Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 1 si 2

Constantin Chiriţă

Cireşarii I

Cavalerii florii de cireş

CAPITOLUL I

1

De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardi­nale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zbu­rătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. Ca la comandă, cutia lepăda un capac pentru a dezveli un cadran de ceas cu aceleaşi disci­plinate cifre romane care împodobeau feţele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atenţie ora exactă şi potrivea întocmai acele "Gîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul din turn. O dată treaba terminată, închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn capacul "Ţîngălăului", pentru că aşa numea dânsul ceasul de la brâu. E de prisos să amintim că lanţul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulău ciobănesc. Apoi, în mers agale, bătrânul cobora scările, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne până la recreaţie. Şi chiar dacă mai rămâneau patruzeci de minute până când trebuia să sune clopoţelul, moş Timofte nu mai cerceta nici Gîngălăul, nici Ţîngălăul. Putea să fie împo­vărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei.

N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exactă. (O să ne ierte bătrânul această indiscreţie, mai ales că ea rotunjeşte adevărul; şi până acum n-am întâlnit un al doilea om care să fie în relaţii atât de cinstite şi de fidele cu adevărul ca moş Timofte.) Prin urmare, erau câteva zile pe an în care paznicul şcolii se afla în conflict cu ora exactă. Erau zilele de dinaintea vacanţei, ultimele zile de şcoală. În acele zile, de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute înainte de ora obişnuită. Vreo cinci-şase directori foarte meticuloşi i-au făcut, la vremea lor, observaţii pentru această neregulă ciudată, dar moş Timofte s-a mulţumit să ridice din umeri şi să spună, cu o voce foarte calmă şi nepăsă­toare, că în acele zile Gîngălăul şi Ţîngălăul nu se înţeleg şi pace: "Gîngălăul se grăbeşte şi Ţîngălăul e cuprins de lenevie, mă străduiesc şi eu să-i împac după priceperea mea sărmană. Dacă găsiţi dumneavoastră alt chip de a-i împăca..." Aici, moş Timofte îşi isprăvea vorba. Directorii îl priveau nedumeriţi, încercau să-şi închipuie cam cine poate fi "Gîngălăul" şi cine poate fi "Ţîngălăul", şi, mergând din presupunere în pre­supunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitându-l, până una-alta, pe moş Timofte şi meteahna lui. Aşa se făcea, că de câte ori era numit un nou director, în clădirea cea mare, cu etaj, de pe colina din nordul oraşului, se discutau două lucruri de seamă. În adunarea generală a şcolii se vorbea mai ales despre vechimea liceului care străbătuse viteaz un veac întreg şi înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în cancelarie, între profesori şi noul director, se vorbea despre obiceiul neschimbat al lui moş Timofte de a dărui elevilor, în ultimele zile de şcoală, câteva minute în plus în fiecare recreaţie. Profesorii îşi înclinau capul ca în faţa unui decret vechi şi inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îşi amin­teau agitaţia şi nerăbdarea elevilor în acele zile... şi îl lăsau pe moş Timofte în obiceiurile lui de demult.

Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cin­stit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica prin şcoală nu lipsise şi nu întârziase niciodată de la slujba lui. De aceea pramatiile şi chiulangii nu-l aveau deloc la inimă. Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu duiumul. Îi dibuia ori­unde pe chiulangii şi-i scotea de chică la lumină, îi zgâlţâia rău şi-i ocăra năprasnic cu vorbele. În acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, "oameni care au înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în văzduh, nu o mocirlă în care învaţă să se târască jigănii urâcioase". Şi amintea numele de tristă celebritate ale unor borfaşi "care au început tot aşa ca voi, înşelând şcoala, ca apoi să-şi înşele părinţii, prietenii şi ţara". Burzuluit, moş Timofte îşi freca apoi barba ascuţită, scuipa chiştocul de multă vreme stins şi-l apăsa furios cu călcâiul bocancului. Vocea parcă-i îngheţa. Orele care urmau erau ore grele, de parcă s-ar fi abătut nu ştiu ce aspre necazuri asupra lui. Nu-şi mai găsea locul, umbla fără rost şi bombănea fără încetare, şi nici chiar protejaţii lui nu puteau să-l îmbuneze. Numai dacă vreunul dintre chiulangiii scoşi la lumină venea la el să-şi ceară iertare, fără cea mai mică ur­mă de prefăcătorie, numai atunci se schimba moş Timofte. "Apoi de... bodogănea bătrânul, nu-i rău... dar numai vorbele nu ajung... " cam atât spunea el, şi încă încruntat îşi găsea imediat ceva important de făcut. Inima însă îi bătea cu pu­tere şi nu rareori încruntătura privirilor lui ascundea lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui moş Timofte nu puţine întâmplări asemănătoare, care avuseseră un rol binefăcător în viaţa unor oameni cu care se mândrea şcoala.

Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. E­rau elevi, protejaţii lui, cărora le-ar fi deschis la orice oră din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de gimnas­tică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. Câteodată intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în conflictele tăcute dintre profesori şi elevi, mai ales atunci când anumiţi elevi timizi, speriaţi cădeau în dizgraţia unui profesor. Grozav se pricepea bătrânul să culeagă asemenea "cazuri" şi ştia ca ni­meni altul să deschidă inima puştilor înfricoşaţi, şi la fel de bine ştia să se facă ascultat de profesorii în pricină, îndreptând astfel, cu iscusinţa lui cinstită, situaţii care ar fi durat până la sfârşitul şcolii. Mai circula printre elevi vorba că, în anumite cazuri, cererile de reexaminare la vreun obiect erau mai sigur aprobate dacă se adresau verbal lui moş Timofte decât în scris direcţiunii.

Dar, pentru a te bucura de preţuirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia să fii un elev de "prima mână", ce mai! un model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre protejaţii lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de amănunte al sincerităţii şi nădejdii, şi profesorii începeau să privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase apărarea cuiva.

În anul în care începe povestirea noastră, moş Timofte îşi avea, ca întotdeauna, protejaţi şi nesuferiţi. De bună seamă că numai întâmplarea hotărâse ca principalii săi favoriţi să fie nişte elevi dintr-a opta, care locuiau cu toţii în cartierul Cireşului şi pe care se obişnuise să-i numească "Cireşarii". Şi tot întâmplarea făcuse ca printre "urâcioşi", poate chiar în fruntea lor, să se afle doi şmecheri, tot dintr-a opta, pe care îi prinsese într-o dimineaţă ascunşi într-un şanţ acoperit de bălării, în timp ce colegii lor participau cu tot sufletul la ora de geologie. N-am putea spune însă adevărul întreg dacă n-am destăinui, de la bun început, că elevul pe care moş Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre favoriţii lui, era un prichin­del dintr-a cincea, un şmecher fără seamăn în toată şcoala, poate chiar în istoria şcolii, dar căruia bătrânul nu-i arătase niciodată pe faţă dragostea. Mai degrabă îl muştruluia pentru năzbâtiile şi şotiile sale; niciodată nu-l alintase, nici măcar în glumă, cum făcea cu ceilalţi elevi la care ţinea. Dacă în cei cincizeci de ani de slujbă moş Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz asemănător, dacă nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo trei­zeci şi cinci de ani în urmă, să-i ticăie inima pentru un puşti nebunatic, care la fiecare pas făcea o năzdrăvănie, care în fiecare frază rostită strecura un ghimpe şi care acum era unul dintre oamenii de mare faimă ai ţării, e mai mult ca sigur că prichindelul cel şmecher, blond şi ciufulit, ar fi intrat în gloa­ta nesuferiţilor. Dar cum moşneagul avea o memorie precisă a cazurilor şi un simţ al comparaţiei şi previziunii care nu dă­dea greş, s-a lăsat cu bună ştiinţă subjugat de apariţia veselă şi cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul favoriţilor. Adică i-a acordat în sinea lui un mare viitor.

Tic n-avea însă de unde să ştie aceasta şi de câte ori trecea pe lângă moş Timofte, dacă nu-şi ducea mâna la nas pentru a flutura din degete, atunci trăgea după sine un dulău imagi­nar, prins de un lanţ gros, pe care-l întreba chiar în clipa când trecea prin faţa gheretei bătrânului paznic:

― Cuţu, cuţu, Ţîngulică, ia spune-mi din coadă cât e ceasul?!... Elevii cei mici râdeau de se prăpădeau, moş Timofte se încrunta şi ameninţa teribil cu degetul, dar Tic, nedumerit, făcea sforţări cumplite (hm!) pentru a afla cauza veseliei din jur. Într-atâta se obişnuise Tic cu această şotie nevinovată, încât înscenase o a doua ceremonie de botez, adăugând numele de Ţîngulică lui Ţombi, căţelul lui credincios pe care voia să-l facă celebru. Se chinuia ca un drac să-l înveţe diviziunea tim­pului şi citirea orelor după mersul soarelui. Dar pentru ca noul nume să nu rămână o simplă adăugire, sortită unei uitări tim­purii, şi pentru că se credea persecutat de moş Timofte, prichindelul a hotărât să folosească numele de Ţîngulică atunci când căţelul trebuia certat, adică atunci când îl descoperea în roluri negative, şi numele de Ţombi când căţelul trebuia alintat sau când merita să fie încurajat, adică atunci când interpreta roluri pozitive. A făcut Tic multe repetiţii până să ajungă să spună automat fraze de genul acesta:

― Jigodie scârboasă, mizerabile, Ţîngulică afurisit, unde mi-ai ascuns gheata? Marş în cuşcă, Ţîngulică! Marş!

― Bravo, Ţombi! Bravo! A doua oară să-i jupoi toată blana, numai coada să i-o laşi, ca să am de ce să-l trag...

În ciuda acestor aparenţe, Tic ţinea la moş Timofte, ba în adâncul sufletului îl iubea chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi imita vocea şi strănutul, îi flutura mereu din degete, dar cine altul îi strecura în gheretă, pe neobservate, într-o anumită zi a săptămânii, o portocală învelită frumos în hârtie roşie, mă­tăsoasă? Printr-o întâmplare foarte norocoasă, aflase puştiul că nimic nu-i place mai mult bătrânului paznic decât porto­calele şi se făcea luntre şi punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata de sacrificiu.

După cum se vede, nici bătrânul, nici puştiul nu aveau cu­rajul să-şi dea pe faţă dragostea pe care în adâncul sufletului şi-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora cam pentru prima dată în viaţă.

