Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele10,11 si 12

CAPITOLUL X

1

Lucia, Maria, Ursu şi Dan îşi consacrară toată dimineaţa des­cifrării documentului. Truda lor era chinuitoare şi complicată din cauza caracterelor vechi în care fuseseră scrise paginile descope­rite în lăzile încăperii tăinuite. Cei doi eroi, regele carbidului şi sfărmătorul de uşi, îşi ţinuseră întocmai cuvîntul. Reuşiră să înveţe alfabetul chirilic pînă la prînz. O oră mai tîrziu, cireşarii izbutiră să transcrie întreg documentul. Lectura le umplea su­fletele de emoţii cum rar mai trăiseră şi le aprinse toate fanteziile şi îndrăznelile atîta vreme amorţite.

Iată ce glăsuiau paginile acelea vechi, care răzbătuseră la ei după 300 de ani:

"Eu, logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Mariei sale, primind prea înaltă poruncă din chiar gura domnului nostru care, asemeni stejarului stufos şi nestrîmb, umbreşte cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din greu, aici în Şoimeni, în casa domnească, de multe ori apucîndu-mă zorii, să zăvoresc în slove cu neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia i se mai spune şi Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea, oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lu­nii a fost zidită, în a opta domnie a Muşatinilor şi că nimeni nu ştie a-i arăta astăzi drumul. În cetatea cea veche, după cum zic unii, întîia grijă este păzirea în vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe ale ţării, ce fac culme neamului nostru, şi a odraslelor domneşti la picioarele cărora îngenunchiem cu toţii. Căci, precum la adăpostul stîncii de cremene ne ferim de săgeata duşmanului azvîrlită împotrivă-ne, tot aşa ne fereşte în vremi de amar ca un soare binefăcător domnul pămîntului nostru. Şi truda mea nu a fost în van, căci nu văd unde se găseşte acea minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezle­garea tainei, şi deci intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă în domnie poate să ştie taina, locul şi drumul cetăţii Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi, din înaltă poruncă şi drept judeţ, oi uita-o eu în­sumi, căci chiar Maria sa spus-a că numai această uitare mă poate duce la moarte bătrînească şi senină şi-i va feri pe ur­maşii mei de primejdii grele domneşti şi nu-i va duce la osînda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa o poartă.

Scris-am eu, tretilogofătul Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei Sale Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an la vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie".

După această introducere pe o pagină, urma o altă coală, scrisă tot numai pe o pagină cu alt conţinut.

Era documentul propriu-zis:

"Mai întîi, de oriunde ai lua-o acelaşi lucru îl afli; apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a Vulturilor, în care nu cred ceva să găseşti; apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi; apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni, chiar patru; apoi faci re­pede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti; apoi oleacă răsuăi că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii; apoi nici dedesubt nu-i altceva decît numai van; apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai scorneşti două porunci; apoi zece fără de unu şi zece cu unu îţi poartă paşii; apoi îţi ajută întîia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă; apoi urci cu trudă pînă la capătul satului; apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei; apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; apoi după un hop îţi propteşti pi­ciorul în pămînt şi după un alt hop la fel faci; apoi numai dacă porneşte luni şi duminică poţi răzbi; apoi numeri bine treptele, dară nu chiar la cea din urmă te opreşti; apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii; apoi oprindu-se la izvor şi la sfînta duminică împărăchiezi doi de unu şi numeri trei brazi; apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decît mai apoi; apoi treci o creastă; răsufli de două ori şi chiar de nouă; apoi baţi la prima poartă; apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii; apoi după a treia vine a patra precum după a op­ta vine a noua; apoi trei şi opt se risipesc; apoi ajungi la sfîrşitul sfîrşitului; căci nimic nu mai este; nimic; nimic."

La capătul acestui document, o altă mînă, cu o altă pană, cu alt scris şi cu altă culoare de cerneală adăugase:

"Răposat-a, de moarte cu neputinţă a destăinui, logofătul de divan Cristache Zogreanu în luna şasea a anului 7141 de la facerea lumii".

Cu această frază dureroasă se încheiau slovele scrise pe hîrtiile descoperite de cei doi cireşari în încăperea de taină.

După a doua citire a documentului de către Lucia, în cameră se lăsă o linişte mormîntală. Mult timp, nici unul dintre cireşari nu îndrăzni să tulbure tăcerea grea, de marmură. Gîndurile fiecăruia zburau încîlcite. Toţi îşi dădeau seama că mesajul fetei în alb nu era o farsă ci o chemare adevărată. Dar dincolo de acest mesaj, cireşarii îşi închipuiau o dramă sîngeroasă pe­trecută cu mai bine de trei sute de ani în urmă. Sărmanul logofăt de divan, după ce zăvorise în slove "cu neputinţă de desluşit" taina Cetăţii Vulturilor, fusese ucis pentru ca nimeni să n-o poată afla vreodată din gura lui.

Simţul datoriei îi trezi pe cireşari din vise şi amintiri. Lucia se hotărî, prima, să rupă tăcerea:

― Documentul lămureşte multe enigme, dar mai ales risipeşte o mare îndoială. Înseamnă că a existat cîndva un loc de refugiu numit Cetatea Vulturilor. Şi s-ar putea ca fata în alb să fi dat într-adevăr de el.

― Deci crezi în adevărul mesajului! încercă Dan s-o oblige la un răspuns precis.

― Nu ştiu unde se termină în mesaj realitatea şi unde începe fantezia. De pildă povestea cu prizonieratul mi se pare scornită. Dar posibilitatea ca "fata în alb", cum îi spuneţi voi şi cum îi place şi ei să-şi spună, să fi ajuns într-un castel sau în cetatea de refugiu începe să se transforme în probabilitate, dacă nu chiar în certitudine.

― Eu sînt convinsă! spuse Maria. Prea multe fapte coincid. Şi-mi amintesc şi tonul scrisorii ei. Cred că nu ţi se mai pare nesincer, Lucia?

― Nu! recunoscu fără ezitare conducătoarea de moment a cireşarilor.

― Eu cred chiar şi în posibilitatea ca ea să fi fost făcută pri­zonieră... spuse visătoare Maria.

― De către cine şi în ce scop? întrebă Lucia. Şi dacă s-a întîmplat asta, tu crezi că indivizii care o ţin prizonieră şi care nu pot fi decît oameni răi sau cu intenţii rele, ar fi lăsat-o să scrie şi să trimită un asemenea mesaj? Un astfel de lucru nu se face în doi timpi şi trei mişcări. Gîndeşte-te şi tu, Maria!

― Dar dacă o ajută cineva... chiar unul din cei care o ţin prizonieră?

― Mi se pare prea complicat. Hai, să fim serioşi! Tu crezi că într-un castel misterios şi singuratec o fată de vîrsta ei poate rămîne mult timp nevătămată. Dacă ar fi adevărată povestea ei, cei care o ţin prizonieră nu pot fi decît hoţi, sau căutători de comori, sau alţi nelegiuiţi. Crezi că ar putea trăi atît de simplu printre ei? Eu zic să lăsăm gîndul ăsta la o parte. Să ne preocupăm deocamdată numai de enigma castelului!

― Sînt de acord cu Lucia, interveni Dan. Enigma fetei în alb se poate dezlega numai o dată cu enigma castelului sau a cetăţii.

― Aaaa! Sigur că da! spuse Maria. Cu ideea asta sînt absolut de acord!

― Şi eu! spuse Ursu cu voce calmă.

Toţi erau conştienţi de însemnătatea afirmaţiilor făcute, toţi ştiau la ce urmări îi obligau afirmaţiile. Adevărul e că doreau toţi acţiunea.

― Primul lucru pe care trebuie să-l facem, cred că e des­cifrarea documentului, propuse Maria.

― Ce descifrare? întrebă Dan cu naivitate.

― Vrei să spui că documentul nu mai are nevoie de inter­pretare? sări Lucia.

― Poate că pe vremea lui o fi fost greu de interpretat, răspunse Dan. Mie însă mi se pare foarte simplu. Fii atent, Ursule! Lucia, dă-mi puţin transcrierea documentului. Aşa! Auziţi! Dar mai întîi trec peste frazele fără nici un rost.

― De unde ştii care sînt frazele fără nici un rost? întrebă surprinsă Lucia.

― Ce-ar putea să însemne de pildă prima frază? continuă Dan. "Mai întîi de unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli?" Nu ţi se pare simplu? Adică tot acolo ajungi, unde spune el în cealaltă frază: "apoi drumul duce la o cetate veche zisă a Vulturilor"... apoi spune că dedesubtul cetăţii nu găseşti nimic, ci dacă mergi înapoi ca racul patru stînjeni... cît are un stînjen, Lucia?

