Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 3 si 4

CAPITOLUL III

1

Un altul în locul lui Tic ar fi urmărit felul cum se împlineşte planul de răzbunare; poate că s-ar fi postat sub ferestrele Observatorului şi ar fi auzit destule jurăminte şi ţipete, şi iar ţipete şi jurăminte pentru a pleca apoi mulţumit şi chiar bucuros la treburile lui. Prichindelul însă nu era crud, ci mai degrabă leal şi stăpânit de spiritul dreptăţii: la infamia care i se făcuse nu putea rămâne nepăsător, de aceea declanşase răzbunarea, mai întâi sacrificând un pachet de ţigări pe care i-l cumpărase unui vecin, şi apoi ducându-se la arena de volei pentru a-i strecura un bilet alarmant lui Ştefan. E drept că, văzându-l cu câtă putere şi dibăcie loveşte mingea, i s-a făcut o asemenea milă de cei doi, încât, dacă ar mai fi avut putinţa, ar fi oprit mesajul alarmant. Zarul fusese însă aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu conţinutul său lapidar: "Pompilică şi Sergiu fumează în camera dumitale. Un cetăţean", îşi făcu imediat efectul, asta din cauză că desti­natarul se lăsase de fumat de vreo trei zile şi suferea ca un martir când vedea pe un altul cu ţigara în gură. Tic însă n-avea de unde să ştie toate acestea. El folosise ca mijloc de răzbunare primul lucru care-i căzuse în mână, şi pentru că avea mâinile în buzunare, dăduse peste pachetul de ţigări cumpărat vecinului. Nici măcar nu se gândise că şmecherii din Observator vor deschide pachetul şi vor fi prinşi în fla­grant delict, ci îşi închipuise că vor fi găsiţi cu pachetul, nedesfăcut, alături şi că vor fi pedepsiţi numai pentru in­tenţie. Iar prichindelul ştia, din proprie experienţă, că intenţia nu se pedepseşte tot atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, aşa gândea tăticul, care era responsabil cu judeca­ta; mămica ar fi procedat invers: ar fi pedepsit mai tare intenţia. Avea ea un principiu: copilul trebuie bătut înainte de a sparge ulciorul, pentru că după ce-l sparge...

Prin urmare, Tic nu urmări împlinirea planului de răz­bunare, mai întâi pentru că nu era crud, şi apoi pentru că avea câteva treburi foarte importante, mai ales două care-l apăsau ca nişte greutăţi zimţuite: cum să facă rost de un basm cu care să-şi dea gata colegii şi profesorul, mai ales pro­fesorul, pentru că era în conflict cu el din cauza unor avioane neascultătoare care, în loc să iasă pe geam, cum li se hotărâse, aterizaseră pe catedră, chiar în clipa când profesorul urma să-i treacă un 10 uriaş, în catalog; şi cum să afle locul şi data expediţiei cireşarilor, asta nu numai din pricină că nu putea să sufere secrete şi taine, bineînţeles: secretele şi tainele altora, ci şi pentru că voia să-şi aranjeze şi să-şi împartă în timp plăcerile vacanţei.

Grea dilemă... dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un simţ practic nemaipomenit. Amintindu-şi spontan zicala cu cei doi iepuraşi, cireşărelul uită, într-o clipă de basm, de con­flict şi de avioane, şi hotărî să facă pe dracul în patru pentru a dezlega taina cireşarilor. Nu-i trebui prea multă filozofie pentru a-şi da seama că dacă taina expediţiei era asemeni unei ape circulând printr-o conductă, existau, obligatoriu, şi câteva robinete prin care apa putea să ajungă până la el. Primul, şi cel mai apropiat robinet, era... Maria, soră-sa. Bun... Dar asta încă nu însemna nimic. Cum putea el să se apropie şi să deschidă robinetul? Brrrrr! Trebuia să fie foarte prudent... Maria nu se lăsa prea uşor dusă, şi întotdeauna era plină de toane, şi de multe ori nici nu-l lua în seamă, orice-ar fi făcut. Cum s-o ia?...

Nici nu-şi termină întrebarea mută, că sfetnicul lui cel mai fidel, sfetnicul de zile grele, îşi făcu apariţia, gudurându-i-se docil la picioare.

― Ei, ce spui, Ţombi, să începem atacul?

Căţeluşul mişcă foarte afirmativ din coadă.

― Şi dacă nu reuşim?

Ţombi mârâi sălbatic, arătându-şi colţii.

― Nu fi fraier, Ţîngulică. La Maria nu se prind ameninţări­le. Altceva!

Căţelul se lungi pe burtă, îşi aşeză labele de dinainte sub bot, îşi întoarse încetişor capul cu ochii pe jumătate închişi, transformându-se în cel mai autentic monument al linguşirii. Mai ales că şi coada i se mişca molatec, parcă ar fi mângâiat pe cineva.

― Aşa, hoţomanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta.

Nu se poate să nu se prindă la fete. Va să zică ne-am înţeles. Dar bagă de seamă. Să nu cumva să sufli vreun scâncet...

Căţelul sări brusc în picioare, îşi înţepeni urechile, şi, cum stătea cu botul întors şi cu ochii răvăşiţi, părea cea mai ofen­sată fiinţă de pe faţa pământului.

― Ei, lasă, n-o mai pune şi tu la inimă. Parcă nu ştii c-am glumit?... Mi te cunosc eu, domnule sfetnic... Gata cu glume­le! La acţiune!

Tiptil, tiptil, fără să facă vreun zgomot, urmat de credin­ciosul lui sfetnic, Tic se furişă pe cerdacul acoperit de iederă. La capătul celălalt al cerdacului, pe un şezlong întins la ori­zontală, sub bătaia mişcătoare a unor proiectile de lumină scăpate prin frunziş, se odihnea Maria. Îşi acoperise ochii cu cozile şi visa. În mâna ei, un caiet cu versuri îşi deschidea paginile. Una dintre poezii o însoţea, sau îi prilejuise călăto­ria imaginară în care plecase:

Iubesc cu-atâta patimă stejarii

Cu coapsele-mplântate în pământuri,

Când îşi încarcă braţele de soare

Sau când se-ncruntă seculari în vânturi,

Iubesc pădurea-naltă de mesteceni

Când zăbreleşte-n alb sfios azurul.

Ah, vânt albastru, vino să mă legeni

Şi dăruieşte-mi vesel împrejurul...

Inspiraţia, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu Ţombi. Se aşeză foarte tăcut alături de Maria, îşi lipi botul de labe, iar ochii i se aţintiră asupra versurilor. Primul gest al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluşi expresia de inteligenţă şi parcă de înţelegere, începu să-i mângâie, blând, căpşorul pătat de buline negre. Cu o voce caldă, visătoare, ea recită primele versuri ale poeziei.

Cocoţat pe cerdac, dar parcă înfipt într-o ţeapă, atât de nerăbdător era, Tic suportă cu greu poezia. Avu totuşi pute­rea de a o asculta până la capăt.

Simţindu-şi stăpânul în apropiere, pentru că tot scăpase Tic câteva icneli şi oftaturi, căţelul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit şi-l aşeză iarăşi pe lăbuţele-i subţiri. Un oftat prelungit, un oftat de admiraţie şi parcă de invidie, ieşi foarte gradat şi nuanţat din pieptul lui Tic:

― Oooofff!... Ştii ce frumos spui tu poeziile, Maria...

Surprinsă nu atât de apariţia neaşteptată a frăţiorului ei, cât de tonul neobişnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi îndelung şi iscoditor.

― Zău, Maria... continuă Tic. Parcă m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoasă!... Nu-i aşa că o să te faci artistă?

― Ticuşor! Ia spune, de fapt ce vrei!

― Aş vrea să mă iubeşti!

― Asta-i bună! Dar cine ţi-a spus că nu te mai iubesc?

― Vreau să mă iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât să nu te mai desparţi niciodată de mine.

Maria îl privi plină de duioşie:

― Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ţi-a spus c-o să ne despărţim?

― Las' că ştiu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci vacanţa fără mine.

Unda de duioşie dispăru din privirile Mariei făcând loc u­nor luciri de neîncredere, de suspiciune şi uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în minţea ei se înfiripă o idee:

― Daaaaa!?... Tic! Dacă eşti cuminte, mergem împreună... la ţară, la bunica.

― La bunica?! spuse cu dispreţ prichindelul. Mare scofală! La bunica pot să merg şi singur...

― Atunci cum rămâne cu declaraţia ta de dragoste? Parcă spuneai că nu vrei să ne despărţim nici o clipă...

Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:

― Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă şi mai mare dor de tine... Tu ai crezut altceva?

Maria clătină gânditoare din cap:

― Tic, tu ştiai că eşti un băiat deştept?

― Ehei! De muuuuult timp...

― Să-ţi spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica şi eu metoda ta, şi mă voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o să mi se facă un dor de tine...!

― Ia-mă şi pe mine, Maria... te rog...

― Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, şi că nici nu vreau să te iubesc foarte mult... după principiul tău...

― Ei, şi! se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna.

― Stai, că nu te mai înţeleg, Ticuşor. La început spuneai că vrei să te iubesc, nu?

― Vreau să mă iei cu tine!

― Chiar că nu te mai înţeleg deloc, îl zgândări Maria.

― Spune! Mă iei sau nu?

― Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine pentru că te iubesc totuşi foarte mult.

Maria era într-adevăr înduioşată. Fantezia ei descoperea tot felul de ameninţări şi primejdii în calea expediţiei, şi nu putea să şi-l închipuie pe frăţiorul ei drag înfruntându-le.

― Tic! O să petrecem toată vacanţa împreună, îţi spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la început...

― Vreau să ştiu sigur: Mă iei?

― Dar de ce vrei să fii atât de sigur?

― Spune! se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu?

― Nu!

― Sigur?

― Sigur!

Tic îşi strînse dinţii într-o ameninţare teribilă:

― Hai, Ţîngulică! Ne pierdem timpul degeaba cu răută­cioasa asta. Nu eşti soră, eşti o... eşti o cloanţă!

― Tic!

― Şi dacă vrei să ştii, habar n-ai să spui poezii.

2

Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multă vreme pentru înfrângerea suferită. Se răsti de câteva opri la Ţîngulică, transformându-l în jigodie, javră şi cauză principală a eşecului, apoi se hotărî să-şi încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, pen­tru că-i rămăsese prea puţin timp până a doua zi, când voia să se înfăţişeze cu basmul, şi umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum şi unde va găsi cartea cu poveşti. Era deci nevoit să renunţe la dezlegarea tainei cireşarilor... până a doua zi, când trebuia neapărat să-i vină de hac.