2

Moş Timofte scutură îndelung clopoţelul. La drept vor­bind, ceea ce se ascundea sub această denumire era o talangă cât toate zilele, care n-ar fi făcut cine ştie ce notă discordantă în clopotniţa atât de cutreierată de elevi, lilieci şi cucuvele, a bisericii sfântul Dumitru, de peste drum de şcoală. Nu era un simplu obicei, ci o adevărată plăcere pentru moş Timofte întâlnirea repetată, regulată şi sonoră cu obiectul care dădea semnalul de recreaţie, şi n-ar fi folosit pentru nimic în lume soneriile de multă vreme instalate în şcoală. Ţârâitul lor im­personal, mecanic, uniform n-avea nici un farmec pentru bătrân. Mai degrabă ar fi perindat coridoarele liceului sunând la uşa fiecărei clase decât să apese butoanele acelea mărunte de lângă cancelarie, care nu puteau transmite niciodată emoţii sau cântece, cum făcea clopoţelul în mâna lui. Şi mai era şi un ceas electric instalat chiar deasupra butoanelor care l-ar fi enervat crunt pe bătrân dacă şi-ar fi însuşit acest stil modern de semnalizare a recreaţiilor. Ar fi avut impresia că se află sub controlul ceasului, el care de cincizeci de ani meşterea fără greş huiduma metalică din turn. De aceea, nici după ce agită a doua oară clopoţelul nu-şi aruncă privirile spre ceasul electric. Dacă ar fi făcut însă altcineva gestul acesta, ar fi descoperit cu uimire că mai erau aproape cinci minute până la pauză. Şi fiindcă era primul semnal de recreaţie mărită din acel an, însemna, în graiul original al lui moş Timofte, că până la vacanţa mare mai rămăseseră câteva zile. "Da!" îşi spuse bătrânul şi scutură pentru a treia şi ul­tima oară talanga, împrăştiind un sunet curios, parcă străbătut de note duioase. După ce aşeză clopoţelul la locul lui, coborî pe scara largă de piatră care lega clădirea de curtea mare a şcolii. Ajuns pe ultima treaptă, se postă ca o santinelă lângă leul de bronz din dreapta şi aşteptă câteva clipe. Tresări la auzul uşii care se deschidea, îşi aţinti ochii într-acolo, urmări cu privirea mogâldeaţa care se prăvălea pe trepte, şi, cu un zâmbet de mulţumire, moşul făcu cale întoarsă, poposind undeva lângă cancelarie. Nu se înşelase nici de astă dată. Primul elev care ajunsese în curte, primul elev care atacase recreaţia era, bineînţeles, Tic.

Da, da! Tic fu primul care, cu un chiot ascuţit, străpunse tăcerea întinsă a curţii şi anunţă cavalcada sonoră a pauzei. Câteva clipe mai târziu, curtea imensă, străjuită de plopi şi castani, cu şirurile lungi de bănci simple, fără spetează: sute de metri de bănci aşezate în soare — cu spaţii nesfârşite care puteau adăposti zece meciuri simultane de fotbal, cu alte bănci, mici, izolate, făcute din bârne groase prinse în cuie de lemn, răspândite ici-colo, la umbra deasă a castanilor: teri­toriu ocupat numai de elevii mari, curtea imensă a şcolii se lăsă cucerită, în numai câteva clipe, de avalanşa ţipătoare şi colorată a elevilor. Se formară grupuri, se reluară jocurile în­trerupte cu o zi înainte sau începură altele noi, pe clase, pe grupe, pe şiruri de bănci, un talmeş-balmeş asurzitor, dar atât de sigur şi de precis împărţit, în care fiecare elev îşi avea locul: curse de cai, lapte gros, cincizeci de metri plat, sărituri, oină, echilibristică, urmăriri, evadări, scâncete, râsete, ţipete, aplauze, strâmbături, lecţii repetate, taine, fotbal, laude, rugăminţi, sandvişuri, fotbal, ochiade, provocări şi iar fotbal. Dar erau şi teritorii ocupate de cei mari, care repetau pentru examene sau se plimbau preocupaţi, cu mâinile la spate, comentând sezonul sportiv sau ultimele filme şi manifestându-şi din când în când dispreţul faţă de cei mici, care le asurzeau urechile cu zgomotele şi ţopăiala lor. Puştii scoteau însă pe furiş limba după ei, fără să le treacă prin cap că după câţiva ani vor face aceleaşi gesturi de uimire şi dispreţ; şi neînchi­puindu-şi aceasta, şi pentru a le face în ciudă celor mari, îşi împrospătau mereu joaca şi zbenguiala cu alte torente de ţipete, pe care le dirijau ca pe nişte canonade spre teritoriile liniştite de la umbra castanilor.

Undeva în curte, pe unul dintre terenurile de fotbal impro­vizate la repezeală şi delimitate de trupurile spectatorilor, se trăgea la o poartă. Îşi încercau pe rând norocul fotbaliştii din clasele de mijloc. Şuturi plasate, sau bombe fulgerătoare, luau direcţia porţii făcută ca întotdeauna din haine, şepci, pietre şi pulovere. Portarul, un elev dintr-a opta, nu lăsa nici o minge să treacă prin spaţiul apărat de el. Chiar când Tic, singurul dintre cei mici care nu era privit ca un intrus acolo, din motive ce se vor descoperi mai târziu, se repezi ca un bolid spre minge, prefăcându-se că va trage cu toată puterea în stânga, dar de fapt împingând-o plasat spre colţul din dreapta, la gaura de şoarece, portarul nu-şi pierdu cumpătul şi opri mingea, cum s-ar spune în termeni sportivi banali, chiar pe linia porţii. Înciudat, ne­fericitul concurent scoase o limbă uriaşă pe care i-o arătă în toată splendoarea ei portarului, şi, bineînţeles, dezamăgit de insucces, îşi coti paşii iuţi în altă direcţie. După el se ţinea, par­că urmărind o lecţie vie, sau supunându-se unui obicei de mult statornicit, o droaie de puşti.

― Bă, Tic, ce apără azi Sergiu! Pun pariu, să mor eu, că nu-l găureşti!

Tic îl privi de sus, cu dispreţ nedeghizat, pe piciul îndrăz­neţ, şi se hotărî să-l pună imediat la punct:

― Eu? Pe Sergiu?!... Ha! Ha!... Te-aş lăsa gol, mă, auzi? Te-aş lăsa ca planşa de la anatomie, dacă mi-aş pune mintea cu tine. Şi pielea ţi-aş lua-o... Dacă n-aş fi elev, aş juca astăzi în naţională...

― Daaaa! Las' că ştiu eu... Te lauzi. Află de la mine că azi nu-l găureşte nimeni pe Sergiu. Ţii pariul?

― Ai tu noroc că mie nu-mi plac oamenii săraci, adică oamenii sărăciţi... Altfel aş paria imediat.

Mâna lui Tic se îndrepta ameninţătoare spre nasul bra­vului amator de pariuri, dar mişcarea se opri brusc în aer, derutându-l şi mai rău pe admiratorul lui Sergiu. Privirile lui Tic descoperiseră ceva în zona aparatelor de gimnastică, mai bine zis descoperiseră pe cineva acolo: un vlăjgan care se întrecea în acrobaţii. Temerarul solitar n-avea mai mult de şaisprezece ani, dar statura lui, şi mai ales braţele sale goale care se prefăceau în zeci de muşchi impresionanţi, ca nişte coarde de oţel, la fiecare mişcare dovedeau o forţă şi o elasticitate puţin obişnuite. Droaia lui Tic îşi urmă cu fi­delitate şeful, copiindu-i întocmai mersul şi atitudinea. Mişcându-se lent, cu gâturile strâmbe şi privirile fixate într-o singură direcţie, prichindeii păreau că oficiază un ritual cu totul misterios şi necunoscut. Mai era şi cadenţa paşilor, şi mai ales tăcerea uluitoare a celei mai guralive şi mai nebu­natice cete din şcoală.

Tăcerea era deplină şi în zona aparatelor de gimnastică. Spectatorii, mari şi mici, urmăreau cu sufletul la gură ceea ce se petrecea deasupra capetelor lor. Vlăjganul se căţărase pe o frânghie fără noduri, şi fără ajutorul picioarelor, cum înregis­tră foarte prompt Tic, sus, pe bârna de care erau prinse aparatele, şi de acolo, printr-un salt uşor, o jumătate de salt mortal, în văzduh, cum notase Tic, se agăţase de un cablu gros de sârmă, care traversa, inutil, la cinci metri înălţime, toată curtea şcolii. Apoi, foarte liniştit şi zâmbind cuiva din văzduh, îşi găsi în câteva secunde o poziţie ideală de odihnă.

― Îl vedeţi, mă! se răsti Tic la prichindeii înfioraţi din jur. Ăsta-i Ursu, colegul soră-mii şi cel mai bun prieten al meu. Lucrăm amândoi la bară. Dacă ne-aţi vedea cum facem amândoi gigantica şi salturile mortale... Asta-i un fleac.

― Ia nu te mai lăuda, mă piţigoiule, îl apostrofă pe neaş­teptate un slăbănog lung şi deşirat, cu nasul ca o pătlăgică. Până la urmă te pomeneşti că ajungi şi acrobat la circ.

Insulta slăbănogului, rostită chiar în faţa prichindeilor, îl amuţi pe Tic şi-l lăsă o clipă cu gura căscată. Din fericire, slăbănogul porni imediat după alte victime pe care le culegea numai din cetele celor mici, aşa că nu-l auzi pe Tic cum îşi dăscălea însoţitorii:

― Bă, dacă vă întreabă la naturale cum se cheamă pasărea aceea tâmpită care dă tot timpul din coadă, să spuneţi că se numeşte codobatură sau Pompilică...

Ciufuliciul nu reuşi să-şi ducă până la capăt răzbunarea verbală, cumplită în intenţia ei, din simplul motiv că prie­tenul lui cel mai bun, acel vlăjgan căruia îi spunea Ursu, începu o nouă mişcare, acolo sus, deasupra capetelor lor. Se lansase într-o cursă rapidă, a cărei ciudăţenie nu consta nu­mai din faptul că se făcea pe un cablu, cu ajutorul mâinilor, ci mai ales pentru că fiecare mişcare de înaintare se făcea prin întoarceri, şi la fiecare întoarcere trupul se sprijinea într-o singură mână, ceea ce, să recunoaştem, nu era chiar în pu­terea oricui. Când distanţa dintre cablu şi bârna aparatelor ajunse la vreo patru-cinci metri, vlăjganul făcu pe neaştep­tate o semigigantică, adică o pendulare lungă, şi îşi dădu drumul în văzduh. Printre buzele deschise ale spectatorilor răzbătu un ţipăt, un început de ţipăt, pentru că fu retezat într-o clipită, atunci când braţele acrobatului se încolăciră sigure pe una din frânghiile de pe bârnă, transformându-i trupul într-o pendulă ordonată.

― Ei, bă! se repezi Tic la bravul amator de pariuri. Nu mai spui nimic? Acum să te văd!... Arată-mi tu altul, în afară de mine şi de Ursu, care să facă figura asta. Nici nu ştii cum se cheamă figura, mă găgăuţă. Zborul Liliacului, auzi, tu?!

Piciul era însă atât de înspăimântat de ceea ce văzuse, că nu tălmăci pe de-a-ntregul spusele lui Tic. Şi cum spaima are de multe ori o mare putere de convingere, piciul crezu cel puţin jumătate din lauda colegului său.

― Uite, dacă vrei, continuă Tic, într-o clipă sunt lângă Ursu. Ce, crezi că mi-e frică?

Nu într-o clipă, dar în câteva clipe, Tic fu într-adevăr lângă Ursu. Nu pentru ca să repete figura acestuia, ci pentru că un băiat brunet şi rotofei se apucase să zgâlţâie frânghia de care se agăţase Ursu şi-i făcuse semn să coboare. Vlăjganul alunecă spre pământ cu atâta iuţeală, că aproape toţi spec­tatorii îşi imaginară un accident. Unul singur se lăsă condus de inspiraţie subită şi se strecură ca o nevăstuică lângă Ursu. Nu putea fi altcineva decât Tic. Inspiraţia lui se dovedi norocoasă. Ciufuliciul blond şi cârn mai avu timp să audă o parte din cuvintele pe care Dan, băiatul cel oacheş şi rotofei, i le şopti tainic acrobatului victorios.

― ... Ne cheamă Victor. Sub castanul de lângă cişmea. Tu du-te repede şi anunţă fetele.