― Cam doi metri...

― Nu cam! Spune precis!

― Un metru nouă sute nouăzeci şi şase.

― Bine, bine!... Va să zică, dacă mergi înapoi vreo opt metri, documentul zice "chiar patru", deci un metru nouă sute nouăzeci şi şase ori patru, pe urmă mai faci doi paşi înainte.

― Dar de ce treci peste fraza cu oboseala şi răsuflarea? întrebă Maria care luase şi ea una din transcrieri.

― Pentru că dacă mergi şi tu acolo o să vezi cum o să răsufli! Tot nu vă daţi seama? E cît se poate de copilăros documentul. Pe urmă vine "zece cu unu" adică unsprezece paşi, apoi "zece fără unu", adică nouă paşi, apoi "urci cu trudă", mamă dragă, ce adevărat e! Apoi încă vreo cîţiva paşi şi pe urmă probabil dai de intrare. Documentul spune: "numeri bine treptele, dară nu chiar la cea din urmă te opreşti", pesemne că e o intrare late­rală, la dreapta sau la stînga, care duce în castel, pe urmă vin povestea cu cel de al şaptelea lacăt, ceea ce înseamnă că dai propriu-zis peste poarta de intrare în castel...

― Totuşi ai trecut peste o serie de fraze, îl întrerupse Lucia pe Dan. Ce rost au aceste fraze, Dan? Pentru ce au fost scrise?

― Cred că întrebarea ta e cel mai bun răspuns! răspunse Dan în mare vervă. Pentru ca să încurce cititorul, să-l zăpăcească şi, în această privinţă, tretilogofâtul a fost cît se poate de ingenios. Asta se vede cel mai bine din stilul în care e scris documentul, un stil misterios, religios. Nu uita, Lucia, că pe-atunci oamenii erau foarte temători în credinţă. Dacă unul ar fi dat atunci peste document, ar fi fost foarte impre­sionat de chestiile religioase, cu poruncile, înţelegi, nu? Să nu furi, să nu rîvneşti bunul altuia, sau de pildă cu evangheliile, cu sfînta duminică; ar fi fost atît de impresionat că adevărul i-ar fi scăpat printre degete. Gîndeşte-te la epocă, gîndiţi-vă la epocă... zău, pentru vremea de-atunci, logofătul pare într-adevăr foarte isteţ, dar pentru noi...

― Cu alte cuvinte, îi întrerupse Maria zelul, tu crezi că dez­legarea enigmei se află...

― Se află totuşi la Vultureşti! adăugă Dan foarte ferm.

― Dar unde? întrebă Ursu. Că doar am colindat toate co­claurile pe-acolo.

― Şi eu am crezut la început ca tine, Ursule, dar o frază din document mi-a deschis ochii: "apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni", adică înapoi...

― Unde dracu' şă mai mergi? se înfurie Ursu. Înapoi e numai deal.

― Dar noi unde-am descoperit documentul? În vale?

― Aa! exclamă Ursu. Vrei să spui că în deal, chiar dincolo...

― Da! Cred că cetatea se află în deal. O fi avînd ea poate şi alte intrări, dar aceea pe care ne-o indică documentul se află în deal.

― Dar cum s-a putut şi oare cînd s-a putut ridica totul? întrebă Maria.

― Păi nu spune în predoslovie că s-a lucrat numai la lumi­na lunii? răspunse tot Dan. Şi apoi cum s-a procedat cu logofătul Zogreanu s-a putut proceda şi cu alţii: Crîşti! Jos ca­pul!... Şi oare de ce dealul de pămînt să nu fi fost dinadins tăiat şi făcut abrupt? Pare prea curios dealul... Acum mi se explică multe, Ursule. Dac-am fi ştiut! Trebuia să cercetăm nu ruinele ci dealul...

― Atunci ce reprezintă ruinele acelea nenorocite? întrebă Lucia.

― Ce-ar putea să reprezinte decît fortificaţiile de apărare a castelului? Castelul era tăinuit, dar pentru orice eventuali­tate trebuia şi apărat. Însă în mod discret. O cetate mare ar fi atras atenţia. Dar una mică... trece mai neobservată, nu aţîţă curiozitatea nimănui. Castelul se află în deal. Dacă aţi avea şi voi în minte ruinele şi dealul şi locul în care am găsit documentul, sînt sigur că nu v-aţi îndoi nici voi.

― Eu cred că Dan are în mare măsură dreptate! încuviinţă Lucia. Vultureştii trebuie cercetaţi metru cu metru. Şi to­tuşi!... Fata voastră în alb vorbeşte despre un castel de marmură, nu pomeneşte nicăieri despre camere întunecate, despre lipsa soarelui... Asta cum se explică? Scrisoarea fetei să fie totuşi o farsă?

― S-ar putea ca în deal să se afle doar intrarea la Castel, spuse Dan.

― Dar Castelul unde să fie? întrebă Maria.

― Undeva în spatele dealului, în pădure, prin vreo rîpă neumblată, sau chiar departe undeva. Sînt tuneluri subterane lungi de kilometri... Dacă ne luăm după document, la Vul­tureşti, nu în ruine, ci în spatele lor, se află ceva în legătură cu castelul. Eu cred că o intrare sau vreun tunel subteran.

― Atunci n-ar fi mai bine să ne despărţim în două grupuri? propuse Lucia. Unul să cerceteze dealul, celălalt împrejurimile. Am înainta mai repede.

Ceilalţi acceptară.

― Dar cu Tic ce facem? întrebă Ursu. Cine ştie pe unde umblă săracul...

Într-adevăr, toţi uitaseră de prichindel în emoţia ultimelor descoperiri.

― Să-i dăm o telegramă să vină imediat la Vultureşti! sugeră Dan.

― De ce? întrebă Lucia. Dintr-un anumit punct de vedere acţiunea lui e foarte utilă. Ea nu poate decît să ajute la dezle­garea enigmei castelului şi... a fetei în alb. Mai ales a prizonierei din castel. Tic nu mai poate întîrzia mult timp. Îi laşi tu, Maria, răspuns acasă că am plecat la Vultureşti.

― Cînd vreţi să plecăm? întrebă Ursu.

― Mîine dimineaţă în zori! Avem tren! anunţă Dan. Ne lasă la şapte kilometri de sat.

― Mai bine să mergem cu autobuzul, spuse Ursu. Azi am aflat că merge un autobuz în direcţia aceea. Plecăm tot în zori.

― Atunci cu atît mai bine! Ne lasă şi mai aproape de ruine. Deci mîine, la staţie, în centru. Tuturor le spunem că mergem într-o excursie. Şi prietenilor şi părinţilor... O excursie într-o pădure. Iar lui Tic îi lăsăm răspuns să vină după noi...

― Şi dacă întîrziem mai multe zile? se îngrijoră Maria.

― Şi?! se miră Dan.

― Peste două zile trebuie să sosească Victor...

― Aoleu! Uitasem... Îi lăsăm şi lui un răvaş... Chiar eu îl scriu. Tu, Maria, scrie pentru Tic.

Cireşarii se despărţiră pentru a-şi face din timp pregătirile. Dan căpătase strălucirea unui zeu. Era prima dată cînd simţea dorinţa de a fi conducător.

2

Elevul cu talent la română îşi ţinuse cuvîntul. Se sculase cu noaptea-n cap şi cînd simţi că se ivesc zorile îl trezi şi pe Tic. Ciufuliciul se încredinţase fără grijă somnului şi dormise grozav. Anticipase cu siguranţă infailibilă plăcerea colegului său de a-l trezi.

― O să vezi acu, ce ţanţoş trece! Grozav de ţanţoş.

Tic se îmbrăcă la repezeală şi ieşi la poartă. Soarele răsărea. Oamenii plecau în cîrduri prin ogoare. Departe, pe şosea se vedea parcă un biciclist.

― El e! Ţanţoşul! se bucură colegul. Să-l vezi ce ţanţoş! (îi plăcea teribil cuvîntul).

Cînd biciclistul se apropie, Tic făcu cîţiva paşi spre mijlocul drumului şi se postă acolo ca un stîlp. Biciclistul se opri destul de surprins.

― Foarte frumoasă bicicletă! spuse prichindelul în loc de "bună dimineaţa", cu convingerea că ţanţoşul îi va primi lauda cu mare plăcere. Dar v-aş ruga ceva. N-aţi dat dumneavoastră acum cîteva zile un pacheţel unui şofer? Nu ştiţi de la cine l-aţi primit?