Împovărat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în faţa porţii. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca s-o atingă el cu mâna... aşa că abia avu vreme să se ascundă după un pom salvator. Cu foarte mare părere de rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică să revină asupra hotărârii luate, deoarece pe poartă intraseră, cu gesturi mis­terioase, trei dintre cireşari: Victor, Dan şi Ursu. Să-şi fi continuat acum fuga după iepurele cu basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului, şi Tic, renumit pentru iuţeala cu care primea orice provocare şi orice ceartă, nu voia, în ruptul capului, să-şi facă din noroc un duşman. Practic, ca întot­deauna, îşi găsi imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria nestăpânită a lui Ţombi.

Maria ieşi nerăbdătoare înaintea băieţilor:

― Aţi găsit vreun şantier?

Dan, care părea cel mai abătut dintre toţi, răspunse sec, monosilabic:

― Nu!

― Şi nu prea văd unde am putea găsi, reflectă Victor. Cine să aibă barcă în oraş? Şi pentru ce să aibă?

― Ghinionul nostru că ne-am născut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea să întemeieze oraşul ăs­ta pe marginea unui pârâiaş lat cât o curea de ham şi adânc cât un degetar?... Eu, dac-aş avea putere, l-aş muta pe malul mării, să mă satur de apă, de bărci şi de vapoare.

― Eu m-aş mulţumi cu o putere mai mică, îl temperă Maria. Să pot face rost de o barcă. O barcă uşoară cu pânze, sau una mică, zvealtă, cu motor, sau...

Privirile Mariei se aţintiră involuntar asupra cişmelei şi vorbele i se topiră deodată pe buze. Acolo, la marginea unei băltoace, Tic, într-o vervă neobişnuită, arunca în apă corăbii după corăbii. Cel puţin zece bărci de hârtie pluteau în băltoacă.

― ... Sau o barcă de hârtie, completă Dan. După cum vedeţi, e singurul lucru care stă în puterea noastră. Mamă dragă, suntem osândiţi la drumuri grele... şi mai ales la neputinţă.

― Nu-i chiar aşa, interveni Victor. Problema nu-i insolu­bilă, cum ţi se pare ţie, Dan. Ar fi fost simplu, de pildă, să construim o plută. Nu ştiu dacă până la urmă nu vom rămâne la soluţia asta...

― Păi de ce nu începem s-o construim? se repezi Ursu. Ma­teriale, slavă Domnului, avem destule.

― Dacă te încumeţi s-o duci tu în spate până acolo... râse Victor.

Ursu era cât pe-aci să răspundă că ar fi gata să care două plute în spate, numai să reuşească expediţia, dar nu-i prea plăceau figurile de stil.

― Dar tu, Victor, cum te gândeşti s-o transportăm? întrebă Maria.

― Cât se poate de simplu. În rucsacuri.

― Arată-mi-o şi pe asta, mamă dragă, şi zău că mă fac gâscă, îl înfruntă Dan.

― Vrei să spui gânsac, îl corija Maria.

― Mă rog, gâscă, gîn-sac, raţă, tot ce vrei. Şi coteţ de păsări, dacă e nevoie. Ca să mă jumuliţi de scânduri...

― Uite, dragă domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor să-l lămurească. Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...

― Scânduri, leaturi, pari, bârne, adăugă Dan.

― Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie să le luăm cu noi. Lemne vom găsi din belşug pe munte, ori poate ai uitat că munţii... Cum se spunea în poezia aia, Maria?

Maria răspunse imediat:

― ... Îşi potrivesc pe ceafă cuşme de păduri...

― Da, zâmbi Victor. Cuşme cu lemne...

Dan, Maria, Ursu şi chiar Tic, care trăgea fidel cu urechea, înţeleseră planul de compromis al lui Victor.

― Păi atunci problema e ca şi rezolvată, spuse Maria.

― Nu-i chiar aşa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu mare, pentru o per­soană, două, e de mare folos. Dar acolo...

― Stai! ţipă Dan. Am găsit, mamă dragă!

Surprinşi de energia şi decizia cu care intervenise, băieţii, mai ales, erau gata să tabere asupra lui Dan pentru a-i smulge cuvintele care se lăsau prea aşteptate, dar el se chinuia prin tot felul de semne şi schimonoseli să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că nu descoperise nimic altceva decât ure­chile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu căţelul se apropiase la câţiva paşi de ei, bineînţeles ascunzându-se cu artă după un butoi oarecare.

― Tic! îl strigă Dan. Tot mai ai nevoie de basme?

Prichindelul, preocupat să numere cele câteva fire care al­cătuiau mustăţile căţelului, nu auzi chemarea lui Dan, decât doar a treia oară.

― Pe mine mă strigai? întrebă el mirat.

― Dar ce, mai are cineva numele ăsta aici?

― Dar ce, tu când spui "mamă dragă" îţi chemi neapărat mama? îi ripostă fără ezitare Tic.

Dan rămase cu gura căscată, ca şi ceilalţi dealtfel, nu atât pentru spiritul prichindelului, cât pentru ceea ce se subînţele­gea din acel spirit. Va să zică, Tic înregistrase absolut tot ce vorbiseră ei. Nu-i scăpase nimic, nici măcar expresiile fiecăruia. Prin urmare, trebuia salvat ceea ce mai putea fi salvat.

― Tic! se bucură Dan. Ţi-am găsit basmul!

― Crezi că eu nu-mi dau seama, îi răspunse puştiul.

― Nu, mă, serios. Ştiu pe cineva de la care poţi afla un basm pe cinste.

― Las' că pricep eu unde vrei să baţi, spuse Tic.

― Pe cuvântul meu, Ticuşor! se încăpăţână Dan. Ai încercat la moş Timofte? E cel mai mare povestitor de basme din oraş, dacă nu din toată ţara...

Ciufuliciul se pocni, fără voia lui, peste frunte. Gest pe jumătate sincer. E adevărat că nu se gândise la moş Timofte, şi era limpede că Dan nu inventase totul. Dar tot atât de ade­vărat era faptul că nu-i mai putea spiona pe cireşari fără să fie simţit. Aşa că trebuia iarăşi să schimbe iepurii, dar pentru ultima oară... hotărî el... până mâine dimineaţă. Cu această credinţă porni Tic spre poartă, dar nu înainte de a-i adresa câteva vorbuliţe lui Dan:

― Să nu-ţi închipui cumva că m-ai dus, mamă dragă. Ce râzi ca un prost? Află că moş Timofte e mai interesant decât voi toţi la un loc. Brrrrr!

Dar şi de data asta poarta se deschise fără ca Tic s-o a­tingă. Chiar în clipa când ducea mâinile spre clanţă, ca şi prima oară, poarta se dădu în lături. Tic se retrase câţiva paşi şi începu să privească ostentativ cerul. Prin faţa lui treceau Ionel şi Lucia, sau mai bine zis pluteau nişte pachete uriaşe sub care se aflau Ionel şi Lucia. Şi cum Tic era un copil prac­tic... de astă dată ieşi într-adevăr pe poartă, fără măcar să apeleze la coada ochiului.

3

În sfârşit, cireşarii erau toţi la un loc. Nu lipsea nimeni, şi, ceea ce era mai important, nu se afla nici un spion prin apropiere, nici un nechemat care ar fi putut să le dibuie tainele. E adevărat că Ţîngulică le dădea mereu târcoale, dar se purta atât de cuminte, atât de linguşitor şi inofensiv, că nici Lucia, cea mai bănuitoare şi mai prudentă dintre toţi, nu-i acordă decât o privire trecătoare. Singurul care se ferea de dânsul era Ionel, dar nu teama că i-ar putea înţelege vorbele era cauza, ci grija pentru securitatea gambelor proprii.

Povestea cu barca imaterială îi necăjise şi încă necăjea pe cireşari, dar pe cerul întunecat al preocupărilor lor apăru o oază de lumină o dată cu sosirea ultimilor doi: Lucia şi Ionel. Amândoi erau veseli, adevăraţi mesageri ai bunei dispoziţii. Lucia îşi uitase undeva masca de seriozitate, şi chipul ei blond era atât de senin, încât Dan o asemănă imediat cu un înger, jurând, tot în sinea lui, că niciodată n-o văzuse mai fru­moasă. Era cât pe-aci să-şi jure şi altceva, un jurământ tainic care se rosteşte numai în gând, dar amintindu-şi-o severă, distantă şi rece, aşa cum o suporta tot anul şcolar, renunţă vesel şi uşurat la jurământ. Ionel se umflase în pene ca un curcan şi ar fi imitat şi mersul rotit al orătăniei cu mărgele, dacă nu l-ar fi simţit pe Ţîngulică prin apropiere. De aceea îşi alese o atitudine nemişcată şi verticală, cu destinaţia nemăr­turisită: steaua polară. Îşi privea prietenii de la nişte înălţimi la care nu cutezau nici cei mai viteji cosmonauţi.

Veselia celor doi cireşari: seninătatea Luciei şi saltul spre stele al lui Ionel nu erau nici prefăcătorie şi nici poze fără motiv. La drept vorbind, Ionel era eroul zilei, deşi Maria susţinea morţiş, în felul ei, că Lucia "avea exact acelaşi drept la slavă". Amândoi tinerii izbutiseră, după aproape trei luni de îndrăzneli, încercări, eşecuri şi reuşite, după "atâta su­doare extraşcolară", cum glumea Dan, să construiască două aparate T.F.F., simple, portabile, pentru comunicări la mică distanţă, absolut necesare expediţiei. Fără aceste aparate ex­pediţia cireşarilor era de neconceput. Dar ele ar fi rămas o simplă intenţie, dacă tinerii nu ar fi găsit un susţinător înfo­cat şi foarte generos în persoana lui moş Timofte. Deşi nu-l avea întru totul la inimă pe Ionel, bătrânul paznic nu scăpase nici un prilej de a-i ajuta pe cireşari; le descuiase de zeci de ori, ca un complice mut, uşa laboratorului de fizică, făcuse întotdeauna ordine după ei, dar mai ales le adusese celor doi constructori tot felul de unelte şi de materiale uitate de-a lungul anilor prin magaziile liceului.