Îndemnul lui Dan îl transformă pe Ursu într-un fulger, iar pe Tic într-un fel de fulgeraş, dacă se poate spune aşa. Pe potecile deschise la iuţeală, printre spectatorii zăpăciţi de goana de bolid a vlăjganului, se strecura triumfător şi Tic. Iar când trecură amândoi ca nişte rachete prin mijlocul terenului de fotbal apărat de fenomenalul Sergiu, se întâmplă că mingea, scăpată de cine ştie cine, venea chiar în întâmpinarea lui Tic. Prichindelul, în zodia celor mai bune inspiraţii, expe­die, în plină goană, un şut năprasnic spre poartă, pe care Sergiu nici nu-l văzu. Doar îl auzi şuierându-i pe lângă ureche. Şi dintr-odată, dându-şi seama de marea lui faptă, Tic se opri într-un urlet de bucurie, uitând cu totul de Ursu. Aruncă mai întâi o privire dispreţuitoare spre Sergiu, apoi trecu în revistă întreaga asistenţă, absolut uluită de întâmplare, în căutarea bravului amator de pariuri. Tic era hotărât, dacă nu să-l dezbrace de tot pe îndrăzneţul prichindel, măcar ciorapii să i-i scoată din picioare. Ceea ce în limbajul său original însemna să-l descalţe şi de pantofi, pentru că nu văd cine ar izbuti să-i scoată cuiva ciorapii fără să-i atingă şi încălţămintea.

― Doamne, ce gol mare am băgat! se pomeni Tic lăudându-se. Le-am cam rupt gura la toţi. Ia zi-i, mă planşă de anatomie! Tot mai crezi că mă laud? Uită-te la Sergiu.

Înciudat şi parcă ameţit de o lovitură primită în ceafă, Sergiu părăsea poarta. Aşa îşi închipuia Tic, dar era numai jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate consta în chemarea misterioasă pe care i-o adresase băietanul acela lung şi deşi­rat căruia Tic îi scornise o nouă poreclă: codobatură.

― Iar se-adună cireşarii. Ce facem, Sergiule?

Cel întrebat rămase doar o clipă în cumpănă. Îi răspunse imediat lui Pompilică:

― Eu mă învârtesc pe aici, iar tu... Unde se-adună?

― La locul lor, sub castan, lângă cişmea.

― Formidabil!... Cum, tot n-ai înţeles? Ei sub castan... iar tu în castan, blegule. Arde-o!

3

Ursu îşi opri goana brusc, printr-o frânare atât de hotărâtă, că era cât pe-aci să se dea de-a berbeleacul. În faţa lui, pe o bancă retrasă la umbra castanilor, îl priveau cu ochi mari, ui­miţi, două fete. Una brunetă, aproape palidă, cu cozi lungi atârnându-i pe piept, cu ochi visători şi mişcări lente, des­prinse parcă din vis; cealaltă blondă, cu părul scurt, tuns băieţeşte, cu ochi iscoditori, cu mişcări scurte, sigure, care se vor foarte convingătoare, cu ceva aspru în voce şi-n atitudine, spre deosebire de duioşia pe care o emana prietena ei. Fiecare părea contrastul celeilalte, aceasta la prima vedere.

Fata blondă, care răspundea la numele de Lucia, îl cercetă sever pe mesagerul tăcut:

― Parcă te-ar fi revărsat un ciclon din mările Japoniei. Ce s-a întâmplat?

Ursu îi evită privirea. Puţintel stingherit, bolborosi câteva cuvinte:

― Dan mi-a spus că Victor are, în sfârşit, harta...

Amândouă fetele tresăriră în acelaşi timp. Maria, fata ne­gricioasă, cu cozi lungi şi lucioase, sări sprintenă de pe bancă, dar reverenţa care-i continua mişcarea şi care n-avea nici o destinaţie părea lentă, obosită:

― Harta! şi cuvântul o trezi din visul de o clipă. Lucia! Îţi dai seama?

Lucia îşi schimbă dintr-o dată atitudinea. Deveni rigidă, pedantă, ca o profesoară nesigură:

― Ascultaţi-mă o clipă şi nu vă pierdeţi cumpătul. Eu mă voi ocupa de terţiar. Singură şi foarte repede îl voi pune la punct. Cuaternarul... dacă n-aveţi nimic împotrivă... ar putea să fie copiat de Dan.

Nedumerită, Maria încercă un protest:

― Lucia! Nu înţelegi că...

― Ba înţeleg foarte limpede. Eu cred că tu nu înţelegi. Îţi pierzi prea repede firea. Uite, ca să scap de orice teamă, îţi făgăduiesc c-o să-l ajut eu pe Ursu, dacă va mai fi nevoie, bineînţeles. Harta cuaternarului e destul de bine reprodusă în manual. Sergiule! N-ai manualul la tine?

Rostind ultimele cuvinte, Lucia îşi întoarse, cu o mişcare firească, aproape leneşă, capul într-o anumită direcţie. Acolo, pe un colţ de bancă, ascuns privirilor de trunchiul unui plop nesfârşit, Sergiu citea de zor dintr-o carte, sau, aşa cum price­pură imediat cei trei cireşari, se prefăcea că e cufundat în lectură. Furios că fusese prea repede descoperit, spionul ne­norocos se răsti la ei.

― N-am nici un manual şi, chiar dacă aş avea, nu vi l-aş da, tocilarilor. Asta-i!

Când silueta lui Sergiu dispăru într-un grup de elevi, Lu­cia începu să-şi dojenească prietenii:

― Ne-am înţeles de atâtea ori să fim mai atenţi când dis­cutăm despre expediţie. Nu v-aţi dat seama că Sergiu şi ceilalţi din grupul lui ne urmăresc pas cu pas? Dacă nu suntem în stare să ne ferim de nătângii ăştia, atunci mai bine să dăm planul pe faţă într-o adunare a clasei.

Ursu şi Maria îşi plecară privirile ca doi vinovaţi. Mai mult pentru sine, Maria întrebă în şoaptă:

― Oare a auzit ceva? Eu nu cred...

Nemulţumirea n-o părăsise încă pe Lucia. Ea avea un principiu cu care se străduia să-i obişnuiască şi pe ceilalţi: a păstra secretul unui lucru nu înseamnă a învălui acel lucru în mister. Procedând astfel nu faci altceva decât să atragi atenţia către ceva care are şanse să rămână neobservat. Cel mai bun sistem de a păstra o taină, susţinea Lucia, e acela de a nu da nici o importanţă obiectivului care constituie taina, de a-l trata asemeni tuturor lucrurilor banale şi cotidiene. De câte ori discutau această problemă, şi ocaziile de a o discuta nu erau foarte rare, ea amintea, fără să obosească sau să se plictisească, o povestire a lui Poe, care o impresionase atât de mult încât îi sugerase principiul. Era vorba în acea povestire de dispariţia unui document important, pe care poliţia îl cău­ta cu tenacitate cumplită, mai ales că ştia şi camera în care se afla ascuns documentul. Şi cu toate acestea, deşi cercetase cu lupa, cu acul şi sunetul fiecare centimetru pătrat al în-căperii-ascunziş, nimeni nu reuşea să descopere documentul. Pentru că se afla, în văzul tuturor, într-un plic, aruncat par­că la întâmplare, în cutia cu corespondenţă. Lucia dezvoltase ideea, susţinând că documentul ar fi fost la fel de bine păzit, poate chiar mai bine, dacă ar fi fost aruncat în coşul de hârtii. Iată de unde şi cum apăruse principiul, supranumit între cireşari "secretul Luciei", care, rezumat în câteva cuvinte, suna cam astfel: un secret are cele mai mari şanse să rămână secret dacă nu e considerat secret.

Iată de ce Lucia crezu că e cazul să mai adauge câteva cu­vinte prietenilor ei:

― E de-ajuns să rosteşti câteva vorbe în şoaptă, şi imediat cei din jur ciulesc urechile. Să discutăm planul nostru închipuindu-ne că am vorbi despre examene.

La îndemnul Luciei, Ursu luă o înfăţişare atât de voit nepăsătoare, apoi căută un zâmbet atât de caraghios, încât amândouă fetele izbucniră în hohote de râs.

― Ne întâlnim sub castanul nostru, spuse Ursu, hlizindu-se mai departe. Lângă cişmea. Dispoziţie de la Victor.

Contrastul dintre schimonoseala feţii şi vorbele rostite de Ursu era absolut inimitabil. Petrecut pe o scenă, momentul ar fi provocat, prin râs, zeci de fracturi ale maxilarelor, ale sternului şi nenumărate încurcături de intestine. Ceea ce o făcu pe Lucia să anunţe sentenţios:

― Teodoru Teodor ― Ursu! Nota doi!

Teodoru Teodor, vlăjganul poreclit pe bună dreptate Ursu, din cauza forţei sale care-i depăşea cu mult vârsta, privi buimac spre cele două fete care porniseră, într-o conversaţie evident banală, spre locul de întâlnire a cireşarilor. În neputinţă de a afla pricina neaşteptatei lor transformări, nu găsi ceva mai bun de făcut decât să le urmeze, cu mâinile în buzunare şi cu privirile aţintite undeva pe cer, ceea ce îndem­nă, într-o clipită, zeci de elevi să caute şi ei taina nevăzută de pe bolta albastră.

― Unde-i, mă?

― Am pierdut-o...

― Ce-ai pierdut?

― Nu ştiu...

― Uite-l! Acolo, deasupra plopului. Iar s-a dus...

Zeci, sute de exclamaţii, de întrebări, sute de perechi de ochi iscodind cu înfocare şi tenacitate cupola albastră, imaculată, fără o dâră de nor. Doar întâmplarea atrase undeva un uliu pribeag pe care privirile îl descoperiră şi pe care vocile îl trans­formară în şoim, în vultur, în pajură. Ba se găsiră vreo câţiva care se jurau că văzuseră cum vulturul scăpase un berbec din gheare. Trezit de tăcere şi exclamaţii, Ursu, după ce trase cu urechea în jur, începu şi el să cerceteze bolta.

4

Sub castanul de lângă cişmea, un castan uriaş, un castan rege, cum era supranumit, care ar fi putut adăposti, singur, în ramurile lui, o şcoală întreagă, se afla un singur băiat, acel Victor care, după spusele lui Dan, făcuse rost de o hartă. Deşi aplecat deasupra unei foi de bloc, i se putea ghici lesne statu­ra, înaltă, bine legată, şi, desigur, foarte suplă. Avea faţa lunguiaţă, ochii negri, adânci, părul închis la culoare, era ase­meni multor tineri de vârsta lui, la înfăţişare. La o cercetare mai atentă poate că i s-ar fi descoperit o notă de maturitate în trăsături, în gesturi, în atitudine. Dar nu asta îl deosebea pe Victor de ceilalţi. Tânărul aplecat asupra foii de bloc era un elev cu totul excepţional, şi, în primul rând, un matematician care uimea prin logica şi puterea sa de demonstraţie. E de prisos să spunem că era cunoscut în întreaga şcoală, şi că rareori profesorii îşi puseseră speranţe mai mari într-un alt elev. În ciuda precocităţii sale, Victor era încă foarte copilă­ros, pasionat după visuri, expediţii şi aventuri.

Cufundat în cercetarea hărţii, tânărul nu observă o siluetă ascunsă după trunchiul castanului şi nici nu auzi, câteva secunde mai târziu, foşnetul slab al frunzelor care parcă sorbiseră între ele silueta elastică şi tăcută ca o fantomă. Nu­mai câteva clipe să fi întârziat, şi intrusul, cocoţat acum în castan, ar fi fost descoperit de privirile iscoditoare ale lui Ur­su, ale Luciei şi Mariei, care se apropiau, leneşi, de copac. Dar cum nimeni nu observase nimic, discuţia părea că începe sub semnul celei mai depline siguranţe.

― Zău, Victor, chiar ai făcut rost de hartă? întrebă Maria. Ar fi fantastic...

― După cum vedeţi, răspunse Victor, descoperindu-le celor trei foaia mare de bloc.

