Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 16,17 si 18

CAPITOLUL XVI

1

Lumina zorilor o trezi cu blîndeţea de toate zilele pe fata în alb. În camera mare cu reflexe şi oglinzi timide era răcoare. Prizoniera în alb îşi înfăşură pătura în jurul trupului, scoase de sub pernă caietul şi, sprijinindu-l pe genunchi, începu să întoarcă foile, să recitească pagini, frînturi, fraze din jurmalul ei. Simţind-o trează, Philippe veni dintr-un salt lîngă ea, îşi lipi capul de tălpile sale, apoi îşi reluă torsul lui monoton.

Fata în alb îşi destăinuia din nou gîndurile caietului cu scoarţe de piele. Primele fraze le rosti cu voce tare:

― "Orice speranţă s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge la timp, sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor veni cînd eu nu voi mai fi... Au mai rămas zile puţine... foarte puţine... Totul se aseamănă cu o inimă bolnavă, cu un trup înfierbîntat, zguduit de loviturile rele... În aer pluteşte ceva... Oamenii din jurul meu sînt neliniştiţi..."

Creionul aluneca mai departe pe hîrtie, dar buzele fetei nu mai scoaseră nici un sunet. Într-un tîrziu, creionul îi scăpă din mînă... Ultima frază, prizoniera o rosti din nou cu voce tare:

― "Am greşit... Eu sînt marea vinovată pentru tot ce s-a întîmplat, pentru tot ce mi s-a întîmplat _. Dacă v-aş fi destăi­nuit încă atunci, în seara aceea, gîndurile mele, planurile mele, dragii mei prieteni de departe..."

Sări apoi din pat, respiră adînc de cîteva ori, şi, cu Philippe pe urmele ei, părăsi încăperea de marmură ducîndu-şi paşii înfriguraţi spre izvorul cu apă vie. Stropii reci şi bolboroseala lor o trezeau din visuri şi-i alungau, ca un descîntec, gîndurile negre, şi parcă-i culegeau şoaptele unor speranţe...

― Philippe, dragul meu. Aş vrea să cînt, să dansez pe lespezi de marmură... dar nu simţi şi tu, Philippe, că au mai rămas foarte puţine zile! Eu singură mi-am distrus Philippe visul, cel mai frumos vis, Philippe...

Dar se întoarse într-un suflet în încăperea rece de marmură, îşi îmbrăcă cea mai frumoasă rochie albă, o rochie lungă, cu poale largi, vaporoase, cu mîneci ca o cascadă de dantelă, şi cu dantele pe piept, parcă pentru a-şi ascunde primele rotunjimi şi zvîcnete. Şi faţa i se îmbujorase şi părul îi devenise negru, strălucitor. Îşi puse deasupra o jachetă largă de lînă, abă ca ză­pada. Se plimbă apoi prin încăpere cu paşi mici, neauziţi, cu mişcări line, alunecînd ca un vis pe lespezile de marmură.

― Nu, Philippe, nu trebuie să fiu veselă! se opuse deodată. N-am voie să fiu veselă. Sînt prea singură. Ar trebui să fiu tristă, să îmbrac o rochie neagră şi să plîng. Ştii tu, Philippe, cît de bun e plînsul?... Să stai culcată pe pat, în linişte, într-o li­nişte mare, şi să simţi cum îţi curg lacrimi fierbinţi pe obraji... Ar trebui să plîng... să-mi simt lacrimile, Philippe...

Fata în alb închise ochii şi încercă să-şi adune tristeţile... Era singură în castelul ei... cu Philippe cel bun şi blînd, dar care nu voia să scoată nici un cuvînt, cu ziduri de marmură rece şi implacabilă... cu zile mari de singurătate şi monoto­nie. .. cu aceleaşi dimineţi... cu aceleaşi amurguri... cu aceleaşi tăceri pe care nici o trompetă nu le sfîşia... prin care nici un alt glas tînăr nu aluneca... iar acum... acum... cu aceste imagini triste... cu ore numărate care îşi bat secundele ca bătăile unei inimi, şi inima e tînără, dar e bolnavă şi grăbită... să se ducă unde... unde... unde...?

― Nu, Philippe, nu trebuie să plîng. N-am voie să fiu tristă. Şi condamnaţii la moarte speră pînă în ultima clipă. Şi clipele mele încă nu s-au terminat, încă nu mi s-au oprit orele... Sînt grăbite pentru marea întîlnire... pentru marea recepţie de la castelul de marmură... De ce să plîngem_; Philippe? Poate vom auzi, curînd, zgomot de paşi... şi glasuri, glasurile pe care le aştept... Ei sînt!... prietenii mei... Fără să-i cunosc, fără să mă cunoască... sînt cei mai buni prieteni ai mei... să-i aşteptăm pînă în ultima clipă.. .Trebuie să-mi apăr toate visele, dragul meu Philippe.

Fata în alb îşi reluă plimbarea prin marea încăpere de marmură, mîngîind lespezile cu paşi mici, neauziţi, alunecînd parcă prin spaţiile albe şi albastre ale unui vis.

2

În cealaltă încăpere locuită a castelului nu ajunsese însă li­niştea din camera fetei în alb. Oamenii erau agitaţi, posomoriţi, se plimbau nervoşi de la un capăt la altul al încăperii, îşi aruncau priviri reci, scrutătoare. Singurul care se străduia să-şi ascundă neliniştea şi să-şi păstreze înfăţişarea de toate zilele era omul cu cicatrice. Vocea lui era ca întotdeauna poruncitoare, mişcările stăpînite şi sigure, privirile îi luceau ca oţelul.

― Azi nu e voie să se facă nici o mişcare în afara cetăţii! decretă el.

― Am văzut patrula încă înainte de răsăritul soarelui, îl in­formă omul cu ochii de viezure.

― Intrarea în cetate e închisă perfect? îl întrebă şeful pe slăbănog.

― Am dezgolit şi prăpastia din faţa intrării...

― Aţi blocat drumul cu bolovani? întrebă din nou şeful.

― Da! răspunseră cei doi într-un glas.

― Şi pe dinăuntru? Aţi pus şi proptelile?

― Da!

― Mă duc să controlez. Rămîneţi aici!

Omul cu cicatrice părăsi încăperea. Cel cu ochii de viezure aşteptă o clipă să se îndepărteze, apoi se adresă slăbănogului:

― Se stăpîneşte grozav, dar tot i se simte neliniştea...

― Te cred şi eu. Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui?

― Ţie chiar nu ţi-e frică deloc, sau te prefaci?

― De ce să-mi fie frică?... Sîntem în siguranţă deplină. Ni­meni nu poate pătrunde aici.

― Dar pe cealaltă intrare? se înfiora viezurele.

― Nu cred că mai există o intrare. E o legendă.

― Adică nu vrei să ţii seama de documentul pe care l-a des­cifrat fata? Chiar deloc?

― Ştiu şi eu... Zău că pare totul cam nefiresc...

― Şi dacă ne pomenim peste noapte cu cine ştie ce musafiri în cameră? se cutremură omul cu ochii de viezure.

― Imposibil! încercă celălalt să-l liniştească. Unde ar putea să fie intrarea?

― Eu voi sta totuşi mereu cu armele lîngă mine...

Cîteva clipe de tăcere. Apoi slăbănogul se adresă celui cu ochii de viezure:

― Despre fată n-a mai vorbit nimic?

― E foarte mînios. Nu ştiu ce-o să iasă pînă la urmă...

― N-o scapă o clipă din ochi. Oare ce are de gînd cu ea?

― Acum e prea tîrziu... Nu e decît o singură soluţie...

― Numai dacă nu şi-o schimba peste noapte gîndul... Acum două zile voia s-o...

― Nu cred că şi-l mai schimbă, îl întrerupse viezurele pe slăbănog. Îl forţează împrejurările.

― Ia spune drept! răbufni slăbănogul după o clipă de tăcere. Îţi pare rău c-am poposit aici? Parcă te simt altfel...

― Cred şi eu... răspunse omul cu ochi de viezure. Dacă n-ar fi fost povestea cu ciobanul, şi cu patrula, şi cu fata, şi atîta nesiguranţă... Dar tu?

― Aiureli! Mie-mi pare rău că n-am găsit toată comoara... Am fi uitat totul, sau poate s-ar fi schimbat totul...

― Crezi prea mult în legenda comorii... Eu...

― De ce să nu cred? Intrarea e altă poveste. Dar comoara există. Am şi găsit o parte din ea. Şi dacă am avea răgaz, am găsi şi restul. Dar e prea mare agitaţia pe-afară...

― Asta e! Mi-e teamă să nu pătrundă aici...

― Sssst! Vine! şopti slăbănogul.

Se lăsă iarăşi tăcere în cameră. Omul cu cicatrice pătrunse înăuntru parcă mai liniştit.

― E în ordine, spuse el. Pe intrarea noastră nu se poate pătrunde în castel. Am adăugat şi eu un baraj. Rămîne cealaltă intrare.

― Oare există...! şopti ca pentru sine slăbănogul.

― Există! se hotărî omul cu cicatrice. Şi trebuie s-o găsim! Şi chiar acum vom porni! Luaţi-vă uneltele!

Îşi luară lanternele, securile, vergelele de fier, ciocănaşele şi părăsiră tustrei încăperea în cea mai mare linişte.

Deasupra castelului de marmură parcă pluteau norii unor mari primejdii.

3

Cireşarii se sculaseră iarăşi o dată cu zorii. Ursu, care-şi fi­xase de cu seară puncte de reper, le arătă celorlalţi zimţii şi adînciturile în care soarele putea să rămînă cîteva minute ţintă pentru un arcaş al amurgului. Îşi imagină un triunghi cu vîrful în locul de popas şi cu baza în zimţii de cremene din depărtări. Laturile triunghiului imaginar nu se depărtau una de alta mai mult de şaizeci de metri în locul unde putea să ajungă o săgeată bine azvîrlită. Prin urmare, aveau de cercetat o porţiune lungă de o sută şi ceva de metri şi largă de vreo şaizeci-şaptezeci de metri spre baza terminus. Zona se întindea la dreapta şi la stînga unei coame stîncoase, pe fundurile unor văi prăpăs­tioase, foarte greu de explorat. Cireşarii se împărţiră iarăşi în două grupe. Grupul lui Victor luă în cercetare valea din stînga coamei, grupul lui Ursu valea din dreapta. Iar Ţombi rămînea mai departe Cerber la bagaje.

Victor se înţelese cu Lucia şi cu Dan să meargă cam 150 de metri înainte de firul văii, cercetînd toţi o singură coastă, iar întoarcerea s-o facă pe cealaltă coastă.

Valea nu se lăsa uşor cutreierată. Deşi nu se vedea nici un strop de apă pe fundul ei, tinerii înţeleseră că era calea de scur­gere a unui torent ucigaş şi se adaptase întocmai furiei lui. La tot pasul, bolovani uriaşi rupţi din stînci barau trecerea şi-i obligau pe cei trei cercetaşi la eforturi şi acrobaţii grele. Dan, deşi se tînguise amarnic, seara, după ce-i făcuse Ursu un masaj zdra­văn, începea deja să-i mulţumească din suflet vlăjganului. Nu-i trecuseră chiar de tot durerile şi acele de la încheieturi şi din muşchi, dar iată că era în stare să înainteze pe drumul acela plin de ură fără să aibă senzaţia că-şi va da la fiecare pas sufletul.

― Ursu m-a salvat! se lăuda el mereu. Fără duşmănia lui mă tăvăleam acum în faţa cortului.

― Oare n-ar fi cazul să-ţi mai odihneşti puţintel coardele vocale şi să-ţi antrenezi ochişorii cu coasta din dreapta? îl înţepă Lucia.

Din fericire, coasta din dreapta era destul de netedă şi de pleşuvă pentru a adăposti şi a feri de priviri iscoditoare o in­trare secretă. Pe alocuri doar cîte un brad mai tînăr îşi ridica trupul semeţ spre cer, învingînd parcă legile naturii.

― Şi totuşi valea e umblată! descoperi Victor. Nu prea îmi vine mie să cred că vom găsi ceva pe-aici.

― Eşti sigur că e umblată? întrebă Dan.

― Am zărit cîteva urme care nu pot înşela. Nişte ramuri de brad tăiate de secure, cîteva locuri de trecere bătătorite... Am impresia că mergem pe o potecă de piatră destul de umblată.

― Crezi c-am greşit direcţia? se interesă Lucia.

― Nu ştiu ce să-ţi răspund... Colindăm o zonă relativă, trasată de Ursu. E adevărat că Ursu e ultimul om care s-ar

putea înşela în privinţa distanţelor şi măsurătorilor. Totul depinde de locul pe care i l-a arătat Dan şi de direcţia razei.

― I-am arătat chiar locul unde m-am scăldat în soare, se scuză Dan.

― Şi i-ai mai spus că raza nu era paralelă cu buza văii, ci cam piezişă, îi aminti Victor. Pe baza acestor spuse ale tale a trasat Ursu zonele.

― Şi dac-aţi fi văzut voi soarele? întrebă Dan.

― Atunci se schimba povestea... Dar mai întîi trebuia să prindem indicaţia logofătului. După aceea... nu cred că mai era vreo greutate. Dacă logofătul vorbeşte de săgeată azvârlită în soare... cît de limpede pare totul acum!... Înseamnă că soarele se vede o singură dată de la picioarele stîncii de cremene şi pen­tru foarte puţin timp. Tragi cu săgeata în direcţia lui şi locul unde se opreşte săgeata e intrarea tăinuită spre castel.

― Foarte ingenios şi foarte frumos! recunoscu Dan.

― Şi foarte precis, şi foarte sigur...

― Victor! le întrerupse Lucia convorbirea. Ai văzut despicătura aceea de lîngă brad?

― Prea strimtă, Lucia. Şi pare prea recentă. E mai degrabă o prăbuşire de roci, probabil sub acţiunea unui torent puternic.

― Voi nu credeţi, reveni imediat Lucia, că am depăşit cei 150 metri? Eu am vrut să-mi număr paşii, dar cu atîtea coti­turi şi ocolişuri mi-am dat seama că-i imposibil sau inutil.

― Să mai mergem puţin, propuse Dan. Un arcaş bun putea să trimită săgeata şi mai departe.

Dar nu găsiră nici mai departe ceva care le-ar fi putut sugera o intrare secretă. Coastele din dreapta văii, spălată şi netezită cu grijă de ape, nu ispiteau cu nimic privirile. Cînd înţeleseră că au ajuns prea departe ca să-i mai ajungă săgea­ta oricărui mare arcaş, făcură cale întoarsă, aţintindu-şi de astă dată privirile pe cealaltă coastă a văii.

― Asta-i şi mai necuviincioasă, glumi Dan. De-a dreptul impudică. N-are nimic pe dînsa.

Într-adevăr, noua coastă, mai abruptă şi mai înaltă decît prima, era lipsită de orice urmă de vegetaţie. Parcă fusese rasă cu un brici necruţător. Nici un smoc de iarbă nu se căţărase pe peretele stîncos.

― Tare mă bate gîndul că n-o să găsim nici în partea asta intrarea, se înnegura Lucia. Dacă şi ceilalţi au acelaşi noroc...

4

Ursu propuse un alt plan de explorare: Maria şi Tic să cerceteze fundul văii şi partea din stînga, iar el, paralel cu cei de jos, partea din dreapta care i se părea mai răutăcioasă şi mai aro­gantă. O bună bucată de drum, Ursu se strecură printre brazi şi bălării cu "mîinile în buzunare", împăcîndu-se de minune cu mi­cile capricii ale coastei. Şi pentru că înainta prea comod avea timp şi grijă să mai dirijeze, din cînd în cînd, şi căutările celor doi Floreşti. Vegetaţia tînără şi timidă precum şi blîndeţea coastei începeau să-l enerveze. Totul semăna cu o carte prea deschisă şi prea uşor de citit: intrarea nu se putea afla în zona aceea.

Tic şi Maria mai mult se distrau, jos în vale. Drumul li se părea floare la ureche, obstacolele erau foarte rare iar ciudăţe­niile nu prea dădeau ghes. Amîndoi erau însă cu ochii în patru; nu pentru că şi-ar fi făcut cine ştie ce iluzii, mai ales Maria, ci pentru că se supuneau acelei corectitudini atît de comună cireşarilor. Prichindelul era, în sfârşit, optimist. Avea siguranţa că de astă dată porniseră pe drumul cel bun. De aceea fluiera neobosit şi vesel stîrnind cu trilurile lui curiozitatea păsăruicilor. În curînd va ajunge la castel... se va întîlni cu... Trilul care zbură de pe buzele lui era atît de gingaş şi de duios şi de înfiorat şi de sfîşietor încît Ursu, auzindu-l în toate nuanţele şi parcă descifrîndu-i taina, coborî privirile spre prichindel. Acel tril suav a fost salvarea ciufuliciului cu păr de aur şi ochi iarăşi calzi.

Un rîs mare, aproape cît Ţombi, urmărise cu alunecări neauzite bucuria blondă care fluiera şi setea de sînge îl îndemnă să atace. Ursu îl zări tocmai cînd se pregătea să sară spre gîtul lui Tic. Vlăjganul ştia ce înseamnă muşcătura fulgerătoare a unui rîs. Carotida despicată... Moartea... Rîsul era la cîţiva metri în spatele prichindelului. Maria era la cîţiva metri înaintea lui. Cam în dreptul ei era şi Ursu, dar sus pe coasta de piatră, la vreo cinci metri înălţime: Maria tocmai întorsese capul să-i spună ceva lui Ursu. Îl văzu sărind în gol.

Ursu nu mai avusese vreme să-l anunţe pe Tic şi să-şi cal­culeze saltul ci acţionase instantaneu. Şi el şi rîsul săriră în

aceeaşi clipă. Saltul lui Ursu fu mai lung. Cele două corpuri se întîlniră în aer. Ursu avea mîinile pregătite. Rîsul nu-şi mai putea opri săritura. Se izbi de pieptul lui Ursu, dar în aceeaşi clipită degetele de oţel ale vlăjganului îi prinseră gîtul. Laba rîsului se înfipse în buza lui Ursu, dar sufocarea şi moartea i-o prefăcură în cîrpă. Vlăjganul strîngea gîtul sălbăticiunii ca-ntr-o menghine. Cînd Ursu atinse pămîntul în locul pe care şi-l fixase, rîsul atîrna ca o zdreanţă în mîinile lui. Roti de cîteva ori ani­malul ameţit apoi îl azvîrli cu toată puterea într-un bolovan uriaş. Acolo rămase, acolo îl găsiră corbii uimiţi de moartea mis­terioasă şi neaşteptată a celui mai feroce tiran al pădurii.

Tic şi Maria asistaseră neputincioşi la ciocnirea ucigaşă din­tre cele două fiinţe. Nici unul nu ştia ce se întîmplase. Totul se petrecuse atît de fulgerător, încît nu văzuseră încotro îşi îndrep­tase rîsul atacul. De aceea Tic se apucă să-l mustre pe Ursu:

― De ce l-ai omorît? Era atît de frumos!

Şi rămase foarte mirat cînd Ursu îi înconjură umerii şi cînd simţi degetele uriaşe plimbîndu-i-se prin păr.

Vlăjganul nici nu voia să se gîndească la ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi întîrziat numai o fracţiune de secundă... Începu să tremure.

― Ursule! ţipă Maria. Eşti rănit!

Din buza lui Ursu se prelingea un firicel de sînge.

― Nu-i nimic! Mi-am muşcat limba.