Copleşiţi de bunătatea lui, cireşarii îşi propuseseră în gând să-i facă un dar mare cu care să-l dea gata. Moşneagul miro­sise ceva şi prin câteva întrebări meşteşugite aflase, de la Ursu, intenţia lor. E de prisos să amintim aici mâhnirea şi amărăciunea lui moş Timofte. Ba în adâncul sufletului se simţea jignit. Chipul lui nu-şi recăpătase strălucirea aceea de zăpadă, care aduna atâta cinste şi dragoste în preajmă-i, decât după ce-i strânsese pe toţi cireşarii în grădina şcolii, într-o seară, după amurg, şi le vorbise pe îndelete:

― Eu n-am copii, începuse dânsul, iar nepoţii mi s-au îm­părţit prin toată ţara şi le-am cam pierdut urma. Singura mea bucurie sunteţi voi şi ceilalţi ca voi. Nici nu vă puteţi închipui cum îmi creşte inima când dau peste şcolari care înţeleg de timpuriu ce hrană trebuincioasă e pentru om învăţătura. Iacă, eu spun că de aici începe bogăţia ţării şi bogăţia lumii... Şi mi s-a întâmplat mie să întâlnesc mereu asemenea şcolari şi să-i simt ca pe copiii mei. Cum m-or fi simţit ei?... apoi aici nu-şi mai au rost vorbele mele, dar în dulapul ăsta sunt o groază de scrisori primite de la ei. Dacă aud că vreunul dintre ei a ajuns om mare, mă bucur cum se bucură, pesemne, un tată când aude isprăvi bune despre fiul lui. Poate că o să pară laudă ceea ce spun, dar nu e an în care să nu vină să mă vadă oameni de seamă, dintre cei cu care se sfătuiesc capii ţării. Nu zic că vin pentru mine. Vin să-şi vadă şcoala, dascălii, locurile copilăriei, dar nici unul, până acum, n-a uitat să treacă şi pe la mine, să zăbovească puţintel şi în ghereta mea, sau să dea o raită cu mine prin curtea şi grădi­na şcolii... Iacă, asta e o parte din viaţa mea, partea cea mai sfântă... Oricât aur mi s-ar da, eu nu l-aş primi în schimbul unor asemenea bucurii. Să fiţi voi sănătoşi şi să nu-l uitaţi pe moş Timofte. Altceva nu-mi trebuie. Poate... cine ştie?... o da Dumnezeu ş-oi apuca anii când o să fiţi şi voi oameni în toată firea, cu nume şi fapte de seamă. Moş Timofte o să fie bătrân, dar o să ţină minte numele fiecăruia, şi dacă o să treceţi pe la el şi o să daţi împreună o raită prin curtea şcolii, o să vă amintească toate năzbâtiile pe care le-aţi făcut în anii aceştia...

4

În faţa cerdacului, pe o masă de lemn cu picioarele în formă de x împlântate în pământ, se aflau cele două aparate, şi cu toate că şlefuiala dârză şi zeloasă nu îndepărtase toate urmele de vechime şi de rugină de pe piese, cireşarii le priveau înfio­raţi şi mândri ca pe nişte comori nepreţuite. Numai Ţombi părăsi cât se poate de discret locul său de pândă de pe cerdac, furişându-se ca o umbră neînsemnată şi obosită, dar în clipa când ajunse în punctul unde, după socoteala lui, nu putea fi zărit de cei care-i ignoraseră blana, preferând scândura pu­tredă şi fierul vechi, ţâşni ca o nălucă. Îşi opri goana undeva lângă gard, în dreptul unei spărturi ascunse pe care, în afară de el, o mai cunoştea o singură fiinţă domestică. Când văzu acea fiinţă strecurându-se prin spărtură cu o agilitate care o întrecea pe a lui, Ţombi îşi învinse invidia, aspiră o porţie de îndrăzneală şi făcu un salt mortal înapoi. Totul însă într-o tăcere desăvârşită. Deşi foarte zorit de uimirea statuară a tinerilor de lângă cerdac, Tic nu uită totuşi să strângă lăbuţa pe care i-o întindea căţelul şi apoi să-i frece cu blândeţe sfârcurile urechilor. Abia după ce termină ritualul de multă vreme convenit, prichindelul porni cu paşi înceţi spre ţinta pe care şi-o alesese încă de după gard: butoiul din apropierea cer­dacului. Căţelul îl urmă în culmea fericirii: stăpânul său fusese foarte generos, pentru că de obicei frecuşul cu care cul­mina felicitarea îl primea o singură ureche; de bucurie ar fi fost în stare să facă opt salturi mortale, în suită, dar mirosise el că trebuie să fie foarte liniştit. De aceea nu scoase nici un scâncet trădător, nici chiar atunci când îl văzu pe Tic dispărând ca o umbră în butoi. Auzi el un clipocit răutăcios, dar se grăbi să-l acopere printr-un mârâit antimotănesc.

Cu apa până la glezne şi încă sub senzaţia de răceală prici­nuită de stropii care se abătuseră asupra lui în momentul când atinsese cam energic fundul butoiului, Tic se opunea din răsputeri dârdâitului care-l ameninţa cu cotropirea. Altul în locul lui ar fi blestemat de mama focului şi ar fi părăsit as­cunzişul. Dar el avea un sistem original de a scăpa de necazuri: în loc să se creadă persecutat de soartă şi urmărit de ghinion, îşi închipuia, dimpotrivă, că este cel mai răsfăţat copil al soartei şi aproape mereu încălţat în papucii norocu­lui. Pentru a preface un necaz în bucurie îi trebuiau doar câteva clipe şi câteva întrebări. De pildă, în situaţia în care se afla: dacă ar fi plouat în ajun?... dacă nu s-ar fi scos, cu două zile înainte, aproape toată apa din butoi pentru spălatul rufelor?... dacă în loc de apă ar fi fost cenuşă, sau var, sau păcură?... dacă în locul butoiului ar fi fost lada de gunoi?... Încetul cu încetul nu-şi simţi picioarele în apă, iar dârdâitul îl părăsi. Era şi timpul, pentru că la masa din faţa cerdacului reîncepea animaţia.

― După cum vedeţi, eu mi-am făcut datoria, spuse Ionel plimbându-şi cam stingherit privirile pe cerul gol. La data la care ne-am înţeles am adus aparatele... probabil că şi voi aţi rezolvat problema bărcii, care, în orice caz, n-a fost chiar atât de obositoare...

Mariei nu-i plăcură deloc spusele şi mai ales tonul lui Ionel: _trAha! joacă teatru, scumpul nostru inventator... Îi arăt eu imediat!", dar Dan îi dibui intenţia ascuţită şi se transfor­mă imediat în pavăză:

― Cum o s-o rezolvăm?... Victor a găsit soluţia cea mai bună, exact înainte de termen. Nu-i aşa?... Ei, acum să te văd, Ionel! Ia spune, cu ce este egală o barcă?... Nu-ţi mai nenoroci creierii, mamă dragă. Îţi spun eu: cu o plută!

Chipul lui Ionel se adumbri:

― Cu pluta?! Dar ar fi o imprudenţă, o nesocotinţă, o... o... o prostie, pur şi simplu. Ori mergem echipaţi cum trebuie, ori renunţăm la expediţie. Dacă în loc de aparate tefefe aş fi adus şi eu nişte goarne?

Privirile tuturor se îndreptară către Victor şi în ele se putea citi dorinţa unei replici tăioase. Dar Victor nu răspunse ime­diat. Până la un anumit punct era şi el cam de aceeaşi părere cu Ionel. Înţelesese de la bun început că pluta era o soluţie de ultim moment, poate nu chiar cea mai rea, dar care îi împingea pe calea unor riscuri, cel mai mare fiind acela de a împotmoli undeva expediţia. Greoaie, greu de manevrat, greu de oprit, greu de transportat prin locurile fără apă, greu de strecurat prin albii înguste, pluta putea să devină un chin pentru tineri, dar de aici până la a renunţa la o expediţie pregătită cu atâta migală şi dorită cu atâtea visuri era o cale imensă. Nu! Un asemenea gând nu trebuia să încolţească în mintea nimănui.

― Dacă nu găsim altă soluţie mai bună, vom fi nevoiţi s-o încercăm pe asta, se hotărî Victor. Cine ştie?... Poate că acolo, la faţa locului, pluta va fi mai necesară decât o barcă.

― Victor are dreptate! ţâşni Maria. La expediţie nici nu mă gândesc să renunţ. Mă duc singură dacă voi nu vreţi.

Şi Dan, şi Ursu, şi Lucia răspunseră prin aceleaşi afirmaţii categorice. După o clipă de încruntare izbi şi Ionel aerul cu pumnul:

― Să vă spun drept, şi eu m-am gândit la fel. Bineînţeles, nu vom fi atât de nesăbuiţi ca să ne băgăm în tot felul de capcane. De altminteri, nici cu o barcă n-am fi în cea mai deplină siguranţă...

― Dacă ne-am lua după tine, nu pierdu prilejul Maria, nici cu un submarin n-am fi în siguranţă... adică în cea mai deplină siguranţă. Nici cu un cuirasat...

― Ce ştii tu despre submarine şi cuirasate? se enervă Ionel. Vezi-ţi de hârţoagele tale cu inimi şi săgeţi... cu dor, şi amor, şi omor, şi...

Cearta era gata. În ochi licăre ascuţite, ca nişte fulgere prevestind nişte trăsnete... dar Lucia deveni fără voia ei un miraculos paratrăsnet:

― Mi se pare că aveţi nevoie de o barcă, nu?... O barcă uşoară, frumoasă, încăpătoare...

― Te-ai trezit şi tu, o privi Dan compătimitor.

― Cred că ai dreptate. M-am trezit. Dar numai eu m-am trezit, pentru că voi toţi dormiţi... Şi cum mai dormiţi!... To­tuşi, nu înţeleg cum de nu visaţi în somn... barca lui Petrăchescu... barca vânătorului...

Cireşarii făcură nişte ochi ca la iarmaroc. Dan îşi arse o palmă peste frunte de răsună toată curtea şi-l făcu pe Tic să scoată, intrigat, capul afară din butoi. Noroc că nu-l zări nimeni.

― Petrăchescu! ţipă Dan. Sfântul Petrăchescu! Sfânta barcă de cauciuc a lui Petrăchescu! Santa Lucia!... Cum de nu ţi-a trecut ţie prin minte, nesfîntule Dan!... Mamă dragă, ce bar­că!... Uşoară ca un fulg şi încăpătoare ca un autobuz.

Dar cine nu cunoştea barca lui Petrăchescu! Cine n-o ad­mirase! Petrăchescu o găsise cu ani în urmă într-una din peregrinările lui cinegetice. Fusese ascunsă într-o colibă pustie, în timpul războiului, nu se ştie de cine, şi uitată acolo. O barcă într-adevăr sfîntă, cum spusese Dan, adică exact ceea ce le trebuia cireşarilor pentru misterioasa lor expediţie.

― Oare-o să ne-o dea Petrăchescu? se auzi vocea timidă, dar foarte realistă a lui Ursu. Toată lumea zice că vînătorul e cam într-o ureche...

Într-adevăr, tot oraşul îl bănuia pe Petrăchescu cam sucit la minte; nimeni nu ştia cînd vorbeşte aiurea şi cînd serios. Şi pe deasupra mai era poreclit şi "maţe negre", ceea ce în limbajul oamenilor de prin acele locuri însemna zgîrcit fără pereche. Păcatul acesta ca şi sminteala lui erau puse pe sea­ma războiului. Petrăchescu fusese ofiţer activ, dar o schijă de brad i se strecurase în ţeastă, întrerupîndu-i cariera militară, încercase mai multe meserii, cam în van, pînă la urmă alegîndu-şi-o pe aceea de achiziţioner la o cooperativă. Umbla haihui prin sate şi peste coclauri, şi toţi ştiau că adevărata lui îndeletnicire e vînătoarea. Şi nu erau puţini acei care susţineau că vînător ca el nu se mai pomenise pe acele melea­guri. Niciodată, ziceau ei, nu-l văzuseră trăgînd un singur cartuş în vînt, şi mai ziceau că dacă-l apucau pandaliile în­cepea să tragă în rîndunici şi-n lăstuni, doborînd cîte o păsăruică la fiecare foc.