Privirile se repeziră lacome asupra hărţii. Numai Victor, calm, întrebă ca pentru el:

― Ionel şi Dan de ce nu sunt aici?

Tocmai în acea clipă îşi făcu apariţia, gâfâind, Dan.

― Nu vrea să vină... Măgarul! L-am rugat, l-am ameninţat, am făcut-o pe clovnul... Nu vrea! Spune că trebuie să repete la geologie, măgarul... Ia să văd şi eu harta!

Victor se uită la ceas. Până la semnalul clopoţelului mai rămăseseră vreo şapte minute.

― Ce facem? întrebă el. Maria... Nu vrei să încerci tu să-l aduci pe Ionel?

Se vedea lesne că invitaţia lui Victor nu-i făcea nici o plăcere Mariei, dar, cum nu prea avea obiceiul să-şi contra­zică prietenul, o acceptă, fără să uite însă să strâmbe de câteva ori din nas. Dacă ar fi îmboldit-o altcineva s-ar fi iscat un tărăboi, sau măcar o ceartă pentru care n-ar fi ajuns o recreaţie întreagă. Dar fiindcă o invitase Victor... Îşi învinse repede senzaţia de neplăcere şi porni chiar în goană spre clădirea şcolii.

Ceilalţi îşi găsiră iarăşi de lucru cu harta. O ţineau pe ge­nunchi şi o cercetau cu ochi de Argus.

― Dungile astea albastre ce sunt? întrebă Dan.

― Tocmai tu să nu ştii, tu, marele campion rebusist!? se miră Lucia. Ce-ar putea să fie?

― Formidabil! descoperi Dan într-o clipă de genialitate. Râuri subterane! Mamă dragă, peste tot numai râuri... dar deodată se simţi cuprins de nelinişte: Mamă dragă, dar cum le trecem?

― Asta e, răspunse Victor. Asta-i problema numărul unu! Cum trecem râurile? Despre adâncimea lor harta nu spune ni­mic, nu suflă nici un cuvânt; să zicem că ar fi de ordinul centimetrilor... Dar uitaţi-vă la lacuri. S-ar putea ca lacurile să fie foarte adânci, şi tare îmi vine să cred asta. Aici va fi cel mai greu. În orice caz, nu ne vom lăsa opriţi de lacuri. Dar cum ne vom descurca?

Lucia lovi de câteva ori, încet, cu pumnul în speteaza băncii:

― Două minute de gândire pentru găsirea celei mai bune soluţii, fiindcă sunt mai multe... Gata! începem!

Îndemnul Luciei, deşi neaşteptat şi ciudat, fu totuşi luat în seamă. Capul în mâini, ochii închişi, concentrare deplină. De acest răgaz nesperat profită Pompilică, slăbănogul, codoba­tura, cum îl poreclise nu cu mult timp înainte Tic. Ajunsese cu bine în spatele castanului, dar abia acum urma greul. Cu chiu, cu vai izbuti totuşi să se caţere, nu fără să-şi julească mâinile şi să fie atacat chiar pe ceafă de un întreg furnicar scos din treburile lui. Îşi găsi loc într-o crăcană şi începu să se scu­ture de gângănii, suferind tăcut şi cumplit. Urechile îi stăteau însă ciulite, chiar în această situaţie de neinvidiat, gata să înregistreze cel mai tainic cuvânt. Din nefericire pentru el, mo­mentul de tăcere impus de Lucia se prelungea. Iar câteva furnici mai curioase izbutiseră să treacă de bariera cămăşii şi coborau înţepătoare spre burtă.

5

Dar Pompilică nu era singurul care simţea furnicături. Fără să fie atacaţi de furnici, mai erau doi tineri, undeva într-o clasă, care aveau cam aceleaşi senzaţii: Maria şi Ionel, în mai puţin de două minute izbutiseră să se certe cât alţii în trei zile, şi asta pentru că Maria îl găsise pe Ionel singur în clasă, rezemat tacticos de pervazul ferestrei şi privind unde­va în neştire, afară.

― Ni s-a spus că junele Edison se pregăteşte la geologie, tăbărâse Maria asupra lui. Sau poate încearcă să-şi imagi­neze cum arată jurasicul în curtea şcolii...

― La urma urmei ce vrei, Cosânzeana vopsită?

― Nesuferitule!

― Urâcioaso!

― Edison nevertebrat!

― Cum?

― Aşa cum ai auzit! Nevertebratule! Noi te aşteptăm cu toţii şi tu îţi dai ifose de fiinţă evoluată. Stai şi numeri frun­zele salcâmilor... Cel puţin dac-ai număra firele de iarbă...

― Ce am eu cu firele de iarbă? întrebă nedumerit. Pentru ce...?

― Ca să vezi dacă-ţi ajung pentru desert...

― Ascultă, obraznico! Dacă nu te cărăbăneşti imediat, am impresia că o să-mi rătăcesc mâinile prin cozile tale...

― Nu mai spune! se oţărî Maria. Cred că ţii prea mult la obrăjorii matale ca să faci isprava asta. Ţi-a mai spus cineva că eşti lin caraghios?

Ionel părea mai degrabă dezgustat de insultele Mariei:

― Nici măcar nu eşti în stare să faci un spirit mai acătării. Probabil că te-ai molipsit de la frate-tău...

Maria era cât pe-aci să se năpustească asupra lui:

― Crezi că de spirite îmi arde mie acum? Sunt înfuriată şi tu eşti un caraghios... foarte mare. Ştii doar că Victor a copiat harta, ştii că trebuie să luăm o sumedenie de hotărâri, ştii că avem întâlnire la castan... Ce aştepţi? Să venim toţi şi să te implorăm? Nu înţelegi că am făcut rost de hartă?

― Ia mai lăsaţi-mă dracului cu harta asta. Parcă aţi fi făcut nu ştiu ce mare scofală. O hartă, şi gata. Când o să am timp, o să mă uit pe ea... De altfel, peste câteva minute, trebuie să sune...

― Foarte bine! găsi Maria soluţia salvatoare. Dacă nu vrei să vii, nu veni! Dar cred că eşti îndeajuns de cavaler ca să mă conduci până acolo...

― Asta ce şmecherie mai e?

― Nu e nici o şmecherie, din păcate... Sergiu şi Pompilică...

― Să se ducă dracului amândoi, şi tu să mă laşi în pace, auzi? Maria îi făcu o reverenţă.

― Să se ducă dracului, cum spui tu. N-am nimic împotrivă. Chiar poţi să-i ajuţi să ajungă mai repede acolo... dacă mă conduci până la castan. Mă aşteaptă amândoi în curte şi mi-au spus şi ei că vor să-şi rătăcească mâinile prin cozile mele. Nu poţi să mă laşi în primejdie...

Dar, spre surpriza Mariei, Ionel nici nu se gândise să se urnească. Dimpotrivă, simulând o tresărire, deschise repede cartea şi îşi aţinti ochii pe nişte desene.

Maria lovi îndurerată cu călcâiul în podea.

― Laşule!

― Cară-te, scârboaso! Nu vezi că am treabă? Şi, la drept vorbind, nu am nici un pic de simpatie pentru cozile tale. Hai, cară-te!

― Nu mă duc!

― N-ai decât... Va să zică, deosebirea dintre arhaic şi paleozoic...

― Era următoarea: Arhaicul era populat cu vietăţi pri­mare, fără nici o însuşire, care puteau foarte bine să se numească Ioneli, iar paleozoicul...

― Avea o singură fiinţă, diformă, mincinoasă şi nesufe­rită... se repezi băiatul.

― Un Ionel evoluat! puse punct discuţiei Maria şi se avântă pe uşă, lăsându-şi prietenul cu gura căscată.

6

Deşi trecuseră minutele pentru gândire, tinerii de sub cas­tan se fereau să-şi destăinuie soluţiile. De câteva zile, de când găsise harta într-o arhivă uitată, în care de multă vreme nu mai umblase nimeni, Victor se gândea zi şi noapte la obiectul de care aveau nevoie. De bună seamă că şi gânditorii de câteva clipe, Lucia, Ursu, Dan, descoperiseră obiectul visat de Victor, dar li se părea atât de înfricoşător de departe încât nu îndrăzneau să-i rostească numele. Dan îşi luă în cele din ur­mă inima în dinţi şi începu să vorbească, însă cu o voce atât de jalnică, de parcă nu dezlegase o problemă, ci sesizase un obstacol de neînvins:

― O barcă, asta ne trebuie, mamă dragă...

Tonul lui Dan îi molipsi şi pe ceilalţi, care încuviinţară încet din cap, prilej de a-şi ascunde privirile triste şi dezo­late. Numai Ursu se împotrivi jalnicei uverturi:

― Ei şi! Mare lucru o barcă... dacă...

Privirile uimite ale Luciei îi îngheţară însă vorbele pe buze. Tocmai atunci apăru bosumflată şi Maria.

― Nu vrea să vină cu nici un chip, anunţă ea. Caraghiosul! Şi sunt sigură că numai din orgoliu.

Cine se mai gândea însă la Ionel!? Toţi uitaseră de el, altceva îi apăsa cu spaimă şi răutate. Mirată că nu primeşte nici un răspuns, Maria se adresă indignată tuturor:

― Vă bateţi joc de mine? Sau poate vi s-a întâmplat ceva? Spuneţi! Parcă vi s-au înecat corăbiile...

Un moment de tăcere, apoi un hohot de râs, un râs salvator urmă cuvintelor ei, ceea ce o zăpăci şi mai mult. Nu mai înţelegea nimic, dar Dan, înţelegându-i starea, încercă s-o liniştească, în felul lui:

― Ehei!... Ce bine-ar fi fost, zău, Maria, ce bine ar fi fost să ni se fi înecat câteva corăbii... Mamă dragă, tot am mai fi sal­vat noi una... Ce? Tot mai crezi că glumim? Numai la corăbii şi la bărci ne gândim... Ia uită-te la hartă, uită-te: râuri, lacuri... Cum le vom trece?

În clipa aceea, capul ascuţit al lui Pompilică ieşi dintre frunze şi coborî încet, atât cât putea să coboare fără să-şi frângă gâtul, şi ochii spionului, mari cât cepele, încercau să se zgâiască pe hartă. Dar la câţiva metri deasupra lui, în acelaşi castan, o mână subţire şi foarte dibace, după felul cum se miş­ca, străpunse crengile, se înălţă încet şi precaut, apoi coborî fulgerător, slobozind din pumn un fruct moale şi ţepos. Fruc­tul urmă întocmai traiectoria hotărâtă de mâna subţire şi iscusită, adică lovi cu precizie milimetrică vârtejul de pe creştetul lui Pompilică. Catastrofa nu mai putea fi evitată. Cel lovit în creştet îşi pierdu pentru o fracţiune de secundă echilibrul, şi aşa destul de precar, dar nu era nevoie de mai mult pentru ca nimeni şi nimic să nu-l mai poată salva de la prăbuşire. Într-un acompaniament fantastic de urlete, tros­nituri, foşnete şi burduşeli, trupul lui Pompilică se prăvăli spre pământul pe care-l părăsise hoţeşte. Un ciot bătrân şi ui­tat se înduioşa însă de coastele şi membrele sărmanului spion şi-şi strecură capătul în turul pantalonilor, oprindu-l astfel de la o cădere barbară, dar menţinându-l suspendat, la vreo doi metri deasupra pământului. Dacă n-ar fi scos urletele acelea de spaimă, oricine l-ar fi văzut pe Pompilică, bălăbănindu-se în văzduh, ar fi crezut că asistă la exerciţiile unuia care vrea să se familiarizeze cu imponderabilitatea.