Se şterse cu dosul plamei şi supse adînc sîngele care-i năvă­lea prin cele cîteva găuri făcute de ghearele rîsului în buză. Se întoarse, scuipă de cîteva ori, apoi se uită la prichindelul care privea cu milă ucigaşul ucis şi atunci îi trecu prin minte că-i iubeşte pe toţi cireşarii atît de mult încît şi-ar da oricînd viaţa pentru a-i salva. Dar erau printre ei două fiinţe, pentru care... pentru care... Nu găsi nimic comparabil, numai sfîşieri şi neant.

― Gata! îşi învinse Ursu slăbiciunea cu clocote. Reluăm cercetările.

Valea pe care mergeau cei trei cercetaşi îşi schimbă brusc aspectul. Peretele, pînă atunci blînd şi accesibil al coamei de piatră, deveni dintr-o dată înalt şi abrupt. Părea imposibil de escaladat. Ursu se văzu nevoit să-şi pună în joc toate virtuţile sale de acrobat pentru a ajunge pe muchia crestei. Muchia era însă atît de subţire şi de jur împrejur atîta gol că Ursu îşi menţinu cu greutate echilibrul. Înainta greu, în patru labe, uneori susţinîndu-se numai în muşchii braţelor, alteori făcînd adevărate salturi mortale şi răsuciri sinucigaşe pentru a de­păşi crăpături şi prăpăstii înspăimîntătoare. După vreo 30 de metri de chin şi demenţă întîlni, în sfirşit, un platou strîmt în formă de romb alungit pe care se trînti parcă aruncat de altcineva. Era mort. Abia după un timp izbuti să-şi vină în fire şi să se uite în jur. În stînga, jos, în fundul văii, reapăruseră, chiar în dreptul lui: Tic şi Maria. Din dreapta, tot pe fundul văii, veneau spre el, fără să-l observe, Victor, Lucia şi Dan.

― Hei! strigă Ursu. Aţi descoperit ceva?

Dar înainte de a termina întrebarea, ochii lui Ursu fixară un punct anumit din mijlocul micului platou. Îşi zgîi ochii cîteva clipe acolo, apoi îşi căută prietenii. Toţi îl observaseră.

― Imposibil să descoperiţi ceva acolo! Uitaţi-vă toţi la ceas.

― Iar vrei să te sinucizi?! strigă Lucia mînioasă.

― 8 şi 3 minute! răcni Dan.

― Şi patru minute! auzi Ursu vocea lui Victor.

― Şi patru minute! repetă ca un ecou Maria.

― La ora 8 şi 4 minute, anunţă Ursu, cireşarii au ajuns la intrarea Castelului. Aduceţi iute bagajele şi frînghiile. E loc pentru toţi, aici, pe platou.

5

Exact în mijlocul platoului pe care se oprise, după acea cumplită trecere prin infern, Ursu zărise o crăpătură mică în formă de romb. Marginile crăpăturii erau atît de drepte şi forma de romb atît de perfectă încât tînărul nu mai avea îndoieli. Ori era o gaură făcută de mînă omului, ori era desăvîrşită de om. La altceva nu se gîndi pentru că nu voia să se bucure singur de descoperirea făcută. Aşteptă sosirea celorlalţi cireşari fără măcar să se mai uite la rombul săpat în stîncă, prinse frînghia pe care Victor i-o aruncă, apoi îşi trase prietenii, unul cîte unul, sus, pe platou, lîngă el. Întîi Tic, care se agăţase prin salt, ca un rîs, de funia coborîtă de Ursu, apoi Maria, apoi Lucia, apoi Dan şi pe urmă Victor.

― Dă, doamne, să nu-i fi urcat aici degeaba! îi întîmpină Ursu. Eu unul cred că gaura asta e intrarea!

Cu mare prudenţă sau poate cu mare emoţie, cireşarii păşiră ca într-un ritual spre rombul din mijlocul platoului. Nu era nici un pic de vegetaţie pe platou: Gaura se deschidea întunecoasă şi înfricoşătoare. Ursu se aplecă şi privi în adînc. Profunzimea crăpăturii sărea în ochi.

― Un puţ adînc, spuse Ursu, şlefuit de mîna omului. Daţi-mi o lanternă.

Cu ajutorul lanternei Ursu reuşi să vadă în pereţii drepţi ai puţului mînere de fier alcătuind o scară care ducea spre pro­funzimi. Ceru apoi o piatră pe care o aruncă numai în clipa cînd îşi apropie urechea de gura puţului. Numără în gînd pînă ce auzi un plescăit.

― Cam la 30 de metri adîncime e apă, anunţă vlăjganul. E cazul să încep coborîrea.

Victor şi Lucia îl legară cu frînghii de mijloc şi stabiliră un cod obligatoriu de semnale convenţionale. Apoi Ursu începu co­borîrea. Mînerele solide de fier înfipte în zidul de piatră duceau pînă la suprafaţa apei. Băgă mîna în apă şi căută. Cînd apa îi ajunse pînă la cot, degetele lui întîlniră alt inel. Oare scara continua mult în jos? Atunci intrarea?... Dar dacă fusese acoperită de apa ploilor şi zăpezilor?... Imposibil... Ploi şi zăpezi au existat întotdeauna... prin urmare intrarea nu putea fi sub nivelul apei, ci mai sus, unde n-o putea ajunge apa.

Ursu începu să urce căutînd cu lanterna o scobitură sau o crăpătură în pereţii puţului. O descoperi la vreo cincisprezece metri mai sus, adică la jumătatea drumului, în zidul din faţa mînerelor de fier. Crăpătura se deosebea greu pentru că era piezişă, nu se căsca direct în zid. La prima vedere putea fi luată drept o pată sau o umbră lunguiaţă. Deşi era foarte îngustă, Ursu reuşi să se strecoare prin ea, făcu un pas, al doilea pas, văzu crăpătura lărgindu-se, transformîndu-se într-un coridor subteran, mai văzu o despicătură în dreapta, care parcă tăia zidul în sus. Făcu al treilea pas pe coridorul subteran şi în aceeaşi clipă simţi ceva mişcător, nesigur, sub tăpli. Instinctiv şi fulgerător se dădu înapoi. Exact la timp. Un bolovan mare, colţuros se prăbuşi cu zgomot asurzitor la picioarele lui. Bolo­vanul era destinat să zdrobească ţeasta musafirului nepoftit. Deşi fusese la un pas de moarte, Ursu scoase o exclamaţie de bucurie. Căpătase certitudinea! Se afla pe drumul spre castel.

Nu spunea iscusitul logofăt la sfîrşitul ingeniosului său docu­ment: şi se va feri de primejdii la fiece poartă? Iată că ajunsese la prima poartă a Castelului celor două cruci!

Revăzînd în memorie textul vechi, Ursu îşi mai aminti o indi­caţie: Pogoară şi urcă la fel, apoi drept duce. Aşa îndemna logofătul după ce săgeata va găsi intrarea. Deci drumul pe care apucase el nu era drumul cel bun. Era o capcană, anume pusă pentru a-l amuţi pe vecie pe cel care nu cunoştea întocmai taina. Adevăratul drum nu putea fi decît prin scobitura din dreapta care ducea sus... Nu stătu mult timp pe gînduri. Îşi scoase iarăşi, ca la Vultureşti, frînghia din jurul trunchiului şi porni, tîrîndu-şi paşii de pardoseala de piatră, prin cotlonul sui­tor din dreapta. Dar numai după cîţiva metri se opri îngrozit. Se afla pe o platformă de piatră suspendată. De jur-împrejur numai gol. Platforma era ca o trambulină deasupra unei prăpăstii. Pia­tra pe care o lăsă să-i cadă din mînă întoarse raza lanternei şi nu departe de intrarea în scobitură zări o scară de fier, soră geamănă cu cea pe care călcase în puţ. Aceleaşi mînere, aceleaşi distanţe. Scara urca parcă spre creasta platoului, dar nu drept ci cu o uşoară înclinaţie. Era şi mai limpede! Drumul subteran ducea spre munţi prin coama de piatră pe care o escaladase el. Ca să se convingă de tot, se caţără pe mînerele de fier, şi după vreo zece, doisprezece metri se pomeni într-o încăpere largă, la capătul căreia se deschidea un gang. Încăperea era mobilată cu bănci de piatră, cioplite rudimentar chiar în peretele stîncii. Îşî imagină o veche cameră de aşteptare...

Ursu nu mai pierdu timpul. Făcu cale întoarsă evitînd cu uşurinţă primejdiile, îşi prinse din nou frînghia de mijloc şi urcă la suprafaţă. Cireşari îl aşteptau tremurînd toţi de nerăb­dare şi emoţie. Îi puse repede la curent cu descoperirile de sub pămînt şi făcu o schiţă foarte precisă a intrării, însemnînd locurile primejdioase, obstacolele posibile, şi indicînd aproape la centimetru distanţele. Era un moment mare, era linişte, se auzea numai vocea lui Ursu care cerea ca Victor să ia imediat conducerea expediţiei, iar lui să i se încredinţeze ariergarda. Vlăjganul ştia cel mai bine cîtă vitejie, cîtă dăruire faţă de grup, cîtă răspundere şi cîtă siguranţă şi decizie se ascundeau sub înfăţişarea modestă, uneori timidă, alteori însufleţită a cire-şarului pe care-l propusese conducător. Nu era unanimitate, ci bucurie, o bucurie mută care urca din adîncimi. Cireşarii por­neau spre Castel!

Indicaţiile lui Ursu, foarte precise, îi ajutară pe tinerii cutezători să ajungă în camera de aşteptare fără să se întîmple vreun incident. Victor, la gura puţului, şi Ursu, la intrarea de la mijlocul puţului, supravegheară coborîrea fiecăruia folosin-du-se de un sistem dublu de frînghii care înlătura orice primejdie posibilă. Şi pentru că Victor avea oroare de întîmplarea rea îi ceruse lui Ursu să conducă pe fiecare în camera de aşteptare. Ultimul coborîse el, cu ultimele bagaje.

Imediat ce apăru în încăperea largă, de piatră, Victor ceru să se aprindă toate lanternele. Lumina puternică, orbitoare, îi fa­miliariza cu toate ungherele încăperii. După cîteva minute de cercetare Victor stinse lanterna iar ceilalţi îi urmară exemplul.

― Avem baterii de rezervă? întrebă el.

― Cred că mai avem... douăsprezece bucăţi, răspunse Lucia. Cîte un schimb de fiecare lanternă.

Lanternele vînătoreşti înghiţeau în corpul lor cîte două ba­terii mari, rotunde.

― Ţi-e teamă că nu ne ajung? se interesă Dan.

― Nu pot să-mi dau seama cît ţine tunelul subteran, răspunse Victor. S-ar putea să fie foarte lung. Mă bate gîndul că tunelul sfredeleşte munţii. În altă parte nu poate să fie castelul decît dincolo de munţi.

― Aoleu! se înfioră Dan. Dar cine dracu' l-a făcut atît de lung? Cine? Cum?

― Apa, dragul meu, îl lămuri Lucia. Aminteşte-ţi de Peştera Neagră. Tunelul nu e altceva decît albia unui pîrîu subteran. Cineva l-a secat sus, la izvor şi l-a transformat în cale de co­municaţie. Ăsta-i tot misterul.

― Ăsta-i tot misterul! repetă Victor foarte rar, aproape sila­bisind. Ai avut dreptate, Lucia, cînd ai spus că drumul spre castel nu poate merge decît printr-o vale, prin albia unui rîu. Numai că nu ne-am gîndit nici o clipă la o albie subterană.

― Cum a putut pătrunde pe-aici fata în alb? întrebă Tic. De unde a aflat ea despre această intrare? Nu mai înţeleg...

― Pe intrarea asta n-a pătruns nimeni, probabil de sute de ani, spuse Victor. Nu e nici o urmă recentă de trecere. Nu pe aici a trecut fata în alb.

― E absolut sigur! întări Victor. Mai este o intrare, descope­rită, cred, tot în ultima vreme. Pe acolo a pătruns fata în alb în castel. Cine a putut oare să descopere intrarea aceea? Şi ce de se ţine ascuns secretul? E destul de ciudată toată povestea... Ar fi o explicaţie...

― Care? sări Tic, nerăbdător.

― Încă nu sînt sigur. Doar o bănuială, Ticuşor. Dacă se adevereşte... Poate că o să ne lămurim mai bine pe drum. Să fim cu ochii în patru!

Ultimele vorbe ale lui Victor erau un semnal de plecare. Cireşarii se pregătiră, îşi verificară lanternele, se ridicară de pe bănci. Erau gata! Şirul se alcătui de la sine. După Victor ve­neau Tic şi Ţombi, cuminte nevoie mare, probabil sub povara unor amintiri mai vechi, în urma lor Maria, apoi Dan şi după Dan, Lucia. La urmă Ursu cu un rucsac uriaş în spate.

Victor pătrunse în coridorul subteran alungând raza lanternei drept în faţă. Coridorul era drept, destul de înalt şi nu prea strîmt. Puteau merge prin el fără să se înconvoaie şi fără să-şi strîngă umerii.

Singurul lucru cu care se împăcau mai greu cireşarii era curentul din tunel, un curent rece şi foarte îndărătnic. Înain­tau împotriva lui, cu paşi apăsaţi, cu gîndurile încordate. După o vreme, un zgomot neobişnuit ajunse la urechile celor şase cavaleri ai eliberării.

― Parc-ar fi o futună undeva în apropiere, spuse Victor.

― Sau o cascadă! se înfioră Maria.

După cîteva minute de mers zgomotul deveni mai distinct. Părea un şuierat metalic, ascuţit, uneori asurzitor, scos parcă de gura unui monstru.

― Atenţiune! rosti Victor. Cred că se apropie o uşă... nu! O poartă! îşi aminti el. Asta trebuie să fie cauza zgomotului...

Într-adevăr, după alte cîteva minute de mers, raza lanter­nei se izbi de o poartă de metal, spartă la mijloc, care bara drumul. Şuieratul era produs de năvala aerului prin gaura din mijlocul porţii. Oare fusese anume pregătit monstrul de metal pentu a înspăimînta nepoftiţii? Era una din primejdiile, de astă dată psihologice, de care amintea logofătul?

― Să ne ferim de primejdii la fiece poartă! avertiză inutil Lucia.

Ursu veni imediat lîngă Victor. Îşi scoase bastonul şi împinse. Dar uşa nici nu se clinti.

― Să fie încuiată? întrebă Ursu.

― Nu cred! răspunse Victor. Atunci logofătul n-ar cere să ne ferim de primejdii. E numai închisă, aşa îmi închipui eu, şi dacă e încuiată într-un fel, e încuiată de curentul de aer.

― Să forţăm! propuse vlăjganul.

― Dar cu grijă, Ursule! Cine ştie ce e dincolo de poartă... Ursu nu împinse uşa nici cu băţul nici cu umărul. Îşi propti spatele în zid şi-şi repezi talpa piciorului în uşă. Uşa se crăpă, se deschise aproape mînă la jumătate, dar curentul o repezi cu zgomot la loc. Victor avu inspiraţia să ţină lanterna aprinsă şi să-i strecoare raza prin deschizătura de-o clipă. Văzuse tunelul, prelungindu-se, la fel de drept, dar parcă mai zărise, chiar sub pagul uşii şi o idee mai departe, căscîndu-se un gol.

― Victor! spuse vlăjganul. Eu o să bag cîţiva draci în uşă ca s-o deschid, iar tu să priveşti cu atenţie prin deschizătură. Aprindeţi toţi lanternele!

Toţi erau cu lanternele aprinse în spatele lui Ursu. Vlăjga­nul îşi încorda muşchii şi începu să împingă uşa. Deschizătura se mărea mereu. Cireşarii descoperiră capcana. De la pragul uşii pe o distanţă de vreo doi metri, tunelul nu avea podea...

― Ursule, mai poţi ţine deschisă uşa cîteva secunde? întrebă Victor.

― Şi mai mult! ! răspunse vlăjganul, opintindu-se din răspu­teri. Victor nu mai ezită. Fără să spună un cuvînt celorlalţi îşi făcu vînt şi sări prin deschizătură. Ajunse cu bine dincolo înainte ca prietenii lui să-şi revină din uimire. Aprinse lanterna şi găsi lîngă mînerul interior al uşii alt mîner în zid. Prinse iute cu o funie mînerul uşii, trecu funia prin celălat mîner şi începu să tragă. Cînd uşa de lipi de zid înnodă funia. Intrarea era liberă. Scăpat de povară, Ursu îşi reveni din ameţeală. Îndrep­tă în acelaşi timp cu Victor lumina lanternei în jos. Golul nu era prea adînc. Doar vreo cinci, şase metri. Dar din fundul gropii ţîşneau în sus vîrfuri ascuţite: arme şi pietre. Deşi unele erau ruginite şi altele tocite, ar fi străpuns încă uşor orice corp prăbuşit în capcană.

― Brr! se îngrozi Maria. Dar cruzi mai erau castelanii. Nu-ţi lăsau nici o şansă de scăpare. Noi cum trecem?

Tic nu mai aşteptă nici o invitaţie. Sări ca o pisică dincolo. Ţombi imediat după el. Trecu şi Ursu în partea cealaltă pen­tru a preîntîmpina vreo săritură neizbutită. Sări şi Lucia, apoi Maria... Rămase Dan căruia în viaţa lui nu-i izbutise o săritură mai lungă de un metru, şi pe care nu atît suliţele din fundul gropii, cît muşchii şi încheieturile picioarelor, pline de alte suliţi, îi obligau să fie nehotărît.

― N-aveţi ce face! glumi el cam încurcat. Trebuie să ne des­părţim. Nu văd cum s-ar putea înjgheba o punte...

― Cel mai simplu lucru! îi răspunse Ursu. Victor aruncă-i o frînghie.

Ceilalţi nu bănuiau ce urmăreşte Ursu. Vlăjganul îşi propi picioarele pe gura micii prăpăstii apoi îşi lăsă trupul în cădere. Mîinile lui prinseră muchia cealaltă a gropii. Trupul coborî încet sprijinit în mîini şi în picioare pînă ce atinse o poziţie perfect orizontală. Puntea era gata!

― Treci mai repede! răcni Victor la Dan, care privea cu ochi increduli toată scena. Bolnavul se dezmetici, puse repede pi­ciorul pe ceafa lui Ursu şi ţinîndu-se cu mîinile de frînghia aruncată de Victor îşi păstră echilibrul pînă ajunse în partea cealaltă. Acolo se lăsă moale în braţele lui Victor.

― Dacă n-ai fi răcnit la mine, n-aş fi participat niciodată la un asemenea asasinat. Eşti un monstru! Şi tu şi celălalt!

Ursu apăruse lîngă el şi deşi nu i se vedea faţa, toţi înţele­seră că-i vesel:

― Iar tu eşti uşor ca un fulg. Nici nu te-am simţit. Cînd ai slăbit?

― În timp ce treceam, se răzbună Dan în felul lui.

Într-adevăr, pentru Ursu puntea aceea vie fusese un fleac. Victor desfăcu frînghia şi uşa se închise cu zgomot.

― Pornim!

Tunelul părea fără de sfîrşit. Nici o geană de lumină nu se vedea în întuneric. Nimic nu prevestea apropierea celuilalt capăt. Curentul de aer continua să fie rece şi răscolitor. Cireşarii îl înfruntau senini. Pentru că nu mergeau pe apă, ca altădată, cu gheare de foc în urma lor, mergeu pe drum tare, de piatră, spre un castel alb, de marmură, care-i atrăgea ca un magnet cu enigmele şi fiorii lui necunoscuţi. Mai ales pe cel mai tînăr dintre ei, un băiat cîrn şi blond, cu ochi sticloşi şi cu inima încălzită de apropierea unei revederi.