― Oare-o să ne dea barca? întrebă încă o dată Ursu ca pentru sine.

― Cum să nu ne-o dea? se înfierbîntă Dan. Mergem cu toţii la el... Mamă dragă, ştiţi cum?... Ne îmbrăcăm în haine la fel: bluze şi cămăşi albe, fuste şi pantaloni albaştri, ciorapi şi pantofi negri. În uniformă şi aliniaţi pe două rînduri. Îl dăm gata cît aţi zice peşte. Şi dacă face nazuri şi rezistenţă... Eu îmi pun la bătaie toate economiile, şi dacă va fi nevoie voi cere şi datoria de la Tic...

În butoi, datornicul scoase o limbă nesfîrşită, ba mai întinse şi cotul în direcţia lui Dan. Cireşarul însă habar n-avea de răspunsul dintre doage; numai atitudinea lui Ţombi, care-l privea ameninţător, cu o ureche ciulită şi una atîrnîndu-i, cu un colţ scăpat în afară şi un altul ascuns, i se păru cam ciudată:

― Cu tine ce-i, mă potaie? Ia şterge-o după haimana... Adică, ia du-te dracului! Auzi?

Ţombi îşi ciuli imediat şi cealaltă ureche şi-şi scoase şi celălalt colţ, dar un hîrşîit pe care nici un alt auz nu l-ar fi putut recepta îi schimbă într-o clipită gîndul şi mişcarea. Se retrase încet spre butoi, dar Dan nu descoperi în retragerea surprinzătoare a căţelului împlinirea propriei sale porunci. Poate că şi cuvîntul rostit de Maria cu o voce ameţită de prea mult vis îl trezi din gîndurile lui noi, aşa cum îi trezi şi pe ceilalţi:

― Baaaaarcaaaaa...

― Vă mulţumesc pentru idee, spuse, cu un zîmbet cam îngheţat, Lucia. Cred că a sosit, în sfîrşit, timpul să ne ocu­păm şi de aparate...

Cireşarii se descoperiră deodată posesorii a două bucurii, sau poate posedaţi de două bucurii: barca şi aparatele. Şi pentru că aparatele erau chiar lîngă ei, şi mai ales pentru că erau ale lor, se lăsară, docili, subjugaţi de ele. Ionel, de astă dată în largul lui, făcu un plan straşnic, la repezeală, pentru verificarea aparatelor. De cîtă vreme, şi cu cîtă emoţie aşteptau cireşarii marele moment! Se formară doua grupuri, fiecare avînd în sarcina lui un aparat. Un grup tre­buia să rămînă chiar acolo, la masa din faţa cerdacului, celălalt urma să parcurgă un drum de vreo doi kilometri şi jumătate, care trecea prin grădina casei, apoi printr-o li­vadă care-şi căţărase prunii pe Dealul Cimitirului, apoi printr-o vie care se înfunda într-un crînguşor cu străluciri şi fîlfîiri de beteală, şi abia, la marginea crînguşorului, la sem­nul de recunoaştere: movila în formă de căciulă, trebuia să se oprească. Timpul se socoti cu multă zgîrcenie: jumătate de oră — drumul pînă la movilă, zece minute – pregătirea aparatelor, zece minute - schimbul de mesaje, adică verifi­carea propriu-zisă, zece minute - pauză, jumătate de oră -întoarcerea. În total un ceas şi jumătate. Grupul de pe cer­dac era compus din Ionel, Maria şi Dan. Celălalt, din Lucia, Victor şi Ursu.

5

Dintre cei rămaşi în curte, în preajma cerdacului, cea mai nesuferită jumătate de oră o petrecu... Tic. Prichindelul izbutise, după nişte sforţări crîncene, să împingă cepul bu­toiului afară. Îşi zdrelise degetele tot împingînd şi împingînd, dar cînd îşi potrivi ochiul în cerculeţul de lumină zări o sume­denie de lucruri şi fiinţe, numai masa din faţa cerdacului şi aparatul care, probabil, se desfăta pe ea nu intra în raza privirilor lui. Dacă butoiul nu ar fi avut fund, l-ar fi potrivit la iuţeală cu ochiul de lumină spre masă, dar în situaţia în care se afla un singur lucru îi mai rămînea de făcut pentru a se înfrupta şi el din minunăţia din faţa cerdacului: să ridice din cînd în cînd capul afară din butoi. Şi treaba asta era foarte riscantă din cauza neînţelegerii dintre Ionel şi Ţombi. Căţelul stătea nemişcat, cu botul pe labe, la jumătatea distanţei din­tre butoi şi cerdac. Ionel, crezîndu-se ameninţat, pîndea cu coada ochiului fiecare mişcare a căţelului. Şi timpul se făcuse atît de leneş, că lui Tic îi venea să mănînce doagele.

Dar nici cireşarii de pe cerdac n-o duceau mai bine. Şi asupra lor se abătuseră frigurile, deşi nu stăteau cu picioa­rele în apă ca prichindelul ciufulit şi curios. Aşteptarea îi ucidea şi pe ei, şi poate că se simţeau chiar mai încarceraţi decît prizonierul din butoi.

În sfîrşit, Ionel îşi privi ceasul:

― Au trecut treizeci şi cinci de minute... Ufff! Greu au mai trecut...

Maria uită într-o clipă toate certurile pe care le avusese cu Ionel. Mai că-i venea să-i sară de gît, dar, atinsă de nu ştiu ce fior al amintirilor, se mulţumi doar să se apropie de el şi să-i urmărească febril, cu sufletul la gură, toate mişcările. Tînărul fizician îşi mai privi o dată ceasul, răsuflă prelung, de parcă ar fi aruncat kilometri de văpaie din el, eliberă antena subţire şi lungă, parcă fără de sfîrşit, apoi începu semnalizările. Emi­ţătorul se supuse tocmai apăsării degetelor. Ţăcănituri, mai puternice, sau mai slabe, se auzeau distinct, semnaluri repetate, repetate, repetate... cu pauze între ele, cu pauze pen­tru răspuns, dar pauzele rămîneau goale, tăcute. Nici un răspuns...

Cuprins de îngrijorare, Ionel se uită iarăşi la ceas. Îşi strînse pumnii şi se repezi din nou asupra emiţătorului. Sem­nale, semnale, semnale, şi pauze la fel de mute. O expresie de spaimă şi durere se întipări pe faţa fizicianului. Şi ea deveni aproape groază cînd se uită la Maria. Aştepta cuvinte rele, priviri crude, aştepta cîrlige reci în umeri şi-n ceafă.

Alături de Dan, Maria trăia însă aceleaşi emoţii şi aceleaşi spaime ca Ionel:

― Nu se poate! se răzvrăti ea. Nu se poate! Mai încearcă o dată. Haide!

Ionel se supuse îndemnului, mai ales că-l văzu şi pe Dan clătinînd energic din cap. Reîncepu semnalizările, dar emi­ţătorul rămase în continuare mut şi nemişcat.

Gîndurile care încolţeau în mintea celor trei cireşari se asemănau întocmai: sau erau prost făcute aparatele, sau se întîmplase ceva, sus, pe deal.

6

Într-adevăr se întîmplase ceva sus pe deal. Chiar în clipa cînd Victor şi Lucia se pregăteau să instaleze antena aparatului în vîrful movilei, fuseseră opriţi de vocea foarte convingătoare a lui Ursu:

― Staţi! porunci el. Ia uitaţi-vă colo pe muchia dealului... La o palmă de capătul crîngului, lîngă copacul acela îndoit... Vedeţi?... Chiar în dreptul copacului... Să nu pun mîna pe nici o barcă, toată viaţa mea, dacă arătarea aceea cu pălărioară ţuguiată nu e chiar Petrăchescu!

Lucia şi Victor îşi făcură mîinile streaşină şi priviră spre locul indicat de Ursu. Zăreau ei ceva ce aducea a om, dar nici vorbă să-i distingă capul şi pălărioara. Silueta care se contu­ra încetul cu încetul era însă prea ciudată pentru a fi a altcuiva.

― El e! se convinse Victor. Ce facem?

― Mai întîi ascundem aparatul în tufişul ăsta, spuse Lucia. Numai să nu ne înşelăm...

― Dacă vă spun eu! se simţi Ursu oarecum jignit.

― E sigur Petrăchescu, întări Victor, şi cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut e să ne ducem noi spre el, ca să nu vină el spre noi. Aparatul nu-l mai putem ascunde decît cu riscul de a-i atrage şi mai mult atenţia...

― Grozav! Acceptă Lucia. Şi poate că n-ar strica să ne pre­facem că tocmai pe el îl căutăm...

Nu mai era nici o îndoială pentru nimeni. Individul care înainta cu paşi neverosimil de lungi, înalt şi deşirat şi slab ca o prăjină, cu o pălărioară verde ca un coif de hîrtie, care pur­ta o pană de cocoş chiar în vîrful ţuguiului, cu puşca pe umăr, cu cizme lucitoare strînse pe gambe, nu era altul decît Petră­chescu, posesorul bărcii de cauciuc.

Lăsînd aparatul în paza nesigură a unor păsărele, cei trei porniră în goană spre vînător. Petrăchescu venea întins spre ei, dar îşi încetini mersul cînd descoperi că tocmai el era ţinta celor trei tineri.

― Ce vi s-a întîmplat, cetăţenilor? îi întîmpină el cu o voce subţire, piţigăiată. Vă goneşte din urmă vreo dihanie?

Cetăţenii îl salutară cu respect, toţi. Dar de vorbit, numai Ursu putea să vorbească, Lucia şi Victor nu-şi puteau reţine gîfîitul sonor şi neprefăcut. Şi Ursu îşi învinse timiditatea, aproape ţipînd la vînător:

― Plecăm pentru cîteva zile într-o excursie...

― Nu trebuie să ţipi, domnule, îi tempera vînătorul zelul. Am urechi destul de bune. Amîndouă, nu cum zice lumea.

Ursu se fistici dintr-odată:

― Ştiţi... Adică nu într-o excursie... Ne-am gîndit, noi... ştiţi... o expediţie ştiinţifică... Noi şi alţi prieteni... ştiţi... Poate că ne ajutaţi şi dumneavoastră...

― Aha! pricepu vînătorul. Vreţi să vă ajut într-o excursie... Păi dacă-mi stă în putinţă, cu cea mai mare plăcere, pe cins­tea mea... Arătaţi-mi un altul care cunoaşte mai bine decît mine regiunea!... Nu s-a născut încă, pe cinstea mea. Aţi nimerit exact unde trebuie, adică aţi bătut exact la uşa cea bună, pe cinstea mea... Şi cam ce vă doare?

