Astfel s-au realizat o serie de studii antropologice, istorice si mitologice, pentru a stabili diferentele dintre personajele principale ale iernii, intre Ded Maroz si Santa Claus. Potrivit cercetatorului rus in folcloristica, Svetlana Jarnikova, intreaga infatisare traditionala a lui Ded Maroz are o simbolistica aparte si este diferita de cea a Mosului de peste ocean. Barba si parul lui alb si bogat simbolizeaza nu numai intelepciunea, dar si puterea, fericirea si prosperitatea. Haina lui Santa Claus este scurta, pana in talie, iar cea a lui Ded Maroz, numita suba, este lunga pana in pamant, caci altfel nu ar rezista la cumplitele geruri din Rusia. Ded Maroz poarta in mana un toiag fermecat din cristal sau argint. Pe maner sunt incrustate simbolurile iernii stelute de gheata si ramuri de brad. Daca Santa Claus intra in case prin hornuri si lasa cadourile fara a fi vazut, Ded Maroz apare pe neasteptate, impreuna cu Snegurocika, spre bucuria copiilor, stransi in jurul pomului de iarna. Micutii ii asculta fermecati povestile si primesc darurile chiar din mainile lui. Ded Maroz se deplaseaza intr-o troica, o sanie ruseasca trasa de trei cai albi.

Casa in care povestea traieste vesnic

Ded Maroz si ajutorul sau nepretuit, Snegurocika, nu locuiesc la Polul Nord, ci in orasul Velikii Ustiug, din regiunea Vologda, in nordul Rusiei istorice.

Casuta lui Ded Maroz

�

Povestea lui Ded Maroz a pasit in realitate in 1998, cand primarul Moscovei i-a oferit un teren in orasul Velikii Ustiug. Aici, Ded Maroz si ajutoarele lui au construit un adevarat tinut de basm. In padurea fermecata ce strajuieste casa vrajitorului iernii, totul este de vis. Si pinii, si animalele, si potecile. Una din minunatiile padurii este "Poteca cu povesti". Aceasta serpuieste prin padure, chiar de la intrarea principala in tinutul vrajit, pana la Casuta lui Ded Maroz. Aici poti intalni personaje ascunse printre pini si brazi, animalute ce prind grai si spun povesti copiilor si, daca ai noroc, il poti vedea pe insusi Ded Maroz, in troica sa, cu cei trei caluti fermecati.
Pasind in Casa lui Ded Maroz, descoperi ca aceasta este chiar casuta in care traieste copilaria. Imagini feerice sunt proiectate in mod miraculos pe pereti si danseaza sub ochii fiecarui vizitator precum fulgii de zapada. Pe fundalul unei muzici magice, se aud cele mai dragi basme ale serilor de iarna, iar ochii redescopera jucariile de mult uitate. Aici, fiecare adult, parinte sau bunic, isi retraieste copilaria, prin toate aceste plasmuiri feerice. Iar "oamenii mari" care privesc nepasatori intreaga poveste magica sunt ca si orbi. Ei trebuie sa asculte cu inima si sa permita ca, macar pentru o zi, sa fie iar copii, in regatul lui Ded Maroz, acolo unde totul e posibil.

Misterele Sfinxului: vindecarea prin vise

In ciuda celebritatii sale, Sfinxul din Egipt ascunde multe secrete inca nedezlegate. Unul dintre ele este legat de un nume care circula mai ales in randul populatiei bastinase: "Sheshep-Ankh" - "statuia vietii", cu referinta la puterile vindecatoare ale statuii cu corp de leu si cap omenesc. 

Ciudat este si felul in care sapaturile arheologice efectuate de-a lungul timpului in zona limitrofa a Sfinxului, precum si documente foarte serioase au fost trecute cu vederea. Printre cele mai importante descoperiri se numara existenta a trei tunele-put sapate in Sfinx, pe care egiptologii francezi le readuc in discutie. Din pacate, doar teoretic, pentru ca autoritatile egiptene interzic, deocamdata, accesul la Sfinx.