În cîteva locuri tunelul se bifurca. Victor înainta cu pre­cauţie pe unul din braţe, şi se pomeni la marginea unei prăpăstii hidoase. "Pogoară şi urcă apoi drept duce" scrisese is­cusitul logofăt în vechiul document. N-aveau voie să se abată de la drumul drept. Se întoarse, şi cavalerii luminii îşi continuară drumul drept înainte. O altă poartă, asemănătoare cu prima, se ivi în raza lanternelor. Ce mare primejdie se afla oare îndărătul ei? Dacă nu i-ar fi avertizat milostivul logofăt...

Abia împinse Victor uşa cu piciorul că o avanalşă de bolo­vani se prăbuşi în cealaltă parte a coridorului subteran. Cînd totul se linişti, Victor deschise din nou uşa. Chiar sub pragul ei se afla o groapă aproape umplută cu bolovani. O capcană dublă cum fusese şi prima. Pentru cel care ar fi căzut acolo, groapa devenea mormînt.

După ce trecură cu bine obstacolul, tinerii descoperiră şi mecanismul care elibera avalanşa. Bolovanii se aflau într-o scobitură deasupra uşii. Unul din ei se sprijinea pe o platfor­mă de metal. Deschiderea uşii îndepărta platforma şi bolovanul de la bază se rostogolea, atrăgînd după el ceilalţi bolovani. Avalanşa!...

― Capcana asta e un fel de document sigilat, spuse Victor. Nimeni n-a mai trecut pe-aici de multă vreme. Nici măcar cineva care cunoştea tainele castelului. La prima poartă cap­cana putea fi deci evitată ca şi prăbuşirea bolovanului, dar oricine şi de oriunde ar fi deschis poarta, bolovanii trebuiau să cadă. Ultimul om care a trecut pe aici a intrat, nu a ieşit...

― Oare prin ce secol s-a plimbat pe-aici ultimul castelan? visă Maria. Şi cum era îmbrăcat?

― Ca să aflăm, o trezi Dan, trebuie să ajungem întîi la castel! Zău...

Şi cireşarii porniră din nou prin gangul întunecos care părea că nu se mai sfîrşeşte.

6

Fata în alb iscodea prin uşa întredeschisă a camerei sale ceea ce se petrecea în curtea interioară a castelului. Cei trei oameni se plimbau neliniştiţi de la un capăt la altul al curţii. Omul cu cicatrice fuma ţigară după ţigară. El era singurul care vorbea. Gesticula şi îşi strîngea pumnii, parcă îşi revăr­sa furia asupra cuiva. Cînd trecură pe lîngă uşă, fata în alb izbuti să-i fure cîteva cuvinte.

...,,fir-ar să fie!... Tocmai acum cînd avem mai multă nevoie... cînd am fi descoperit în mod sigur..."

Mai mult nu auzi. Paşii se îndepărtaseră. Se aşeză iarăşi la pândă. Omul cu cicatrice gesticula. Ceilalţi doi nu scoteau nici un cuvînt. Îl ascultau şi-l aprobau uneori cu mişcări din cap.

La un moment dat se opriră toţi trei lîngă zidul cu crenele. Omul cu cicatrice părea că-i spune ceva grav celui cu ochii de viezure. Mîna lui indica sinuozităţile scării care ducea la crenele, apoi izbea aerul cu putere. Cel cu ochii de viezure îşi înclină capul, ba chiar spuse cîteva cuvinte. Imediat i se ală­tură şi slăbănogul.

― Ssst Philippe... Tăcere! şopti fata în alb. Uită-te pe furiş. Trebuie să se fi întîmplat ceva grav...

Omul cu ochii de viezure începu să escaladeze zidul. Se vedea de la primele mişcări că nu este obişnuit cu asemenea îndeletniciri. Urcuşul era un chin pentru el. Prizoniera asista la un spectacol de acrobaţie comică şi abia îşi stăpînea rîsul. Mîinile, picioarele şi trupul erau mereu în conflict, transformînd ascensiunea viezurelui într-o scenă caraghioasă grotescă, dar şi primejdioasă, pentru că în apropierea crene­lurilor, o mişcare bruscă îl dezechilibra, lăsîndu-l cîteva clipe agăţat într-o singură mînă. Cînd ajunse în vîrf, omul cu ochii de viezure se culcă mai întîi pe spate şi răsuflă adînc şi prelungit: parcă se apro­viziona cu aer. Încerca să-şi refacă puterile şi mai ales să-şi alunge spaimele.

În sfîrşit se ridică în genunchi, îşi făcu semnul crucii şi începu să înainteze, în brînci, pe marginea zidului. Ajuns într-una din despărţituri, le adresă un semn cu mîna celor de jos, apoi se aşeză în spatele unei piramide de piatră, în rol evident de iscoadă.

Omul cu cicatrice îi mai spuse cîteva vorbe, apoi îl părăsi îndreptîndu-se, urmat de slăbănog, spre izvorul de la celălalt capăt al curţii. După ce cercetă cu atenţie zidul din spatele izvo­rului şi schimbă cîteva cuvinte cu slăbănogul îşi întoarse brusc privirile spre uşa secretă dindărătul căreia îl spiona fata în alb.

Prizoniera tresări. Avea impresia că privirile li se întîlniseră. Închise fără zgomot uşa şi se retrase pe pat împreună cu Philippe.

Clipele treceau încet. Uşa însă nu se deschise. După o aşteptare lungă şi plină de emoţie, fata coborî din pat şi se duse în vîrful picioarelor spre uşa secretă. Îşi lipi urechea de uşă, dar nu auzi nimic. Aşteptă cîteva minute într-o încremenire de piatră, apoi îşi ridică mîinile spre crăpătura uşii. Prinse cu degetele marginea şi trase uşor. Uşa nu se mişcă. Trase mai tare. Nimic... Zmuci cu toată puterea... uşa rămînea imobilă.

― Ne-au închis! ţipă fata în alb.

Şi alergă spre uşa grea de metal din mijlocul peretelui de marmură. Ca întodeauna, şi de astă dată, era încuiată. Alte cîteva minute de împietrire. Apoi îşi îndreptă cu o mişcare energică trupul. Luă o atitudine nepăsătoare, aristocratică, începu să se plimbe cu mers lin, elegant. Dar pe obraji i se prelingeau lacrimi mari, calde...

7

Cireşarii mergeu înainte prin tunelul întunecos. Nici o poartă nu li se mai ivise în cale. Undeva, tunelul se înălţa cu cîteva trepte. Victor le numără. Erau şapte în total. Puse piciorul pe prima treaptă, dar imediat şi-l retrase. Oare aceste trepte nu constituiau şi ele o poartă? Fără îndoială că da. Ciocăni cu bas­tonul de alpinist în prima treaptă. Zgomot dur, greu. A doua la fel. A treia la fel. A patra suna altfel. La fel şi a cincea. Şi a şasea. Ultima sună din nou dur, înfundat. Deosebirea de zgomote nu putea fi întîmplătoare.

― O nouă capcană? întrebă Tic.

În loc de răspuns, Victor izbi cu călcîiul în treapta a patra. Simţi cum călcîiul i se duce în gol şi chiar se formă un gol în locul celor trei trepte, care-şi trădaseră menirea la ciocăniturile lui.

Gaura pe care o dezveliră treptele prăbuşite era profundă. O adevărată prăpastie. Ca şi celelalte capcane era o condamnare sigură la moarte!

― Brrr! Ce cumplit! se înfiora Victor. Castelul era atît de bine tăinut că nu mai avea nevoie de paznici. Dacă vreun oştean indis­cret sau vreun călător oarecare găsea intrarea şi voia să pătrundă taina, aici îi rămîneau oasele. Chiar dacă ar fi scăpat de prima capcană, cred că atîta spaimă i-ar fi intrat în oase, că nu ştia cum să se mai întoarcă afară. Nu-i mai ardea lui de taine.

― Gaura nu e largă, anunţă Ursu. Se poate sări uşor.

Cu toate acestea, vlăjganul se postă deasupra deschizăturii, gata să intervină la orice mişcare greşită, şi pentru a da o mînă de ajutor fetelor şi lui Dan.

Gangul continua tot în linie dreaptă. Dar undeva în fund se zărea parcă o gaură mică albastră. Cireşarii îşi iuţiră paşii, încrezători în indicaţiile fără greş ale logofătului de divan Cristache Zogreanu. Pata aceea albastră se apropia văzînd cu ochii. Era capătul tunelului. Ursu ieşi înaintea lui Victor afară, îl împinsese obiceiul său de a face recunoaşteri rapide. Din fericire se grăbise. De aceea, lovitura, în loc s-o primească în cap sau în gît, o primi în rucsac. Surprins se întoarse înapoi, tocmai pentru a mai apuca să vadă căderea unei săbii uriaşe, mîncate de rugină. După cîteva sute de ani poate că lama ei nu mai era în stare să taie. Cîndva însă, căderea ei ar fi despărţit capul de trunchi într-o clipită.

Păţania lui Ursu cu dezndămîntul ei comic aduse buna dispoziţie în rîndurile cireşarilor.

― Dacă ne ne-am gîndit că ieşirea e o poartă! spuse Victor, jumătate vesel, jumătate serios. Şi era doar la mintea oricui... Oare cît de lung să fie tunelul?

― 11349! răsuflă Lucia.

Ceilalţi o priviră uimiţi. Numai Ursu o luă în serios:

― Nu se poate. Nu are mai mult de 8 kilometri...

― 11349 de paşi! trăsni Lucia.

― Eşti nebună? se zgîi Maria la ea. Nu cumva ai numărat?

― Ce să fac? Mi s-a părut atît de stupidă pălăvrăgala voas­tră încît m-am gîndit că-i mai bine să fac o treabă utilă. Mi-am numărat paşii. Vă rog deci să mă iertaţi că n-am participat la discuţie. 11349 de paşi ori... ori 70 de centimetri... Cît face, Ursule?

― Şapte mii nouă sute şi vreo cincizeci de metri... Numai o clipă... Exact: 7944 de metri. Aproape 8 kilometri.

― Uff! Răssanta Lucia!! o blagoslovi Dan. N-ai învăţat nimic din toate plimbările noastre. De ce te apuci să cal­culezi distanţele dacă-l ai pe Ursu lîngă tine? Cînd o să te lecuieşti?

Cireşarii ieşiră cu totul la lumină. Mai urcară cîteva trep­te apoi se pomeniră pe un platou stîncos, aşezat la capătul unei coame cu pereţi abrupţi, prăpăstioşi, care atingeau pămîntul la sute de metri mai jos. Coama ducea spre o îngrămădire uriaşă de stînci ascuţite. Se aflau într-un fund de căldare, înconjuraţi din toate părţile de munţi uriaşi, inaccesibili, mai degrabă într-un fund de prăpastie pe unde nu cutezau decît vulturii. În mijlocul platoului suspendat se înălţa îngrămădirea aceea de stînci semeţe, ascuţite, ame­ninţătoare...

― Cetatea Vulturilor! rosti prichindelul cu toată emoţia lumii în priviri.

Şi chiar în clipa cînd Tic o numi, insula de piatră din mij­locul prăpastiei se transformă în faţa privirilor avertizate într-o fantastică şi inexpugnabilă cetate naturală. Şi tot atunci, din seninul cerului, un vultur începu să plutească deasupra înfricoşătoarelor stînci, ca pecetea regăsită a unor secole trecute.

Era vremea prînzului. Uriaşa văgăună se umpluse de soare. Cineva aminti de odihnă. Altcineva, cu ochi şi cozi negre, se rugă de toţi ceilalţi să nu se oprească pînă la intrarea în cetate, la poarta Castelului.

Creasta pe care porniră cireşarii era lărgită de mîna omu­lui şi forma o adevărată punte de legătură între tunel şi cetate. Aproape trei kilometri ţinu drumul de piatră şi soare pînă cînd ajunseră la porţile Cetăţii. Îngrămădirea se stînci era despicată drept în mijloc. Acea despărţitură falnică tre­buia să fie poarta de intrare în cetate. Dar nu se vedea nicăieri un castel, nici o coloană, nici o arcadă, nici o revăr­sare de eleganţă şi fast domnesc. Totul era tăcut şi brutal şi sălbatic, aşa cum hotărîse natura.

Cireşarii se opriră pe un platou îngust, îşi lepădară baga­jele, şi cu umerii liberi ca nişte aripi, cu privirile limpezi şi purificate de atîta cer, stăteau în faţa cetăţii gîndindu-se nu la o năvală zgomotoasă şi haotică, ci la un marş senin, cum se potrivea unor cercetători.

― Întîi un popas pentru refacerea forţelor, pentru aran­jarea ţinutei... spuse Lucia.

― Apoi ne facem intrarea triumfală în cetate!... se bucură Dan.

― Poate că vom găsi şi castelul... Îşi destăinui Maria visul şi dorinţa.

De departe, se auziră cîteva bubuituri înfundate ca nişte salve de salut. Tinerii însă nu le aşteptau. Oare ce însemnau acele bubuituri? În locul veseliei se urca încet, încet în su­fletele lor neliniştea.

CAPITOLUL XVII

1

Soarele trecuse de zenit. Razele grele, pline de aur, incendiau cetatea mută. Cireşarii porniseră în marş triumfal spre poarta cetăţii. Truda, şi chinul, şi emoţiile, şi încleştările, şi visele lor erau răsplătite. Pătrundeau, după veacuri de liniş­te netulburată, în cea mai tainică şi mai ascunsă cetate dintre toate cetăţile ţării.

Nici un glas însă nu-i întîmpină, nici o trompetă speria­tă nu anunţă temerara lor apariţie. Nici un cavaler îmbrăcat în haine de epocă nu-şi duse mîna dreaptă la piept, pentru a face plecăciunea şi chemarea cuvenită: "Sosesc excelenţele lor... Cireşarii..." Şi totuşi, tinerii pătrundeau pe poarta cea mare a cetăţii, îşi purtau paşii înfioraţi pe lespezi de granit, treceau printre coloane şi arcade naturale de piatră. Înaintau spre intrarea castelului. Două stînci îşi apropiau crestele, par­că atingîndu-şi-le, alcătuind o poartă ciudată, ca un triunghi isoscel. Abia cînd trecură paragul invizibil al porţii de cremene, ochii lor întîlniră primele străluciri ale castelului.

Ajunseseră într-un uriaş amfiteatru descoperit, cu pereţii rotunzi căptuşiţi în marmură. Podeaua amfiteatrului par­dosită cu lespezi de granit era tăiată în mijloc de un drum îngust bătut din plăci albe de marmură. Drumul alb şi strălu­citor lega poarta triunghiulară de cremene de altă poartă care se zărea ca o arcadă de gheaţă sclipitoare, ca o provocare şi o răzvrătire a naturii. Intrarea în castel! Capetele ascuţite ale stîncilor nu lăsau să se vasă turnurile şi cupolele castelului. Dar în sufletele cuceritorilor nu mai era loc pentru îndoieli şi spaime. Erau atît de siguri că se află în vechea curte dom­nească în care se adăpostiseră în vremuri de cumplită bejenie, familia domnească şi averile ţării!

De-a lungul zidurilor rotunde se ridicau din loc în loc cuburi de piatră folosite cîndva ca jeţuri şi bănci de către castelani. Două havuzuri secate găureau podeaua de cremene, la dreapta şi la stînga punţii de marmură. Lîngă unul din

bazine încremenise de veacuri o amforă veche, sveltă şi intac­tă, acoperită cu lac negru şi încrustaţii albe.

Privirile cireşarilor alergau uimite prin marele amfiteatru descoperit. Reflexele marmurii le frigeau ochii. Se uitau, ne­mişcaţi şi tăcuţi, şi priveau totul cu tresăriri şi respiraţii nesigure. Într-un tîrziu, Victor rupse tăcerea:

― Castelul e pustiu! Nimeni n-a trecut pe-aici! Într-adevăr, în pulberea care acoperise granitul şi marmu­ra ca un voal nu se zărea nici o urmă, nici o călcătură.

― Şi totuşi, descoperi Lucia, sînt urme... cineva a umblat pe-aici.

Ochii ei zăriseră nişte semne ciudate undeva pe par­doseala de granit. Parcă trăsese cineva prin pulbere o linie subţire, sinuoasă care ducea spre havuzul din stînga. Lucia urmări curioasă linia pînă la marginea bazinului.

― Nu înţeleg ce poate fi? Oare...

Dar nu reuşi să-şi termine fraza. Simţise ceva mişcîndu-se la picioarele ei şi cînd coborî privirile... Groaza o paraliza... Ultima imagine pe care o reţinu fu aceea a reptilei gata să sară... O dungă vînătă, cu capul triunghiular, cu o umflă­tură în vîrful botului... Nu mai simţi înţepătura viperei... se prăbuşi lin pe lespezile de granit...

În aceeaşi clipă sări şi Ţombi. Observase mişcarea tîrîtoarei şi-o decapita încă în aer. Din nefericire, după ce colţii subţiri ca nişte ace îşi injectaseră veninul în gamba Luciei. Ţombi lepă­dă capul viperei undeva în havuz şi se azvîrli apoi asupra panglicii vinete cutremurată de convulsii, care parcă voia să-şi caute capul. Nu mai putea face însă rău nimănui.

Totul se petrecuse în cîteva secunde. Cînd Ursu se repezi spre bazin, Lucia cădea moale pe lespezile de cremene. O luă în braţe şi o întinse pe un cub de piatră. Victor apăru lîngă el, palid, străveziu:

― O viperă cu corn, Ursule.

Vlăjganul nici nu-i mai auzi cuvintele de groază. Cînd îl văzuse pe Ţombi lepădînd capul reptilei parcă simţise prăvălindu-se asupra lui un trăznet negru, al morţii. Şi ca întotdeauna în clipele supreme, se răzvrăti totul în el şi deveni de o lucidi­tate crudă. Pe cubul de piatră nu se afla numai un muribund, se afla Lucia, se aflau toţi prietenii lui. Se repeta parcă scena trăită o dată, de mult, la Peştera Neagră, cînd o salvase pe Lu­cia din ghearele ursului. Ca şi atunci timpul trebuia simţit şi cules în sutimi şi zecimi de secundă.

Îi îndepărta brutal, cu mîinile, pe toţi ceilalţi. Avea nevoie de lumină. Trebuia să găsească muşcătura reptilei... dacă o muş­case... Oare o muşcase?... Oare nu leşinase Lucia numai văzînd-o cum ţîşneşte, numai auzindu-i şuieratul? Muşcătura nu putea fi decît sub genunchi... Mai sus nu putea ajunge capul tîrîtoarei. Cercetă gambele Luciei cu fixitatea şi puterea unor lentile. Poate că niciodată nu-şi încordase atît de cumplit priviri­le... Şi zări pe piciorul drept, la mijlocul gambei, două înţepături fine, două punctişoare roşii. Trecuseră doar cîteva secunde!

Degetele lui Ursu se încleştară cu putere de oţel în gamba Lu­ciei. Prin cele două puncte începu să picure sînge. Era tot ceea ce dorise el; toată rugăciunea lui era să vadă ţîşnind sîngele. Apoi îşi lipi buzele de pata roşie şi începu să sugă pînă ce simţi că i se umple gura de sînge. Cleştele degetelor se desfăcu. Lucia era salvată! Nu era o dorinţă, era tot adevărul vieţii lui îngîndurile acelea... Scuipă sîngele otrăvit în bazin, apoi răcni:

― Spirt! Alcool!