Spectacolul neaşteptat, de un caraghioslâc desăvârşit, stârni un râs cumplit în grupul cireşarilor. Numai Ursu, păstrându-şi întru totul cumpătul, cum i se întâmpla întotdeauna în situaţii neobişnuite, desprinse prizonierul din ciot şi, aşezându-l cu pi­cioarele pe pământ, se încruntă la el teribil de sonor:

― Măăă!

Groaza celor întâmplate, încruntătura lui Ursu şi mai ales silaba care pocnise ca o detunătură îl determinară pe Pompi­lică să-şi încerce limita puterii de fugă. Cireşarii se jurau mai târziu că nici un cal pursânge, în alergarea derby a vieţii sale, nu ar fi putut ţine pasul cu Pompilică, în cursa lui nebu­nească spre clădirea şcolii. În ciuda sprintului de arc, ei mai avură totuşi putinţa să vadă în spatele alergătorului, acolo unde se întâlnesc cracii pantalonului, o gaură respectabilă, prin care-i ieşea cămaşa ca o coadă albă. Dacă ar fi avut inspi­raţia să-şi ridice pentru o clipă privirile spre vârful castanului, cireşarii ar fi zărit un prichindel blond şi ciufulit, atacat de un râs atât de crâncen încât cu o mână îşi ţinea gura şi cu cealaltă pântecele. Puştiul nu era altul decât Tic. Ceea ce explică din­tr-o dată şi prăbuşirea lui Pompilică şi imposibilitatea ca puştiul să-şi piardă echilibrul, fie chiar în toiul unor crampe sfâşietoare de veselie.

Cireşarii nu mai avură timp să mai descopere scena comi­că, din vârful castanului, pentru că la secunda precisă, moş Timofte apăru în capul scării de piatră şi începu să-şi agite ta­langa. Iureşul era supt înapoi în clădire cu aceeaşi forţă cu care se revărsase. Moş Timofte nu se clinti însă de la locul său până ce nu văzu intrând în şcoală ultimii elevi. Ultimii erau Sergiu şi Pompilică. Bătrânul privi îndelung după Pompilică şi, când îi zări fundul găurit, dădu abătut din cap. În adâncul sufletului îi era milă de puşlamaua nefericită.

Sergiu, în schimb, îşi certa amarnic iscoada:

― Bine, mă dobitocule, nu eşti în stare să te ţii într-un copac?

― Să-mi sară ochii, să nu te mai văd în faţa ochilor dacă nu mi-a făcut vânt Ursu.

― Păi ce, mă, Ursu era în copac?

― Nu era... Adică...

Abia atunci descoperi Pompilică misterul prăbuşirii sale. Ursu fusese jos tot timpul. Dar cine dracu îl împinsese? Cine îl pocnise? Că doar îl pocnise cineva cu pumnul în creştet, destrămându-i echilibrul şi provocându-i prăbuşirea.

Pe uşa cea mare a şcolii pătrunse în sfârşit şi ultimul din­tre ultimii. Moş Timofte se încruntă rău la el şi chiar tuşi de câteva ori înfundat, mai mult ca să-l provoace pe întârziat, pentru că arăta într-un hal fără de hal. Dar din câteva mişcări prichindelul scăpă de orice urmă a ascensiunii şi coborârii lui tainice şi temerare. Cămaşa în pantaloni, gulerul aranjat, ciorapii ridicaţi, hainele netezite, totul în câteva se­cunde. Ba mai avu vreme să-i facă un semn şmecheresc din ochi lui moş Timofte şi apoi să-şi bage mâinile în buzunar şi să privească, o clipă, fluierând, fundul răvăşit şi prelungit al lui Pompilică.

Codobatura însă nu-l auzi şi nu-l simţi. Se întreba în con­tinuare, fără să ştie că porecla dată de Tic începea să i se potrivească:

― Oare cine dracu m-a îmbrâncit?

Un hohot de râs al unui drăcuşor ciufulit care urca în goană scările spre etajul întâi fu singurul răspuns.

7

Moş Timofte agăţă clopotul la locul lui, într-un ungher fe­rit al coridorului, dar nu părăsi imediat clădirea şcolii pentru a-şi începe inspecţia prin curte şi grădină, cum făcea de obi­cei. Rămase în ungherul lui, pe coridor, preocupat să-şi cureţe şi să-şi umple luleaua, dar de fapt cu ochii şi cu aten­ţia fixată spre uşa cancelariei. Voia să schimbe o vorbă cu profesorul de geografie şi naturale, dirigintele clasei a opta. Îl cunoştea bine, de pe vremea când, tânăr şi cu părul blond răzvrătit, cu mişcări de o rară agilitate şi siguranţă, cu priviri vesele şi deschise, urcase pentru prima oară scările liceului pentru a-şi începe apostolatul. Fusese prima călăuză a noului dascăl prin labirintul şcolii. Era glumeţ tânărul, nu pierdea nici un prilej de glumă, şi se căţăra pe toate movilele, şi se strecura prin toate gropile şi şanţurile, şi se interesa de fiecare pom şi de fiecare arbore: se simţea în el setea de a cunoaşte, de a se familiariza cu noua sa ţară, pentru că aşa numise el şcoala şi domeniile ei:

― O adevărată ţară e şcoala asta, ţară în care nu se poate să nu te simţi bine...

― Cum s-ar spune, îi replicase paznicul, aţi vrea să hălăduiţi pe aici... Nu ştiu cine îmi spune mie că ar fi un lucru bun...

Profesorul tânăr şi blond, cu mers sprinten şi priviri vese­le, nu-i răspunse imediat. Tăcuse o vreme, tăcere grea, care consfinţea pesemne o hotărâre grea. Când se întoarse cu faţa spre paznic, avea un luciu straniu în priviri, care ascundea pesemne şi durerea unei mari despărţiri:

― Da... spusese el. Îmi voi arunca o rădăcină aici, sau o an­coră, nu ştiu nici eu. Dar nu ca să hălăduiesc. Şi fiindcă m-ai înduioşat cu bun venitul dumitale, îţi voi spune şi eu ce simt acum... Nu vreau altceva decât să am elevi cu priviri senine, care să înveţe, înainte de orice, să iubească ţara, lumea şi viaţa... Asta e ceea ce trebuie şi ceea ce vreau să predau aici...

Dar profesorul care ieşea pe uşa cancelariei trezindu-l din amintire pe moş Timofte era un omuleţ slab, puţintel încovo­iat, cu capul pleşuv, doar două smocuri de păr, ca două corniţe albe, îi acopereau tâmplele şi faţa lui uscată, plină de cute, ca o mască de pergament, era aceea a unui om care nu se întorsese cu spatele la viaţă, ci o înfruntase pieptiş. Mişcările îi erau obosite, bătrâneţea îi cam ameţise gleznele, nici glumele nu-l mai atrăgeau ca altădată; ba se mai întâmpla uneori ca vreun elev fără minte şi inimă să încerce să-l tulbure în timpul lecţiilor, dar în întreg oraşul nu era un altul care să se bucure de mai multă stimă, şi nici un alt profesor nu fusese mai iubit şi mai ascultat ca dânsul, în aproape patru decenii de apostolat, şi nici un altul nu primea mai multe semne de recunoştinţă din partea foştilor elevi şi absolvenţi ai şcolii. Toate acestea pentru că vreme de patruzeci de ani rămăsese fidel unui legământ tineresc făcut într-o zi oarecare de toamnă.

Moş Timofte porni încet pe urmele profesorului. Nu-i era teamă că nu-l va ajunge. Ştia că înainte de a intra în clasă se va opri în faţa uşii şi câteva clipe va sta nemişcat şi gânditor. Toţi îi cunoşteau obiceiul, dar nimeni nu cutezase să-l întrebe la ce se gândeşte în acele clipe. Nici chiar moş Timofte, care-l surprinsese de nenumărate ori în această atitudine; cu atât mai mult cu cât avea credinţa că profesorul era atât de preo­cupat de gândurile lui încât nici nu-l zărea.

"A treia... a cincea... calculă moş Timofte urmărind mersul profesorului. A şasea... Acum e-acum... A opta..."

Profesorul se opri chiar în faţa uşii. Închise ochii şi văzu dintr-o dată clasa, liniştită, cu fiecare elev la locul lui, îi trecu pe toţi în revistă, îi mai privi o dată, zâmbi câtorva care-l umpleau mereu de bucurii, dar brusc toate chipurile se di­zolvară în întuneric, rămânând unul singur: chipul unui elev speriat, nesigur, căutând mereu în jurul său, parcă după aju­tor. Profesorul deschise ochii şi clătină din cap nedecis. Oare ce se întâmpla cu acel elev? Ce adevăr purta? îl speriase sau îl nedreptăţise cândva cu o notă proastă sau era un elev slab, neajutorat, un derbedeu oarecare?

Tocmai când atinse clanţa cu mâna, auzi vocea lui moş Ti­mofte şi din primele accente cam înţelese ce vrea bătrânul.

― Zi-i pe şleau, moş Timofte. Vrei să intervii în favoarea cuiva...

― Cum vă închipuiţi aşa ceva! se prefăcu bătrânul foarte amărât. Tocmai dumneavoastră! Tocmai la dumneavoastră!

― Lasă, nu te mai necăji, îl linişti profesorul. Şi când inter­vii în sprijinul dreptăţii, tot se cheamă că intervii în favoarea cuiva..

― Aşa da! acceptă bucuros moşneagul. E vorba de un băie­tan din clasa asta. Să nu vă închipuiţi că mi s-a plâns pe faţă. L-am simţit eu, mai bine zis l-am prins eu. Nu prea îl aveţi la inimă, sau hai să zic, nu îl vedeţi cu ochi buni. Pesemne că aţi avut, cine ştie când, vreo neînţelegere cu el... Da' să ştiţi de la mine că învaţă toată ziua, sărmanul... şi eu, pre cât îl simt, sunt gata să pun mâna în foc că o să iasă om din el...

― Te gândeşti, probabil, la Teodoru Teodor, spuse profe­sorul cu mâna pe clanţă.

Moş Timofte rămase câteva clipe nedumerit. Ar fi vrut să spună că nu-i vorba de Teodoru Teodor, dar nu mai avu timp, pentru că profesorul, după ce-şi controlă ceasul, pătrunse în clasă. Aşa că bătrânul, cam supărat, îşi răsuci de câteva ori luleaua, până când brusc se dezmetici:

― Apoi da, sigur că da! spuse el de parcă i-ar fi vorbit pro­fesorului. Dumneavoastră vă gândiţi la Teodoru Teodor, iar eu la Ursu. Dar ştiţi, bată-l norocul...

Dându-şi însă seama că profesorul intrase în clasă, moş Timofte deschise uşa şi i se adresă vesel, din prag, chiar în clipa când se aşeza la catedră:

― La el mă gândeam domnule profesor, numai că-i uitasem numele adevărat... şi imediat închise uşa, lăsând clasa uluită.

Profesorul zâmbi în urma lui moş Timofte, zâmbi în felul său, proptindu-şi bărbia în pumni şi clătinând din cap. Un fluierat sacadat, imperceptibil îi acompania gestul. Dar nu rămase multă vreme astfel. Cu o mişcare leneşă îndepărtă catalogul, apoi se sculă de la catedră şi, plimbându-se prin faţa băncilor, se adresă cu voce tare elevilor:

― M-am gândit să facem astăzi o călătorie printr-o lume pe care o cunoaşteţi încă foarte puţin, o lume ascunsă, obscură, misterioasă, care se pare că-i interesează foarte mult pe unii dintre voi... Da... Să încercăm să pătrundem pentru câtva timp în lumea peşterilor...