Culoarul secret

Cel mai misterios dintre cele trei tunele-put se afla pe flancul nordic al Sfinxului, la nivelul solului, si a fost deschis in 1926 de catre arheologul Emile Baraize care, in

mod ciudat, i-a blocat intrarea mai apoi, cimentand-o. A existat chiar o usa, pe care a zidit-o cu pietre luate din vecinatatea monumentului. Absolut inexplicabil, Baraize nu a lasat nici macar o simpla nota despre ceea ce a descoperit in timpul explorarii tunelului. Se stie doar ca el este foarte vechi si ca a fost la un moment dat restaurat de catre un faraon. De ce nu se redeschide pentru a continua cercetarile ramane un mister.
Un al doilea put, situat in spatele capului monumentului, are 6 metri si a fost sapat in secolul al XIX-lea, intr-o incercare esuata de a patrunde in interiorul Sfinxului. Mai ramane ultimul tunel, descoperit de catre britanicul Henry Vise, in 1881, dar care fusese deja mentionat de catre alti exploratori din trecut.

Instrumente chirurgicale gravate in templul din Kom Ombo

�

Astfel, Guido Pancirolli (1523-1599) l-a descris in mod detaliat, in cartea sa "Istoria lucrurilor memorabile ce s-au pierdut". Inca de pe vremea aceea, se facusera descoperiri legate de interiorul Sfinxului ce au fost pur si simplu trecute cu vederea. Foarte stramt (permite doar trecerea unei singure persoane), acest tunel isi are intrarea la nivelul solului, in spatele Sfinxului, si mai apoi coboara vertical, pe o distanta de 6 metri. O scara de fier iti permite sa iti mentii echilibrul. Mai apoi, tunelul urca 8 metri, pana in locul unde Baraize a turnat ciment in 1926, chiar la nivelul coapselor Sfinxului, unde se si termina. Dar este foarte posibil ca el sa continue pana in interiorul capului. In orice caz, se poate vedea ca a fost sapat astfel incat sa permita accesul unei persoane ce sta intinsa pe jos. Probabil ca aceasta misterioasa cavitate avea un uz terapeutic.



Prorocii ascunsi

Asclepios infatisat cu un toiag pe care se infasoara un sarpe

�

Dar mai exista inca doua incaperi necercetate in Sfinx. Prima dintre ele este, de fapt, o gaura conica de 2 metri adancime, aflata chiar in varful capului (si cimentata), pe care Jean-Marie Joseph Coutelle, un ofiter in armata franceza, o observase inca din timpul expeditiei lui Napoleon, din 1798. Intre picioarele Sfinxului, se mai afla inca o cavitate, a carei intrare este acoperita de o placa de metal. Ea duce la o camera mica, subterana, despre care nu se stiu prea multe lucruri. Multi cercetatori cred ca ea era folosita de catre preoti pentru a vorbi cu multimea, fara a fi vazuti, facand astfel prorociri in locul Sfinxului. Astfel de practici ale oracolelor erau foarte raspandite in perioada lui Ptolemeu, cand se incerca resuscitarea credintei populatiei. Printre altele, la Fayum (oaza fertila a faraonilor aflata la 100 de kilometri sud de Cairo) se gasesc numeroase altare ce au camere secrete, tocmai in acest scop. Un calator german din anul 1579, Johannes Heffrich, spune ca acea camera secreta era de fapt un tunel prin care un preot urca tocmai in capul Sfinxului, pentru a vorbi multimii.

Marele vraci al Egiptului: IMHOTEP

Dar inainte de a examina aceasta cavitate, pentru a-i intelege mai bine functia, trebuie sa ne intoarcem la originea terapiilor si a medicinei in Egipt si sa ne concentram putin asupra unui personaj foarte important: Imhotep, cel ce a construit piramida faraonului Djoser la Saqqara, in anul 2600 inainte de Hristos. Imhotep, al carui nume inseamna "cel ce a venit in pace", era prim-ministru si mare arhitect al regatului.