Victor îl aştepta cu sticla de spirt pregătită. Făcuse deja un tampon de vată îmbibat cu alcool pe care-l aplică pe gam­ba Luciei. Ursu îi smulse sticla din mînă, scuipă de cîteva ori, apoi o duse la gură şi începu să bea. Sticla era plină cu alcool pur, de 95 de grade. Cînd i-o înapoie lui Victor, lichidul de foc coborîse la jumătate.

Toţi se uitară la el uluiţi. Nu înţelegeau nimic. Pînă cînd auziră ţipătul dement al Mariei:

― Aaaa! Doamne! E rănit în gură! Azi dimineaţă!... Rîsul!

Se repezi spre el. Vlăjganul se aşezase pe cubul de piatră lîngă Lucia. Îşi simţea gîtul ars. Sîngele îi frigea carnea. În cap parcă i se zvîrcoleau milioane de vipere. Expiră îndelung de cîteva ori, ca să-şi alunge incendiul dinăuntru, apoi se întinse pe piatră şi închise ochii. Exact în clipa cînd, lîngă el, Lucia făcu prima mişcare şi-şi trimise privirile ameţite, nebuloase, spre prietenii din jur.

Vreme de cîteva ore organismul vlăjganului duse o lup­tă crîncenă cu veninul viperei. Alcoolul acceleră şi întări împotrivirea sîngelui. Cireşarii priveau neputincioşi zvîrcolirile prietenului lor. Şiroaie de sudoare îi curgeau de pe faţă, maioul era numai apă, parcă se lichefia. Îmbibat de alcool şi ameţit de otravă, Ursu îşi pierduse de mult cunoştinţa. Trupul lui de oţel respingea atacul nemilos al otrăvii; sîngele, celulele, forţele de miracol ale organismului izgoneau veninul cumplit care ucidea orice vietate în mai puţin de două ore. Tic şi Lucia şi toţi ceilalţi nu se mişcară o clipă de la căptîiul lui. Degetele Luciei se plimbau neîncetat prin părul lui Ursu, în timp ce mîinile prichindelului îi cuprinseseră braţul drept şi i-l strîngea dureros, parcă voiau să transmită sînge, viaţă, căldură, tot ceea ce puteau da.

Maria, Dan, Victor stăteau ca nişte statui în jurul cubului de piatră, urmărind tăcuţi şi asupriţi de spaime şi speranţe convulsiile inconştiente ale prietenului lor. Numai după ce se scurseră două ore de la autoleşinul lui Ursu, Victor aruncă primele ancore ale speranţei:

― Două ore! Scapă! Sigur! Absolut sigur!

Era atîta convingere disperată în vorbele lui, că ele sin­gure ar fi avut puterea să-l salveze pe Ursu. Feţele cireşarilor se mai luminară. Tic şi Lucia mai ales se uitau la Victor cu ochii plini de lacrimi şi de lumini. Spasmele şi convulsiile parcă se domoleau şi se răreau. Dar valurile de sudoare erau şi mai abundente. Cîteva zvîrcoliri sălbatice atraseră iarăşi sfredele în inimile tinerilor. O răsuflare profundă... apoi trupul lui Ursu rămase nemişcat. Tic simţi cum braţul pe care-l ţine în mîini îşi pierde încordarea şi se înmoaie. Era cît pe-aici să ţipe, dar auzi glasul lui Victor:

― Gata! A trecut orice pericol... Doamne, ce frică mi-a fost!... Nu ştiu dacă alt om pe lume ar fi rezistat la veninul ăsta... Şi-ncă atît de aproape de inimă...

Respiraţia lui Ursu devenise iarăşi normală. Trăsăturile feţei i se destinseră. Trăia. Organismul biruise în lupta cu otrava necruţătoare.

― Nici un medic n-o să creadă povestea asta, continuă Vic­tor. Vipera cu corn este cea mai ucigătoare reptilă din toată specia asta scîrboasă.

Bolnavul de pe cubul de piatră făcu o mişcare cu mîna. Toţi îşi aţintiră privirile asupra lui. Se trezise. Dar nu des­chise ochii. Aşteptă să-şi revină din ameţeală. Îl durea groaznic capul şi mai simţea încă arsuri în gît. Dar gîndurile i se limpezeau şi îşi amintea toate amănuntele... degetele care strîngeau gamba... cum sugea sîngele Luciei şi o dată cu el veninul reptilei... Cum golea sticla cu alcool... Ultima imagine pe care şi-o amintea era mişcarea vie a Luciei... apoi o ceaţă caldă, blîndă care-l dobora... Mai aşteptă cîteva clipe... Simţi cum îi revin puterile, cum îi piere durerea, cum aude toate foşnetele şi parcă şi multe bătăi de inimă...

Deschise ochii şi sări în picioare ca un arc. Îşi privi prie­tenii zîmbind. Îi era teamă de cuvintele multe şi-l speriau mîngîierile. Trebuia să oprească totul! De aceea glumi:

― Nu cumva v-aţi speriat!? Cînd am văzut sticla cu alcool în mîna lui Victor m-a apucat pofta să beau şi să mă îmbăt! Dar a fost prea tare. Ce-aş mai trage o duşcă! Zău, Victor, o duşculiţă...

― Ursule! îl dojeni Maria. Ce tot pălăvrăgeşti?

― Ce palavre? Dacă-i vorba pe-aşa, mă jur să nu mai pun toată viaţa în gură alcool... curat! Şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel, brrr... tare mai e... face explozie în gură.

Victor cam înţelegea ce se întîmplă cu Ursu şi se hotărî să-i vină în ajutor:

― Ca să vezi! Şi noi ne-am închipuit alte drăcii... A doua oară nu mai vezi tu alcool de la mine, chiar de te-ar muşca o sută de vipere cu corn. Nu ţie îţi trebuia alcool, ci viperelor, săracele. Sînt sigure că mor la jumătate de oră după ce te muşcă.

Înfloreau iarăşi zîmbete pe feţele dresărilor. Trecuseră prin clipe de iad cum poate nu mai trecuseră pînă atunci. Vlăjganul îi întrebă brusc:

― Ei, cum arată castelul? Nu cumva mi-aţi vegheat somnul de beţie?... Eu să fi fost în locul vostru, ehei, vă prezentam pînă acum fetei în alb.

Cuvintele lui Ursu readuseră seninătatea şi veselia. O sin­gură fiinţă schimbase o durere cu alta. Tic. Cîteva ore o uitase pe fata în alb. Dar începea iarăşi să şi-o amintească şi de cîte ori şi-o închipuia undeva, aproape, simţea ceva sfîşietor în inimă.

― Sînteţi gata toţi!? întrebă Victor cu prefăcută severitate. Cine ştie ce ne aşteaptă de aici înainte... ? Lucia, cum stai cu piciorul.

Lucia nu simţea nici o durere în locul muşcăturii. Atît de iute îi fusese supt sîngele otrăvit, că nici măcar nu i se umflase piciorul. O durea în jur, acolo unde degetele lui Ursu lăsa­seră urme vinete.

― Ei! Cum stai cu piciorul?

― Parcă nu l-aş avea, glumi, în sfîrşit, şi Lucia.

― Tu, cum îţi simţi capul, Ursule?

― Tot parcă nu l-aş avea...

― Să nu ţi-l pierzi de tot... adăugă Dan cu aer nevinovat, dar văzîndu-l pe Ursu roşind se grăbi să adauge: Mai de dimineaţă era să ţi-l taie iataganul... mai adineauri Lucia... adică... Gata!

― Vezi să nu ţi-l ţuguiez eu pe al tău, îi şopti Tic la ureche lui Dan.

― Cum?! se aplecă Dan uimit spre urechea care i se întindea.

― Foarte simplu! Cu un pumn! preciza puştiul, bineînţeles pe şoptite.

Dar nimeni nu luă în seamă schimbul şoptit de cuvinte dintre cei doi cireşari.

― Luăm bagajele cu noi? întrebă Maria.

― Cum vrea fiecare, răspunse Victor. Dar poate că ar fi mai bine să le luăm. Gata? atunci să intrăm în castel o dată cu amurgul.

Porniră spre intrarea arcuită, pe drumul de marmură. Lu­cia şi Ursu rămaseră la urmă. Ea îşi lipi capul de pieptul lui, şi în clipa cînd îi simţi palmele alintîndu-i părul, se desprinse, îl apucă de mînă şi-l trase după ea ţipînd şi înveselindu-se aşa cum nu i se mai întîmplase niciodată:

― Hai, Ursule! Hai să încălzim castelul ăsta rece şi răută­cios! Hai să-i aprindem marmura!...

Vlăjganul fu nevoit să alerge după ea. Şi trupul ei era atît de zvelt şi mişcările atît de sprintene încît îi venea s-o apuce de mijloc şi s-o azvîrle spre cer şi s-o prindă în braţe şi iar s-o azvîrle. Şi Lucia îl trăgea de mînă, repezindu-şi paşii pe lespezile de marmură...

Cei doi nici nu-l văzură pe Tic rezemat de arcada intrării de gheaţă. Trecură pe lîngă el în goană, aprinşi de emoţii, fericiţi. Prichindelul închise o clipă ochii pentru a zăvorî în el imaginea unei fete negricioase, îmbrăcată în alb, care trăgea veselă de mînă un băiat speriat, neîncrezător, dar atît de fericit şi de cald în adîncurile lui.

2

Omul cu ochii de viezure stătea de cîteva ore în crăpătura de piatră iscodind fără încetare zona cetăţuiei. Un timp nu zări totuşi nimic. Nici o fiinţă nu voia să tulbure liniştea pă­durii, îl mustră în gînd pe omul cu cicatrice pentru veghea inutilă, caraghiasă şi incomodă la care-l condamnase. I se părea atît de tăinuită şi invulnerabilă cetatea, încît rolul lui de iscoadă acolo la crenele nu avea nici un rost.

Tocmai se gîndea că ar fi cazul să coboare, cînd privirile lui deosebiră o mişcare în desişul pădurii. Pe cărăruia de legătură cu lumea urca o patrulă de oşteni. Oamenii mergeau agale, cu armele pe umăr, unii iscodind desişurile, alţii privind spre cetăţuie. Cînd ajunseră într-un luminiş, în mijlocul căruia se afla o movilă, se opriră. Apoi se urcară toţi pe movilă şi trecură în revistă regiunea. Unul dintre ei descoperi pesemne ceva, pen­tru că arătă cu mîna într-o anumită direcţie. Porniră toţi într-acolo şi ocoliră stînca, parcă pentru a dispare din raza vede­rii celui care pîndea la crenele, dar reapărură foarte repede, în formaţie ciudată. Mergeau în şir, retrăgîndu-se parcă din faţa unui inamic. Mergeau cu spatele şi cu armele pregătite să tragă.

După cîteva clipe, omul cu ochii de viezure văzu şi inami­cul care-i forţase să se retragă. Era o ursoaică brună, înaltă şi puternică. Părea foarte agitată şi mînioasă. Pesemne că fuse­se tulburată în timp ce se hîrjonea cu ursuleţii. Sălbăticiunea înainta ameninţător spre oşteni. Omul cu ochii de viezure îi văzu ridicînd armele şi imediat auzi şi bubuiturile. Spe­riată de trăznetele care-i spărseseră auzul şi de gloanţele care-i vîjîiseră pe la ureche, ursoaica se trezi din furia inu­tilă şi făcu repede cale întoarsă.

Patrula mai zăbovi puţintel, apoi îşi continuă drumul spre cetăţuie. Omul cu ochii de viezure îi văzu pe oşteni oprindu-se într-un luminiş ca pentru popas. Pentru că se aşezaseră pe iarbă, unul scoase din raniţă un şervet şi cîteva pachete, altul o sticlă, altul îşi aprinse o ţigară.

Viezurele se pregătea iarăşi să coboare dar îi ajunse la ure­che un fluierat sacadat, care părea că vine din cealaltă parte, de peste cetăţuie, din zona sălbatecă şi inaccesibilă. Îşi întoarse privirile într-acolo şi zări în depărtare silueta ciobanului. El fluiera, ca să sperie, pesemne, fiarele pădurii, sau ca să-şi îndemne paşii la mers vîrtos. Cu desaga în spate, cu ciomagul în mînă mergea fără să-i pese de nimic. Trecu prin dreptul crenelelor şi chiar privi spre o anumită despicătură, dar nu prea încordat şi nu prea multă vreme pentru că auzise zgomote în vale şi descoperise oşteni în luminiş. Şi îşi grăbi paşii, parcă se lua la întrecere cu cineva, iar cînd ajunse în luminiş îşi lepă­dă desaga şi se aşeză pe iarbă alături de oşteni.

Omul cu ochii de viezure urmărise totul, ca un aparat de fo­tografiat. Nu mai ezită nici o clipă: trebuia să coboare. Şi chinul reîncepu. La fiecare treaptă se oprea şi-şi blestema zilele. Era atît de preocupat cu blestemele şi coborîşul de iad, încît nu-şi ob­servă tovarăşii apropiindu-se de zidul cu crenele şi oprindu-se la poalele lui. Şi se înecă ohiar la mal. Piciorul îi alunecă din ul­timul mîner... şi se pomeni în braţele omului cu cicatrice.

― Ce s-a întîmplat? întrebă şeful după ce-l repuse energic în poziţie verticală.

― Nu... Nimic! dar... se bîlbîi încă năucit viezurele.

― A sosit patrula? îl luă la rost omul cu cicatrice.

― Da! I-a atacat ursoaica...

― Te pomeneşti c-au tras în ea?

― Nu... numai au speriat-o...

― Aha! Va să zică de acolo veneau împuşcăturile! descoperi slăbănogul.

― Da... dar am mai văzut pe cineva.

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte:

― Pe cine?

― Pe cioban! S-a întors. Şi stă de vorbă cu oştenii...

― Unde?

― Chiar aici, în faţa cetăţii, în luminiş.

― Da... da... În sfirşit! Acum e acum. Ştiţi ce avem de făcut?

Cei doi îşi priviră şeful întrebător.

― Fiecare cîte o cameră. Trebuie să găsim neapărat cealaltă ieşire... Nu mai avem voie să pierdem nici un minut.

Nu îndrăzniră să-l contrazică. Numai slăbănogul adăugă:

― Dac-am avea o scară mai înaltă...

― Nu cred că-i nevoie... Nu scară ne trebuie... Ci...

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte:

― Cap... asta ne trebuie...

Apoi plecă, lăsîndu-i pe cei doi nehotărîţi şi uimiţi.

― Măcar recunoaşte că n-are nici el, murmură slăbănogul.

― Mai bine ţi-ai vedea de treabă, îi atrase celălalt atenţia. Nu-mi plac de loc chestiile astea. Ai ceva împotriva lui, spune-i.

Slăbănogul tresări şi se uită speriat spre tovarăşul lui:

― Nu cumva ai de gînd...

Omul cu ochii de viezure îl privi cam dispreţuitor:

― Zău c-ai merita!... Dar n-are nici un rost să ne pierdem timpul. Dacă nu descoperim în cel mai scurt timp ieşirea se­cretă... ne putem aştepta la orice deznodămînt.

Fără să mai zăbovească, pătrunseră în castel.

3

Fata în alb stătea întinsă pe pat cu Philippe la picioarele ei. Ţinea ochiii închişi, iar braţele ei albe băteau aerul ca nişte aripi. Un singur gînd o obseda şi încă n-avea puteri să-l treacă în caietul cu scoarţe de piele: "...ziua de azi sau ziua de mîine va fi şi pentru mine ziua hotărîtoare... Aş avea o singură dorinţă... implor atît de mult clipele să mi-o înfăptuiască... aş dori atît de mult... n-am nici măcar curajul s-o aştern pe hîrtie... i-o voi şopti încet, la ureche, lui Philippe...".

Aşa că nimeni nu auzi dorinţa fetei în alb. Dar cine nu i-o cunoştea în camera aceea mare şi albă de marmură? De cîte ori n-o şoptise cupolei înalte şi lespezilor supuse de la pi­cioarele ei şi firidelor lucitoare şi pereţilor reci?

Fata în alb tresări:

― N-ai auzit nimic, Philippe? întrebă ea cu teamă.

Îşi încordă din nou auzul şi aşteptă în nemişcare. Clipele se scurgeau mute, se scurgeau încet. Philippe sări din pat şi se îndreptă cu mişcări mlădioase spre uşa acoperită, postîndu-se ca un ghem în faţa ei. Molipsindu-se parcă de la alunecarea felină a lui Philippe, fata în alb porni după el. Cînd ajunse în faţa uşii se opri:

― Sssst! şopti ea. E cineva în partea cealaltă...

Motanul i se lipi de picioare aşa cum făcea numai cînd voia s-o liniştească. Fata în alb îşi alunecă mîna spre pătratul de marmură, îşi purtă fără zgomot degetele pe muchia nevăzută, prinse mar­ginea uşii şi trase brusc.

În deschizătura uşii se ivi chipul omului cu cicatrice.

4

După coridorul în formă de cruce, Victor înţelese că se află în castelul pe care-l descrisese fata în alb. Cireşarii ajunseseră la punctul unde se întretăiau cele două coridoare pardosite cu lespezi de marmură. Prizoniera le trimisese un plan foarte fi­del. Fiecare uşă era trecută, distanţele erau surprinzător de precise, pînă şi numărul lespezilor de marmură corespundea. Şi cu toate acestea nici un semn, nici un zgomot, nici o urmă, nicăieri. Parcă de sute de ani nu mai trecuse nimeni pragul castelului. Era halucinant, totul. Enigma castelului şi a fetei în alb începea iarăşi să-i obsedeze, să-i îmbolnăvească pe cireşari. Crezuseră că ajungînd în castel totul se va lămuri, misterele se vor spulbera precum colbul de pe suprafeţele de marmură. Şi iată că, dimpotrivă, totul se întuneca, enigmele se îngroşau.

― Deocamdată să nu ne grăbim cu nici o concluzie, spuse Victor. Mai întîi să cercetăm încăperile castelului. Să începem la inspiraţie.

Revenind de la capătul coridorului în formă de cruce, cireşarii se opriseră chiar între primele două uşi din apropierea intrării: la dreapta sau la stînga?

― In care vrei, Ticuşor, mai întîi? întrebă Ursu. Tic rămase cîteva clipe în cumpănă. Apoi se hotărî:

― În dreapta.

Uşa mare, de metal, era acoperită cu un strat gros de rugi­nă. Ursu împinse cu toate puterile şi reuşi s-o deschidă. Mîinile i se făcuseră roşii, iar izbitura brutală împrăştie pe marmura albă o pulbere ruginie.

― În camera asta n-a intrat nimeni, spuse Victor înainte de a-i trece pragul. Sau cel puţin, pe uşa asta n-a intrat nimeni de cîteva secole.