Biciclistul îl măsură pe Tic de sus pînă jos, dar făcu greşeala ca mai întîi să-i răspundă şi pe urmă să întrebe:

― Factorul de la Brusturi mi l-a dat. Dar ce te interesează pe tine, bă ţîncule?

― Am pus un pariu cu puştiul ăla din poartă.

― Aaa! aprobă fericit biciclistul, dar după cîteva clipe îşi reveni: Ce fel de pariu şi pentru ce?

― Asta-i treaba noastră!

Din fericire, la poarta unei case apăru o fetişcană fru­muşică şi zveltă şi, văzînd-o, biciclistul cel ţanţoş sări pe şa ca un campion, dar nu apăsă pedala înainte de a-i spune lui Tic:

― Ziceai că-i grozavă bicicleta, hî? Da, e foarte bună! Cea mai bună bicicletă din cîte se există, cea mai simultană...

Şi trecu prin dreptul fetei, cu capul sus şi drept în şa, ca un motociclist.

― Adevărat că-i ţanţoş, îşi felicită Tic colegul. Şi zici că-i din Movila? Dar Brusturi unde vine?

― Brusturi? Păi de la Movila nu-i mult. Vreo cinci kilo­metri, în sus, spre munte.

― Şi pînă la Movila?

― Numai trei kilometri. Dar de ce întrebi?

― Mă gîndesc să dau o raită pînă la Brusturi, la o prietenă de-a Mariei, la o colegă a soră-mi.

― Hai că merg şi eu! Numa' să mă schimb.

― Stai! Stai că nu sînt sigur... Zău...

― Chiar vrei să pleci? Hai, nu pleca! Acuş vin băieţii pe teren, la fotbal... Ardem un meci...

― Da?! se prefăcu Tic foarte interesat. Să ştii că vin. Mă duc numai pînă la Movila. Am puţină treabă acolo. Pînă mă-ntorc, tu poţi să alegi formaţiile... Eu joc pe postul de căpitan... Şi la toamnă să ştii că te bag în echipa clasei.

Tic era sigur că va pleca singur. Nu chiar singur de tot, pentru că îl avea şi pe Ţombi cu el. Spre Brusturi, băiete!

Dar din pricina promisiunii sale, puştii din Bozieni n-au ju­cat fotbal în dimineaţa aceea. L-au aşteptat cu o încredere neţărmurită pe cel mai bun pitic din oraş, "adică ce din oraş, din toată ţara", l-au aşteptat pînă li s-a făcut foame rea şi s-au cărăbănit pe la casele lor, hămesiţi şi nenorociţi. Dar nici Tic nu era prea vesel. Factorul din Brusturi îi spusese că primise pachetul de la preotul Gîrbaciu din Stăncuţa. Iar Stăncuţa se afla la vreo cinci kilometri de Brusturi. Deşi prichindelul se grăbise nevoie mare să ajungă cît mai repede la Stăncuţa, nu mai reuşi, din păcate, să dea imediat de firul mesajului. Preo­tul Gîrbaciu, mare iubitor al celor pămînteşti, fusese seara la o petrecere în capul satului de la care nu se întorsese decît spre zori. Micul cutezător îl găsi dormind şi sforăind vîrtos într-o balie uriaşă, care-i slujea de pat pe cerdac. O îngrijitoare bătrînă, cu faţa plină de cute şi cu vederea slabă, îl întîmpină destul de bucuroasă pe îngerul blond din pragul porţii:

― Bine-ai venit, domnişorule! Da' coniţa ce face? Sănătoasă, voinică?

― Îl căutam pe părintele, îngînă Tic.

― Ce spui?! se miră îngrijitoarea care, după cum se vede, era şi olecuţă surdă. Şi cînd vine încoace? Să-i pregătesc eu o oală de sarmale că tare-i mai plac... Ei, nepoţii, nepoţii...

― Nu sînt nepot... încercă Tic să nu se pună rău cu biserica.

― Sîmbătă? îl întrerupse slujnica. Numai bine... Dar matale n-ai vrea să mănînci ceva, că ţi-o mai fi foame... De la Bătrîna pîn-aici e drum, nu glumă... Şi prea cuviosul doarme, săracul... O avut de lucru az'noapte. Numa-n zori a venit... Noroc că s-o lăsat de vin... Acum numai ţuica-i mai place... Şi totul din pricina viilor, că ei îl îmboldesc.

Tic se gîndi din nou să se împotrivească, să-i spună bătrînei că nu-i nepotul popei şi că nu-i din Bătrîna. Tocmai se pregătea să-şi ascută vocea, cînd părintele făcu prin somn o mişcare.

― Părinte! îi ţipă slujnica la ureche. Ian scoal' oleacă, părinte, că ţi-o venit nepotul de la Bătrîna!

Preotul deschise ochii, cercă să se ridice în capul oaselor, dar pe la jumătatea drumului se răzgîndi.

― Dar ce vrei, mă Ioneluş? întrebă dînsul.

Tic se hotărî să profite de acest scurt moment de luciditate:

― Sărut mîna... Cine v-a dat pachetul acela mic învelit în hîrtie?

Popa holbă ochii înceţoşaţi:

― Care pachet, mă Aghiuţă? Ce, crezi că-s beat? Vezi că acuş pogor iadul asupra ta.

― Nu, sărut mîna. Pachetul acela pe care l-aţi dat unui bici­clist acum vreo două zile...

― Ce biciclist, mă, ce pachet? Ce două zile?

― Un pachet mic, tare, legat cu sfoară, cu adresa frizeria Higiena.

― Cum... Higiena?! şi popa se rezemă în cot căutînd să-şi amintească. Frizeria... frizeria... Ceva cu cireşe, nu?

― Da, da! strigă îngerul travestit, bucuros că preotul îşi amintise.

― Şi ce vrei cu el? Că eu ştiu că l-am dat unui neghiob, unui fudul...

― Cine vi l-a dat dumneavoastră?

― Cine mi l-a dat? Dar parcă mai ţin eu minte! Pare-mi-se că Pupăza... Da! chiar Pupăza...

― Pupăza?!

― Fleandura aceea de precupeaţă din Prisaca, mînca-o-ar focul iadului s-o mănînce şi mărita-s-ar cu Scaraoţchi, că mi-a plătit pe cinci găini şaizeci de lei şi-am auzit că-n tîrg se vinde cu treizeci de lei bucata. Şi nici măcar bani nu mi-a dat, pungăşoaica, crăpa-i-ar măselele, mi-a adus patru sticle de ţuică îndoită cu apă. Da' n-o să pun eu mîna pe ea! Zicea că o costă douăzeci de lei sticla, dar mi-o dă mie cu cinşpe lei ca să se pună bine cu Dumnezeu... Şi s-o fi văzut cum se prefăcea, străpezita. Ce-o s-o chelfănesc. O fi cumpărat şi ea două sticle de ţuică, cu doişpe lei kilu, a făcut din ele patru şi m-a înşe­lat, hoţoaica. Am dat cu cinci lei găina. Auzi, Doamne? Oare-oi fi fost beat? Sau poate m-oi fi zmintit... mai ştiu eu... Da' nu pun eu mîna pe ea? Întîi o bat şi pe urmă o afurisesc...

Tic o şterse pe nevăzute lăsînd preotul să-şi facă singur, mai departe, autocritica şi planurile de răzbunare. Trebuia s-ajungă la Prisaca, să dea peste precupeaţă. Era obosit prichindelul, dar nădejdea că noul mesager va fi poate ultimul, adică primul, îl făcea să scape de cauciucul care i se strecura în glezne. Dacă ar şti fata în alb cîte pătimeşte el, pentru a dovedi prietenilor că mesajul e adevărat, că există şi castelul, dar mai ales că în castel se află prizonieră ea!... Dac-ar şti fata în alb!...

Cu aceste gînduri, care-i înţepau pieptul şi spatele, şi cu altele care-i opreau răsuflarea, fostul nepot al popii din Brus­turi străbătu, parcă fără să-şi dea seama, calea de arşiţă pînă la Prisaca.

În sat părea că nu e ţipenie de om. Era pe la miezul zilei, zăpuşeala ardea plămînii, şi nici o boare de vînt rece nu se îndura să-l învăluie, măcar pentru o clipă, pe micul şi grăbitul călător. Tic văzu pe uliţa principală firma cooperativei şi se duse întins acolo. Dădu bună ziua cu glas smerit. Înăuntru se aflau vreo trei bărbaţi şi o femeie înaltă, încă tînără, cu nişte priviri focoase. Bănui imediat care-i vînzătorul şi-l întrebă politicos:

― Nu vă supăraţi, dar nu ştiţi unde aş putea-o găsi pe mă­tuşa Pupăza?