Victor se uită în jur. Toţi cireşarii îşi scoseseră caietele de note. Erau numai ochi şi urechi. Apoi îşi aruncă privirile spre profesor şi acesta i le întâlni şi îi răspunse cu un zâmbet părin­tesc, cald, aproape duios.

Călătoria îi purtă pe ascultători într-o lume fantastică, ispititoare, plină de miracole. Saloane uriaşe, adevărate palate de gală, încărcate cu podoabe de gheaţă şi calcar, cu atoli de marmură sau cu ghirlande de cristal, suprapunându-se altor saloane asemănătoare unor peisaje lunare, apoi îngheboşându-se şi prelungindu-se în nenumărate cot­loane şi coridoare asuprite de întuneric şi mister, şi mereu panglica albastră a râurilor subterane, şi lacuri limpezi, adânci şi reci, cu maluri dantelate, şi uneori crăpături îndrăz­neţe spre lumină, şi alteori prăbuşiri rele, în cascade zgomotoase, şi din nou saloane şi labirinte în nelipsitul fir de apă al Ariadnei de gheaţă, toate, toate miracolele subterane îşi dezvăluiau înfricoşătoarele lor taine. Descrierile se subli­mau uneori în noţiuni şi legi şi formule precise pe care elevii le primeau ca pe nişte leacuri tămăduitoare. Creioanele încremeniseră de multă vreme în mâini. Ultimele cuvinte fuseseră rostite, dar imaginile, o dată închipuite, se repetau în mintea tuturor ca ecourile peşterilor.

În minutele de tăcere care urmară povestirii, începură să circule bileţele între cireşari, dar nici unul nu era scris în al­fabetul obişnuit. Literele erau înlocuite prin linii şi puncte.

Cu alte cuvinte, cireşarii corespondau între ei cu ajutorul al­fabetului Morse. Victor tocmai înjgheba o asemenea misivă, când se pomeni cu un bileţel trimis de Lucia, care purta menţiunea: "f. f. urgent". Îl descifra cu o repeziciune ului­toare în gând: "Atenţiune! În spatele tău, Sergiu copiază tot ce scrii. Să nu te sperii, că abia a început. Încă o dată: aten­ţiune! Lucia."

Victor nu întoarse capul pentru a nu trăda semnalul de aten­ţiune primit de la Lucia. În schimb, scoase din buzunar o oglinjoară, pe care o potrivi într-un loc anume, cu ajutorul unor cărţi, şi astfel văzu ce se petrece în spatele lui. Într-adevăr, Sergiu era pradă unei agitaţii teribile. Curiosul se străduia din răsputeri să nu scape nici o mişcare de-a lui Victor şi mai ales nici unul dintre semnele pe care acesta le trecea pe caiet sau pe vreun bileţel.

Cireşarul căzu câteva clipe pe gânduri, dar, parcă trezit brusc de ascuţişul unei idei, întoarse o filă din caiet şi, pe pagina albă care i se ivi în faţă, începu să înşiruie, cu meticulozitate, linii şi puncte. Dacă s-ar fi uitat în oglindă, l-ar fi văzut pe Sergiu preo­cupat să-i copieze întocmai semnele de pe caietul atât de neglijent aranjat. Lucia, căreia nu-i convenea rolul de martoră neputincioasă, îi trimise un nou bilet cu o menţiune şi mai ner­voasă: "f.f.f.f.f. urgent!" Dar Victor era prea adâncit în gândurile şi-n scrisul lui ca să mai dea atenţie biletului furios. Continuă să scrie, într-o poziţie neobişnuită şi incomodă, rezemat în cotul stâng şi aplecat spre stânga, parcă visând sau amintindu-şi ceva, iar caietul cu linii şi puncte, rămas în dreapta, nu-i mai punea nici un obstacol lui Sergiu.

Înfuriată la culme de atitudinea şi imprudenţa lui Victor, Lucia renunţă să-i mai trimită un bilet, aşa cum avea de gând, văzându-se nevoită, din cauză de forţă majoră, să re­curgă la alt mijloc, mai sigur şi mai eficient. Se sculă încet din bancă, şi, după ce-şi plimbă doar o clipă privirile prin clasă, porni spre banca lui Victor şi, cu cel mai firesc gest, luă caietul pe care cireşarul tocmai se pregătea să-l închidă. Probabil că faptul se petrecuse prea târziu, pentru că, în spatele lui Victor, Sergiu luase, pentru prima dată în viaţa lui, înfăţişarea unui înger. Bucurie, mulţumire, nevinovăţie, mai ales nevinovăţie, se putea citi pe chipul lui. Tot ceea ce scrisese Victor era copiat aidoma pe carneţelul său şi, pentru ca să înlăture orice surpriză posibilă, îşi strecurase carne­ţelul în sân, simţindu-l la fiecare răsuflare.

Vocea profesorului destrămă dintr-o dată îndeletnicirile tainice ale elevilor:

― Înainte de a ne spune "la revedere", aş vrea să vă pun la un fel de încercare. O încercare particulară, la care nimeni nu este obligat să participe. Dacă rezultatul va fi pozitiv, foarte bine; dacă rezultatul va fi nesigur sau negativ, nimeni nu vă va face vreun reproş. Încercarea se adresează mai ales logicii voastre şi nu jignesc pe nimeni dacă adaug că o propun celor mai buni dintre voi.

Emoţia cuprinse aproape întreaga clasă. Era binecunoscut acest obicei al profesorului de a adresa, la fiecare sfârşit de an, elevilor, o întrebare mai complexă, un fel de examen su­plimentar, care nu putea fi trecut printr-un simplu apel la memorie, ci prin organizarea riguroasă şi oportună a multi­plelor date oferite de memorie. Obiceiul era binecunoscut şi aşteptat cu emoţie, cu teamă şi nerăbdare, pentru că de fiecare dată exerciţiul, problema, încercarea date spre rezol­vare erau altele. În cele aproape patru decenii de apostolat, profesorul nu suferise nici un eşec cu încercările sale, şi acest lucru nu putea fi pus pe seama întâmplării, mai ales că în fiecare an profesorul îşi alegea singur atât clasa, cât şi elevul sau elevii care urmau să treacă prin neobişnuitul examen.

Era şi emoţie şi nerăbdare şi o undă de spaimă în clasă. Până şi vocea profesorului părea puţintel tulburată:

― Bine... Pentru că unii au mai rămas cu imaginaţia, sau poate cu visele, în lumea de care abia ne-am despărţit, să ne mai întoarcem o dată în această lume şi să încercăm s-o par­curgem pe alte căi, pe căile raţiunii. Foarte pe scurt: cum se explică formarea peşterilor cu saloane largi, spaţioase, şi a celorlalte cu cotloane înguste, înalte şi lungi? Să nu se uite un lucru esenţial: de multe ori, de cele mai multe ori, găsim am­bele fenomene în una şi aceeaşi peşteră.

În clasă se aşternu o tăcere deplină. Aproape că se auzeau bătăile inimilor. Profesorul se aşeză încet la catedră şi îmbrăţişa cu privirile încăperea. Tăcerea se apropia de clipa care urma s-o preschimbe în erupţie. De undeva ţâşni nerăb­dătoare, avidă mâna lui Ionel. Apoi încet, aproape indiferent, aproape convenţional, se ridică mâna lui Victor. Apoi Lucia, Dan, Maria ridicară la rândul lor mâinile. În spatele lui Vic­tor, Sergiu răsfoia de zor în manual, fără să se gândească, măcar o clipă, că nu în manual se afla răspunsul. În altă parte, Pompilică îl înghiontea pe Dan:

― Spune-mi, bă, şi mie. Ce eşti aşa egoist?

Dan îi răspunse imediat, tot în şoaptă:

― Nu suntem la matematică sau la istorie, nătărăule. Dar poţi să ridici mâna, că tot nu te întreabă.

― Aha...! Ştiam eu că nici tu nu ştii...

Într-o bancă din fundul clasei, Ursu părea înconjurat de toate flăcările iadului. Faţa i se încinsese, era roşie ca para focului, mâinile îi ardeau până sub unghii, ba şi unghiile îl frigeau ca jarul. Pumnii se luptau aprig între ei, sub bancă, parcă voiau să-şi încerce puterea. Şi deşi ar fi fost în stare să facă banca ţăndări, nu izbutea nici unul să se ridice la jumă­tate de metru deasupra şi să-şi desfacă uşor degetele în acel semn veşnic al elevului care ştie.

Profesorul îl căută şi4 zări. Îi simţi prin antene nevăzute toată agitaţia. Şi poate pentru prima dată de când era profe­sor îl năpădi un val de spaimă o dată cu hotărârea care creştea într-însul. Nu se mai uita la mâinile întinse din primele bănci, la elevii care, în mod sigur, i-ar fi dat răspun­sul bun. Emoţia băiatului din fundul clasei era prea mare; suferinţa lui, grea şi tăcută, merita orice risc. Şi în timp ce cuvintele îi ieşeau de pe buze, profesorul avu deodată sen­zaţia că el e cel care trece printr-un examen decisiv:

― Să ne răspundă Teodoru Teodor...

Ursu se ridică în picioare, parcă împins de altcineva, şi acel altcineva îi cuprinsese şi gâtul, cu gheare nevăzute, şi-l sugruma până la lacrimi. Bâlbâi câteva sunete, apoi tăcu.

― Aşteptăm! îl îndemnă profesorul, cu ton sever, de catedră. Ursu recepta unda care i se aruncase şi cu o mişcare ener­gică îşi scutură emoţia care începea să-l învăluie ca un cearşaf. Răsuflă adânc şi vorbele lui începură să-şi facă loc tot mai sigure printr-o tăcere încărcată de uimire:

― Cred că e vorba de acţiunea apei... Adică, ştiţi, cum să vă spun... A fost vorba de acţiunea apei... Ştiţi... dacă apa lăr­geşte crăpăturile pe direcţia straturilor calcaroase, peştera ia o formă largă... ştiţi, formează un fel de saloane lungi şi nu prea înalte... Şi dacă apa lărgeşte crăpăturile... cele care cad... Cum să vă spun?... Ştiţi, aşa...

Şi în timp ce Ursu tăie cu o mişcare violentă aerul, profe­sorul, din ce în ce mai tulburat, îl ajută:

― ... Perpendicular...

― Da, da... perpendicular, se linişti Ursu, perpendicular pe direcţia de stratificare, atunci se formează, adică aşa se formează cotloanele înalte şi înguste...

Parcă eliberat din nişte chingi,. Ursu îşi încorda muşchii pieptului, inspirând cu nesaţ un val de aer proaspăt pe care îl simţea năvălind pe fereastră. Un zâmbet cam nătâng îi răsări pe faţă, mai ales că ducând instinctiv mâna la frunte şi-o des­coperi udă şi fierbinte, ceea i se părea de neînţeles.

Ca în fiecare an, profesorul se duse să strângă mâna elevu­lui ales, care nu putea să dea decât un singur răspuns, cel bun; poate, de astă dată, strângând-o, sau strângându-i-se cu mai multă putere. Sau, pentru a nu lăsa să se piardă un ade­văr plăcut, de astă dată făcând un tainic şi necesar schimb de emoţii cu elevul pe care-l alesese în ultima clipă şi care-i transformase spaima dinaintea alegerii într-o bucurie mare, neaşteptată.

Clopoţelul lui moş Timofte sunase de mult, dar nimeni nu-l auzise. Nici măcar puşlamalele clasei, care nu-şi reveniseră încă din uimirea stârnită de succesul lui Ursu.