Cireşarii pătrunseră în încăpere: Un cub imens, alb, lumi­nos, dar trist. Recunoşteau camera după planul fetei în alb. Aceleaşi dimensiuni, aceleaşi firide săpate în perete, aceeaşi coloană ciudată, de marmură, în mijlocul încăperii. Cu singura deosebire că încăperea lor era mobilată, sau fusese mo­bilată cîndva, la vremea ei. Cîteva jeţuri roase amarnic de vreme erau aşezate ca un evantai în preajma unui baldachin din care nu mai rămăseseră decît coloanele subţiri şi împletite, de bronz, şi scheletul acoperămîntului, iar dedesubt ruinele unui pat domnesc. Tot ce fusese cîndva stofă, pînză, piele, suprafaţă, culoare devenise pulbere. Mai atîrnau doar cîteva zdrenţe cenuşii, uscate şi cîţiva ciucuri arămii, pe care vremea şi păsările răpitoare încă nu-i destrămaseră. În apropierea unei firide, o masă de marmură neagră, cu picioarele curbate, de metal, îşi păstrase încă înfăţişarea domnească. Pe masă adormise o amforă ciudată de argint înconjurată de zece cupe aurite, toate zvelte, toate într-un picior ca nişte paznici. Într-o firidă se odihneau sub pulberea vînătă vase de argilă smălţuite şi puzderie de tacîmuri aurite.

Nimic, nici o urmă, nici o dîră în pulbere nu arăta că pătrun­sese altcineva în încăpere. Cireşarii priveau cu emoţie, cu fiori, cu tăcere plecată acea pagină încremenită a istoriei. Numai gîndurile clocoteau în capul lor, gînduri multiple, şi mai ales întrebări la care nu puteau încă să răspundă. Victor i se adresă lui Ursu în şoaptă:

― Încearcă tu să deschizi uşa de fier. Eu caut uşa secretă.

În timp ce Victor şi Ursu se străduiau să deschidă cele două uşi, ceilalţi îşi apropiau privirile timide şi incredule de lucrurile răspîndite în încăpere. Mai văzuseră pînă atunci în muzee obiecte asemănătoare, dar toate erau lustruite, curate, păzite de geamuri de cristal. Lucrurile lor păstrau însă colbul sfînt al istoriei pe ele, toate erau pline şi învelite de răsuflarea secolelor. Oare ce mînă apropiase ultima dată gura amforei de cupele aurite şi în sănătatea cui se închinase?

Glasul lui Victor îi trezi pe ceilalţi din visul vechi cu colb şi mucegai, cu fiori şi enigme:

― Veniţi în curte!

Victor reuşise să deschidă uşa secretă, aproape în aceeaşi clipă în care Ursu deschisese uşa de metal. Cireşarii ieşiră întîi în curtea interioară. Era aidoma celei pe care le-o descrisese fata în alb. Goală, pustie, înconjurată de ziduri înalte, cu neputinţă de escaladat. O colindară de la un capăt la altul, dar nu găsiră nimic altceva decît un bolovan scobit şi cioplit pe margini care semăna cu o bancă.

Tinerii se întoarseră, închiseră fără zgomot uşile şi reveniră tăcuţi pe coridorul de marmură. Urmau să pătrundă în încăperea vecină, din stînga.

Noua cameră nu se deosebea de cea pe care abia o părăsise­ră. Aceeaşi mobilă veche roasă de vreme, acelaşi colb, des, vînăt, aceeaşi atmosferă tristă, apăsătoare. Pînă şi în dis­trugere şi ruină se asemănau cele două încăperi. Oare cine hotărîse toată acea moarte jalnică pînă la amănunt? Amfora de argint era şi aici răsturnată pe masa cu picioare curbe de fier. Uşa secretă dădea şi aici într-o curte interioară în care nici cireşarii, nici Ţombi nu găsiră, cu tot zelul lor, nimic altceva decît banca masivă de piatră. Şi aici, ca şi în cealaltă curte, zidurile şi lespezile neatinse spuneau fără echivoc că ni­meni înaintea lor nu pătrunsese în castelul de marmură.

Mai rămînea de vizitat aripa de nord a castelului. Acolo mai puteau să dezlege enigma cetăţii şi a fetei în alb. Înainte de a intra în cele două încăperi, cireşarii cercetară cu atenţie şi migală coridoarele interioare. Crucea albă de marmură care despărţea în patru părţi egale castelul nu avea decît o singură intrare, aceea pe care veniseră ei. O altă intrare sau ieşire nu izbutiseră să găsească la celelalte trei capete ale crucii. Ciocăniseră în ziduri dar în zadar. Le răspunsese un zgomot greu, dur, care nu lăsa nici o speranţă.

Cireşarii erau gata pentru marele asalt. Ursu deschise uşa... Tic îşi acoperi ochii cu palma. Intrau în camera fetei în alb. Prichindelul îşi amintea în toate detaliile planul din mesajul prizonierei... Dar încăperea era goală, pustie. Nimic, absolut nimic nu se afla înăuntru. Nici măcar un scaun, o ur­mă în pulberea deasă, nici măcar o undă invizibilă care să le dea senzaţia stranie că trecuse altcineva înaintea lor pe acolo. Ieşiră în curtea interioară dar şi acolo îi aştepta pustietatea. Doar un bolovan, undeva într-un colţ şi o grotă în care picura un izvor. Zidurile erau inaccesibile. În creasta unuia se zăreau cîteva scobituri ca nişte crenele.

Le mai rămînea o ultimă speranţă. În aer plutea înserarea. Ameninţarea întunericului îi grăbi. Ultima cameră, cea din dreapta. Ursu deschise uşa... dar făcu repede, speriat, un pas înapoi. Văzuseră şi ceilalţi, chiar în apropierea uşii, două siluete uriaşe cu armele gata să lovească. Războinicii rămaseră însă nemişcaţi. Numai armele lor sclipeau ameninţătoare...

Ursu şi Victor aprinseră brusc lanternele cu intenţia de a-şi orbi agresorii. Siluetele nu se clintiră nici de astă dată. Încremenirea lor dura de veacuri... Erau două armuri me­dievale reprezentînd doi cavaleri în poziţie de luptă. Cireşarii pătrunseră încet în încăpere, cu toate lanternele aprinse. Era un incendiu, cu văpăi şi reflexe cu puncte de jar, cu luciri reci, ameninţătoare, era cel mai tulburător spectacol la care asis­taseră vreodată.

Se aflau în camera armelor. Panoplii ciudate împodobeau pereţii. Arme de toate mărimile şi din toate timpurile sclipeau în raza lanternelor. Erau acolo buzdugane, ghioage ţintuite, arcuri, arbalete, săbii, spade, iatagane, hangere, suliţi, lănci, pumnale, halebarde, unele ruinate de rugină, altele păstrîndu-şi încă rezistenţa şi strălucirea. Sute şi sute de arme acopereau pereţii de marmură, împrăştiind umbre şi luciri stranii în lumina lanternelor. O a treia armură, mai veche decît celelalte două, se înălţa dreaptă în apropierea coloanei de marmură străpungînd aerul cu o suliţă lungă, ruginită. Cu viziera ridicată, cavalerul părea că se opune intrării străinilor şi suliţa lui părea gata să se înfigă în pieptul îndrăzneţului. În firide se aflau tolbe pline cu săgeţi, unele de lemn cu vîrf de metal, altele de bronz sau fier, alături de căşti şi coifuri, de platoşe şi scuturi, care cîndva fuse­seră stropite cu aur şi argint şi încrustate cu pietre preţioase.

Era o altă pagină de istorie acolo, încremenită şi ea de seco­le; nimeni nu tulburase liniştea războinică a încăperii, nimeni nu locuise şi nu locuia acolo decît doar cavalerii de fier nemiş­caţi şi tăcuţi. Oare nu era totul un vis, o părere? Sau se puteau atinge şi pipăi reliefurile acelea de vis? Tic încercă să ridice un buzdugan şi numai cu mare greutate izbuti să-l mişte din loc. Degetele lui îşi lăsară tiparele în pulberea de pe mînerul buzdu­ganului. Era prima urmă omenească după atîtea secole. Tot el descoperi într-un perete o firidă tăinuită care, deschizîndu-se, adună privirile şi exclamaţiile tuturor. Era o panaoplie numai cu pumnale şi hangere, o colecţie cu sute de piese, poate locul cel mai preţios din întreaga încăpere. Fiecare mîner era bătut cu pietre scumpe, îmbrăcat în aur şi argint, ori împodobit cu încrustaţii de fildeş şi alabastru, de jad şi de chihlimbar. Unul din hangere, încovoiat ca un cosor, purta pe mîner semnele înaurite ale dinastiei selgiucizilor.

Cireşarii priveau totul cu ochi beţi, dar erau atît de multe obiecte acolo, atîtea comori în marele tezaur al armelor, atîtea străluciri şi atîţia fiori, încît obosiră repede. Victor deschise uşa secretă şi ieşiră cu toţii într-o curte care nu se deosebea, la prima vedere, cu nimic de celelalte. Lanterna unuia dintre tineri des­coperi totuşi o scobitură într-unul din zidurile înalte ale curţii. Ursu şi Victor se îndreptară într-acolo cu lanternele aprinse. Sco­bitura se lărgea în zid, în stîncă, transformîndu-se într-o încăpere largă şi scundă. De-a lungul pereţilor se afla un şir de bănci ma­sive, de piatră, ca un inel rupt într-un singur loc, la intrare.

― Aici a fost, pesemne, camera de gardă, şopti Victor. Era noapte, şi o dată cu întunericul coborîse parcă şi oboseala şi neliniştile şi pocneau în sufletul fiecăruia şi emoţiile atîta vreme închise. Simţeau nevoia odihnei, dar mai întîi nevoia unor vorbe care să liniştească şi să umple pînzele speranţei. Îşi aleseră camera de gardă ca loc de popas pentru noapte. Acolo îşi duseră bagajele. Din corturi şi pături făcură saltele cu care acoperiră băncile de piatră. Urmau să petreacă prima noapte a victoriei ca nişte ostaşi adevăraţi, bravi şi viguroşi, în camera de gardă a castelului, pe blocurile dure de piatră. Dar şi oboseala şi somnul erau departe. Simţindu-se iarăşi alături, cu unde care treceau direct de la unul la altul, fără obstacolele marmurii şi ale surprizelor şi ale metalelor ameninţătoare, cireşarii se pomeniră apăsaţi de întrebări chinuitoare:

― Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Dan fără ocol. Ori sîntem într-un castel fantomă, ori fata în alb nu e altceva decît o fantomă. Voi ce credeţi?

― Sînt două fapte care se bat cap în cap, spuse Lucia. Unul, e planul castelului pe care ni l-a trimis fata în alb şi care nu putea fi făcut decît de un cunoscător al castelului. De cineva care a tre­cut prin castel. La început n-am crezut în plan, dar acum, după ce am colindat castelul, am certitudinea că fata în alb n-a putut face planul decît după ce a văzut castelul. Atîtea amă­nunte nu puteau fi nici imaginate, nici reţinute dintr-o povestire. Mă gîndesc mai ales la amănuntele de distanţe, de di­mensiuni, la detaliile arhitecturale. Cine putea să-i povestească asemenea amănunte? Şi al doilea fapt, la fel de sigur, e acela că nimeni nu a trecut prin castel înaintea noastră. Nu am găsit nici o urmă de urmă. Cum se împacă unul cu altul?

― Nu se împacă de loc, recunoscu Victor. Şi mai ales se duce şi singura ipoteză mai plauzibilă, şi anume aceea că o anumită persoană i-ar fi povestit fetei despre castel. Cine şi cum putea să-i povestească atîtea amănunte cînd prin castel n-a trecut nimeni?

― Dar dacă fata în alb, sugeră Maria, a dat peste un plan al castelului, cine ştie prin ce întîmplare, l-a copiat şi ni l-a trimis nouă?

― În orice caz, presupunerea ta este cea mai logică dintre toate, spuse Victor. Poate chiar singura care ar părea că explică totul. Indicaţiile sînt atît de precise, vorbesc de indicaţiile pe care le dă fata în plan, încît te îndreptăţesc să te gîndeşti la o asemenea concluzie: că au fost copiate după un document vechi.

― Nu se poate! se răzvrăti Tic. Atunci de ce circulă în regiune zvonul că fata?...

― Ei, tocmai acest lucru, dacă nu spulberă, clatină foarte serios ipoteza ta, Maria. N-ar fi altă ieşire decît aceea de a admite că fata singură a lansat zvonul cu răpirea. Dar de ce? Ca să ne atragă pe noi aici? Să zicem că ar fi aşa. Mergem la absurd. Bineînţeles făcînd abstracţie de documentul lui Zogreanu. Unde putea să ne atragă mesajul fetei şi zvonul lansat de ea? Unde a ajuns Tic pe urmele mesajului? La Şoimeni; şi dacă ar fi continuat, unde oare ar fi ajuns?

― Totuşi la castel nu putea să ajungă! se împotrivi Maria, pentru că, după cum se vede, nici fata n-a ajuns la castel.

― Eşti sigură?

― Victor, se amestecă Lucia, totuşi fata n-a intrat în castel şi nici altcineva. E un fapt sigur.

― Sînteţi foarte, foarte sigure?

― Tu singur ai recunoscut, răspunse Maria, că nimeni n-a pătruns poate de sute de ani în acest castel. N-ai spus asta?

― Ba da!

― Atunci, iartă-mă, dar nu te mai înţeleg.

― Să recapitulăm, spuse Victor foarte calm. Primim un mesaj, de la o anumită persoană, care ne cheamă într-o cetate veche, necunoscută pînă acum. O dată cu mesajul primim şi un plan foarte amănunţit al castelului. Dar persoana respec­tivă uită să ne spună locul unde se află castelul.

― De ce uită? sări Lucia. Oare nu pentru că nu-l cunoaşte nici ea?

― Să lăsăm deocamdată răspunsul la această întrebare pentru mai tîrziu. Eu aş avea curajul să afirm că, dacă nu ui­ta să ne spună locul unde se află cetatea, poate că n-am fi dat niciodată peste castel şi n-am fi acum aici.

― Mi se pare ilogică afirmaţia ta! i se împotrivi Maria.

― Staţi să nu pierd şirul. Va să zică, uită să spună în ce loc se află cetatea. Cineva dintre noi crede în sinceritatea mesajului şi astfel încep cercetările. Una din căi este şi firul mesajului. Pe această cale merge Tic şi ajunge la Şoimeni fără să dea însă de capătul firului. O a doua cale, greşită, cea a cercetării ruinelor de la Vultureşti, duce întîmplător la des­coperirea documentului scris cu mai bine de trei sute de ani în urmă de logofătul Zogreanu. Pe această cale, a documentu­lui, mergem şi noi şi ajungem tot la Şoimeni.

― E foarte ciudat dar e posibil, spuse Dan, care începea să dea dreptate fetelor.

― Sau mai bine-zis: e foate posibil dar e ciudat, îl corectă Victor. Sau mai bine-zis: e ciudat, dar e foarte posibil.

― Accept! spuse Dan.

― Atunci, haideţi să mergem la cel mai strict raţionament. O persoană, A, găseşte un document unic care spune că în locul X se află cutare lucru. În acelaşi timp, o altă persoană, B, primeşte un mesaj care spune că în locul X se află cutare lu­cru. Cele două persoane, A şi B, se întîlnesc la punctul Y şi se duc astfel împreună în locul X unde găsesc acel lucru. Ce rezultă din toată această poveste? Existenţa în timp a altor două persoane: autorul documentului şi autorul mesajului, C şi D. Putem foarte bine să raportăm această problemă la cazul nostru. Documentul şi mesajul sînt două lucruri perfect distincte. Şi totuşi, ele duc la locul X.

― Dar nu duc amîndouă la locul X, îl întrerupse Lucia. Per­soana B nu a ajuns la locul X.

― Pentru că nu a mers pînă la capăt, răspunse Victor. Dar să considerăm că a mers pînă la capăt.

― Cu logica mea nu pot accepta raţionamentul ăsta! se opuse Lucia. Dar... poftim! Să mergem la absud! Persoana B parcurge firul pînă la capăt. Ajunge ea oare la locul X?

― Foarte logică întrebarea, Lucia. Aici se opreşte şi raţio­namentul meu: ajunge oare persoana B la locul X dacă nu trece prin punctul Y? Iată deci că elementul Y începe să devi­nă un element de primă importanţă. Devine poarta de intrare la locul X. Dar... nu numai pentru persoana A, ci şi pentru persoana B. Existenţa acestui Y, extrem de important, nu justifică oare şi existenţa persoanei D?

― Da! răspunse Lucia. Dar nu neapărat existenţa ei în locul X.

― Ba da. Dacă punctul Y ar fi fost indicat în mesaj, existenţa persoanei D în locul X putea fi pusă la îndoială. Dar în mo­mentul cînd punctul Y apare drept rezultatul unei ecuaţii matematice, transformîndu-se din necunoscută în cunoscută, nu mai poţi pune la îndoială existenţa persoanei D în locul X. Fără D şi X nu mai poate exista problema, nu mai poate exista Y. Numai alături de D şi X poate exista Y. Sînt indispensabile în ecuaţie. Şi în clipa cînd Y devine cunoscută, înseamnă că întreaga ecuaţie e valabilă, deci şi D şi X.

― Cred că raţionametul tău e cam sofisticat. Pare logic, dar...

― Dar ce? Judecă. Dacă A+C+Y=X şi B+D+Y=X, asta în mod matematic, nu ne rămîne decît să confruntăm X-urile. X-ul nostru, adică cel obţinut de noi prin C, prin logofătul Zogreanu, e X pur, adică e rezultatul numai al acestei ecuaţii.

― Exact! sări Lucia. X-ul acesta e numai al nostru. În cas­telul nostru n-a pătruns nimeni altcineva decît noi, bineînţeles în ultimele sute de ani.

― Dar acest rezultat trebuie neapărat să distrugă cealaltă ecuaţie? S-ar putea ca şi X-ul obţinut prin D să fie pur.

― Asta nu, în nici un caz! se împotrivi Maria. Nu poate fi pur decît un singur X. Acesta pe care păşim noi.

― Ecuaţia cealaltă, glumi Dan, să fie sănătoasă. O fi ea valabilă, dar nu poate să dea acelaşi X.

― Atunci, spuse Victor cu un ton foarte ciudat, singura problemă e problema X-ului. Ca să împăcăm ecuaţiile pe care voi le-aţi recunoscut valabile, şi le-aţi recunoscut valabile pe amîndouă, nu avem altceva de făcut decît să-i dăm uneia, să zicem primei ecuaţii, drept rezultat X1 iar celeilalte X2..., pentru că amîndouă au nevoie de un X.

― Doi de X?! se miră Lucia. Ori X, ori altceva.

― Nu doi de X, ci X1 şi X2, accentua Victor. Doi de X, însă doi de X gemeni.

― Nu mi s-a întîmplat asta în matematică, se împotrivi iarăşi Lucia. Unde ajungem cu asta? La a admite existenţa ambilor X.

― Şi dacă X înseamnă castel? întrebă Victor.

― La existenţa a două castele? rîse Dan.

― Sau, ca să terminăm, spuse Victor cu o voce foarte sigură, la existenţa Castelului celor două cruci. Aşa spune Zogreanu. Curtea celor două cruci.

― Cum? întrebă Dan năucit.

― Algebra e de vină, se scuză Victor. Un singur X mare, format din doi gemeni mai mici. Un singur castel format din două cruci.

Tinerii erau uluiţi. Enigma castelului celor două cruci le fusese dezvăluită fără pic de dubiu. Totul părea acum atît de simpu şi atît de clar.

― Formidabil! răcni Dan. Două castele identice. De fapt un singur castel format din două pătrate asemănătoare... Cînd ai ajuns la descoperirea asta?

― În timpul discuţiei, recunoscu Victor. Fără opoziţia voas­tră teribil de logică, nici nu mi-ar fi putut trece prin cap. Şi acum pare atît de simplu. Oul lui Columb!