Hohotul de rîs pe care-l stîrnise întrebarea lui era atît de cumplit că Tic se pomeni cuprins de un tremurici prevestitor de rele.

― Care mătuşă, mă prăpăditule? Şi care pupăză, mă jigodie?

Vocea aceea foarte arţăgoasă aparţinea femeii şi Tic o sfecli: "N-o fi cumva fiica pupăzii?"

― Nu vă supăraţi dar...

― Cum să nu mă supăr, mă chiştocule? Ce te-apuci să batjocureşti oamenii, dîrdîitură ce eşti?!

― N-am ştiut că sînteţi rudă...

― Ce rudă, mă cioflingarule! Cînd ţi-oi azvîrli una peste bot, golanule!...

Ultima insultă era prea din cale afară şi Tic n-o mai putu suporta. Mai ales cînd vînzătorul îi dădu a înţelege prin mişcări discrete şi cuvinte mute că "pupăza" e chiar femeia care-l ameninţa.

― Daaaa!? se supără Tic. Atunci: bună ziua!

Prichindelul ieşi imediat din cooperativă, bineînţeles după ce făcu o mutră de om jignit şi pus pe răzbunare. Parcă tot spatele i se prefăcuse într-o ureche care aştepta strigătul salvator. Şi strigătul nu întîrzie:

― Mă băieţaş, mă domnişorule! Ian stai puţin! Ce te mîniaşi aşa. Stai că mai am o vorbuliţă bună...

Tic îşi încetini pasul, dar nu se opri. Femeia îl ajunse din urmă:

― Stai o dată, că ne-om înţelege noi... Sîntem doar oameni. Dacă ar veni cineva din senin la maică-ta şi-ar întreba: dar nu ştiţi pe unde stă nebuna aia de mama lui... cum îţi zice?... te-ai simţi bine, ia spune!

Prichindelul părea mai puţin încruntat dar încă nu se lăsa bătut.

― Hai, hai, că ţi-oi găsi eu ceva la oraş, minţi Pupăza. N-o mai fă pe bosumflatul şi spune o dată pentru ce mă cauţi.

― Nu vreau! Fin-că ştii matale...

― Hai, domnişorule, de, oamenii, aşa-s ei, se mai ceartă, se mai împacă, chiar cînd spun o vorbă rea n-o fac din răutate; eu am vrut doar să glumesc, aşa-s eu din firea mea; şi dacă ne-am lua după glume nu ştiu unde am ajunge. Ce voiai matale de la mine?

― Voiam eu să vă spun o vorbă, adică nu eu, cineva m-a ru­gat să vă caut şi să vă spun ceva din partea lui. În legătură cu nişte găini.

Figura pupezei deveni şi mai binevoitoare, iar vocea nes­pus de mieroasă...

― Am văzut eu de la-nceput că eşti un domnişor isteţ şi fru­muşel. Şi ce căţeluş frumos ai! Cum îi zice, Azorică, Grivei?

― Ţombi şi Ţîngulică... Depinde de felul cum se poartă.

― Ţombi sau Ţîngulică! se miră femeia. Vai, ce nume fru­moase! Şi cum i se potrivesc! Şi ce frumos sună! Nu-i aşa că matale i l-ai dat? Se vede de la o poştă. Şi, dacă nu te superi, ce voiai să-mi spui cu găinile?

― Părintele Gîrbaciu m-a rugat să vă spun c-ar mai dori cîteva sticle cu ţuică, tot vreo patru... Dar spunea că neapă­rat să fie tot din aceea.

― N-a spus şi cît dă pe sticlă?

― Nu! A spus că ştie Pupăza. Cum ne-am înţeles data trecută, parcă aşa zicea...

― Apoi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ştii că-ţi aduc eu ceva de la tîrg, nu te uit. Uite, chiar acuma plec cu ţuica la părintele. Şi să ştii că nu te uit. Pupăza cînd spune ceva apoi e vorbă...

Bineînţeles că nu-l întrebă pe Tic nici cum îl cheamă, nici de unde-i, ca să-i poată da acel "ceva" pe care i-l va cumpăra de la tîrg.

― Şi-a mai zis părintele să nu uitaţi să-i spuneţi şi cine v-a dat pacheţelul acela...

― Pacheţelul?! Care? Aaa! Da, da! Cum să nu-i spun? Că doar mi l-a dat moaşa din Bătrâna, grăsana ceea, Paruşoaica...! Iaca, eu chiar acuma mă duc să-i fac rost de ţuică. Şi tot din aceea. Dac-ar şti sfinţia sa cît mă chinuiesc pîn-o găsesc... Da' matale eşti vreun neam cu părintele?

― Nu! Dar treceam prin sat şi aflînd...

Tic tocmai voia să-i spună Pupezei că totul fusese o glumă şi că popa, înfuriat nevoie mare, abia aşteaptă să pună mîna pe ea, cînd deodată înfăţişarea şi vorbele şi tonul Pupezei se schimbară ca prin farmec...

― Adică nu eşti neam?

― Nu!

― Atunci, mă golane, cum de-ai îndrăznit să mă faci pupăză, mă. Mînca-te-ar ciorile! Ce ţi-aş mai trage eu două după ceafă; jigodie afurisită...

Cuvîntul nefiindu-i străin lui Ţombi, dar auzindu-l din gu­ra femeii, îl trezi brusc din lîncezeală: luă o căutătură fioroasă şi scoase un mîrîit atît de ameninţător că Pupăza se retrase înfricoşată cîţiva paşi înapoi. Tic îşi linişti cîinele dar nu-i mai spuse nimic altceva femeii decît "bună ziua". Iar după ce rosti cuvintele, din fericire, sau din păcate, simţi un val de milă. Îşi amintea cît de înfuriat îl lăsase pe preot şi mai ales se gîndea de cîte ori îi va spori furia cînd o va vedea pe Pupăză oferindu-i din nou patru sticle de ţuică pe cinci găini. Dacă ar fi ştiut prichindelul că Pupăza îşi pusese în cap să-i ceară popii şase găini în loc de cinci...

3

La Vultureşti, cireşarii se despărţiseră în două grupe, Dan şi Lucia rămăseseră la ruine, iar Ursu şi Maria apucaseră calea pădurii.

Pădurea era deasă, întinsă, părea fără început şi fără sfirşit. Maria nu înţelegea cum vor putea răzbi prin ea şi mai ales nu vedea cum îşi vor putea face cercetările. Ursu era mai optimist. Se urcase în vîrful unei movile şi zărise undeva în interiorul pă­durii un fag uriaş care-şi înălţa cu mult creştetul deasupra tuturor copacilor din împrejurimi. Îşi aleseră ca primă ţintă acel arbore gigantic al pădurii.

Maria cercetă busola şi fixă direcţia fagului. Ursu, rîzînd, îi spuse că o duce la fag fără să mai fie nevoie de ajutorul busolei.

― Imposibil! se împotrivi Maria. În pădure nu poţi să-ţi iei puncte de reper. O să ne rătăcim şi atîta ne mai trebuie.

― Atunci facem altceva, propuse Ursu. Tu mergi în urma mea şi dacă mă abat o singură dată de la direcţia pe care ţi-o indică busola, îţi dau ţie conducerea.

Cei doi porniră. Ursu, înainte, se străduia să-i facă Mariei drumul cît mai uşor. Alegea dintr-o privire locurile accesibile, evita tufişurile dese, rîpile, urcuşurile abrupte. Simţul lui de orientare îl ducea cu o precizie de busolă în direcţia fagului. La cîteva ocolişuri Maria era cît p-aci să-i atragă atenţia că se abate din calea pe care i-o arăta busola, dar îşi dădu repede sea­ma că abaterile erau dictate de terenul accidentat. Căpătă atîta încredere încît, cu timpul, nu se mai obosi să privească busola.

Deşi mergeau repede şi cu spor, arborele întîrzia să le iasă în cale. Timpul trecea... Oare nu rătăciseră drumul? Maria tocmai voia să-şi controleze busola, dar văzu semnul lui Ursu apoi privirile ei evadară într-o poiană luminoasă, şi în mijlocul poienei trona, fără rivali, uriaşul arbore.

― Acum spune-mi şi mie pentru ce ai vrut să ajungi aici? întrebă Maria. Nu crezi că ne-am afundat cam mult în pădure?

― Ce ne-am fi făcut dacă n-am fi ajuns aici?! De bine de rău avem acum la dispoziţia noastră un punct de observaţie for­midabil, care ne va uşura mult cercetarea.

― Vrei să te urci în fag?

― Trebuie.