După o scurtă luptă cu sine însuşi, Ursu îndrăzni:

― V-am ruga din suflet să ne împrumutaţi cîteva zile... bar­ca dumneavoastră de cauciuc!

Vînătorul îşi plimbă degetele pe sub pălăria ţuguiată, co­borînd-o pînă la sprîncene. Barba, parcă despărţită de maxilar, i se roti de cîteva ori, oferind un spectacol de circ, care însă în loc să-i amuze îi sperie pe spectatori. Rîsul vînă-torului suna forţat:

― Hm... Hm... Barca! Lucru rar... Hm... Lucru foarte greu de găsit... Lucru imposibil de găsit, pe cinstea mea.

― Dacă... Nu ştiu cum să vă spunem... interveni Lucia. Ne-am gîndit la chirie... Adică ne-am gîndit că poate vreţi s-o vindeţi. Sîntem gata să renunţăm la toate economiile noastre...

Vînătorul se uită şi mai atent la cei trei tineri. Oferta fă­cută de ei nu-i displăcea de tot. Se gîndea mai ales la chirie, şi văzîndu-i îmbrăcaţi curat, Lucia chiar cu o anumită eleganţă, îşi închipui că economiile lor nu erau de lepădat. De aceea, după ce-şi mai scarpină o dată ceafa, se hotărî să le răspundă cu o promisiune:

― Hm... Văz că vă gîndiţi la chirie, că de vîndut, n-aş vinde barca, în mormînt de-aş fi, pe cinstea mea. N-aş vinde-o nici măcar pentru cinsprezece mii, nici dacă mi s-ar da în loc un vapor... Da-n ce parte faceţi excursia? La Poarta Dracului?

Lucia îl atinse încet cu cotul pe Victor, şi tînărul, ca şi cum s-ar fi trezit atunci dintr-o lungă meditaţie, spuse:

― A, nu la Poarta Dracului. Poate mai tîrziu, dar pentru Poarta Dracului nu avem nevoie de barcă. Ne-am gîndit să mergem cîteva zile la Lacul Păstrăvilor...

Vînătorul se înnegură la faţă. Era cît pe-aci să spună ceva, chiar deschise gura, dar dintr-o dată se răzgîndi.

― E o regiune foarte frumoasă şi foarte puţin umblată, spuse cu un ton rugător Lucia. Am putea descoperi multe lucruri acolo...

― Ştiu... ştiiiiiiiu, îi răspunse vînătorul în zeflemea. Dar, din păcate, numai spre sfîrşitul lui august v-aş putea împru­muta barca. Pînă atunci absolut imposibil, pe cinstea mea.

― Numai pentru cîteva zile, se rugă Ursu.

Vînătorul îşi desprinse iarăşi bărbia de maxilar rotin­du-şi-o însă de astă dată în direcţie contrară:

― Hm." Eu nu am obiceiul să vorbesc în vînt, pe cinstea mea. Vă convine în august?... Bine!... Nu vă convine?... Bună ziua! Clar sau nu?... Deşi, eu v-aş da un sfat părintesc: Mai bine v-aţi căuta altă regiune. Sînt prea multe primejdii acolo, pe cinstea mea.

După ce-şi puse pentru ultima dată la bătaie cinstea, vînă­torul îşi scoase în semn de salut pălărioara cu pană mîndră de pe vîrful capului şi se depărtă cu aceiaşi paşi neverosimil de lungi.

Cireşarii se uitară unii la alţii întristaţi, dar dezolarea nu-i paraliza pentru multă vreme. Îşi amintiră toţi odată, ca la un semnal, de aparatul lăsat la poalele movilei şi porniră într-acolo, hotărîţi parcă să doboare toate recordurile tuturor curselor cu obstacole. Primul care ajunse la movilă, lăsîndu-şi prietenii cam pe la jumătatea drumului, fu, bine­înţeles, Ursu.

7

Pe cerdac lipseau numai acordurile unui marş funebru. Parcă fiecare îşi ducea la groapă prietenul, atîta jale era în priviri, atîta moleşeală şi amorţeală bolnavă în mişcări. Mai mult din inerţie, pentru că nu mai aveau nici măcar puterea de a-şi întrerupe mişcarea, degetele lui Ionel loveau din cînd în cînd în emiţător. Dar tocmai în momentul cînd absolut orice speranţă părea pierdută, exact aşa cum se întîmplă în foarte multe cărţi, în aparat se auziră cîteva pocnituri. Trezit ca dintr-un vis rău, Ionel bătu automat semnalul convenţio­nal de recepţie şi-i făcu semn cu mîna lui Dan să înregistreze mesajul movilei. Şi Maria, şi Dan, ba chiar şi Ionel, cu mîna stîngă, notau în carnete sumedenie de linii şi puncte, şi des­cifrarea lor era o joacă pentru fiecare:

"Eşec. Eşec total. Vînătorul refuză să ne dea barca. Venim imediat".

― Eşec! ţipă Ionel cuprins de o bucurie nebună. Să se ducă dracului barca, vînătorul şi toate aiurelile! Nu mă mai intere­sează nimic! Merg aparatele? Merg! Ura!

― Bravo, Ionel! se bucură Maria. Pe cuvîntul meu că-mi pare foarte bine.

― Şi mie, spuse Dan cu o intonaţie ciudată în voce. Dar tare mă necăjeşte chestia cu barca. Să ştii că ăilalţi s-au întîlnit pe deal cu vînătorul. De-aceea au întîrziat. Oare de ce nu vrea să ne dea barca?

― Dă-o-ncolo de barcă! îl pironi Ionel. Tu nu-ţi dai seama, mă, ce victorie am realizat? Ar trebui să te dai peste cap de bucurie şi să te lauzi la toţi că-mi eşti amic.

Maria se retrase repede dintr-o vrajă primejdioasă:

― Ce s-a întîmplat cu tine, Ionel? Cum poţi să spui că nu te mai interesează nimic altceva?

Ionel i se proţăpi dispreţuitor în faţă:

― Arată-mi tu pe altcineva care la vîrsta asta a construit un aparat tefefe!

Sclipiri de uimire şi apoi de duşmănie fulgerară în ochii negricioasei cu cozi:

― Adică tu chiar nu ştii? Ori numai te faci că nu ştii?

Ionel era de-a dreptul surprins:

― Vrei să spui că E...

― Nu! îl opri Maria cu cruzime. Nu E, şi nici M, şi nici alţii dintre cei la care te gîndeşti tu. Vreau să spun că e cineva mai tînăr decît tine care a făcut această ispravă.

― Cine!? se holbă Ionel. Chiar m-ai făcut curios...

― Lucia!

― Lucia!!! Apă de ploaia... Cu ea sau fără ea, acelaşi lucru, dacă vrei să fim drepţi.

― Tocmai ca să fim drepţi, mincinosule! Dacă nu v-am fi văzut pe amîndoi, şi dacă n-am fi văzut-o pe Lucia singură, şi dacă n-am şti ce este în capul şi în mîinile ei...

Ionel o alungă cu mîna, într-un gest aproape dezgustător:

― Întotdeauna ai fost o scîrboasă...

― Şi tu un îngîmfat fără pereche... În privinţa asta întot­deauna o să fii cel dintîi şi cel mai tînăr dintre toţi lăudăroşii care există...

― Mizerabilo!

― Neruşinatule!

Tocmai în clipa aceea, Ţombi îşi aduse aminte că ar trebui într-un fel să-l felicite pe Ionel pentru succesul său. Şi se repezi spre dînsul cu această intenţie veselă. Ionel însă, neînţelegînd-o, ba mai mult, interpretînd-o tocmai pe dos, se feri de Ţombi, de parcă s-ar fi trezit la o vînătoare de lei, fără puşcă în mînă, atacat de cel mai fioros exemplar. Prin urma­re, o luă la goană prin curte, în loc să încerce să se izoleze undeva pe cerdac. Acesta fu începutul ghinionului. În curte se afla o piatră oarecare, poate singura piatră din curte, dar tocmai în ea nimeri piciorul lui Ionel. Zelul ghinionului nu se mulţumi însă cu atît. În loc să cadă lat la pămînt şi să rămînă acolo lîngă piatră, Ionel fu aruncat în sus, în cădere se înco­voie, astfel că atinse pămîntul ca un colac azvîrlit cu putere de cineva. Ghinionul îşi făcu şi ultima poftă: lovi mişeleşte. Colacul în care se prefăcuse Ionel porni de-a dura prin curte şi nu găsi în tot spaţiul acela imens alt obiect de care să se lovească decît butoiul, cel mai liniştit dintre toate. Ciocnirea dură şi neaşteptată răsturnă într-o clipă butoiul şi opri rosto­golirea sinucigaşă a lui Ionel.

Cînd totul se linişti, apăru şi minunea: nu un singur năpăstuit îşi ridică oasele din ţărînă, ci doi. Ionel, prăfuit şi zugrăvit de spaimă, şi Tic, uluit şi ud pînă la piele.

Parcă înţelegînd că singura cauză a nenorocirii era el, Ţîngulică se gudură cu un entuziasm nemaipomenit la pi­cioarele stăpînului său, hotărît să primească pe blana lui uscată toată apa care se scurgea, şiroaie, din îmbrăcămintea lui Tic.

― Vezi, Ticuşor...! îi spuse Dan cu duioşie. Nu era mai bine să te fi dus la moş Timofte?

Tic se scutură de apă ca un căţel plouat, imitînd fără să vrea jigodia de la picioarele lui:

― Mă duc, zău că da, răspunse el. Numai să-mi schimb hainele.

Nimeni nu se mai îndoia de astă dată de sinceritatea prichindelului plouat.

CAPITOLUL IV

1

Moş Timofte cotrobăi multă vreme în scrin pînă găsi obiec­tul pe care-l căuta. Era o lulea, cea mai veche din colecţia lui răspîndită prin toată odaia. O primise în dar, cu vreo treizeci de ani în urmă, de la unul dintre directorii liceului, un vestit culegător de poezii populare. Era o pipă frumoasă, zveltă, în­doită cu eleganţă,, pe care profesorul o găsise într-un vechi burg german, renumit pentru instituţiile şi tradiţiile sale folclorice; i-o adusese lui moş Timofte, pe atunci nu prea moş, ca un fel de mulţumire pentru zelul cu care paznicul cotro­băise podurile clădirii în căutare de cărţi şi hîrţoage vechi. Moşul păstra luleaua ca pe un odor nepreţuit şi o folosea foar­te rar. Ce i-o fi venit s-o aprindă în seara aceea, e greu de spus... Dar numai ce-l auzise pe Tic rostindu-şi rugămintea şi se simţi cuprins de o bucurie cum rar mai trăise. Nu prea era bine ce se întîmpla. Prichindelul cel cîrn, cu părul veşnic ciu­fulit, mereu cu sacul doldora de pozne şi năzbîtii îl cam frigea la inimă. Hm...