― Dar asta înseamnă că mai există o intrare, în afară de cea pe care am venit noi! descoperi Lucia. Intrarea pe care a ajuns fata în castel.

― Fără îndoială! spuse Victor. Dar cu asta nu s-a terminat enigma castelului. Să nu uităm că e un singur castel, format din două părţi, din două cruci. E deci absolut necesar ca o parte să comunice cu cealaltă. Unde e comunicarea?

― Dacă există două intrări în castel, interveni Maria, atunci cele două cruci nu pot să fie despărţite una de alta?

― Mi se pare imposibil! răspunse Victor. Un loc de refugiu trebuie neapărat să aibă şi intrare şi ieşire... Ceea ce, de fapt, se întîmplă cu castelul nostru. Din moment ce logofătul Zo­greanu indică drumul pe care am venit noi drept intrarea în cetate, înseamnă că drumul pe care a pătruns fata în alb este ieşirea din cetate. Putem, cu asemenea date, să admitem că nu există un drum de legătură între intrare şi ieşire? Ar fi absurd. Castelele comunică unul cu altul. Sigur!

― Dar pe unde! întrebă Dan. Tot castelul e atît de simetric, e atît de lipsit de fantezie. Nu-i ca acele castele din romane, cu mobile, cu fel de fel de arcade şi şemineuri, cu ganguri şi coridoare, cu bolţi de piatră şi tapiserii. Ce intrare secretă poţi să ascunzi în zidurile acestea netede de marmură?

― Asta mă înnebuneşte şi pe mine, mărturisi Victor. Unde să fie intrarea? Unde ar putea fi? Să începem prin elimi­nare...

― În coridoare sigur nu e! spuse Ursu. Zidurile sînt groase şi dure ca stînca.

― Dar nici în curţile interioare nu poate fi, adăugă Maria. Aici, cel puţin zidurile sînt de-a dreptul stînci.

― Atunci nu rămîn decît încăperile! conchise Lucia. Într-una din cele 4 camere. În care?

― În care? repetă Victor.

― O să vedem la faţa locului, se rugă Dan cuprins de oboseală.

Cireşarii acceptară fără cuvinte rugămintea timidă a lui Dan. Aveau ei nevoie de odihnă pentru eforturile pe care le făcuseră, dar mai ales pentru cele pe care nu le făcuseră.

CAPITOLUL XVIII

1

Omul cu cicatrice se sculase cu noaptea în cap. Dormise profund, odihnitor. Abia după ce se bărbieri îi trezi şi pe ceilalţi. Părăsi apoi încăperea luînd cu sine uneltele de care nu se lipsea aproape niciodată. Slăbănogul şi viezurele nu se grăbiră să sară din pat. Îşi aprinseră cîte o ţigară, apoi îi cuprinse chef de vorbă, şi începură o discuţie pe şoptite, aşa cum se obişnuiseră.

― Nu ţi se pare oarecum schimbat? întrebă slăbănogul.

― Ba da! Parcă i-ar fi venit inima la loc.

― Ufff! Poate-o să mai răsuflăm şi noi puţin. Să-ţi spun drept: mă cam săturasem.

― Poate... Numai să nu se mai ivească vreo chestie...

― Ai vorbit şi tu cu ciobanul? Mare rău era să ne facă... În ultima clipă s-a salvat totul...

― Şeful zicea că patrula nu se mai întoarce, anunţă cel cu ochi de viezure. Şi chiar dacă se mai întoarce, nu ne mai prinde pe noi aici. El intrase serios la griji. Mai ales din cauza fetei...

― Te cred şi eu, spuse slăbănogul. Fata era cel mai grav lu­cru în toată povestea asta... Oare ce-o să se întîmple cu ea acum?

― Cu toanele lui, nu poţi fi niciodată sigur...

― Aseară a stat o mulţime în preajma fetei, reluă slăbănogul. Ba mi se pare că a şi intrat în camera ei în timp ce dormea...

― Ce vorbeşti?! Crezi că... ? Eu, în orice caz, nu mă mai bag în povestea asta. N-ai văzut ce era să mi se întîmple atunci, cînd cu moneda?... Zău c-am avut noroc... şi inspiraţie.

― Tu chiar crezi că nu te-a simţit? Eu am avut altă impresie. S-a prefăcut...

― Fugi de-aici! Dacă mă simţea, cu toanele lui de-atunci, era mare jale...

― Să nu vină! tresări slăbănogul. Hai să ne sculăm!

Săriră amîndoi odată din pat, se îmbrăcară la iuţeală, apoi alergară către izvor cu prosoapele pe braţ. Cînd se întoarseră, îl găsiră înăuntru pe omul cu cicatrice. Amîndoi înţeleseră dintr-o privire că s-a mai înseninat la faţă, fără să i se fi atenuat însă veşnica lui încruntare.

― Am dat drumul la ieşire, dar nu e cazul să devenim dintr-o dată prea imprudenţi, îi anunţă el. Rar şi cu ochii în patru...

― A plecat şi ciobanul? întrebă omul cu ochii de viezure. Parcă a înnoptat pe aici...

― A plecat. Adineauri. L-am frecat niţeluş, că merita.

― Nu cred c-o să mai aibă chef de pălăvrăgală, după atîtea şuruburi, din atîtea părţi, rîse slăbănogul.

― Da! spuse omul cu cicatrice. Mi-a jurat cu mîna pe inimă că s-a lecuit. Şi chiar îl cred.

― Şi patrula? se interesă viezurele.

― S-a liniştit. Prin urmare o să avem şi noi linişte. Şi-i pă­cat să n-o folosim. V-aţi mai gîndit?

― La intrare?! se prefăcu mirat slăbănogul. Toată noaptea. N-am visat decît intrări.

― Şi... ? continuă întrebarea cu o notă de dispreţ în voce. Nimic?... Ei, ce-aţi spune dacă intrarea ar fi chiar în camera asta?

― Aici!? întrebară cei doi în acelaşi timp.

― Da!... Uitaţi-vă şi voi în jur. Unde-ar putea să fie?

Omul cu cicatrice făcu un gest prin care părea că le dăruieşte pentru vecie încăperea de marmură:

― Nimic nu vi se pare ciudat în camera asta? Hai! Uitaţi-vă şi gîndiţi-vă!

Cei doi se uitau prin cameră ca doi nătîngi. Cunoşteau totul, fiecare plăcuţă de marmură, fiecare centimetru al fiecărei plăcuţe. Ridicară din umeri nepuntincioşi.

― Aţi mai văzut vreodată o singură coloană într-o cameră? întrebă omul cu cicatrice. Şi-ncă una fără nici un rost?

― În coloană? bîigui slăbănogul.

― Am bănuit mai de mult... dar m-au ţinut în loc ultimele întîmplări... Puneţi scara!

Slăbănogul aduse dintr-un ungher al încăperii o scară metalică, uşoară, pe care o rezemă de coloană. Înarmat cu un ciocănel, omul cu cicatrice se urcă pe scară cu mişcări sigure şi elastice. Cam pe la mijlocul scării se opri;

― Nici măcar nu-i atît de sus. Ia ascultaţi!

Bătu încet cu ciocănelul în coloană. Lovea pe rînd numai în două plăci de marmură, lipite una de alta. După fiecare lovitură, aştepta. Apoi începu să lovească de cîte două ori şi de cîte trei ori în fiecare placă. Cei de jos nu auzeau însă nici o deosebire în răspunsul dat de plăcile de marmură.

― Tot nu auziţi?... Ce vă holbaţi aşa? Mai bine aţi ciuli urechile. Reîncepu loviturile şi iată că ascultătorii parcă distingeau nişte nuanţe în zgomotele făcute de cele două plăci. Una din plăci scotea parcă un sunet mai desfundat.

― Ţineţi minte placa! Şi în camera de vizavi, aceeaşi placă dă acelaşi sunet. Nu-i mare diferenţa de grosime. Cîţiva centimetri, O placă poate să aibă 25 de centimetri, cealaltă 15 sau chiar 20. Dar prea mare e coincidenţa: chiar aceleaşi plăci!

― Oare s-ar putea deschide?

― Ăsta-i păcatul. Numai prin interiorul coloanei s-ar putea deschide. Probabil că e un mecanism. Pe aici numai dacă s-ar arunca în aer coloanele... Sînt prea groase... Sssst!

Era un ordin. De undeva răsuna un zgomot înfundat. Nu era o părere, ci bocănituri în zid, foarte disticte. Într-o clipită, toţi trei aveau în mînă securile acelea cu coadă lungă.

― Închideţi imediat intrarea! le porunci celor doi.

Şi se duse după ei pentru a-i supraveghea. Numai cînd îi văzu că nu sînt în stare să împingă un bolovan uriaş, plasat într-un sistem de pîrghii, apăru lîngă ei şi puse umărul. Bolo­vanul se urni şi acoperi ca pentru veşnicie orice cale de comunicare cu lumea de afară.

― Controlaţi încăperile cu cea mai mare atenţie! Stînga! Dreapta!

Cei doi înţeleseră. Slăbănogul urma să controleze încăperea din stînga, omul cu ochii de viezure pe cea din dreapta. Porniră amîndoi în goană, cu toporiştile la brîu.

Cînd ajunse în faţa uşi care dădea în camera fetei în alb, omul cu ochi de viezure începu să-şi controleze fiecare mişcare. Desfă­cu mecanismul şi descuie, fără zgomot, uşa. În cameră nu se afla nimeni. Închise uşa la loc, puse drugul de siguranţă şi se întoar­se pe celălalt coridor. Aşteptă cîteva clipe, apoi pătrunse în curtea interioară, dar nu zări pe nimeni, nicăieri. Parcă-l poc­nise trăznetul. Unde putea fi fata? Dar parcă simţi o fluturare undeva. Îşi ridică privirile. O zări sus, pe zid, la crenele. Dar şi fata în alb îl văzu. Şi începu să coboare, neliniştită...

2

În celălalt castel, cireşarii căutau de zor uşa secretă prin încăperile de marmură. Bocăneau în fiecare bloc, în fiecare les­pede, în fiecare perete. Înjghebaseră o scară rudimentară pe care se urcau cu schimbul şi băteau în fiecare pătrat şi apoi îi pipăiau cu degetele perimetul şi şănţuleţele de legătură.

Prima căutare nu duse la nici un rezultat. De undeva parcă îi pîndea ceaţa resemnării.

― Totuşi o comunicare trebuie să fie! se încăpăţînă Victor. Unde? Unde? Fir-ar să fie!

― Eu cred că facem o greşeală, spuse Maria.

― Iar te îndoieşti de existenţa celor două castele? o înfruntă Dan care, fluctuant ca întotdeauna, devenise adeptul cel mai fidel al teoriei lui Victor.

― Nu e vorba de asta, se apără sora lui Tic. Să ne gîndim la documentul logofătului, la intrarea în castel, la porţile păzite cu atîta cruzime şi iscusinţă, fără să fie nevoie de vreun paznic, la ideea asta generală a construirii unei cetăţi cu două castele surori...

― Ei bine, eu mă gîndesc, o persifla Dan, şi nu văd unde vrei să ajungi.

― Vreau să ajung aici! se înfurie Maria. Vreau să vă scot din cap că intrarea ar putea să fie o simplă uşă în perete. Eu cred că-i mult mai ingenios concepută...

― Ai dreptate, Maria! încuviinţă Victor. Dar toată această simetrie severă a castelului ne obligă la cercetări banale, obişnuite. Ce să facem altceva?

― Ce-ar fi să vedem totul prin prizma simetriei? dădu Lucia glas primei inspiraţii.

― E o idee! se înveseli Victor. Dar necunoscînd intrarea, ce alte mijloace să folosim pentru a o descoperi?

― Să ne gîndim mai întîi! propuse Maria.

― Toată noaptea n-am făcut altceva, se destăinui Victor. Caut mereu ideea comunicării... Caut să mă pun în pielea constructorilor... dar... vorba lui Dan; dacă ar fi măcar nişte şemineuri, nişte statui, nişte ganguri şi cămăruţe... Dar aici totul e mare, imens şi descoperit. Nimic nu arată că s-ar putea ascunde o taină. De aceea sîntem nevoiţi să ciocănim în pereţi.

― Şi dacă uşa secretă e la fel de groasă ca peretele, sau aproape la fel de groasă? întrebă Lucia.

― Asta ar însemna eşecul cercetărilor noastre, răspunse Vic­tor. Eu sînt de acord să luăm de la capăt încăperile şi să căutăm locurile simetrice. Poate că reuşim ceva. Să vedem unde nu corespunde numărul lespezilor, al plăcilor de marmură, să com­parăm camerele între ele pe dimensiuni şi cifre, cine ştie...

― Atunci n-ar fi bine să facem mai întîi un plan al castelu­lui? spuse Lucia. Facem prototipul camerei, pe hîrtie, şi-l comparăm cu fiecare încăpere în parte. Sînt sigură că o să meargă mai uşor.

― Un fel de pat al lui Procust! descoperi Dan. Să-i dăm drumul. Lucia schiţă pe o foaie de hîrtie camera-prototip. Un cub cu latura convenţională de 10 metri, alcătuit din cinci suprafeţe drepte, pereţii şi podeaua şi uşa boltită care însă nu intra în sfera cercetărilor. Fiecare suprafaţă era formată din 100 de plăci de marmură, cam de cîte un metru pătrat fiecare. Patru pătrate de cîte un metru, în mijlocul podelei, constituiau baza coloanei, iar trei dreptunghiuri, fiecare de cîte doi metri pă­traţi, constituiau uşa de intrare şi cele două firide. Astfel arăta prototipul unei camere.

Cireşarii tocmai erau pe cale să plece, cînd Ursu veni cu o altă propunere:

― Eu totuşi cred că nu-i bine să excludem din principiu ideea că ogrăzile interioare nu ar putea să ascundă o comuni­care secretă cu cealaltă parte a castelului...

― Te gîndeşti la ceva anume? îl întrebă Maria.

― Mă gîndeam că, în timp ce voi cercetaţi încăperile, eu şi Tic am putea să facem acelaşi lucru în curţile interioare.

Ideea lui Ursu căpătă aprobarea tuturor şi însufleţirea pri­chindelului. Tic nici nu se mai uită la ceilalţi. Se lipi de Ursu şi amîndoi, cu Ţombi după ei, ieşiră în prima curte din stînga, în timp ce cireşarii de salon, în frunte cu Victor, intrau în încăperea din dreapta. Încăperea însă corespundea întrutotul planului Lu­ciei. Nici o placă în plus sau în minus, nici o lespede stingheră. Rămîneau cele două firide. În locul plăcilor de marmură de un metru pătrat, firidele erau alcătuite din bucăţele mici de un decimetru pătrat. Ciocăniră cu bastoanele în fiecare plăcuţă, dar nici un sunet nu trăda prezenţa vreunui gol.

― Cred că în camera asta nu mai avem ce căuta, spuse Dan. S-o controlăm şi pe soră-sa de vizavi.

Lucia mai zăbovi cîteva clipe pentru a încerca o lespede de marmură din podea, care părea puţintel urnită de la locul ei. Dar ciocăniturile înfundate o lămuriră repede.

Cealaltă încăpere era şi ea aidoma prototipului. Nici aici căutările nu duseră la altceva decît la enervări şi blesteme. Si­metria era fără cusur. În firide ascultară acelaşi zgomot înfundat. Părăsiră camera cam dezolaţi. Şansele de a descoperi intrarea li se reduseseră la jumătate.

― E absolut obligatoriu, spuse Lucia, ca în una din cele două camere care au mai rămas să se afle comunicarea secretă.

― Şi dacă găsim şi acolo aceeaşi simetrie? întrebă Dan.

― Atunci, ori nu există intrare secretă, ori nu ţine de legile simetriei, ori există o anumită asimetrie pe care noi nu izbutim s-o observăm. Maria se uită la Victor, dar nu descoperi pe faţa lui nimic altceva decît o expresie chinuită. Îşi muşca buzele de ciudă.

3

Ursu şi Tic trecuseră prin toate curţile interioare, şi la fiecare schimbare de prag simţeau că li se umflă şi mai rău buzele. Numai ziduri nemiloase, stînci naturale, fără scorburi şi cotloane, ziduri groase cît muntele, în care nu mai era nevoie să ciocăneşti. Se aşezară, obosiţi, pe banca de piatră din came­ra de gardă şi meditau. Ursu sesizase o anumită schimbare în purtarea lui Tic şi nu putea să-şi explice cauza ei. Încă nu putea. Prichindelul nu mai era acelaşi. Isteţimea şi veselia care-i aduceau atîta argint viu în ochi şi-atîta dibăcie în mişcări pieriseră, parcă deveniseră nelinişte şi amărăciune. O tăcere speriată înlocuise verva lui neobosită, iar privirile ace­lea neastîmpărate, duioase, scăpărătoare, încărcate mereu de alte nuanţe aveau parcă o singură culoare: se întunecaseră. El, Tic, neobositul, veveriţa, rămînea uneori cu privirea pierdută, parcă nici nu ştia ce se întîmplă în jurul lui, unde se află, cu cine este. Enorm se schimbase prichindelul şi se simţea bine numai alături de Ursu, sau poate că alături de el se simţea mai liniştit. Ursu era atît de bun. Ar fi fost în stare să-şi rişte viaţa numai pentru a aduce zîmbet pe faţa cuiva. Lui Ursu i-ar fi putut spune tot ce simţea. Dar îl ţinea ceva ca un cleşte fierbinte. I se părea că, dacă ar fi spus un cuvînt, cleştele l-ar fi prins rău înăuntru. Întrebă, aproape fără voia lui:

― Ursule, tu ai văzut-o pe fata în alb? Era în faţa mea la meci. Şi atunci noaptea, în poarta casei...

― Îmi amintesc... răspunse vlăjganul, mai mult ca să se afle în vorbă. Da... Mi s-a părut frumoasă...

― Foarte frumoasă, Ursule... oftă Tic. Nu ştiu cine dracu m-a pus să-i fac mereu în ciudă. Oare de ce am ofticat-o mereu? Tu nu crezi că din cauza mea a fugit?... Aşa mă gîndesc cîteodată... Şi-n loc să-mi pară rău, îmi pare bine...

― De ce, Ticuşorule?

― Dac-a fugit din cauza mea... ştii... şi eu aş fi fugit din cauza ei... Cînd mă gîndesc c-am s-o văd, Ursule...

Lui Ursu i se strînse inima. Va să zică, asta era pricina cea mare! Cu ghimpi în inimă, luă prichindelul de după gît şi-l apropie blînd de pieptul lui. Tic se lăsă furat de mîngîiere. Închise ochii şi se gîndi la fata în alb... Vlăjganul nu îndrăzni să-i spună un cuvînt; neliniştea şi durerea îl sugrumau. Dacă ar fi avut o bucată de gheaţă la îndemînă i-ar fi topit-o pe frunte şi abia apoi i-ar fi spus cîteva cuvinte rele, care să trezească. Tot Tic îşi reveni primul:

― Ursule, nu crezi că prin scobiturile alea din zid s-ar putea vedea ceva?

Ursu îşi aminti că într-una din curţile interioare se afla un zid înalt şi neted ca un perete, cu nişte deschizături în creastă, ca nişte crenele. A încerca escaladarea lui era o nebunie. Dar puştiul pusese atîta nădejde în întrebarea lui.

― Să încercăm, Ticuşorule, poate cu o frînghie reuşesc să ajung în creastă.

― Nu, nu! mă urc eu.