Ursu îşi scoase bocancii, mai privi o dată trunchiul arborelui, drept şi lucios, apoi începu urcuşul. Cu mişcări sigure, de pisică, ajunse aproape de vîrf. Maria se înfricoşa cînd îl văzu ca o mogîldeaţă printre crengile din creştetul copacului. Ursu con­tinuă să urce, pînă îşi dădu seama că din locul în care ajunsese privirile nu mai întîlneau nici un obstacol şi că orice centimetru mai sus putea fi fatal.

De la fag spre Vultureşti, pădurea se vedea ca-n palmă. Părea că se întinde pe un podiş neted, tăiat cam pe la jumă­tatea lui de o apă care, de-acolo de sus, lui Ursu îi apărea ca o panglică subţire de argint, ca un fir de beteală. Tăietura nu era dreaptă, ci forma un semicerc, dar era atît de adîncă încît despărţea pădurea în două. Ursu descoperise tot ce voia să descopere, tot ce-şi închipuise că va descoperi. Coborî repede din copac, şi era atît de nerăbdător, că de pe la vreo şase metri sări de-a dreptul jos sub privirile speriate ale Mariei.

― Sîntem salvaţi! spuse el. Fără fagul ăsta bun nu ştiu ce-am fi făcut.

― Ai descoperit castelul?!

― Încă nu, dar dacă nu se află aici, în zona noastră, avem toate şansele să-l descoperim pînă diseară. Cel mult pînă mîine la prînz. Asta depinde numai de tine.

― Nu te înţeleg.

Ursu îi explică Mariei că pădurea se află pe un podiş al cărui capăt îl constituie dealul abrupt la poalele căruia se află ruinele. Din fericire, nu departe de muchia dealului se află o apă care taie adînc podişul.

― Cum să-ţi spun eu... căută Ursu. Imaginează-ţi pădurea în forma unui cerc, ca o lună plină. Exact aşa, ca o lună plină. Vine o eclipsă şi fură o parte din lună. Înţelegi? Aşa face şi apa noastră. Fură o parte din pădure, adică o desparte definitiv de restul pădurii. Şi tocmai partea de la început.

― Acum înţeleg. Vrei să spui că n-avem de cercetat decît partea aceea.

― Exact! Dacă se află în pădure, castelul numai acolo se poate afla. Şi cred că nici nu se putea găsi un loc mai nimerit.

― Atunci e cazul să mergem pe firul apei... sesiză Maria.

― Primul lucru pe care trebuie să-l facem! Dacă e o ieşire sau o intrare secretă, cred că numai pe malul apei poate să

fie. Avem şi norocul că malul e cam chel. Şi dacă nu găsim nimic pe mal, cercetăm în colţul de pădure...

― Altceva n-ai zărit? Ceva care să sugereze o construcţie, o locuinţă?

― Mi s-a părut că s-ar afla ceva într-un luminiş, într-o poiană... Parc-am zărit un acoperiş, dar nu sînt sigur...

― N-ar fi mai bine să mergem întîi acolo?

― Dacă n-ar fi fost într-un luminiş... Nu! Mai bine să mergem la început pe firul apei şi dacă nu găsim nimic...

― Dar spui că ai văzut ceva acolo în poiană...

― Gîndeşte-te, Maria, acolo în poiană ar putea să fie o ca­bană, sau o locuinţă oarecare, şi-atunci înseamnă că nu există nici un castel în părţile astea...

― Ai dreptate! Dacă au ajuns oamenii acolo, nu văd de ce n-ar fi descoperit castelul. Să lăsăm pentru la urmă această speranţă. Bine... Mergem pe firul apei!

Ursu şi Maria porniră spre valea aceea adîncă şi pleşuvă, parcă anume făcută ca să le uşureze cercetările. Ursu înainte, Maria după el. Păşeau cu emoţie, dar şi cu teamă. Îi încolţise pe amîndoi teama zădărniciei.

4

La poalele dealului, deasupra ruinelor, Dan şi Lucia, mai ales primul, se agitau şi se frămîntau fără întrerupere. Dan se căţărase pe deal şi de-acolo îşi descărca furia:

― Fir-ar să fie de document! Merg eu ca racul patru stînjeni, dar de unde pornesc?

― Ziceai că-i o copilărie documentul! îi aminti Lucia. Eu cred mai departe că fiecare frază are o semnificaţie.

Dan scoase din buzunar copia documentului şi citi fraza dinaintea indicaţiei cu cei patru stînjeni:

― "Apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi". Care-i porunca a cincea?

― Să nu ucizi!

― Şi a noua?

― Să nu rîvneşti femeia altuia...

― Asta-i culmea! Ce legătură pot să aibă poruncile astea cu ruinele de aici şi cu cetatea Vulturilor. Nu, nu! Eu continui să cred că-i pusă numai aşa, să încurce.

― Sînt şi eu năucită... recunoscu Lucia.

― Dacă o fi în legătură...? Stai! Fata aia, şmechera aia, Catrina, spunea că s-au găsit oase pe-aici. Dacă o fi fost îngropat aici vreunul care a rîvnit nevasta altuia şi-a fost ucis?

― Eşti nebun? Cum de-ţi poate trece aşa ceva prin minte?

― De ce nu? Poate că de la mormîntul ăluia care-a rîvnit la nevasta altuia trebuie să faci patru stînjeni ca racul...

― Mai întîi că n-o să ştim niciodată unde-a fost înmormîntat individul tău, dacă am da crezare bîiguielilor tale, şi apoi cred că n-ai altceva mai bun de făcut decît să-ţi fixezi în cap distanţa de patru stînjeni, să tragi o linie imaginară de-a lungul dealului şi să cauţi pe linia asta.

― Of! Cred că documentul ăsta a fost predestinat să-mi fie călău, oftă Dan ,gîndindu-se la acrobaţiile şi chinurile care-l aşteptau pe linia imaginară propusă de Lucia.

― Să împărţim dealul în două, îl învie Lucia. La dreapta tu, la stînga eu.

― Mai bine tu la dreapta, că eu am mai fost pe-acolo.

Lucia acceptă contrapropunerea fără să-i treacă prin cap că Dan o făcuse numai pentru că porţiunea din stînga i se părea mai accesibilă. Porniră amîndoi, unul într-o parte, al­tul într-alta pe brînci, pe vîrfuri, pe spate, cu capul în jos, căutînd cu privirile şi pipăind cu braţele fiecare palmă de pămînt. Parcă totul fusese aranjat. La înălţimea aceea de 8 metri, dealul era complet neted, nici un tufiş, nici o piatră, nici o groapă nu-şi aflase sălaşul. Se întoarseră amîndoi după ce-şi dădură seama că depăşiseră limitele ruinelor şi se mai uitară o dată deasupra şi dedesubtul liniei imaginare. Dar nimic, nimic nu le reţinu atenţia.

― Dar în fond ce căutăm noi? întrebă Lucia.

― Cum ce căutăm? întrebă la rîndul său Dan. Căutăm o in­trare în castel.

― Dar acum, aici, la înălţimea asta de patru stînjeni, ce am putea să descoperim?

Dan rămase cu gura căscată. La aşa ceva nu se gîndise.

― Dacă-am şti de unde trebuie să pornim, continuă Lucia, am putea folosi combinaţiile tale. Ne-am opri la un punct imaginar şi de-acolo am face cei doi paşi înainte şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu. Dar dacă nu ştim de unde să pornim...

― Eu încă nu mi-am scos din cap chestia cu mormîntul.

― Adică tu chiar crezi în aiureala cu ăla care-a fost ucis?

― De ce nu? E o ideea ingenioasă. Nu-i vorba de mine. Ci de tretilogofăt...

― Atunci înseamnă că n-avem ce căuta aici la Vultureşti.

― De unde-ai scos-o şi pe asta?

― Din deducţiile tale. Nu tu spuneai că nu trebuie să dăm crezare fiecărei fraze? Acum văd că ţi-ai schimbat părerea...

― Ei şi! De la asta pînă a nu veni la Vultureşti e cale lungă...

― Ia citeşte cea de a doua frază din document!

― Poftim: "apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a Vul­turilor, în care nu cred ceva să găseşti"... Adică, vrei să spui...

― Da! Adică vreau să spun că dacă dăm crezare fiecărei fraze nu la Vultureşti se află taina.

― Bine, dar e absurd, protestă Dan.

― E într-adevăr absurd. Şi nu ştiu ce să mai cred! Înseamnă că documentul tainic dă din capul locului o indicaţie şi anume aceea că nu la Vultureşti se află taina Cetăţii Vulturilor. Eu nu cred că un tăinuitor ar face această greşeală.