Profesorul se întoarse la catedră, luă catalogul şi, în drum spre ieşire, mai zăbovi câteva clipe pentru a-şi lua rămas bun de la elevi:

― Da... Şi în acest an mă despart de voi mulţumit. Poate chiar mai mulţumit decât în alţi ani. Nu mă gândesc numai la surpriza pe care mi-aţi oferit-o acum, la sfârşit, mă gândesc la puterea întregii clase. Aş vrea să fiţi primii, şi chiar mi se pare că sunteţi primii, cărora le spun, cu o foarte mică rezervă, care ţine mai mult de viitor decât de trecut: iată cea mai frumoasă clasă cu care m-am întâlnit! Sunt convins că unii dintre voi au făcut de pe acum legături trainice cu viitorul, dar nu vreau să vă forţez să săriţi dincolo de vârstă. Vreau să trăiţi din plin, viu, agitat, nervos, liber aceşti ani neasemuiţi, aceşti ani în care visul şi fantezia nu ţin seama de nici un obstacol, în care orice bătaie a inimii se dăruie întregii lumi. Ştiu că multe din­tre lucrurile şi fiinţele care vă înconjoară vi se par învăluite de taine, chiar dacă pentru restul lumii sunt de o simplitate liniară, elementară. Poate că vedeţi totul astfel dintr-un in­stinct de exagerare care aparţine numai acestei vârste, şi care vrea să transforme în efort grav, aproape tragic, orice gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru că totul se subordonează intenţiei sau dorinţei de a dărui foarte mult. O clipă sau un gest pot concentra tot oţelul şi toată credinţa din voi, chiar dacă gestul sau clipa aparţin unui vis, unei fantezii. Dar mie îmi place să cred că un adevăr mare, un adevăr suprem lucrează în voi atunci când vă descoperiţi înconjuraţi de taine: Orice lucru, orice vietate ascunde o minune... Şi vă doresc să desluşiţi cât mai multe asemenea miracole în zilele libere care vă aşteaptă...

Şi, într-o tăcere frumoasă, profesorul slab, puţintel înco­voiat, cu două smocuri de păr alb deasupra tâmplelor, părăsi cu paşi obosiţi clasa. Elevii se ridicară în picioare. Şi mult timp după aceea, nici o mişcare, nici un sunet.

CAPITOLUL II

1

Era o cameră simplă, cu divan, birou şi bibliotecă, cu puţine cărţi, dar cu multe mape şi dosare, cu câteva scaune aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o nişă, cu pereţii neregulaţi şi aproape goi, doar câteva fotografii înfăţişând scene sportive erau agăţate deasupra bibliotecii, cu tavanul oblic zugrăvit într-un albastru ciudat, şi, din cauza aceasta, cineva o botezase: camera albastră. De câteva zile însă căpătase o altă denumire, o denumire tainică, pe care n-o cunoşteau decât două fiinţe şi despre care aflase ceva foarte vag o a treia. Noua ei denumire? Observatorul! Cele două fiinţe care o botezaseră? Sergiu şi Pompilică. Cea de a treia fiinţă căreia îi trecuse cuvântul pe lângă ureche? Tic.

Camera îi aparţinea lui Ştefan, fratele lui Pompilică, şi se afla la mansarda unei vile cu două etaje, în partea de răsărit a oraşului, la o răscruce de străzi. Una din străzile care se întretăiau acolo se numea Cireşului, şi din camera albastră se zărea ca-n palmă tot cartierul Cireşului. Ceea ce explică dintr-o dată o mulţime de lucruri.

Musafirul, Sergiu, sosise înaintea "gazdei" la locul de întâlnire, în faţa vilei, şi aştepta de jumătate de oră. Aştepta e un fel de a spune. Pentru că se foia ca un vrăbioi, şi dacă ar fi avut pene, i-ar fi stat tot timpul zbârlite şi ţepoase. Sărmanul! Parcă-şi plimba picioarele numai pe jar, iar gâtul parcă-i fuse­se deşurubat din umeri de atâta întors. Mâna stingă i se încleşta furioasă la fiecare pas, iar cea dreaptă nu i se dezli­pea de pe piept nici o clipă. Carnetul cu nepreţuita comoară îi frigea degetele, iar nerodul şi blestematul de Pompilică îşi pierdea timpul cine ştie pe unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl îmbolnăvea, nu-i ieşea nici o clipă din minte... Din cauza ei nici nu mâncase, iar blestematul de Pompilică...

Codobatura apăru brusc de după un colţ, abia trăgându-şi sufletul:

― Stai... lasă-mă oleacă, se rugă el. Aoleu...! Credeam că s-a zis cu noi. N-a vrut Ştefan să-mi dea cheia... A spus că în loc să-i facem curăţenie, îi murdărim camera. Am aşteptat să plece ca să pot şterpeli cea de a doua cheie.

Sergiu simţi deodată vată în glezne:

― Dacă ne prinde?

― Nu ne prinde, că m-am interesat eu. L-am şi urmărit. S-a dus la antrenament, la terenul de volei. N-am plecat de acolo până nu l-am văzut în tricou, pe teren...

― Şi dacă vine? tremură iarăşi vocea lui Sergiu.

― Nu vine, mă! Am auzit cu urechile mele când le-a spus antrenorul că până la şapte nu le dă drumul. Au duminică meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf şi îndesat...

Sergiu se mai linişti puţin, dar din entuziasmul cu care venise la întâlnire rămăseseră numai urme. Sus în observator se linişti însă de-a binelea. Pompilică era în mare formă, dar şi el avea o surpriză...

― Bă, Pompilică, n-am vrut să-ţi spun până acum; am fă­cut, bă, o captură grozavă...

― Lasă-mă cu aiurelile tale; să-ţi arăt eu ce-am făcut în ul­timele zile... Ia vino încoa'!

Din spatele unor dosare, Pompilică scoase o foaie de bloc şi începu s-o agite, triumfător, în faţa lui Sergiu. Era o îngră­mădire de linii şi corpuri geometrice, unele încercuite în roşu, altele în albastru, unele purtând cifre, altele litere.

― Ghici ce-i? întrebă Pompilică.

― Habar n-am... Poate o fiţuică la geometrie...

― E o hartă, bă, o hartă originală...

― Asta hartă!!! se cruci Sergiu. Atunci pot să zic şi eu că nasturele ăsta e un castron cu supă...

― Iar eşti tâmpit! se enervă Pompilică. Ia vină-ncoace la fereastră. Vino şi spune ce vezi în direcţia asta!

Sergiu se supuse şi privi în direcţia indicată de mâna lui Pompilică:

― Acolo e strada Cireşului, mare scofală!

― Şi aici ce e? întrebă Pompilică superior, lipind foaia de bloc de faţa lui Sergiu.

― Adică vrei să spui...

― Sigur că da, bă alifie. Chiorăşte-te! Uite casa Mariei, pă­tratul ăsta cu cifra 3. Uite-o şi pe a lui Victor. Aici stă Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul ăsta cu litera D...

― Cercu' ăsta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel...

― Vezi, bă! Vezi ce chestie mare am făcut? Acum îi avem pe toţi cireşarii în mână...

Sergiu fu cât pe-aci să-i dea dreptate lui Pompilică, dar un gând neaşteptat şi răutăcios îl opri:

― Şi la ce foloseşte harta asta a ta?

― Cum: la ce foloseşte? Vrei să-ţi trag două labe? Trei zile m-am chinuit s-o fac şi tu întrebi ca un tâmpit la ce foloseşte... Nu avem aici pe coală toate casele cireşarilor?

― Dacă zici tu, ridică Sergiu din umeri. Dai* să ştii că mai uşor se recunosc de la fereastră. Vezi? Casa aia albă cu cer­dac astupat de iederă şi cu chioşcul ăla rotund e casa Mariei. Şi dincolo, în fund...

― Ce, crezi că eu nu ştiu? se oţărî Pompilică. În fund se vede magherniţa lui Ursu, aia din spatele movilei. Şi te rog să nu mai faci pe nebunul că te ating cât ai zice peşte. Ţi-e ciudă că eu am făcut harta şi tu n-ai făcut nimic...

― Zău!! spuse Sergiu uitându-se plin de dispreţ la prietenul şi duşmanul lui. Poftim!

Carnetul scos din sân cu iuţeala unui scamator făcu o cur­bă prin aer şi căzu exact la picioarele lui Pompilică.

― Aiurea! îl respinse Pompilică după ce auzi povestea lui Sergiu. Bagă-l din nou în sân. Trebuie să fie rezumatul vre­unei lecţii, şi la ora asta n-am timp de lecţii...

― Numai la ora asta... nu scăpă Sergiu prilejul.

― Bă! se oţărî iarăşi Pompilică. Dacă mai scoţi o singură literă urâtă te fac ficat de post. Vii în casa mea şi în loc să zici săru-mâna...

― Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îşi pune vată în urechi ca să nu mai audă tâmpeniile tale...

― Să fie sănătoasă, că nu eu am învăţat-o să asculte la uşă...

― Bă idiotule! îşi ieşi Sergiu din pepeni. Dacă-i pe aşa, a­tunci spune dacă în tot oraşul mai există vreun altul cu urechi atât de blegi ca ale lui frate-tău!

Numai o minune mai putea opri încăierarea cruntă care era pe cale să înceapă. Şi minunea se ivi: trei bătăi în uşă, pauză, şi din nou trei bătăi.

Cei doi cocoşi deveniră nişte mogâldeţe de catifea din care se scurseseră tărâţele. Fiecare aştepta salvarea de la celălalt...

― Cine m-a pus să mă gândesc la urechile blegi ale lui frate-tău... se căină în şoaptă Sergiu. Ce ne facem?

― Nu-i el! se lumină dintr-odată Pompilică fără să scape însă cu totul de tremurul care-i atacase încheieturile. El are cheie...

― Bă, să nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu.

― Ssss! Cavou! comandă Pompilică.

Bătăile reîncepură şi se auzi o voce care avea în ea atâta limpezime şi atâtea ondulaţii că era imposibil să n-o recunoşti:

― Deschideţi! Eu sunt...

Trufaşul care n-avea nevoie să-şi rostească numele pentru a fi recunoscut nu era altul decât Tic.

― Fir-ar să fie de nasol! îl înjură Pompilică tot în şoaptă. Ce i-aş mai dili una peste muie! Zău că-i dau drumul şi-l articulez...

― E prieten cu Ursu! se sperie Sergiu.

― Hei! N-auziţi...? răsună vocea de după uşă. V-am văzut pe amândoi la fereastră.

― Ce facem? întrebă Pompilică.

― Aoleu! se lumină la rândul lui Sergiu. Tu ştii alfabetul Morse?

― Habar n-am... N-o să ai curajul să-mi spui că-l ştii tu... Înghit cartea de fizică fără s-o mestec...

― Să-l folosim pe nasol! spuse Sergiu. El îl ştie precis. Să-l punem să ne descifreze chestia aia a lui Victor.

Pompilică acceptă imediat, apoi întrebă ca de undeva de departe:

― Cine bate la uşă, la ora asta?

― Aş fi venit mai devreme, răspunse Tic în timp ce intra pe uşă, dar nu mi-a dat voie... Ţombi.

― Cine ţi-a spus că suntem aici? îl luă la rost Pompilică.

― Nimeni..: Dacă nu v-aş fi văzut la fereastră... Da' a cui e camera asta?

― N-ai să ghiceşti niciodată! decretă Sergiu.

― Zăăăău! zâmbi cel mai mic dintre cireşari uitându-se în jur. Şi dacă aici stă... dacă aici stă...

Tic se uită la cele câteva fotografii agăţate deasupra bibliote­cii, care înfăţişau scene din meciuri de volei. Eroul fotografiilor era mereu acelaşi.