Cu mişcări leneşe, domoale, bătrîneşti, moş Timofte îndesă jumătate de pachet de tutun în lulea, o aprinse temeinic, pufai de cîteva ori, apoi îşi îndreptă privirile şi vorbele către Tic:

― Şi zi-i aşa... Nu-i alt bătrîn în oraş care să ştie basme mai frumoase ca mine... Asta oare nu aduce olecuţă a laudă? Aşa, cît negru sub unghie...

― Şi mai puţin... mărturisi Tic.

― Ei, dacă-i mai puţin decît negru sub unghie, spuse moşul abia stăpînindu-şi rîsul, atunci o să auzi o poveste veche de prin părţile astea...

Bătrînul mai pufăi de cîteva ori din lulea, îşi roti alene privirile prin încăperea strîmtă, mobilată modest, dar sclipind de curăţenie, şi după ce îndepărtă cu palma valurile de fum din faţa ochilor îşi pironi iarăşi privirile asupra musafirului care-i urmărise aproape cu teamă ritualul:

― Aşaaaa... Mmmmda... Veche, veche poveste... Am auzit-o şi eu cînd eram de-o şchioapă, de la un unchiaş foarte bătrîn, călător prin lume cu oile. Începe şi se termină ca toate poveş­tile, dar tîlcul ei musteşte de înţelepciune... Vezi mătăluţă, oamenii n-au fost niciodată proşti, au fost ei slabi sau lipsiţi de putere, dar judecau cu multă glagorie rînduiala lumii... Şi din gură în gură, prin vorbe şi parabole, prin poveşti mai ales, îşi spuneau păsurile şi zugrăveau chipul în care ar fi vrut ei să se orînduiască lumea... Nu eu am găsit adevărurile astea, mi le-a spus mai demult un bătrîn profesor, un om care e pomenit în cărţile voastre de şcoală, chiar acela care mi-a dăruit luleaua asta...

Tic privi o clipă luleaua, mai mult ca să-i facă plăcere bătrînului. Era nerăbdător prichindelul să audă basmul, aşa că se îndesă şi mai bine în scaun. Moş Timofte nici nu trebuia să-l privească pentru a şti ce se petrece cu el, şi se hotărî să nu-i mai prelungească aşteptarea:

― Aşaaaa... Apoi, cică a fost odată un împărat mare şi vred­nic cum nu mai fusese altul pe lume, iar faima puterii şi bogăţiei sale ajunsese pînă la capătul pămîntului, ba cică tre­cuse şi mai departe. Şi avea acel împărat trei fete. Dar ce fete!... Frumoase ca primăvara, strălucitoare ca stelele cele mai strălucitoare de pe cerul iernii, şi harnice ca albinele. Şi-şi iubea împăratul fetele mai dihai ca lumina ochilor, şi le ţinea numai în bunătăţi şi-n podoabe scumpe. Iar cine vedea o dată fetele, nu le mai uita pînă la sfîrşitul zilelor lui... Şi iată că într-o zi, cam spre asfinţitul soarelui, împăratul îşi chemă fetele în faţa tronului şi le grăi cam aşa:

"Eu, fetele mele, simt că îmbătrînesc, simt că mi se apro­pie sfîrşitul. Într-o bună zi falnica noastră împărăţie va rămîne fără cap şi atunci va trebui ca una dintre voi să poarte coroana şi să legiuiască. Una singură, dragele mele fete, pen­tru că aşa e legea şi aşa e bine; deşi voi ştiţi că vă iubesc pe toate deopotrivă; dar e mai bine pentru ţara noastră să rămînă mare şi puternică şi în mîna unui singur cîrmaci, decît s-o împărţim în trei ţărişoare asupra cărora s-ar putea năpusti duşmanii... Şi ca să vedem care dintre voi merită cinstea de a conduce ţara, eu o să vă pun la încercare..."

Şi la un semn al împăratului, uşile se dădură la o parte, şi printre şirurile de sfetnici care aşteptau cu capul plecat, îşi făcu loc un omuleţ tuciuriu şi tăcut, care purta în mîini un taler acoperit cu catifea neagră. Omuleţul aşeză talerul în faţa tronului, apoi plecă la fel de tăcut precum intrase. Iarăşi se închiseră uşile şi iarăşi rămase împăratul singur cu fetele sale. Cînd dezveli el talerul, încăperea toată se lumină de parcă atunci răsărise soarele. Pasămite, pe taler se aflau trei pietre scumpe, fiecare mai mare decît un ou de porumbel, de o fru­museţe fără seamăn. Fetele se minunară foarte de mărimea şi strălucirea nestematelor, apoi îşi îndreptară ochii spre jilţul în care stătea mîndru tatăl lor, aşteptîndu-i glăsuirea.

"Iată, fetele mele, zise împăratul, fiecare dintre voi va lua o piatră şi fiecare va face cu ea ce va crede de cuviinţă. Iar poimîine, spre seară, veţi da socoteală, aici în faţa mea, de faptele voastre. E de prisos să vă spun că faptele vor fi jude­cate pe îndelete şi cu dreptate, şi măsura lor va arăta cui i se cuvine împărăţia."

Şi după ce spuse aceste vorbe, împăratul, sprijinindu-se în toiagul său de aur, bătut cu diamante, porni spre sfetnicii ca-re-l aşteptau după uşi, lăsînd fetele să chibzuiască singure, singurele...

Moş Timofte se opri o clipă din povestit, ca să-şi aprindă luleaua stinsă de multă vreme şi să-şi privească pe sub sprîncene musafirul vrăjit. După ce trase un fum în adîncul pieptului, înnodă iarăşi firul basmului:

― Aşaaaa... Şi iată că a doua zi, dis-de-dimineaţă, fata cea mai mare a împăratului alergă la meşterul aurar, poruncin­du-i să-i facă pînă la prînz o cutiuţă de aur şi un lănţişor tot de aur. Şi la prînz, ea se înfăţişă împăratului, arătîndu-i că piatra cea scumpă se află în cutiuţa care nu se va dezlipi de la pieptul ei niciodată.

Cu faţa plină de mulţumire, împăratul grăi astfel către fa­ta lui cea mare:

"Iată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un lucru demn de toată lauda. Te-ai gîndit că împărăţia e lucrul cel mai de preţ, de care nu trebuie să te desparţi niciodată, fiindcă soar­ta ei e şi soarta noastră, şi soarta noastră e şi soarta ei. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un bun cîrmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-au făcut şi surorile tale..."

Cea de a doua fată chemase de cu noapte cei mai buni meş­teri zidari din împărăţie, dîndu-le poruncă să înalţe numai într-o zi un turn uriaş, care să-şi îmbrace capul în cuşma no­rilor. Şi numai ce-au terminat meşterii de zidit turnul cel semeţ şi fata a aşezat în cămăruţa cea mai de sus diamantul cel scump. Şi împrăştia diamantul, de acolo de sus, o lumină atît de puternică, de parcă răsărise peste lume un al doilea soare. Şi fata mai rîndui în jurul turnului o ceată grozavă de voinici înarmaţi pînă în dinţi, că numai ce-i vedeai din de­părtări şi te cutremura groaza.

Iar împăratul, văzînd toate acestea, îşi învrednici iarăşi cu un surîs de mulţumire şi bucurie bătrîna-i faţă, şi grăi astfel:

"Iată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un lucru demn de toată lauda. Te-ai gîndit că fala ţării noastre trebuie să strălucească, precum soarele, peste tot pămîntul. Şi te-ai mai gîndit că ţara trebuie să fie bine apărată de duşmanii care ar cuteza să-i ştirbească puterea şi strălucirea. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un bun cîrmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-a făcut şi surioara ta."

În vremea asta, fata cea mai mică a împăratului, care ca toa­te fetele cele mai mici din basm era şi cea mai frumoasă, cutreiera cîmpiile şi pădurile din jurul palatului, frămîntîndu-şi mintea amarnic: ce anume să facă ea cu piatra cea scumpă pe care i-o dăduse împăratul, pentru a da dovadă de înţelepciune şi putere de cîrmuire. Noaptea coborîse de mult peste pămînt, dar fata cea mică încă nu ajunsese la vreun capăt cu gîndurile ei. Şi hotărî să se întoarcă la palat pentru a mai cere o zi de pă­suire de la tatăl ei. Şi cum făcea ea cale întoarsă, apăsată de gînduri cum era, greşi drumul. Şi merse, şi merse ea, şi ar fi mers încă multă vreme dacă nu i s-ar fi părut că aude undeva un plînset. Se opri şi ascultă pînă răsună din nou plînsetul. Miloasă din fire şi încredinţîndu-se că plînsetul nu era o simplă părere, porni spre locul de unde i se părea că vine. Şi iată că se pomeni în faţa ochilor cu un bordei ascuns de nişte copaci uri­aşi, un bordei sărac şi prăpădit, cum nu mai văzuse pînă atunci, şi nici din citit sau din povestit nu aflase.

Uimită şi neîncrezătoare... de, ca în faţa unui lucru pe care-l vede pentru întîia oară... fata se uită înăuntru printr-o scobitură care ţinea loc de fereastră şi văzu o încăpere săr­mană, luminată de o singură luminare, şi aceea pe sfîrşite. La o masă joasă, cu trei picioare, stăteau doi oameni necăjiţi: un bărbat şi o femeie, amîndoi îmbrăcaţi în zdrenţe şi amîndoi plîngînd cu hohote. Fata de împărat se miră foarte cînd văzu toate acestea, fiindcă niciodată pînă atunci nu întîlnise bordeie, şi nici oameni în zdrenţe, şi nici nu văzuse oameni plîngînd decît la înmormîntări. În palatul împă­rătesc, toată lumea rîdea şi era veselă. Şi voind să afle numaidecît de ce plîng oamenii aceia cu atîta amărăciune, fa­ta intră în bordei, uitînd să mai bată la uşă, şi cu voce blîndă le spuse celor două fiinţe speriate de neaşteptatul oaspete:

"Ce vi s-a întîmplat, oameni buni, şi cu ce aţi fost nedrep­tăţiţi de plîngeţi atît de amarnic?"

Bărbatul se întunecă la faţă şi nu îndrăzni să spună nimic, fiindcă recunoscu în oaspetele neaşteptat chiar pe fata împă­ratului cel mare, dar femeia, ca orice femeie, îşi dezlegă pe dată sufletul fetei care o asculta înmărmurită:

"Cum să nu plîngem, mărită prinţesă, cînd se abat neca­zurile asupra bordeiului nostru ca muştele pe stîrv.. Şapte copii ne-a dat Dumnezeu şi toţi şapte sînt bolnavi şi flămînzi de nu ştim dacă mai apucă ziua de mîine. Banul fuge de casa noastră cum fuge căprioara de lup, pîinea e tot aşa de rară în casa noastră ca necazul în casa bogatului. Leacuri tămă­duitoare nu s-au pomenit nicicînd aici în bordei, aşa cum nu s-au pomenit pînă acum bucurii. Singura lumină şi bucurie care a cutezat să pătrundă aici eşti chiar dumneata, preamă­rită şi frumoasă prinţesă".