― Cam asta începe să fie şi părerea mea, zău, Lucia.

― Prin urmare, stimate logician, interpretarea cuvîntului Vultureşti în sens pozitiv ar însemna de asemeni o indicaţie foarte preţioasă. Recunoaşte!

― Recunosc... de ce să nu recunosc? Dar care-i misterul?

― Că documentul e mult mai greu de descifrat... se bosumflă Lucia.

― Bine, să admitem asta, spuse Dan. Să ne mai uităm o dată pe document. Singurul cuvînt concret de aici e cuvîntul Vultureşti. Recunoaşte şi tu!

― Recunosc! Şi din cauza asta am atîtea reţineri. Este to­tuşi imposibil ca într-un asemenea document să se omită lucrul cel mai important şi anume locul unde se află cetatea. De-aceea am crezut la început şi mai cred şi acum că aici tre­buie să înceapă dezlegarea enigmei.

― Ar mai putea fi ceva, Lucia, mărturisi Dan cu oarecare regret. Dacă tretilogofătul a avut în cap alt Vultureşti? Mă

înţelegi? Dacă există un Vultureşti, cum să-ţi spun eu, mai veritabil decît ăsta al nostru.

― Imposibil! Nu poate fi altul!

― De ce? în ţara noastră sînt precis mai mulţi Vultureşti. Poate chiar în regiunea noastră.

― Nu cred că e vorba de alt Vultureşti. Din două motive, la fel de importante amîndouă: că există, totuşi, aici ruinele unei cetăţi şi că... aici aţi găsit documentul.

― Da! se văzu silit Dan să recunoască. Fir-ar să fie! Dar care-i atunci misterul?

― Poate l-au dezlegat Ursu şi Maria, că-i văd venind.

Frînţi de oboseală şi tîrîndu-şi picioarele cei doi se apropiau.

― Voi aţi găsit ceva? întrebă Maria la capătul puterilor.

― Cum s-ar spune nici voi n-aţi găsit! descoperi Lucia.

― Prin urmare ne-am lămurit... spuse Maria. Noi totuşi am descoperit ceva...

― Ce? sări Dan.

― Un adevăr, o certitudine, îl linişti Ursu.

― Care?

― Că în partea aia nu poate fi vorba de nici un castel, de nici o intrare, continuă Ursu.

― De ce? De unde eşti atît de sigur? atacă Dan mai departe.

― Pentru că unde-ar fi putut să fie nu este, răspunse Maria în locul lui Ursu, iar unde ar fi putut fi mai greu este ceva care arată că nu poate fi în nici un caz.

― Lasă jocurile de cuvinte! Spune mai clar! insistă Dan.

― Valea e pleşuvă şi nu pare să ascundă nici un mister. Iar în zona de pădure se află o cabană veche, cu urme proaspete de locuit, ceea ce înseamnă că au trecut prea des oameni pe-acolo, ca să nu fi descoperit vreo urmă, dacă ar fi existat vreun castel. Deci e clar.

― S-ar mai putea ceva, nu zic nu, adăugă Ursu. Dacă ajungem la concluzia că refugiul ăla, castelul ăla e sub pămînt, atunci ar putea să existe oriunde, numai că trebuie să dezvelim tot dealul.

― Sau să n-o credem pe prizoniera în alb! încheie Maria. Voi ce-aţi găsit?

― Ca şi voi...

― Adică aveţi şi voi o certitudine? întrebă Maria.

― Din păcate nu! răspunse Lucia. Singura concluzie la care am ajuns amîndoi se referă la document: acum mi se pare mult mai misterios şi mai enigmatic, nu atît de copilăros cum am crezut la început.

― Cum am crezut eu la început, sublinie Dan.

― Şi ce-i de făcut? întrebă Ursu.

― Nimic altceva decît să studiem mai bine documentul. Deocamdată.

Fiecare cu cîte o copie în mînă începu să citească de la cap la coadă şi de la coadă la cap documentul tainic al logofătului de divan Cristache Zogreanu. Şi cu cît îl citeau mai des şi mai pe îndelete, cu atît erau siliţi să recunoască, în sinea lor, că răposatul logofăt zăvorise în slove "cu neputinţă de desluşit" taina cetăţii Vulturilor.

Norocul lor era că mezinul eu păr de aur şi ochi trişti înainta cu o perseverenţă extraordinară pe urmele mesajului fetei în alb, şi că se apropia şi un alt eveniment de seamă, un eveniment salutar pentru situaţia în care se aflau cireşarii.

5

Tic n-o găsi acasă pe moaşă. I se spuse că e la maternitate. Clădirea cu scîncete se afla chiar în mijlocul satului, o clădire nouă, curată din care răzbătea un concert ascuţit. Prichin­delul, surprins parcă de înserarea care apăruse în aer, întrebă de moaşă, şi trebui să aştepte aproape jumătate de oră pînă ce se ivi în sala de aşteptare o femeie îmbrăcată în alb, şi atît de grasă că nu mai văzuse niciodată pînă atunci o altă femeie care să-i semene. Înainte ca el să deschidă gura, sări în faţa moaşei un bărbat de vreo 40 de ani:

― Ce e, ce e? întrebă el răvăşit de emoţie.

― Na! parcă-ai fi la primul copchil. Ce te repezi aşa? Nevastă-ta cică s-o cheme Aurora.

― Tot fată?

― Dar ce-i fi vrînd să rămîi cu cinci fete? Acum că ai şase, al şaptelea copil poate să fie băiat.

― Aşa spuneai şi data trecută.

― Nu cumva ăi fi supărat?

― Nu, că parcă e mai frumos un număr cu soţ. Dar ştii şi dumneata, ca tot bărbatul...

― N-ai nici o grijă. O să fie şi-un băiat.

Moaşa îl zări pe Tic şi se duse imediat la el.

― E urgent, urgent, sau se mai poate aştepta?

― Urgent! răspunse Tic fără să se gîndească, sau mai bine zis obsedat de gîndurile lui.

― Anico! ţipă moaşa. Pregăteşte-te. Va să zică e al cincilea pe ziua de azi. Nu-i nimic. Să crească ei sănătoşi. Şi zi-i! Ce-ai vrea să ai, soră sau frate?

Tic se dezmetici şi încercă să înlăture confuzia:

― Nu, că nu-i vorba de naştere, spuse el. Altceva.

― Iaca n-am avut noroc. Cînd să bat şi eu recordul. Dar despre ce-i vorba?

― O chestiune personală.

― Personală? Da' ce chestiune personală ai putea să ai tu, mă sfîrlează?

― Cu un pachet. Adică un pacheţel...

― Ce pachet? Adică ce pacheţel?

― Un pachet pe care l-aţi dat Pupezei...

― Ia te uită, domnule! Şi ce-i fi vrînd cu pachetul?

― Să-mi spuneţi cine vi l-a dat?

― Dar curios mai eşti, mă sfîrlează. Şi dacă te-aş întreba şi eu ceva?

Tic o sfecli. Tonul moaşei era prea autoritar:

― De unde vii, şi unde te duci?

― Din oraş şi mă-ntorc! răspunse în aceeaşi manieră prichindelul.

― Şi cînd vrei să te-ntorci?

― Acum! Adică după ce-mi spuneţi cine v-a dat pachetul.

― Aşa! Şi te interesează mult să afli cine mi-a dat pa­chetul?

― Foarte mult... chiar foarte mult... se rugă Tic.

Moaşa îl privi de sus:

― Trebuie să ai tu un interes mare, mă sfîrlează, dacă ai venit pînă aici pentru asta. Uite ce-i! Eu îţi spun cine mi l-a dat, dar vreau să te mai întreb ceva. Cu ce vrei să te întorci noaptea în oraş?

― Găsesc eu o ocazie... Cînd am venit, ehehei! cîte erau!

― Şi dacă nu găseşti nici o ocazie?

― De... M-oi descurca eu...

― Ia ascultă, sfîrlează! Ai pe cineva în sat?

― Am... un verişor... minţi Tic.

― Cum îl cheamă?

Isteţul o sfecli o clipă, apoi răspunse foarte degajat:

― Iliuţă... Un coleg cu nasul ca o pătlăgică...

― Iliuţă?! se miră moaşa. Ia uită-te! Păi stă chiar lîngă mine. Anico! Lasă pregătirile că deocamdată n-avem naştere. Dacă-i ceva, mă găseşti acasă. Atunci mergi la Iliuţă, te odih­neşti, dormi bine şi mîine dimineaţă îţi spun.

― Da, dar vedeţi, mi se pare...

― Ce ţi se pare?... Eşti gata? Vezi, mă sfîrlează, să nu mă răzgîndesc.