Imhotep, statueta din bronz

�

Mare preot, mag si sef al tuturor preotilor din Egiptul de nord, el era totodata si un doctor extraordinar, avand o scoala de medicina si un templu. Acesta se gasea in templul subteran Serapeum, la nord de Saqqara, unde recent au fost descoperite multe instrumente de chirurgie.
Marele egiptolog James Henry Breasted spune despre el: "In stiinta preotiei, in magie , in formularea proverbelor intelepte, in medicina, in arhitectura, remarcabila figura a lui Imhotep a lasat in urma o asemenea reputatie, incat numele sau nu a fost uitat".
Mai tarziu, grecii instalati in Egipt l-au asimilat pe Imhotep cu Esculap (sau Asclepios), zeul medicinei, si au numit scoala sa de medicina "Asclepeion". De altfel, este foarte posibil ca la origine, Asclepios si Imhotep sa fie una si aceeasi persoana, dupa cum afirma multi cercetatori. Dar ce stim despre Asclepios? Istoria spune ca era fiul divin al lui Apolo si al unei nimfe, Arsinoe - Koronis. Asadar, avem de a face cu un semi-zeu. El a fost crescut intr-o grota, de catre centaurul Chiron (ultimul centaur al antichitatii), care l-a invatat medicina, ba poate si mai mult, pentru ca Asclepios nu numai ca vindeca, dar se pare ca putea sa resusciteze si mortii. Zeus, ingrijorat de zelul sau de a imortaliza pamantenii si de a schimba astfel rostul lucrurilor, l-a transformat in constelatia Ophiculus (purtatorul sarpelui). Iar invatamintele egiptene vechi spuneau ca, la moartea lor, zeii se transformau intr-o constelatie sau intr-o stea.

Incubatia viselor

Dar reputatia lui Asclepios consta in arta sa de-a vindeca. Terapia practicata de el, numita "incubatie", consta in a dormi una sau mai multe nopti in incinta unui templu sacru, pentru a avea un vis plin de semnificatii. Fie ca Asclepios insusi le aparea preotilor in vis, revelandu-le leacurile pe care urmau sa le foloseasca pentru a vindeca, fie ca el li se arata in vis bolnavilor, care se vindecau.
Asclepios era reprezentat de simbolul unui sarpe incolacit in jurul unui toiag, simbol al medicinei (nu trebuie confundat cu Mercur, care avea drept simbol doi serpi, ce semnificau comertul si comunicarea). In raport cu aceasta functie de oracol medical, sarpele, prin ondulatiile corpului sau, reprezenta sursa de apa subterana care vindeca.

O mica deschizatura in spatele Sfinxului

�

Trebuie mentionat ca Hipocrate, parintele medicinei moderne, este considerat, si el, drept un urmas "de sange" al lui Asclepios din partea familiei tatalui. Dar chiar daca lui i se datoreaza cuvinte cheie precum "endemic", "epidemic", "convalescenta", "paroxism", conceptia sa medicala era foarte diferita de cea din prezent, tratamentul sau fiind mai degraba legat de starile sufletesti, o meditatie asupra vietii si mortii. Sa nu uitam ca Hipocrate a mers in Egipt pentru a studia medicina cu marii preoti, si acolo a invatat aspectul initiatic al medicinei faraonice. De fapt, medicina pe care o practica era o copie a medicinei lui Asclepios prezenta in toate templele grecesti. La fel ca in vechiul Egipt, aceste locuri de vindecare aveau un sanatoriu, grote, precum si o sursa de apa subterana. Sanctuarul lui Asclepios poate fi vazut si azi, in partea de sud a Acropolei, sub Partenon, cu grota sa transformata in prezent in capela ortodoxa. Se stie ca si in Saqqara, Imhotep avea un templu consacrat medicinei, cu grote si cu o sursa de apa subterana.
Grecii erau fascinati de stiinta egipteana. Homer, in "Odiseea", scria: "Egiptul este tara celor mai buni doctori din lume". Medicina nu era considerata doar o acumulare a stiintei si a observatiilor concrete, ci si o intoarcere catre sine, destinata transformarii fiintei intr-o adevarata sursa de vindecare.