― Ai un frate grozav, îi făcu prichindelul un semn din ochi lui Pompilică. Eu n-aş lăsa pe mâna voastră o cameră ca asta...

― Venim şi noi din când în când ca să facem curat, îi răs­punse Pompilică întorcându-i semnul din ochi. Dar de ce n-ai lăsa o cameră ca asta pe mâna noastră?

Întrebarea era cam arţăgoasă şi lui Sergiu, care se gândea mereu la carnet, nu-i prea convenea. Nici lui Tic.

― Ia zi-i! repetă şi mai insistent Pompilică. De ce n-ai lăsa-o?

― Pentru că n-o am... râse prichindelul.

― Ce vorbeşti, dom'le! interveni Sergiu foarte prompt. Dacă eşti aşa de isteţ precum vrei să arăţi, ia spune! Ştii cine a inventat telegraful?

"Oare ce vrea ăsta de la mine?" se întrebă Tic în sinea lui. Apoi cu voce tare:

― Sigur că ştiu...

― Ştii şi alfabetul?

― Cu ochii închişi! răspunse prichindelul.

― Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule...

― Pariem? îl provocă Tic.

― Pariem! acceptă Sergiu. Dar cu o condiţie. Să-l scrii aici în faţa noastră, uite! pe hârtia asta, în cel mult cinci minute!

Deşi simţea un iz ciudat în toată povestea, Tic primi totuşi pariul: dacă va izbuti să scrie alfabetul Morse în cinci minute, îşi va putea alege din bibliotecă orice carte, cu condiţia ca ea să nu depăşească 200 de pagini; dacă nu va izbuti, se obliga să deseneze, în cel mult trei zile, toate hărţile din manualul de geografie al clasei a opta.

― Ahaaaa! înţelese Tic. Vreţi să vă lăudaţi cu un caiet miş­to la examen... Numai că n-o să vi-l fac eu... Gata?

― Pe cuvânt de onoare! întări Sergiu pariul.

― Pe cuvânt de onoare! răspunse solemn Tic.

Un singur lucru uitară toţi: să-şi potrivească şi să-şi verifice ceasurile. Dar cine se mai gândea la asta? în nici un caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treabă şi în mai puţin de cinci minute reuşi să scrie alfabetul. Ba socotind că-i rămâne încă timp, mai adăugă o coloană după terminarea literelor, aşa că în clipa când îi înapoie lui Sergiu foaia de hârtie, ceasul lui ară­ta exact scurgerea celor cinci minute.

― Ai pierdut! strigă Sergiu după ce luă coala. Ai depăşit termenul cu... cu zece secunde.

― Ba nu-i adevărat! se opuse Tic. Ţi-am dat-o la secundă, exact la secundă, după ceasul meu. Întreabă-l şi pe Pompilică!

― Nu! N-ai depăşit termenul cu zece secunde, răspunse Pompilică uitându-se la ceas. Ci cu... treisprezece secunde.

― Pe cuvântul meu de onoare, se rugă Tic. Puteam să vă dau alfabetul mai repede, fiindcă l-am terminat în patru minute, dar m-am gândit să vă fac o surpriză să scriu şi cifre. Zău, ui­taţi-vă la coloana de cifre... În cât timp puteam s-o scriu? În cel puţin treizeci de secunde, nu? Chiar dacă v-aţi lua după un ceas flămând, tot am terminat la timp alfabetul...

― Să nu umbli cu scamatorii, se răţoi Pompilică, să nu cauţi să ne duci, că-ţi dau un picior în fund de nu te vezi. Ai depăşit termenul, gata!

Tic înţelese că partida era pierdută. Mai ales când îl auzi pe Sergiu întrebând:

― La urma urmei, pentru ce ai venit aici?

― V-am văzut la fereastră şi m-am gândit că poate găsesc la voi o carte mai veche, cu basme. Am întrebat peste tot...

― Umbli cu basme, va să zică! îl ameninţă Pompilică.

― Zău că e-adevărat... Dacă voiam să vă mint găseam altceva mai deştept... Zău! Trebuie să pregătim un basm, la română, pentru sfârşitul anului, şi eu...

― Şi tu... îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o ştergi imediat, până nu-ţi sărim noi în ajutor...

Încolţit din două părţi, cu drumul spre uşă tăiat, prichin­delul căută altă cale de salvare:

― Mă duc singur... mă duc direct la Ştefan. Ştiu eu unde să-l găsesc...

Spaima lui Pompilică ţinu doar o clipă:

― Faci drumul de pomană. Azi nu mai are antrenament.

Micul cireşar fugise, la întâmplare şi aproape fără nădejde, după un prăpădit de iepuraş, şi iată-l înhăţând dintr-o dată doi, şi-ncă ce şoldani. Mai întâi aflase că "şmecherilor" le era teamă de Ştefan, şi apoi aflase şi locul unde, în mod sigur, îl putea găsi. Îşi făcu repede un plan de răzbunare care începea cu o tentativă de liniştire:

― Dar duminică, la meci, trebuie să vină...

― Ha, ha! îi râse Sergiu în nas. Duminică avem serbare de sfârşit de an...

― Atunci cealaltă duminică... Îl linişti Tic cu totul. Dar dacă-mi daţi şi mie o ţigară nu vă mai spun...

― Ţigară!? se miră Pompilică. Unde vezi tu ţigări...

― Uită-le colo, în raft, după dosarul albastru.

Cireşarul porni cu mâna întinsă şi scoase din raft un pa­chet de ţigări "Carpaţi". Descoperirea lui Tic îi cam zăpăci pe cei doi şmecheri. Priveau pachetul de ţigări aşezat disciplinat pe masă, îşi aminteau rugămintea celui care-l găsise, dar nici o inspiraţie nu încolţea în capul lor.

Cireşărelul profită de moment pentru a se lipi de uşă, mai ales că şi raftul din care scosese pachetul era în apropierea uşii. Când cei doi se dezmeticiră nu mai văzură decât spatele lui Tic prin uşa deschisă, iar piciorul lui Sergiu, deşi pornise ca o săgeată, lovi în gol.

― Ce păcat că nu l-am atins! se plânse Sergiu. Cred că l-aş fi scos prin tavan. Fir-ar să fie de vagabond! Ai văzut ce ochi de spion! Ţine-mă, că-mi vine să sar pe geam după el...

― Stai, stai... Începu Pompilică să-l domolească. Adică de ce să ne pară rău, de ce să ne înfuriem? De ce, mă neghio­bule? Ar trebui să râdem cu hohote şi să ne decorăm. Ha! Ha! A venit la noi cu aere de motan şi l-am adus în stare de scrumbie. L-am pus să ne scrie alfabetul, l-am dus cu frate-meu, ne-am bătut joc de el, şi după toate astea ne-a fă­cut rost şi de ţigări... Cum dracu de le-a observat, spionul! Noi am trecut de o sută de ori pe lângă ele fără să le vedem... Dar până la urmă tot i-am venit de hac. Bă, ce l-am stors!

― Ai dreptate! se învioră Sergiu. Ai văzut ce-nseamnă să fii deştept? Acum recunoaşte şi tu, Pompilică, ideea cu pariul şi alfabetul a fost grozavă...

― Bă, da' şi ideea mea cu harta. Putem să notăm pe hartă toate mişcările lor... Dar hai mai bine să descifrăm textul!

După aproape o oră de chin şi certuri, de cazne şi oftaturi, Sergiu reuşi, în sfârşit, să adune următorul text:

«Cireşari! Feriţi-vă de Sergiu şi Pompilică. Ei caută să afle locul expediţiei noastre şi data plecării. Nimeni nu mai are voie să rostească vorbele: "Lacul Păstrăvilor" şi data de 5 iulie. Victor».

― Formidabil! răcni Pompilică. Am dat lovitura. Bă! Ori îi avem în labă, ori nu! Tot secretul cireşarilor e în mâinile noas­tre. Formidabil!

― Acum recunoşti că sunt destul de genial? îl pironi Sergiu. Fără hârtia asta n-am fi ştiut nimic despre planurile cireşa­rilor, şi nici...

― ... Şi nici fără hartă nu ne-ar fi stat bine, persevera Pom­pilică. Recunoaşte şi tu că nu se poate face nici o chestie mai interesantă fără hartă. Aşa că aproape suntem unu la unu. Nu zic că nu ai un mic avantaj... dar ca să te egalez de tot, vin şi eu cu o idee mare: ce-ar fi să fumăm câte o ţigară, să vedem şi noi cum e...?

Sergiu privi nehotărât pachetul lăsat de Tic pe birou:

― Eu ştiu?... Nu e prea nu ştiu cum...?

― Adu-ţi, bă, aminte din filme cum stau ăia în fotolii şi fumează când au de gând să facă o chestie mai a dracului. Ţigara e semnul omului deştept... Ce zici de asta?

Sergiu încă se codea:

― N-o să vadă frate-tău că lipsesc ţigări din pachet? Să nu iasă vreo crimă...

― N-o să vadă niciodată! descoperi Pompilică după o clipă de ezitare. Fiindcă o să cumpărăm alt pachet şi o să-l înlocuim pe ăsta început. Este că-s deştept?

― Dar mi se pare că nu avem chibrituri... făcu Sergiu o ul­timă încercare.

Într-adevăr, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la suprafaţă, şi nici după vreun sfert de oră de căutări furioase prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin dulapuri, prin toate spaţiile ascunse ale încăperii, nu găsiră urmă de chibrit. Prin cameră parcă trecuseră câteva hoarde de barbari, una mai crudă decât alta, dar tinerii şmecheri civilizaţi ai secolului 20 nu-şi dădeau seama de nimic.

― Am găsit! ţipă Sergiu, cu atâta triumf în voce că nu se poate să nu fi neliniştit un anumit mormânt din Siracuza. Fierul de călcat!

― Adică...? ceru lămuriri mai ample Pompilică.

― Încălzim fierul până la roşu!... Este?

― Este... recunoscu Pompilică. Dar şi harta mea...

Nu numai că încălziră fierul până la roşu, dar îl şi uitară aşa, în priză, în timp ce amândoi, neavând fotolii pe care să se tolănească, se lungiră pe divan, sprijinindu-şi picioarele pe două scaune răsturnate. Nu mai fumaseră până atunci, dar văzuseră mii de ţigări aprinzându-se şi fumându-se, aşa că nu le fu greu să imite, cu o adevărată artă, atitudinea şi ticurile unui fumător inveterat. Tuşea şi lacrimile le mai atacau en­tuziasmul, dar erau prea dârzi ca să se dea bătuţi, mai ales că printre sughiţuri puteau să-şi slăvească isprăvile grozave din ziua aceea, începând cu cele din recreaţie şi terminând cu ulti­ma: fumatul. Şi mereu îşi aduceau aminte de Tic şi râdeau cu atâta poftă de renghiul pe care i-l jucaseră că la un moment dat nu se mai puteau deosebi hohotele de râs de accesele de tuse.

Aşa îi găsi Ştefan când deschise ca o furtună uşa:

― Va să zică, biletul pe care l-am primit la antrenament nu minţea! Aoleu! Ce-aţi făcut aici, barbarilor, criminalilor, sinucigaşilor!!?

Din nefericire pentru cei doi, Ştefan nu rostise la întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce palmele loveau sonor, autoritar, şi mai ales cu iscusinţă, Pompilică, ghemuit ca un arici jumulit de ţepi, încercă să se apere:

― Nu eu, pe cuvânt... să-mi sară ochii, el a găsit fierul de călcat...

― Cum!!?? urlă Ştefan, descoperind fierul de călcat într-un nor de fum. Aoleu!

Dar mai bine să întoarcem pagina.