Fata împăratului se cutremură cumplit de cele auzite, dar şi mai cumplit se cutremură cînd văzu cei şapte copii, galbeni ca şofranul şi subţiri ca trestia, amuţiţi de durere şi foamete, pe nişte paturi de lemn.

"Oameni buni, spuse ea cu o durere nestăpînită în glas, îi voi povesti împăratului despre tot ceea ce am văzut aici, şi el o să vă ajute, că e nespus de puternic, de bogat şi drept. Dar pînă ce o să vi se facă dreptate, luaţi această piatră scumpă, duce­ţi-vă cu ea la tîrg şi spuneţi negustorilor că eu v-am dat-o, cu porunca de a vi se schimba întocmai pe preţul ei. Altminteri va fi vai şi amar de capul lor."

Şi înainte ca oamenii aceia sărmani să aibă timpul să i se arunce la genunchi, fata aşeză nestemata pe măsuţa joasă cu trei picioare şi părăsi în mare grabă bordeiul, şi nu-şi opri goana decît numai cînd ajunse în încăperea de giudeţ a tatălui ei, împăratul. După ce se închină adînc în faţa lui, aşa cum i se cuvenea, spuse cu glasul tremurînd de bucurie:

"Slăvite părinte, tu ne-ai învăţat întotdeauna că ţara cu bogăţiile ei sînt pentru viaţa şi fericirea oamenilor care o locuiesc. Eu am dat piatra cea scumpă unor oameni sărmani, uitaţi de lume şi de dreptate, pe cuprinsul împărăţiei tale. Cu ajutorul ei şapte fiinţe vor scăpa de la moarte şi vor trăi pînă la capătul vieţii în bucurie şi îndestulare."

Şi fata istorisi împăratului şi sfetnicilor care se adunaseră în grabă, întîmplarea din pădure.

Împăratul întîi se îngălbeni, apoi se înverzi de mînie, apoi se înroşi ca sfecla cînd tună cu o voce care cutremură pereţii palatului şi făcu inima sfetnicilor cît un purice:

"Piei din ochii mei, nemernico, fată neroadă, care ai fost în stare să-ţi faci de rîs părintele şi ţara! Piei din ochii mei, nebuno, care nu ştii să păstrezi lucrul cel mai de preţ! Pleacă la cerşetorii tăi şi să nu te mai arăţi niciodată în preajmă! Acum să pleci, nesocotito!"

Şi spuse apoi curţii cuprinsă de spaimă:

"Toată împărăţia să ştie că de azi înainte eu nu mai am decît două fete; şi cine va îndrăzni s-o găzduiască pe cea de-a treia în casa lui, sau numai numele de i l-ar rosti, va fi azvîrlit în cele mai adînci şi mai întunecoase temniţe, va fi supus la cele mai grele cazne şi în vecii vecilor nu va mai ieşi la lumină. Şi să se afle în toată lumea că, după moartea mea, împărăţia va fi cîrmuită de cele două fete care au dat dovadă de judecată şi înţelepciune!"

Fata cea mică fugi chiar în acea noapte din palat, fără ca nimeni să îndrăznească să-i arunce o privire binevoitoare sau să-i spună un singur cuvînt de duioşie. Pasămite, surorile ei îl învrăjbiseră pe împărat împotrivă-i, şoptindu-i la ureche în timpul cruntei judecăţi, că e cam zănatică şi împotriva rîndu-ielilor împărăţiei.

Şi merse fata cea mică pe drumuri necunoscute, prin noap­tea rece şi duşmănoasă. Se opri din mers abia în zorii zilei, cînd pantofiorii ei de prinţesă se făcuseră bucăţele, rochia îi era numai zdrenţe, o rochie frumoasă de mătase purpurie. Pi­cioarele i se însîngeraseră, iar foamea şi oboseala o chinuiau cumplit, dar fiindcă fugise prin pădure, nu găsi nicăieri o aşezare omenească, ori o poartă în care să bată. Dar cel mai mult o chinuia dorul după tatăl ei şi după surorile ei. Şi iată că în zori, ajunse fata într-un luminiş cu iarbă deasă şi mătă­soasă, învinsă de oboseală, se prăbuşi la rădăcina unui copac bătrîn şi, scîncind ca un copil mic, adormi repede, repede...

Şi cum moş Timofte începu să-şi scuture luleaua, Tic profi­tă de răgaz pentru a da glas unor gînduri care-l chinuiau:

― Cum a putut împăratul să-şi alunge fata după ce făcuse o faptă atît de bună?... Eu în locul lui aş fi lăsat fetei celei mici împărăţia.

― Apoi, nu toţi oamenii judecau la fel de bine pe vremea aceea. Şi dacă aşa vrea basmul, gata...

― Dar cum o chema pe fata cea mică?

Moş Timofte ridică neputincios din umeri:

― Asta, să-ţi spun drept, am uitat-o, sau poate că nu l-oi fi întrebat pe unchiaş. Dar mi se pare mie că-i zicea Ileana sau Maria, nu mai ţin bine minte... Da' unde rămăsesem, că m-am luat cu vorba?...întrebă bătrînul, mai mult ca să vadă dacă musafirul era atent la poveste, pentru că ştia el foarte bine unde se oprise.

― Acolo, în luminiş, la poalele copacului...

― Aşa, aşa... Acolo... Daaaa... Şi numai ce dormi fata o buca­tă de vreme, cînd deodată un zgomot o trezi din somn. Îşi încorda ea auzul şi prinse direcţia zgomotului: era foarte aproape, chiar la rădăcina copacului, lîngă ea. Deschizînd bine ochii, văzu, acolo printre rădăcini, un omuleţ de-o şchioa­pă, un pitic bătrîn, cu barbă lungă; pentru că nu există pe lume pitici de-adevăratelea, tineri sau fără barbă; văzu ea un pitic care se căznea să care cîteva pietre într-o scorbură a copacului. Fata sări iute în picioare şi-l ajută pe micul Barbă-Cot să-şi ducă pietrele în scorburi. Şi o dată cu ultima piatră dispăru şi el în întunecime, dar nu pentru multă vreme, fiindcă apăru la lumină şi-i grăi astfel fetei de împărat:

"Preafrumoasă şi preabună prinţesă! Eu cunosc soarta ta şi ştiu de ce tatăl tău, într-o clipă de strîmbă judecată, te-a gonit de acasă. Ai făcut o faptă bună acolo în bordei, care merita o cu totul altă răsplată, şi acum, prin ajutorul pe care mi l-ai dat, ai dovedit cu adevărat că ai un suflet bun, drept şi cinstit. Fără să-ţi fi făgăduit vreo răsplată şi fără să te fi rugat măcar, mi-ai sărit în ajutor. Preabună şi preafrumoasă prinţesă! Toată averea mea se află în această cutie pe care o vezi acum..."

Şi piticul îi arăta prinţesei o cutie mică, cenuşie, o cutie obişnuită, de metal, care abia strălucea.

"Cutia aceasta este tot ceea ce pot să-ţi dăruiesc, spuse mai departe piticul, dar bagă de seamă că e o cutie fermecată, înzestrată cu puteri nemaipomenite. Cînd o să fii tristă, să deschizi cutia şi să laşi lacrimile tale să cadă înăuntru, iar cînd vei fi în primejdie, strînge cutia la piept şi rosteşte de trei ori acest cuvînt vrăjit."

Şi piticul se apropie de prinţesă, şoptindu-i la ureche cuvîntul vrăjit. Apoi grăi mai departe, cu voce tare:

"Cutia şi cuvîntul vrăjit te vor scăpa din orice primejdie, oricît de mare ar fi ea. Dar fereşte-te, preascumpă prinţesă, să împărtăşeşti altcuiva cuvîntul vrăjit! în aceeaşi clipă, cu­tia îşi va pierde toată puterea. Şi acum du-te sănătoasă şi încrezătoare în bunătatea inimii tale."

Şi înainte ca fata să-şi poată reveni din uimire, piticul dis­păru, îl căută ea, îl căută peste tot, măcar o vorbă de mulţumire să-i spună, dar nu-l găsi nicăieri. Atunci, fata luă cutia, o ascunse în sîn, şi porni la drum. Şi fiindcă foamea, oboseala şi tristeţea îi creşteau cu fiecare pas, se aşeză îndurerată pe o piatră şi începu să plîngă, aşa cum fac fe­meile ca să se liniştească. Sărmana prinţesă, amarnic mai plîngea!... Dar aducîndu-şi aminte de sfatul piticului, scoase cutia din sîn, o deschise şi lăsă lacrimile să cadă înăuntru. Mare, mare minune! Fiecare lacrimă se prefăcea, chiar în cli­pa cînd atingea cutia, într-o piatră scumpă. Repede, repede, cutia se umplu de nestemate şi de strălucire. Auzind voci omeneşti apropiindu-se, fata închise cutia şi se pregăti să se ascundă, dar stătu imediat locului, pentru că în faţa ei trecea o ceată de tăietori de lemne, oameni obosiţi şi flămînzi care se întorceau de la muncă.

Văzînd-o în starea aceea groaznică, însîngerată, palidă şi în zdrenţe, tăietorilor li se umplu inima de milă. O luară cu ei şi o adăpostiră în casele lor prăpădite, împărţind cu dînsa îmbucătura de pîine. Astfel avu fata putinţa să afle despre viaţa amară şi necăjită a atîtor oameni de treabă. Dar înainte de a-i părăsi, înainte de a pleca la drum, fata nu uită să lase nevoiaşilor care-o ajutaseră cu atîta grijă toate nestematele din cutia cenuşie.

Şi aşa, fata de împărat, hulită de familie, alungată de la curte, cutreieră pe jos întreaga ţară şi de cîte ori priveliştea mizeriei şi sărăciei o îndurera, lăsa lacrimile să-i cadă în cu­tia cea fermecată. Mulţi, mulţi oameni sărmani şi nevoiaşi fiindcă împărăţia cea strălucitoare era plină de astfel de oa­meni, simţiră din plin ajutorul preafrumoasei prinţese.

Dar iată că într-una din zile, cum mergea pe un drum larg care tăia împărăţia în două, auzi în depărtare zgomot mare de surle şi trîmbiţi. Şi grăbind paşii într-acolo, zări spre marea ei bucurie pe tatăl său, împreună cu cele două fiice ale lui, în fruntea unui convoi împărătesc. Fericită, fata uită toate nenorocirile care se abătuseră asupra ei, toate necazurile pe care le îndurase după cumplita poruncă a împăratului, şi alergă în întîmpinarea celor pe care nici o clipă nu-i scoase din inima ei bună.