Puterea vindecatoare a apei

In afara tratamentelor complexe, pe baza de plante, a chirurgiei si a tratarii fracturilor prin masaje, doctorii egipteni practicau si terapia cu apa (preluata mai tarziu cu succes de Sebastian Kneipp). Ei isi imbaiau pacientii si le dadeau sa bea apa provenita dintr-un izvor subteran, pentru ca in viziunea lor aceasta purta puterea vindecatoare a spiritelor Pamantului. Pe de alta parte, ei nu tratau decat oamenii care credeau in magia apei si aveau determinarea de a se supune acelor tratamente. Pacientii trebuiau sa tina regim si sa faca diferite ablatiuni in incinta sacra a "abatonului", adica in cavernele si subteranele templului, unde nimeni altcineva nu avea voie sa intre.

Interpretarea viselor

Mai apoi, medicii ii adormeau pe bolnavi in niste dormitoare comune, aflate in abaton, pentru ca acestia sa poata visa.

Existau niste adevarate ritualuri de incubare a viselor, in care dialogul mistic cu "Pamantul-Mama" trebuia sa trimita vise care indicau motivul maladiei si cum trebuie tratata. A doua zi, visele erau povestite preotilor, care mai apoi prescriau un tratament.

Incredibilul templu subteran din Saqqara

�

Se mai spunea ca prima imagine care aparea in mintea celui adormit devenea un spirit protector si nu il mai parasea. Invatamintele trase din studiul viselor erau foarte sofisticate. Nu se practica o generalizare a interpretarii lor. Se considera ca pentru fiecare persoana interpretarea unui vis ducea la o alta viziune a bolii. Se considera ca fiecare om avea limbajul sau oniric, iar visele sale erau studiate cu mare atentie. Aceasta stiinta este numita in prezent "incubatia iatromantica". Diferenta intre un vis clasic si unul iatromantic este ca acesta din urma este trimis cu un scop precis, de catre un zeu-vindecator, intr-un loc sacru, perceput tocmai in acest scop, el trebuind sa contina elemente indicative pentru diagnostic sau pentru tratament.
Iata un exemplu pastrat din trecut in memoria colectiva: un om bolnav de stomac a mers la templul lui Asclepios, pentru a avea un vis inspirat de catre un zeu. El a visat ca acesta ii intindea mana dreapta, pe care el incepea sa o manance. A doua zi, preotii au interpretat visul sau si au tras concluzia ca trebuia sa manance cinci curmale, pentru ca acestea erau numite, pe atunci, "degetele divine". Omul s-a vindecat in scurt timp.
Importanta terapeutica a viselor a facut ca o intreaga casta de doctori-preoti (numiti "wab") sa traiasca in "casele vindecarii" din temple, pentru a-si indeplini dubla functie, sacerdotala si medicala. Pentru ei, boala nu era in nici un fel vazuta drept o pedeapsa divina, ci mai degraba o ruptura a armoniei intre om si cosmos. Pentru pacient, era vorba de a restaura legatura cu natura. Armonia reprezenta o valoare capitala a gandirii egiptene, ea impunandu-se asupra fortelor negative, a minciunii, a nedreptatii si a haosului in care lumea era nascuta. Ea era garantia echilibrului global al lumii, iar stiinta sa era propovaduita in temple.