Vocea lui Ursu se făcu dintr-o dată rea:

― Tic! E un lucru prea serios ca să glumim. Adă o frînghie!

Prichindelul se supuse fără să cîrnească şi plecă în căutarea frînghiei. Ursu pătrunse în curtea interioară şi se opri furios în faţa zidului cu crenele. Zidul avea vreo cincisprezece metri înălţime şi era drept, parcă tăiat cu barda, dintr-o lovitură. Zări la mijlocul zidului un colţişor de piatră şi mai sus, cîteva mici crăpături. Coborîşul de sus, de la crenele în curte, Ursu îl avea în cap, foarte precis, în toate amănuntele lui. Urcuşul, în schimb, era încă o mare întrebare.Tic sosi cu un colac de frînghie:

― Îţi ajunge?

― Berechet! Va să zică... poate reuşesc s-o strecor pe aco­lo... Colţul cred că ţine. Dă-mi funia!

Tic i-o întinse. Ursu desfăşură frînghia pe toată lungimea ei.

― Nu merge cu laţul. Vezi, Ticuşorule? Colţul e prea mic şi prea triunghiular. Laţul ar ieşi din ele imediat. Sau, măcar de-ar ieşi imediat. Ar fi bine. Să nu iasă pe la mijloc...

― Atunci, mai bine să lăsăm... Poate că descoperă Victor intrarea...

Ursu simţi toată disperarea mascată din vocea prichin­delului:

― Nu! Ar mai fi o soluţie, dar o să ai şi tu de furcă.

Tic era de-a dreptul bucuros:

― Fac orice... orice... Dacă-mi dai voie...

Dar n-avu curajul să termine fraza. Îi era teamă că-l va mînia iarăşi pe Ursu dacă-i va spune că ar putea să încerce as­censiunea deşi nu prea vedea cum i-ar reuşi isprava.

― N-o să-ţi fie prea greu, dar nici prea uşor, mai spuse Ursu. Vlăjganul aruncă funia în aşa fel că mijlocul ei se opri între colţul mic de piatră şi zid. Smuci cu putere. Colţul rezista. Înnodă un capăt al funiei de un bolovan mare de la baza peretelui iar un capăt rămase liber. Îi arătă şi lui Tic ce are de făcut: să se stră­duiască şi să ţină lipită frînghia de zid, pentru că, depărtîndu-se, ar putea să iasă de după colţul de piatră şi atunci... Puştiul înţelese cît de grea era ascensiunea lui Ursu şi deodată simţi că trebuie să-l roage să nu urce. Dar nu avu curajul.

Ursu începu căţăratul cu o prudenţă care părea frică. Ştia că dacă nu forţează frînghia, dacă nu face mişcări neregulate, s-ar putea ca să se înţepenească între colţ şi zid, oferindu-i sprijin pentru ascensiune. Era poate unica şansă ca să ajungă la colţul de piatră. Şi presupunerea lui sau dorinţa lui se ade­verea. Frînghia înţepenise. Trebuia să facă eforturi duble, dar cîştiga, în schimb, siguranţă. Ajunsese destul de repede la col­ţul de piatră. Aici însă...

Tic îl văzu lipindu-se de zid, apucînd cu mîna stîngă colţul de piatră şi înfăşurîndu-şi vîrful unui picior în funie. Susţinîndu-se astfel, se împinse încet pe zid cu mîna dreaptă întinsă spre o crăpătură neînsemnată. Degetele intrară în crăpătură ca nişte gheare, iar piciorul stîng se propti în colţul de piatră. Ursu făcu un laţ cu mîna stîgă prinzîndu-şi în el piciorul stîng. Laţul era atît de ingenios, că trăgea în sus frînghia după piciorul lui Ursu. Tic nu înţelese la început rostul acelui laţ, dar cînd îşi văzu prie­tenul deplasîndu-se în direcţie opusă, îi trecu în minte ca un fulger descoperirea. Ursu îşi legase funia de picior, pentru ca, în cazul unei căderi neaşteptate, să rămînă suspendat undeva, de-a lungul zidului... o fracţiune de secundă numai să fie oprit în cădere, pentru a avea posibilitatea să-şi refacă echilibrul...

Ascensiunea lui Ursu deveni un chin cumplit pentru Tic. Cele mai neînsemnate asperităţi ale zidului ajungeau prin încăpăţînare feroce puncte de sprijin sigure şi rezistente. Spec­tacolul era unic. Pe un zid înalt, neted ca o placă de marmură, o fiinţă omenească, sfidînd orice legi ale echilibrului, se căţăra. Era imaginea unui înotător pe suprafaţa unei ape line, ca oglinda, înaintînd rar, cu încetinitorul, numai că apa era verti­cală. Şi fiinţa înota încet, neverosimil... Tic avea mereu imaginea apei verticale în faţa ochilor întredeschişi... Îl văzu pe Ursu apucîndu-se cu mîinile de o balustradă, înălţîndu-l în muşchi, parcă ieşind dintr-un bazin.

Vlăjganul ajunsese pe creastă! Răsuflă de cîteva ori, jurîndu-se să nu mai facă a doua oară în viaţă o asemenea ascensiune. N-ar mai fi reuşit. Era sigur. Îşi dezlegă imediat frînghia de la picior, trecînd-o după un colţ mare şi puternic de la capătul ei. Privirile i se rostogoliră brusc şi fără voie într-o curte interioară, aidoma celei pe care o părăsise, cu acelaşi bolovan în mijlocul ei, cu aceleaşi ziduri. Vlăjganul îşi opri printr-un miracol o exclamaţie de uimire.

Chiar lîngă bolovan se afla o fată în alb... Mergea cu capul aplecat. Un bărbat înalt, gros şi puternic, o trăgea de braţ. Fata în alb nu opunea nici o rezistenţă. Se lăsa dusă spre in­trarea secretă. Dar în clipa cînd trecu pragul, Ursu îşi înălţă capul iar fata îşi întoarse privirile. Totul se petrecu într-o fracţiune de secundă. Se zăriseră.

Fulgerător, Ursu se retrase. Tocmai la timp pentru a nu fi descoperit de privirile iscoditoare ale omului cu cicatrice. Cînd privi a doua oară în curte, dintr-o poziţie invizibilă, îl văzu pe omul cel voinic ferecînd uşa secretă. Vlăjganul îşi trase trupul înapoi, se împinse pe marginea zidului, apucă frînghia în mîini şi începu să alunece cu o viteză uluitoate. Tic avu senzaţia că Ursu se prăbuşeşte...

4

Exploratorii din interiorul castelului terminaseră de cercetat şi ultima cameră, şi erau cît pe-aici să dea drumul unui potop de blesteme, dar îi opri altă vijelie: apariţia lui Ursu şi Tic cu vestea cea mare. La început luară totul drept o glumă pusă la cale de Tic. Nu puteau să-şi închipuie, nici în ruptul capului, că zidul de sticlă putea fi escaladat, dar cînd văzură feţele celor doi şi mai ales cînd observară hainele lui Ursu roase şi prăfuite, simţiră cum trăzneşte în preajma lor. Erau atît de năuciţi de ambele întîmplări, de nebunia lui Ursu şi de scena văzută de Ursu, dincolo, încît le trebui destulă vreme ca să se reculeagă.

― Ştii ce meriţi, Ursule? îşi dădu, în sfîrşit, drumul mîniei Lucia.

― Fiindcă totul s-a terminat cum s-a terminat, interveni prompt Victor spre a o calma, merită, nici nu ştiu ce ar putea să merite. Dac-aş fi în locul tău, aş cere tuturor să închidă ochii...

― Eu i-am închis, anunţă Dan, şi-mi astup şi urechile!

Gluma lui Dan suna ca un clopoţel miraculos: înseninarea. Lucia se împurpura, Ursu începu să-şi şteargă praful de pe haine cu un asemenea zel, că timp de cîteva minute nu-i mai văzu faţa. Iar cînd reveni în poziţie obişnuită, bineînţeles că faţa îi era congestionată.

Cireşarii, de la primul pînă la ultimul, erau sub impresia unui singur gînd: să acţioneze imediat. Şi Victor, care ar fi vrut mai întîi să dezlege enigma din celălalt castel, lăsă la o parte supoziţiile şi ipotezele:

― Trebuie să descoperim intrarea! Există aici, undeva şi trebuie s-o găsim imediat! Am avea un atuu extraordinar în mînă. Vă daţi seama?

― Da! spuse Lucia înfierbîntată. Da! Da! Ştim cu toţii ce-ar însemna să găsim intrarea. Am fi stăpînii castelului, feriţi de orice primejdie, am putea să salvăm fata, să dezlegăm toate enigmele de dincolo... Dar unde-i, unde-i afurisita asta de comunicare?

― În curte nu-i sigur! anunţă Ursu.

― Nici în camere! adăugă Dan.

― Nici pe coridor! completă Maria. În văzduh nu poate fi. Atunci unde-i?

― O să mă omoare simetria asta scîrboasă a castelului, se tîngui Lucia. Poftim! Ce-i asimetric în această încăpere? Spuneţi şi voi. Zidurile perfect asemănătoare, coloana drept în mijloc, firidele şi uşa exact la locul lor... Simetria nu ne duce nicăieri.

―Atunci jos cu simetria! se răzvrăti Dan. Să căutăm altă lege.

― Care lege? întrebă Maria. Dacă ar fi ceva ciudat aici, am aplica o lege a ciudăţeniei! Dacă ar fi ceva inutil, am aplica o lege a utilităţii. Nu văd nimic...

― Stai! o întrerupse Victor, Maria! Ai spus un lucru mare. To­tul pare util. Dacă-i aşa, ia să privim totul prin această prismă, prin această lege a utilităţii. Lucia! Dă-mi prototipul camerei.

― Ce să ţi-l mai dau! îl ştiu pe de rost. Cinci suprafeţe, fiecare de o sută de metri pătraţi...

― Nu, nu, nu! Ce nu este util? întrebă Victor.

― Firidele, lespezile de marmură, uşa secretă, coloana... enu­mera Dan. E atît de sărac totul... Poate marmura... ce nevoie aveau de atîta marmură?

― Firidele erau necesare, reluă Victor. Lespezile de mar­mură, nici nu mai discutăm; uşa secretă leagă fiecare cameră de o curte interioară... Coloana...

― Dar coloana la ce serveşte? întrebă deodată Maria.

― Dac-ar fi una singură... spuse Dan.

― Într-adevăr, la ce serveşte? repetă Victor. O coloană... şi drept în mijlocul încăperii!... Maria! E oare utilă coloana asta în cameră?

― Nu văd la ce-ar putea să fie utilă...

― Şi totuşi castelul acesta nu are nimic inutil, nici măcar un bolovan. Atunci ce rost au coloanele?

― Sînt inutile! accentua Maria.

― Atunci ce caută aici? Trebuie să aibă un rol în această simetrie şi sărăcie utilă. Din moment ce nu susţin nimic, din moment ce nici măcar nu înfrumuseţează camerele, nu pot avea decît rolul de a servi ca mijloace de comunicare.

― Cum de nu ne-am gîndit pînă acum? întrebă Lucia şi mi­rată şi mînioasă.

― Pentru că erau prea simetrice şi prea uriaşe! răspunse. Vor­ba lui Dan: dacă era una singură, ne şi năpusteam asupra ei, dar aşa, în fiecare cameră cîte una... Dacă nu venea Maria cu ideea utilului, nu ştiu cînd le-am mai fi descoperit. S-aducem scara!

Ursu tocmai venea cu scara. O rezemă de coloană, se caţără pe ea şi începu să ciocănească. Înfundat, înfundat... Tic... Tic... Tic... Tec... Tec... Tec...

― Aici parcă-i o mică deosebire, sesiză Ursu. Auziţi?

― Tic... Tec... Tic... Tec... Tic... Tec... Una din plăcile de mar­mură scotea un zgomot care se deosebea, vag, de zgomotul scos de celelalte plăci lovite. Ursu o pipăi la toate marginile, reuşi să-şi bage degetele într-o crăpătură şi trase. Placa nu se mişca. Trase cu toată puterea! Nimic. Atunci îi veni ideea să împingă. Placa de marmură se roti în jurul unui ax deschizînd o intrare prin care putea să pătrundă cu uşurinţă corpul unui om.

― Închide la loc, Ursule! spuse Victor. Acum trebuie să aplicăm legile simetriei!

― Crezi că şi în celelalte coloane există asemenea căi de co­municare? întrebă Dan.

― Dacă aplicăm legile ciudăţeniei, da! răspunse Victor. E cam ciudat să descoperim comunicarea chiar în prima coloană pe care-o cercetăm. Să vedem şi în celelelalte camere.

În încăperea vecină, care adăpostea sala de arme, cireşarii dibuiră cea de a doua intrare. Dar în celelalte două încăperi, cu tot zelul şi meticulozitatea lor, coloanele nu dezvăluiră nici un secret, nu-şi clintiră nici o placă de marmură.

― Asta-i, trase Victor concluzia. Castelul are două căi de co­municare. Şi mi se pare că le-am descoperit pe amîndouă, nu?

― Cu alte cuvinte, sesiză Maria gîndul lui Victor, am de­venit stăpînii castelului!

Tic îl trase de o parte pe Ursu. Ceilalţi porniseră spre cele două încăperi cu toate secretele dezvăluite. Prichindelul îşi apropie buzele de urechea vlăjganului:

― Ursule... te rog mult... lasă-mă pe mine într-o coloană... zi... că te-ai lovit la picior... la genunchi...

Mai mult nu reuşi să-i spună, pentru că Victor tocmai venea.

― Ursule! Pornim amîndoi în recunoaştere! Să nu mai pier­dem nici o clipă.

Vlăjganul îşi privea cu disperare genunchii. Parcă se uita cum şi-i freacă. Răspunse fără să-şi ridice privirile:

― Nu ştiu ce am... Parcă mi-a anchilozat piciorul... Cînd am coborît de pe zid...

Victor nu mai avu răgaz pentru întrebări, tresăriri şi spaime. Prichindelul sări ca o nevăstuică în faţa lui. Privirile îi ardeau ca jarul, deşi vorbea cu o nepăsare uluitoare:

― N-are nici un rost să ştie Lucia, Victor. Fă-te şi tu că ţi-ai schimbat părerea şi spune că merg eu în locul lui Ursu. Sînt mai subţire, trec mai uşor prin gang, o convingi tu, ca să nu o necăjim, săraca...

― Ursule, Ursule!... spuse Victor şi mai uimit.

Dar nimeni nu mai avea timp să încerce să afle la ce s-a gîndit Victor cînd a repetat numele vlăjganului. Se găseau toţi cireşarii într-o încăpere albă cu o coloană la mijloc, dar Tic parcă rătăcea prin ceaţă şi vocea care anunţa că la prima recunoaştere va participa şi el, o auzea parcă din depărtări.

Şi deodată îl trezi o voce rea, care-i zbîrnia la ureche şi care se împotrivea alegerii lui. Era Lucia, dar, din păcate, nu rămase singură. Sări şi Dan şi mai sări şi nesuferita şi minci­noasa care spunea că-l iubeşte.

― Să plece Ursu, spunea Maria. Eu nu-i dau voie lui Tic!

Prichindelul, totuşi zăpăcit, şi nu de tot în apele lui sprin­tene, se mulţumi să ia o mutră foarte jignită şi nedreptăţită. Îl chemă pe Ţombi cu un gest scurt apoi spuse cu înverşunare:

― Dacă nici pentru o recunoaştere nu-s bun, o să vă dovedesc puţin că ştiu să mă întorc fără ajutorul vostru acasă. Hai, Ţombi! Şi tu, tîmpito, o să vezi...

― Stai! îl opri Lucia. Parcă ai fi un copil. Nu înţelegi?...

― Stai şi tu! se încruntă Tic. Parcă ai fi o dădacă. Tu de ce nu înţelegi? Şi să nu-ţi închipui că am vrut să plec de-ade-văratelea. Am vrut să-ţi arăt că te poţi înşela. Ca şi în chestia cu recunoaşterea...

― Nici nu te gîndi! ţipă Maria. M-ai făcut şi tîmpită... O să urci ultimul în coloană...

Tic începu să se gudure pe lîngă Maria:

― Hai, zău Maria... De cîte ori nu te-am făcut şi idioată şi tot ţi-a trecut supărarea. Tîmpită e mai puţin decît idioată... Lui Dan îi spun mereu.

― Şi dacă mă opun şi mai tare? se repezi Dan.

Cireşarii erau în camera goală. Tic privi îndurerat pereţii de marmură, coloana... oftă lung, lung de tot.

― Dacă vă opuneţi toţi, n-am ce face. Măcar să văd cum arată intrarea...

Cu expresia ce mai jalnică pe figură, cu mersul unui om obosit, se urcă pe scară şi se uită prin deschizătură. Deodată vocea i se schimbă. Şi înfăţişarea:

― Pssst! Ia uite o carte! Cum de n-aţi văzut-o?

Toţi făcuseră cerc în jurul coloanei. Tremurau de nerăbdare. Ursu îl ajută pe Tic să intre în interiorul coloanei pentru a aduce cartea. Prichindelul dispăru doar cîteva clipe. Capul care se ivi apoi în deschizătură era al altcuiva. Al unui învingă­tor foarte tînăr şi blond, cu un nas cîrn şi cu argint viu în ochi:

― Cartea e grozavă, spuse el. Ştiţi ce scrie în ea? Dacă Tic vrea ceva, gata! S-a terminat. Atît scrie. Auzi! Tîmpito şi idioato! Parcă nu m-ai cunoaşte! Ai tu noroc că ţin la tine...

― În faţa unui fapt împlinit, ridică Victor din umeri, nu mai avem ce face, decît doar să ne închipuim că şi noi am vrut aşa. Ursule, rămîi tu aici pentru legătura cu Tic, iar Lucia ţine legătura cu mine. Tic, la semnul Mariei pornim amîndoi.

Peste cîteva minute, Maria dădu semnalul de plecare. Cei doi cireşari porniră în acelaşi timp pe drumul subteran care tre­buia să facă legătura cu castelul fetei în alb. Amîndoi îşi imaginau că drumul va fi greu, întortocheat, plin de obstacole şi surprize. Căile subterane erau însă tot ce poate fi mai simplu. După ce coborau sub nivelul podelei, înainta fiecare drept, ca un tunel. Numai cînd ajungeau sub încăperile celuilalt castel urcau cîţiva metri în interiorul coloanelor de-acolo. Construc­torii căilor de comunicaţie secretă se îngrijiseră de un singur lucru: să împiedice intrarea în castelul în care se afla camera de arme şi în care locuia familia domnească. De aceea uşile de co­municaţie prin coloanele celuilalt castel aveau un dispozitiv, în interior, care le închidea automat, după ce solul tainic părăsea intrarea. Se putea ieşi prin ele, dar de intrat nu se mai putea in­tra; numai dacă un paznic de casă, aflat în interiorul coloanelor, deschidea uşile la un semnal convenit. Familia domnească avea deci o a doua ieşire în caz de primejdie. Dar prin acea ieşire ni­meni nu putea pătrunde în crucea cea mare.

Tic şi Victor n-aveau însă de unde să ştie această taină. Ei înaintau ca nişte melci, luminînd drumul de jur-împrejur, oprindu-se la fiecare pas şi ascultînd. Dar se convinseră amîndoi că nimeni nu mai folosise, de foarte multă vreme, acele căi mis­terioase. Erau deci în deplină siguranţă. Raza lanternei arăta fiecăruia un drum drept, liber, fără nici un obstacol. Drumul ur­ca brusc pe o soară cu mînere de fier, într-un cilindru înalt de piatră, care nu putea să fie decît interiorul unei coloane.