Dar împăratul, în loc s-o primească fericit şi cu braţele deschise, numai ce o zări şi se mînie crunt. Trăgînd paloşul de la brîu, ceru cu voce tare slujitorilor să lovească fără milă în fiinţa care i se aruncase la picioare. Fata cea mică, aducîndu-şi aminte de povaţa piticului, strînse cutia la piept, şi rosti repede, de trei ori, cuvîntul vrăjit. Şi spre marea ei mirare îl auzi pe împărat, care era numai la doi paşi de ea, strigînd ca un sălbatec:

"Unde e nemernica? Unde a fugit nebuna care a îndrăznit să apară în faţa mea? Căutaţi-o şi loviţi-o fără milă!"

Dar ostaşii împăratului treceau cu săbiile scoase pe lîngă fata care se ghemuise chiar la picioarele cailor şi n-o zăreau.

Pasămite, cutia avea darul de a face nevăzut pe cel care o purta şi rostea cuvîntul vrăjit.

Tic tresări şi-şi ascuţi auzul. Moş Timofte îi aruncă o privire blîndă, apoi reluă povestirea:

― Asta era! Cutia avea darul de a face nevăzut pe cel care o purta şi ştia cuvîntul vrăjit. Aşa că ostaşii căutară în van. Fa­ta se furişă la marginea drumului, iar convoiul trecu mai departe. Şi după ce pieri ultimul ostaş din convoi, îşi urmă şi dînsa calea fără ţintă. Cutreieră mai departe toate drumurile împărăţiei, împărţind pîinea cu cei nevoiaşi, adăpostindu-se pe unde nimerea, şi mereu răsplătind bunătatea şi cinstea cu nestematele din cutia cenuşie. Şi dacă e să vorbim drept, cine alţii decît nevoiaşii şi truditorii meritau acele bogăţii? •

Cînd o apuca dorul de casă, cînd simţea că n-ar mai putea trăi fără să-şi vadă părintele şi surorile, fata cea mică şoptea în cutie cuvîntul fermecat şi trecea, ziua sau noaptea, printre străji, deschidea, nevăzută, porţile şi uşile palatului împără­tesc şi se oprea în odăile în care-şi petrecuse viaţa cu ani înainte. Nimeni n-o vedea, nimeni n-o auzea, dar ea auzea şi vedea totul, ba uneori, cînd surorile ei dormeau, le mîngîia în somn şi le şoptea cuvinte de dragoste. Şi apoi iarăşi colinda ţara, răscolind cele mai îndepărtate unghere şi petrecîndu-şi viaţa printre oamenii care prin bunătatea şi cinstea lor îi de­veniseră tot atît de apropiaţi ca părinţii şi surorile.

Dar iată că într-una din zile se iviră pe drumurile ţării soli de la curte care spuneau oamenilor că împărăţia se află în mare primejdie. Duşmanii de la miazănoapte strînseseră oştiri puternice şi se pregăteau să atace împărăţia din trei locuri deodată. Împăratul, cu toată truda sa, nu izbuti să-şi facă oştire pe măsura duşmanului. Oamenii era nemulţumiţi de asprimea lui, de rînduiala nedreaptă pe care el o susţinea; nu se înghesuiau să apere o ţară în care trăiau apăsaţi de necazuri şi de suferinţe.

Auzind toate acestea, fata cea mică porni la drum greu şi anevoios, colindă în lung şi-n lat împărăţia, bătu la uşile oa­menilor pe care-i ajutase, le vorbi tuturor, cu patimă şi durere, despre primejdia care se apropia, iar oamenii, auzind cuvintele ei înţelepte şi simţindu-le adevărul, nu zăboviră prea mult. Îşi luară rămas bun de la casele lor şi porniră după prinţesă, înarmaţi cu de toate pentru cea mai cruntă bătălie.

Şi iată că, spre uimirea împăratului, străjile vestiră într-o bună zi că se apropia de capitala ţării, în nouri de colb care nu se mai termină, o oaste cumplită. Împăratul se cutremură la început de spaimă, dar iscoadele îi aduseră repede vestea cea bună, cum că oastea care se apropie de palat nu e oaste străină, ci însăşi oastea împărăţiei. Cînd căpitanii oştirii se înfăţişară împăratului, îmbrăcaţi în zale şi cu paloşe scăpă­rătoare la şolduri, toată curtea îşi recăpătă liniştea, iar cînd împăratul îi întrebă din ce îndemn porniseră la luptă, ei au răspuns fără teamă şi fără ocol:

"Din îndemnul preamilostivei şi preaînţeleptei tale fiice, pe care odinioară ai alungat-o de-acasă şi care, înţelegîndu-ne suferinţele şi necazurile, a fost toată vremea alături de noi."

Şi se apucară să-i istorisească împăratului isprăvile prin­ţesei celei mici.

Abia atunci împăratul pricepu că fata lui cea mai mică fusese cea mai înţeleaptă dintre toate, fiindcă ea arătase în chipul cel mai limpede care trebuie să fie soarta bogăţiilor împărăţiei. Şi împăratul îşi mai aminti că pietrele scumpe ale celorlalte fiice ale lui de mult se pierduseră: fata cea mare o scăpase în valuri pe cînd se scălda, iar piatra celei mijlocii fusese furată din vîrful turnului de o pasăre răpitoare...

Moş Timofte făcu o pauză pentru a-şi zgîndări luleaua şi a-şi iscodi musafirul, apoi mulţumit îşi reluă povestirea:

― Aşaaaaa... Cei care povestesc basmul spun mai departe că în faţa oştirii grozave, duşmanul nici n-a mai îndrăznit să atace împărăţia, ci a trimis soli de pace; îşi dădea el seama că nu avea de luptat cu o oştire, ci cu un popor întreg. Şi povesti­torii spun mai departe că după moartea împăratului fata cea mică a cîrmuit cum nu se poate mai bine împărăţia, niciodată nu s-a abătut de la dreptate, de la cinste şi de la omenie. Şi mai spun povestitorii, cînd se sfîrşeşte basmul, că bine ar fi dacă şi alte ţări ar lua pilda împărăţiei aceleia...

Tic înţelese că moş Timofte terminase povestea, dar încă nu se îndura să plece. Scăpase de emoţiile care-l înţepeniseră, tăcut, acolo pe scaun; îl urmărea un singur gînd şi tare mult voia să-l dezlege:

― Dar cutia aceea, cu care fata cea mică se făcea nevăzută, pe unde a rămas?

― Apoi, de, răspunse moş Timofte, unii povestitori spun că s-a pierdut o dată cu prinţesa, că aşa a lăsat ea cu limbă de moarte: să fie şi cutia îngropată o dată cu ea, dar sînt alţii care zic că ar fi ajuns pînă la Ştefan cel Mare, că el ar fi fost, cică, cel din urmă stăpîn al cutiei.

Prichindelul deveni din ce în ce mai treaz şi mai interesat:

― Şi pe urmă nu s-a mai aflat nimic despre ea?

Moş Timofte nu răspunse imediat. Părea că-şi răscoleşte amintirile:

― Dacă nu mă înşel, se hotărî el, unchiaşul care mi-a povestit basmul, călătorul acela prin lume cu oile, zicea că nu s-ar fi pierdut chiar cu totul cutia, că s-ar afla ascunsă pe un­deva. Zicea el, pe-atunci, că ar fi îngropată de sute de ani într-o peşteră, în fundul pămîntului. Ei, dar toate astea-s poveşti, basme...

De astă dată, Tic nu mai era de aceeaşi părere cu moş Ti­mofte. El era convins pe de-a-ntregul că acea cutie fermecată existase, şi o dată ce existase nu se putea pierde ca un lucru de nimic. Era prea preţioasă ca să fi fost lăsată uitării. Exista ea bine ascunsă undeva.

― Şi n-a spus unchiaşul acela, călător prin lume cu oile, în ce peşteră se află îngropată cutia? îl iscodi iarăşi prichindelul pe moş Timofte.

― El spunea că ar putea să fie chiar pe aici prin munţii noştri, poate chiar în Peştera Neagră... dar poţi să te iei după spusele oamenilor cînd e vorba de basme, de poveşti?

Tic se hotărî în sinea lui să nu-l mai contrazică pe moş Timofte ca să-l poată iscodi mai bine:

― Dar cuvîntul vrăjit care-o fi fost, moş Timofte?

― Ahaaaaa! Cuvîntul vrăjit... se trezi moşneagul din alte gînduri. Mi-amintesc că şi eu l-am întrebat pe unchiaş după ce a terminat de istorisit basmul... Eram tocmai de vîrsta mătăluţă... dar n-a ştiut nici el. Nimeni nu-l ştie... L-a dus cu ea prinţesa în mormînt...

― Nu se poate, moş Timofte! se opuse Tic. Ştiu eu de la Maria, de la soră-mea, că fetele-s guralive. Nu se poate să nu-l fi spus ea cuiva.

Moş Timofte rîdea amarnic pe sub mustaţă auzind vorbele lui Tic şi mai ales tonul lui foarte serios şi convingător. De aceea îl întărită cu bună-ştiinţă:

― L-o fi spus prinţesa cuiva, da-n basm nu e dezvăluit.

― Daaaa...? Eu cred mai degrabă că n-a vrut unchiaşul să-l spună. Dar tot îl aflu eu pînă la urmă!

― Poate c-o fi scris pe cutie, îşi dădu moş Timofte cu părerea.

― Asta-i greu! Cine ştie cum se scria pe atunci!

Bătrînul îşi scoase Ţîngălăul şi citi cu voce tare ora. Tic sări de pe scaun ca ars. De multă vreme nu mai întîrziase atît. Îi mulţumi din toată inima lui moş Timofte: "îi fac praf pe toţi!", apoi se pregăti de plecare. Dar moşul îl mai opri o clipă, atît cît îi trebuia pentru a scoate dintr-o firidă, acope­rită cu grijă, o portocală învelită în hîrtie subţire, roşietică.

― Ţine, îi spuse el. Ştiu eu cît vă plac portocalele.

Prichindelul n-avu încotro. Luă portocala şi o zbughi pe uşă afară, uitînd să mai spună "noapte bună". Îi era teamă să nu i se vadă lacrimile. Pe drum, se jură să nu-i mai facă nici o poznă lui moş Timofte şi să-i sfărîme pe toţi cei care se vor purta urît cu el. Iar acasă, după ce adormi, visă că a ajuns în stăpînirea cutiei fermecate. Cum şoptea cuvîntul vrăjit, cum se făcea nevăzut. Îl trăgea de nas pe Ionel, îl înghiontea pe Pompilică, intra în cinematografe fără să plătească, auzea toate discuţiile tainice ale cireşarilor, citea notele din catalog. Nimeni nu-l vedea, nimeni. Şoptea cuvîntul magic şi dintr-o dată devenea nevăzut... Şi ce mai de pozne născocea!...

Dar dimineaţa cînd se sculă, Tic îşi aminti absolut totul, totul, numai cuvîntul vrăjit îl uitase cu desăvîrşire.