Isis

Grota aflata sub Partenon, destinata altadata vindecarii prin incubatia viselor (azi, capela ortodoxa)

�

O alta zeita foarte puternic implicata in restabilirea sanatatii pacientilor era Isis. Filosoful Diodor din Sicilia scria: "Acum, cand a atins imortalitatea, Isis vindeca corpul oamenilor. Celor care doresc ajutorul sau, ea li se infatisaza in vis. Ii linisteste pe toti aceia care o cheama in ajutor". Or, chiar alaturi de Sfinx, in partea de nord-vest, se gasea un mic templu dedicat lui Isis. Pe de alta parte, exista numeroase texte arabe si egiptene care numesc Sfinxul "Idolul lui Isis". De aceea, foarte multi cercetatori sunt convinsi ca acea cavitate din spatele Sfinxului, interzisa astazi accesului, era conceputa pentru ca un pacient sa isi poata petrece noaptea acolo, asteptand un vis vindecator. In comparatie cu templul lui Asclepios din Grecia, care putea primi doisprezece vizitatori odata, Sfinxul nu putea servi decat 365 de "alesi" intr-un an. Pe vremea aceea, la Sfinx se urca pe o scara uriasa, iar intre labele sale se aduceau ofrande. Faptul de a putea dormi chiar in interiorul corpului sau trebuia sa fi fost o inlesnire de exceptie.

 

CAINI CARE AU FACUT ISTORIE

 Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente - 

Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana.

Laika - martirul cosmonaut

Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, atent selectionati
de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei.
Si a sosit si ziua lansarii. Cu ghinion pentru Laika inca de la inceput, intrucat, datorita aparitiei unor probleme tehnice, Laika a trebuit sa petreaca trei zile in capsula, inainte de lansare. Potrivit declaratiilor ulterioare ale secretarului Academiei Sovietice de Stiinte, in timpul lansarii, bataile inimii cainelui au crescut ingrijorator de mult. Abia la trei ore dupa ridicarea de la sol starea catelusei a revenit la normal. La scurt timp, autoritatile sovietice au anuntat public: "E vie! Victorie!". O saptamana mai tarziu, Uniunea Sovietica a declarat ca Laika va fi eutanasiata, pentru ca animalul sa nu sufere. Multe tari din lume au numit-o atunci "martirul stiintei". Doar 40 de ani mai tarziu, dupa prabusirea Uniunii Sovietice, am aflat adevarul. Laika murise doar la cateva ore dupa lansare, din cauza socului si a caldurii insuportabile din interiorul capsulei. Oricine isi poate inchipui ca experienta pe care a trait-o in cosmos nu a fost cea mai fericita. Echipata intr-un costum greoi, legata de perete, hranita printr-un tub, catelusa Laika a murit cel mai probabil in suferinta. Totul pentru om. Si pentru stiinta. In cinstea ei, la Moscova s-a ridicat o statuie.



Malcik - paznicul de la metrou

Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.

�

S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat.
Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta.
Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric.
In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani.

Sergentul american Stubby

�

Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.

�

Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, s-a ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby".

Impreuna si dupa moarte

La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.

�

In urmatorii 14 ani, Bobby a pazit cu sfintenie mormantul stapanului sau, fara sa se indeparteze decat pentru a manca. Asta se intampla o singura data pe zi, cand orologiul din turla bisericii batea ora 13. Atunci Bobby se ridica de pe mormant, isi scutura blana plouata, ninsa ori plina de praf si se indrepta in graba catre restaurantul din apropiere. Acolo obisnuise pe vremuri sa ia masa cu stapanul sau. Desi de-a lungul timpului restaurantul isi tot schimbase proprietarii, Bobby era servit in fiecare zi cu un castron de mancare. Ultimul proprietar care-l hranise pe caine facuse chiar un fel special de mancare, doar pentru Bobby. Castronul pe care sta inscriptionat "Cina lui Bobby" poate fi vazut, in zilele noastre, la Muzeul din Edinburgh.
Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray,

s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby".
Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!".

Franklin Roosevelt si Fala

Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

�

Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte".
Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale.
In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.