5

Fata în alb fusese iarăşi închisă în camera ei. Era din nou prizonieră, împreună cu Philippe, în spaţiul uriaş şi tăcut ca un mormînt de gheaţă. Altă dată ar fi plîns, ar fi izbit cu pumniii în uşa de metal, i-ar fi plîns lui Philippe tristeţea care o sfîşia. Deşi omul cu cicatricea nu fusese niciodată mai sever şi mai neînduplecat, fata în alb uitase toate tristeţile, toate spaimele, toate amintirile negre. O bucurie mare, caldă îi apăsa în valuri pieptul şi-i înfiora inima. Caietul cu scoarţe de piele cunoştea pricina marii bucurii. Prizoniera i-o destăinuise: Nimeni altcineva n-o aflase...

Minunea pe care o aştepta fata în alb se ivise. Chiar în ul­tima clipă, cînd îşi pierduse orice nădejde, cînd intra din nou în închisoarea de marmură, chiar cînd îi păşise pragul, privirile ei descoperiseră pe creasta zidului chipul unuia din­tre cei pe care îi aştepta cu atîta înfrigurare. Era chipul lui Ursu. Nu era părere, nu se înşelase!

Cireşarii sosiseră! Nu se întreba cum şi cînd. Sosiseră! În ultima clipă!

― Ţi-aduci aminte, Philipe? "Şi condamnaţii la moarte mai speră pînă-n ultima clipă". Am învăţat ceva, Philippe. N-avem voie să părăsim speranţele! Pînă în ultima clipă.

Omul cu cicatrice, ferm şi dur ca întotdeauna, nu observase tresăririle şi apoi strălucirile din privirile fetei. Nici n-avusese timp să se uite la ea. Fata în alb aştepta în linişte. Cireşarii ştiau că e aici, ştiau că e prizonieră. Şi afară era cald, frumos şi castelul avea nevoie de voci, de paşi sprinteni, de o ne­maipomenită recepţie.

Fata în alb se lăsă furată de vîrtejul unui vals imaginar. Dansa în cercuri largi, tăcute. Nu se auzea nimic. Paşii nu făceau zgomot, nici mîinile care alintau aerul, nici faldurilele rochiei albe. Marmura era obişnuită cu tăcerea, era stăpîna întregii tăceri, nu cuvînta niciodată altfel decît prin sclipiri reci, mute. Dar bătăile inimii deveniseră prea puternice, ameninţînd liniştea incoruptibilă. Fata în alb îşi opri dansul şi încercă să-şi liniştească gîndurile pornite într-un cutreier prea luminos.

Lipit de baza coloanei, Philippe se transformase într-un arc. Fata tresări şi urmări privirile de foc. Coloana! De-acolo ve­neau zgomote abia perceptibile. Dar zgomotele veneau din interiorul coloanei... şi una din plăci începu deodată să alunece fără zgomot.

O faţă bronzată cu priviri adînci, cu întrebări în sprîncene, cu trăsături aproape bărbăteşti se ivi în deschizătură. Privirile de sus şi de jos se întîlniră instantaneu. Ale fetei: speriate, cu luciri de vis şi avînt; ale băiatului: surprinse, uimite, străluci­toare. Băiatul îşi duse tăcut degetul la buze, chiar în clipa cînd fata în alb voia să spună ceva. Cerea tăcere... Capul tînărului dispăru pentru cîteva clipe, apoi ieşi din nou la iveală.

― Bine c-am observat la timp, spuse el în şoaptă. Nu pot să cobor. Uşa se închide automat. Poţi să urci pe frînghie?

― Cine eşti? întrebă tot în şoaptă fata în alb. Victor?

― Victor!

― Victor? Aţi venit toţi? Şi fetele?

― Toţi! Îţi arunc frînghia. Prinde-te bine! Te trag eu.

Fata ezită o clipă. Deşi-i aştepta pe cireşari, apariţia brus­că a lui Victor o surprinsese. Ştia că mai are ceva de făcut, dar se agăţă fulgerător de frînghie şi începu să se caţere ca o pisică. Auzise pe cineva umblînd la uşa de metal.

Victor o prinse în braţe şi o trase în deschizătură. Zmuci şi frînghia pe care Philippe nu mai avu vreme să se agate. Apoi împinse fără zgomot placa de marmură care se lipi de celelalte exact în clipa cînd pătrunse în încăperea pustie omul cu ochii de viezure.

6

Şi Tic ajunsese în interiorul coloanei. Urcă fără zgomot scările de fier şi se opri în dreptul plăcii care alcătuia uşa. Inima prichindelului bătea cu putere. O va vedea în sfîrşit pe fata în alb. Cît îl invidiase pe Ursu cînd îi spusese că o zărise în curte! Visase şi dorise atît de mult ca el să fie primul care s-o vadă! Acum însă va trebui să o salveze. Chiar dacă va fi nevoie să înfrunte cele mai mari pericole. Nu se va întoarce dincolo fără fata în alb.

Însufleţit de gînduri eroice, Tic încercă să manevreze dis­pozitivul uşii. Mecanismul era vechi şi făcea zgomot. De aceea îşi împărţi operaţia de deschidere în etape scurte cu pauze între ele. Placa de marmură începu să se îndepărteze de celelalte, să se rotească încet, fără zgomot. Tic îşi scoase capul prin deschizătură şi privi în încăpere. Zări trei pături de campanie, cîteva geamantane, rucsacuri, văzu trei fişicuri de monezi scînteietoare de aur. Zări chiar lîngă coloană o masă plină cu pachete, cu hîrtii, cu pahare şi termosuri: în altă firidă văzu o puzderie de obiecte, accesorii de alpinism, bastoane, ciocane, cuţite, vergele de fier, lanterne, baterii, se­curi, toate însă într-o rînduială perfectă.

Prichindelul luă o hotărîre temerară: îşi va da drumul în cameră. Cunoştea tot planul castelului, cunoştea amplasa­mentul încăperilor, specificul fiecărei camere, uşile secrete şi mai ales cunoştea calea de comunicaţie secretă. Se uită încă o dată înăuntru, dar nu zări pe nimeni, nu auzi nici un zgomot. Din nefericire, Tic nu putea să vadă şi în spatele coloanei. L-ar fi descoperit ascuns acolo, cu o secure în mînă, abia ţinîndu-şi răsuflarea, pe omul cu cicatrice. Tic nu-l văzu. De aceea îşi scoase tot trupul afară, se prinse cu mîinile de mar­ginea deschizăturii şi îşi dădu drumul, alunecînd pe coloană.

În clipa cînd atinse podeaua, Tic auzi uşa secretă pe care o părăsise, închizîndu-se cu zgomot rău şi simţi două mîini de fier prinzîndu-l şi răsucindu-i braţele.

7

Omul cu ochii de viezure pătrunse în camera fetei în alb. Intrase zîmbitor, cu gîndul că va face impresie. Dar nu zări pe nimeni nicăieri. Numai motanul îl privea duşmănos dintr-un ungher. Camera era goală, uşa secretă era închisă pe dinafară... Şi totuşi fata dispăruse. Cînd se convinse că dis­pariţia fetei era tot atît de reală pe cît era de enigmatică se simţi năpădit de spaimă. Părăsi repede încăperea, dar nu se duse direct la şef. Îl căută mai întîi pe slăbănog, într-o curte interioară unde-l lăsase la pîndă.

― A dispărut fata! îl anunţă el îngrozit.

Pîndarul făcu o mişcare de negaţie şi teamă:

― El ştie? I-ai spus?

― Nu! Şi nu ştiu ce să fac! Dacă află...

― De unde a dispărut! îl zgîlţîi slăbănogul.

― Din camera ei... cu uşile încuiate pe dinafară.

― Atunci şi coloana de acolo are o intrare secretă. Hai să-i spunem! Imediat!

Alergară amîndoi spre camera cu pături de campanie şi cînd intrară înăuntru îl văzură pe şeful lor răsucind braţele unui omuleţ cu păr blond, care se zvîrcolea sălbatec.

― E mic dar neastîmpărat ca o zvîrlugă, dumnealui, îi întîmpină omul cu cicatrice.

Îşi împinse prizonierul într-un colţ mai luminos şi-i cercetă faţa. Îşi îngroşă vocea şi răcni, parcă s-ar fi prăvălit o sută de tunete asupra încăperii:

― Ce cauţi, tîlharule?

Imperturbabil, Tic nu scoase nici un cuvînt. Omul cu cica­trice se apropie mai ameninţător. Ridică mîna în aer parcă pentru a-l lovi:

― Răspunde, pungaşule! N-auzi?

Tic se uită ţintă în ochii lui dar nu răspunse.

― O să văd eu dacă după douăzeci şi cinci de curele pe spatele gol te mai ţine curajul. Spune, mă, cine te-a trimis aici şi de unde vii?

Prichindelul luă o mutră nepăsătoare şi parcă dispre­ţuitoare, ceea ce mări furia omului cu cicatrice. Întorcîndu-se

spre cei doi pe care scena neaşteptată îi amuţise şi văzîndu-i cum stau nemişcaţi lîngă uşă, strigă la ei:

― Ce-i cu voi? Ce-aţi încremenit acolo? Numai statui mai lipseau în camera asta.

― Fata... îndrăzni viezurele.

― Ce-i cu ea? Ce s-a întîmplat?

― A dispărut!...

― Cum? urlă omul cu cicatrice. Şi mai staţi aici şi vă hol­baţi la mine?

Uitînd de prizonier, luă la repezeală o secure în mînă şi se avîntă pe uşă cu cei doi după el. Slăbănogul însă nu-şi pierdu firea cu totul şi încuie uşa.

Rămas singur, Tic sări ca o veveriţă spre uşa secretă, împinse cu toate puterile. Zadarnic. Uşa era închisă pe dina­fară. Alt mijloc de scăpare nu avea. Prizonierul cîntări situaţia. Trebuia să facă neapărat ceva, să profite de absenţa celor trei. Deşi dorise atît de mult să dea el primul peste fata în alb, era totuşi bucuros că fata scăpase. O grijă i se luase de pe inimă... Dar ce putea să facă acum în situaţia în care se afla? Să stea cu mîinile în sîn? Nu!

Ochii lui cotrobăiau avizi încăperea şi se aţintiră asupra firidei cu fişicurile de monzei. O idee mare îi trecu prin minte. Alergă spre firidă, privi o clipă monezile, apoi îşi roti ochii prin cameră, căutînd ceva. Şi deodată ochii.i se umplură de străluciri.

Acţiunea lui nu dură mai mult de două minute. Abia revenise în colţul în care fusese lăsat, că uşa de fier se deschise şi cei trei îi păşiră pragul. Omul cu cicatrice era congestionat la faţă. Se repezi la prichindel gata să-l zdrobească:

― Tot nu vrei să spui, pungaşule?

Cu o sforţare supremă reuşi totuşi să se stăpînească. Înţelese că trebuie să procedeze repede şi calculat. Se adresă celor doi cu voce tot mai calmă:

― Lanţurile! Şi încuietoarea de siguranţă!

Slăbănogul scoase dintr-un rucsac un lanţ gros la capătul căruia atîrna un lacăt mare şi solid:

― Scara! îi porunci celui cu ochii de viezure.

I se aduse la repezeală scara. O rezemă de coloană, urcă pînă la mijlocul ei, apoi înconjură de cîteva ori cu lanţul porţiunea de coloană în care descoperise uşa secretă. Strînse lanţul cu ajutorul încuietorii de siguranţă, în aşa fel că uşa secretă nu se mai putea clinti.

― Lanternele şi lanţul celălalt! porunci iarăşi, după ce co­borî de pe scară.

Tic îi văzu luîndu-şi lanternele de pe o măsuţă de piatră, apoi scoţînd din rucsac un al doilea lanţ şi îndreptîndu-se spre uşa de fier. Înainte de a părăsi încăperea, omul cu cica­trice îl fixă cu degetul:

― Stai liniştit, că totul e în zadar. Eşti un zălog foarte preţios! Aflu eu ce-i cu tine şi cu cine eşti...

Puştiul auzi distinct cum se fixează drugul de siguranţă. Era prizonier... Ştia însă că prieteni lui îl vor salva şi mai ştia că oamenii care-l făcuseră prizonier nu vor mai găsi monezile de aur cînd se vor întoarce. Într-adevăr, în firida de marmură nu se afla nici urmă de monedă.

8

Victor o lăsase pe fata în alb să coboare înaintea lui pe scara cu mînere de fier. Îi luminase drumul cu lanterana şi cînd fata ajunsese în gang începuse şi el coborîşul.

― Pot să vină după noi? îl întrebă fata cînd îl simţi aproape.

Victor aprinse lanterna şi lumină drumul pînă departe. Apoi îi răspunse liniştitor:

― Numai dacă sparg coloana. Uşa nu se deschide decît pe dinăuntru.

Fata îl apucă pe Victor de braţ şi-i spuse cu o voce tremurătoare:

― Nu se poate! Trebuie să mă întorc neapărat... Măcar pentru cîteva clipe. Am uitat ceva...

― Calmează-te! o întrerupse Victor. Dacă de-acolo nimeni nu poate veni după noi... În schimb noi putem pătrunde oricînd acolo. Castelul a fost special construit ca numai din aripa noastră...

Dar nici fata în alb nu-l lăsă să-şi termine fraza:

― Eram sigură că mai există o aripă! E mai mare decît a noastră?

― Exact la fel! Seamănă cu planul tău ca două picături de apă.

― Aţi găsit şi comoara?

― Comoara!? A, da! E o sală de arme cu obiecte de mare preţ. Dar de unde ştii toate astea?

― Am dat peste un document vechi, ascuns în camera mea. Dar voi cum aţi reuşit să ajungeţi aici? Am uitat să vă spun în mesaj...

― Am dat şi noi peste un document vechi care ne-a dus însă la altă intrare... O să-ţi povestim.

Amîndoi mergeau cu paşi prudenţi pe lespezile de piatră ale gangului subteran.

― Cine sînt oamenii care te-au făcut prizonieră? o întrebă brusc Victor.

― Voi n-aţi aflat?

― Încă n-am aflat, dar am o bănuială...

Cei doi tineri ajunseseră la mijlocul tunelului. Fata în alb făcu un pas înainte pentru a merge cot la cot cu Victor.

― Ce bănuială ai? îl întrebă ea cu subînţeles.

Victor o prinse de braţ cu mîna liberă. Dar nici n-apucă să deschidă gura că îl trăzni fulgerul unei presimţiri negre. Era prima reacţie la atacul mişelesc. Pămîntul îi fugi de sub pi­cioare. Fata în alb se agăţă de gîtul lui într-un gest instinctiv de salvare. Amîndoi se prăbuşiră în gol îmbrăţişaţi, lipiţi unul de altul, cu spaima morţii în suflet.

9

În camera de arme, Lucia se plimba nervoasă printre ar­murile ameninţătoare. Trecuse prea mult timp pentru o recunoaştere. Victor n-avea obiceiul să forţeze lucrurile şi mai ales nu-i plăcea să lase în urma şi în absenţa lui neli­nişti, întîrzierea i se părea prea mare Luciei, pentru a mai aştepta cu braţele încrucişate întoarcerea celor două iscoade. Ieşi pe coridor şi-i chemă pe ceilalţi.

Ursu părea la fel de frămîntat. Îl rodeau remuşcările că-l lăsase pe Tic să plece în locul lui. Cine ştie ce i se întîmplase prichindelului? Încercă totuşi să-şi liniştească prietenii:

― Nu vă alarmaţi. Cine ştie ce obstacole li s-au ivit în cale? Dacă vreţi, eu pornesc pe urmele lui Tic.

I se răspunse din ochi, mai ales ochii celei atît de jignită de întîrziatul cel blond şi nesuferit răspundeau cu lacrimi. Vlăj­ganul se caţără la iuţeală pe coloană şi dispăru prin uşa secretă. Ajunse repede în gang şi de acolo înainta cu pru­denţă luminînd şi cercetînd fiecare perete şi fiecare lespede de piatră în parte. Trecu de mijlocul tunelului fără să i se întîmple nimic. Capcana era în aşa fel construită că nu se deschidea decît atunci cînd cineva din castelul celălalt încer­ca să intre în castelul domnesc. Era o dublă măsură de siguranţă împotriva oricărui străin şi nechemat care ar fi rîvnit spre castelul domnesc.

Ursu ajunse în interiorul coloanei, dădu peste uşa secretă şi se chinui s-o deschidă fără zgomot. Mecanismul se supuse, dar uşa nu se clinti din loc cu toate opintelile lui. Nu mai era nici o enigmă. Vlăjganul înţelese că uşa fusese baricadată pe dinăun­tru. Prin urmare, Tic căzuse în mîinile oamenilor de acolo. Ceea ce nu-şi putea închipui Ursu era faptul că, umblînd la mecanismul uşii, declanşase instantaneu un dispozitiv de pîrghii care punea în funcţiune trapa de la mijlocul tunelului. Nu mai avea timp de pierdut. Trebuia să se întoarcă imediat, să-l cheme pe Victor şi să facă împreună un plan pentru sal­varea prichindelului din mîinile necunoscuţilor.

Vlăjganul porni cu paşi repezi înapoi. Gîndul că Tic e în peri­col îi provocă dureri fizice. Cum se putea apăra prichindelul, cum putea să reziste împotriva unor nelegiuiţi? Trebuia să-l salveze imediat şi ştia cum. Va trece în castelul celălalt, escaladînd încă o dată zidul cu crenele. Lumea îl va ierta că pentru salvarea lui Ticuşor îşi călcase jurămîntul. Va fi pentru prima şi ultima oară în viaţă lui.

În clipa cînd ideea salvării lui Tic îl cotropise de tot, cînd se hotărî s-o aplice fără zăbavă, vlăjganul simţi căscîndu-se un gol la picioarele lui. Se răsuci instinctiv în aer, încercînd să prindă ceva. Nu reuşi decît să-şi recapete echilibrul, ceea ce însemna însă foarte mult în prăbuşirea crudă şi neaşteptată.

10

Castelul nelocuit de aproape 300 de ani deveni dintr-odată teatrul unor evenimente nemaipomenite.

În partea nordică, aripa fetei în alb, trei oameni, mai mult deznădăjduiţi decît furioşi, se învârteau în jurul unui tinerel cu nasul cîrn şi păr ciufulit, care la toate ameninţările lor răspundea printr-o muţenie definitivă.

În aripa domnească, trei cireşari trăiau clipe unice prin cruzimea lor. Cei mai buni dintre ei dispăruseră fără urme. Dis­păruse Victor, singurul care ar fi putut să despice cu mintea lui întunecimile, dispăruse Ursu, singurul care ar fi putut duce la capăt cel mai absurd plan de salvare, dispăruse prichindelul cîrn şi ciufulit, singurul care le sfîrşia tuturor inimile.

Singurele fiinţe care ar fi putut aduce linişte, seninătate şi poate chiar veselie în castelul rece de marmură se zbăteau neputincioase în două hrube adînci şi întunecoase de unde nu putea răzbate în afară nici un strigăt de încurajare sau de ajutor. Ingenioasele capcane nu-şi pierduseră memoria meca­nică nici după secole de aşteptare. Făcuseră prizonieri, aşa cum le era menirea.

Deasupra cetăţii celor două cruci începea să fîlfîie pasărea nopţii cu aripile sale negre, înfricoşătoare, cu răsuflările sale de spaimă.