Tic n-avu ce face. O luă pe urmele moaşei străduindu-se în fel şi chip să găsească ceva care să-l salveze din situaţia jal­nică în care se afla. Moaşa însă se oprise în faţa unei case mari, frumoase, cu multă verdeaţă în jur.

― Intră tu întîi, mă sfîrlează.

― Ştiţi... dar Iliuţă nu ştiu dacă mă cunoaşte...

― Cum să nu te cunoască dacă ţi-i verişor şi coleg şi are nasul ca o pătlăgică?

Moaşa mai mult îl împinse în casă pe nenorocitul de Tic. Ţombi rămase afară, pe cerdac. Înăuntru, prichindelul dădu cu ochii de un băiat cam de seama lui pe care nu-l văzuse însă niciodată, nici măcar în vreo fotografie.

― Uite-l pe Iliuţă al tău. Noi îi cam spunem Petrică.

― Ca să fiu drept, se hotărî Tic, n-am spus chiar adevărul întreg.

― Ia uite! Dar ce-ai crezut vreo clipă că s-a prins minciuna? Dar deştept te mai crezi? Dac-ai fi ştiut că în valea asta sînt cel puţin o mie de copii de seama ta cărora eu le-am auzit primul scîncet, n-ai mai fi îndrăznit... Mamo! Vezi că avem musafiri în noaptea asta! Aşa-i! O să te joci cu Petrică, vă împrieteniţi voi repede, o să mîncaţi şi pe urmă: culcarea. Mîine dimineaţă o să afli ce vrei. Nu-ţi fie teamă că nu-mi place să mă bag în poveştile străinilor. Eşti mulţumit?

Tic nu ştia ce să răspundă. Moaşa auzi doar scîrţîitul porţii. Se repezi la uşă:

― Ce-i, Anico?

― Peste deal la Turturele. Acum a venit cu brişcă un flăcău. Zice că-i moare gravida de durere. Plînge ca o muiere...

― Ha, ha, ha! rîse moaşa... Abia învaţă să fie tată... Vas-că tot avem zi de record. Mamo! Da' pregăteşte-i o dată băiatului că-i flămînd. Şi voi ce vă uitaţi aşa unul la altul, parcă n-aţi fi amîndoi băieţi. Ia daţi-vă frumos mîna şi... găsiţi voi pe urmă ce să faceţi.

Abia termină de spus aceste cuvinte şi femeia cea mai grasă pe care Tic o văzuse vreodată coborî cu paşi nemaipomenit de sprinteni treptele casei.

― Dar straşnică mamă ai, măi Petrică! rosti Tic cu toată sinceritatea.

― Stai să vezi! răspunse celălalt şi se apucă să-i povestească musafirului neaşteptat o sumedenie de întîmplări extraor­dinare cu maică-sa.

CAPITOLUL XI

1

În domeniile castelului de marmură părea că nimic nu se schimbase. Aceeaşi tăcere grea, aceleaşi mişcări furişate, ca nişte alunecări, aceeaşi pîclă de taină care nu lăsa nici o rază limpede luminii de afară. Dar dincolo de pîclă, în spaţiile din marmură albă, nu mai erau toate aceleaşi. Cei trei păreau mai agitaţi, mai neliniştiţi. Mai ales omul cu cicatrice. Nu le ieşeau multe la socoteală. Răscoliseră cu ochi de lup şi cu încăpăţînare de cîrtiţă tot castelul dar nu descoperiseră nimic altceva. Şi nici unul din cei trei călători tăcuţi şi alunecoşi nu se putea împăca deloc cu gîndul că în castel nu se mai află nimic.

Şi mai era ceva care tulbura liniştea şi rosturile tainice ale domeniului de marmură: o patrulă militară poposise în preaj­ma Cetăţuiei. Slăbănogul le anunţa celorlalţi vestea:

― I-am auzit spunînd că vor veni aproape în fiecare zi încoace. Ceilalţi doi se uitară la el parcă neîncrezători. Viezurele clipi din ochi:

― Mi se pare că se cam îngroaşă povestea. Ar trebui să luăm şi noi măsuri.

― Am luat! anunţă sec omul cu cicatrice. Începînd de mîine se astupă intrarea şi nimeni nu mai iese în pădure fără să ştiu eu. Ceilalţi doi încuviinţară în tăcere. Îl cunoşteau de mult timp şi ştiau că hotărîrile lui sînt bine chibzuite. Omul cu ochii de viezure întrebă:

― Oare nu este şi o altă ieşire? Tot pentru caz de primejdie... Să nu se fi gîndit nimeni la o asemenea eventualitate?

― Nu se poate să nu fie! se răsti omul cu cicatrice. Dar n-o găsim noi, aşa cum nu găsim multe altele. Timpul însă nu ne mai este prielnic. Trebuie să ne grăbim, să nu mai pierdem nici un minut.

― Unde să mai căutăm? întrebă slăbănogul. În ce cameră?

― Peste tot! Încă o data şi încă o dată. Şi iar de la capăt! Vocea şefului era fermă şi dură:

― Fiecare să cerceteze o cameră! continuă el. Cu vîrful cuţitului şi cu acul...

― Şi fata? întrebă cel cu ochii de viezure.

Omul cu cicatrice îl săgeta cu privirea. Parcă-i aşteptase întrebarea. Şi întrebarea îl mînia şi-i amintea o descoperirire întâmplătoare făcută cu cîteva minute mai înainte. Sosise momentul izbiturii. Scoase din buzunar un obiect pe care-l ţinu cîndva în pumnul său uriaş:

― Parc-am luat cîndva o hotărîre cu fata! Am căzut toţi de acord s-o ţinem închisă şi sub pază sigură. A fost vorba că ni­meni nu va călca hotărîrea. Atunci ce-nseamnă asta?

Deschise brusc pumnul şi plimbă sub nasul celor doi un pacheţel de hîrtie. Parcă un obiect tare fusese înfăşurat în hîrtie. Omul cu ochii de viezure se cutremură. Ştia că pier­duse pacheţelul. Dar nu ştia în mîinile cui se afla.

― Nu... dar... Începu el să se bîlbîie.

Vocea şefului deveni dinadins aspră şi tăioasă:

― Am luat sau nu o hotărîre?

― Da!... recunoscu cel căruia i se adresase întrebarea.

Vocea şi mai ales atitudinea lui erau supuse, speriate şi asta îl mai înmuie pe omul cu cicatrice:

― Fiecare lucru la timpul lui. De ce vă grăbiţi? Vreţi să stricăm totul? Orice gest nesăbuit poate duce la consecinţe crunte. Scurt: N-am nevoie de tulburări! În privinţa asta nu admit nici o încălcare!

Aruncă apoi pachetul pe un pat de campanie, lîngă omul cu ochii de viezure. Vinovatul nu-i suportă privirea grea. Dar vorbele pe care le auzi parcă îl mai liniştiră:

― Nu mă interesează al cui e pachetul, nici ce conţine. N-am obiceiul să suspectez pe nimeni. Dar atunci cînd simt că se întrece măsura... Cred că mă cunoaşteţi...

Ameninţarea îi înfioră pe ceilalţi. Iar omul cu ochii de viezure simţi şiroaie de sudoare pe spate auzind din nou vocea şefului:

― Sper că toate monezile sînt la loc. Ia să facem un control! Din doi paşi ajunse la firidă. Cu o mînă scotea fişicurile din tainiţă, iar cu cealaltă rupea în buzunar hîrtiile care erau des­tinate cireşarilor; le rupse cu puterea unor gheare şi nu-şi reveni din emoţie decît în clipa cînd simţi metalul în palmă. Porni apoi spre şef cu mîinile împreunate ca un căuş. Omul cu cicatrice luă, una cîte una, monezile din căuş, le mai numără o dată, apoi se uită ţintă în ochii celui care i le adusese:

― Bine! Şaizeci! Pune-le la loc. Trebuie să le găsim pe cele­lalte, trebuie să găsim alte bogăţii pe lîngă care monezile vor fi nişte fleacuri. Gata! Începem!

După cîteva clipe, cei trei căutători ieşiră din bîrlogul lor, fiecare înarmat cu ciocane, vergele de fier, cuţitaşe şi toporişti.

2

Dar şi prizoniera în alb era chinuită de nelinişti şi frămîntări. Întîrzierea cireşarilor n-o mai întrista. Era ca amintirea unui gînd frumos. Alte spaime îi fulgerau clipele vii şi visele: cireşarii nu vor mai sosi niciodată în castelul ei, sau vor poposi în apropierea lui atunci cînd va fi prea tîrziu. Ultima ei întîlnire cu omul cu cicatrice îi lăsase această convingere neagră, bol­navă. Dacă n-ar exista în lume acest: "prea tîrziu"! Ploua cu tristeţi în camera ei cu străluciri albe.

Ca să-şi învingă tristeţea, încercă să-şi găsească preocupări care să-i absoarbă toate gîndurile, care s-o chinuie cu întrebări îndepărtate, incolore, gratuite. Începuse să-şi scrie jurnalul; primele cuvinte le scrisese în ziua cînd Philippe îi salvase viaţa, în ziua cînd se plînsese lui Philippe de cruzimea omului cu cica­trice. Şi dăruia ore întregi jurnalului ca unui prieten intim care-i primea docil toate gîndurile şi tresăririle. Dar paginile începeau să se umple tot mai greu. Fata în alb nu mai visa. Şi ceea ce nu se visează e atît de greu de aşternut pe hîrtie!

Prizoniera ştia tot ce se întîmplă cu cei trei călători, tot ce fac şi tot ce găsesc. Castelul nu mai avea taine pentru ea. Ştia că găsiseră monezi de aur, ştia unde le găsiseră. Bănuia că în încăperile castelului se mai află locuri tainice pe care le cău­tau cu disperare cei trei. De ce să nu caute şi ea? Oare putea să existe preocupare mai obsedantă decît aceea de a căuta şi a descoperi locuri şi lucruri tainice?

Calea spre firidă îi era divulgată de urmele unor degete lungi pe praful marmurei. Cei trei, disperaţi, uitaseră în gra­ba lor să şteargă urmele. Prizoniera se cocoţă în firidă şi începu să bată cu un creion în pătrăţelele mici de marmură care căptuşeau interiorul întunecos. Una din plăcuţe scoase un sunet deosebit şi fata în alb descoperi astfel mica tainiţă... din nefericire goală şi umblată. Îşi continuă cercetările şi în alte spaţii şi pe alte suprafeţe ale camerei. Dar cu toate stră­daniile ei nu mai găsi nici o ascunzătoare. Reveni iarăşi în firidă, încă o dată şi încă o dată şi pînă la urmă descoperi şi cea de a doua tainiţă. Tot goală ca şi prima.

Prizoniera, înfierbîntată de fantezii renăscute, nu căuta numai monezi sau numai intrări secrete. Căuta şi documente vechi prăfuite, care să mărturisească vechimea şi istoria Castelului celor două cruci. Acest gînd o făcea să observe şi să cerceteze spaţiile neînsemnate, cele mai mici crăpături, şi mai ales plăcuţele de marmură din firidă. Îşi petrecea o parte din vreme în faţa nişei cu două tainiţe. Şi gîndurile, gîndurile cele mai îndrăzneţe o bîntuiau. Ambele cuburi erau goale... Dar uşiţele care închideau cuburile? În cea de a doua uşiţă, în grosimea ei care dintr-o dată deveni ciudată descoperi, între două scoarţe galbene şi roase, o foaie de pergament, şi ea rănită de vreme. Despicătura din uşiţă fusese lucrată cu multă fineţe. Foile de pergament aveau parcă rolul să umple cu precizie golurile. Foaia din mijloc era plină de litere chiri­lice. Dar prizoniera cunoştea atît de bine alfabetul chirilic...

Sări jos din firidă cu foile de hîrtie în mînă şi, ţopăind de bucurie, începu să i se destăinuie lui Philippe:

― Philippe, dragul meu! Cine ştie peste ce comori nemaipo­menite am dat aici? Vrei să ne apucăm cuminţi de lucru? Încetul cu încetul...

Şi prizoniera se apucă să traducă vechiul manuscris. Uitase de odihnă, de somn, de mîncare. Nu ştia decît de manuscris. Cel care-l scrisese parcă n-ar fi ştiut bine limba... sau... Fata în alb înţelese că documentul era cifrat. Îl traduse cuvînt cu cuvînt dar sensul traducerii i se păru obscur şi neinteligibil.

― Philippe! prostuţule... Ce taină se ascunde în această hîrtie? Ah, dac-ai putea să mă ajuţi! Philippe, Philippe...

Prizoniera înţelese mult mai tîrziu că textul peste care dă­duse era compus din cuvinte de bază şi din cuvinte fără nici un rost. Toată strădania ei era să le deosebească pe unele de altele. În forma în care-l găsise documentul părea absurd. Era o încîlcire supărătoare de fraze religioase.

Iată transcrierea corectă pe care o făcuse fata în alb:

"Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gîndim la comoara pe care-o ascunde cine oare decît sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oa­menii că mîntuirea se află ascunsă în crucea cea mare. Iar cînd vom fi şi mai nenorociţi, doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea dintîi. Iar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o răscumpere. Şi iar a doua oară cu gîndul măcar s-o gîndească nu va fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dînsa precum zic unii se. află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. Iară pe fiara fioroasă pe-afară prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n făptură? În van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu aiurea şi doară documentul cel tainic din cartea sfîntă ni-l va arăta. Şi el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere. Dar numai în credinţă i se arată intrarea cea mare aceluia care din toţi muritorii o merită. Căci acela care cu agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii noastre a tuturor".

Cu cît fata în alb îl citea mai des, cu atît absurdul textului devenea mai evident. Făcu fel de fel de încercări, eliminînd cuvinte, adăugind altele, schimbînd ordinea rîndurilor, a cu­vintelor, dar nu ajunse la nici un rezultat. Atunci care putea fi cheia lui? Trebuia să aibă o cheie. Disperată începu să-l citească rar şi cu voce tare lui Philippe:

― Ajută-mă, prostuţule, nu ştiu cum să mă descurc...

"Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gîndim la comoara pe care-o ascunde cine oare decît Sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă..."

Fata în alb avu inspiraţia salutară să-i citească lui Philippe textul cu glas tare, parcă pentru a-şi auzi şi ea vo­cea. Philippe, smerit, o asculta cu atenţie. După primele trei rînduri, prizoniera tresări... O luă de la capăt, şi încă o dată, apoi sări în sus de bucurie:

― Philippe, dragul meu, am găsit! Ce simplu, ce copilăresc!

Dar Philippe nu cunoştea nici o altă limbă decît limba pisoilor, aşa că nu află imediat taina fetei în alb. Un singur lucru era în puterea lui: să-şi ciulească urechile. Şi ascultă cucernic vocea fetei în alb şi i se păru pisoiului că nu mai suna ca înainte, ci parcă altfel. Vorbirea fetei se asemăna într-un fel cu torsul său.

3

Tic se sculă vesel şi odihnit. Dimineaţa era frumoasă şi senină, adia un vînt răcoros care nu putea decît să sporească hotărîrea prichindelului de a porni imediat în căutarea noului mesager. Îl lăsă pe Petrică să doarmă şi ieşi afară, pentru a vedea, chipurile, cum se odihnise Ţombi. Moaşa îi pricepu manevra şi veni în întîmpinarea lui:

― Cam devreme, mă sfîrlează, şi cum de-ai avut inima să-l laşi pe Iliuţă să doarmă...

― L-am ţinut atîta cu vorba aseară...

― Aha! Şi acum ce gînduri ai? Chiar vrei să pleci spre Călţunu? Dis-de-dimineaţă...?

― Călţunu?

― Da! Păi nu acolo vrei să te duci?

― Aha! exclamă Tic la rîndul său. De acolo aţi primit pacheţelul?

― Nu de-acolo, dar mi l-a dat un om de-acolo.

― Şi nu vreţi să-mi spuneţi cum îl cheamă...

― Dacă ţii morţiş, îţi spun. Dar mai întîi trebuie să mănînci şi pe urmă...

Tic se uită speriat spre femeie. Cine ştie ce i-a mai trăznit prin cap? se îngrozi el.

― Pe urmă trebuie să-mi făgăduieşti ceva. Dacă te-apucă iar noaptea pe-aici, nu-l mai cauţi pe Iliuţă ci vii de-a dreptul la Petrişor. Da?

― Da! răsuflă prichindelul uşurat. Acum îmi spuneţi?

― Oleacă de zăbavă. Mamo! Gata laptele? Că e pe cale să plece musafirul şi n-aş vrea deloc să plece flămînd.

― Gata! se auzi o voce din casă. Numai să poftească...

― Atunci hai să mîncăm! îl invită moaşa cea grasă.

Tic mîncă în tăcere, cu poftă. După masă, bătrîna aduse o bucăţoaică de caş, un braţ de ceapă verde, vreo cinci ouă, vreo cinci roşii, mari cum nu văzuse nici la expoziţie în oraş, un cîrnat de vreo doi metri şi o halcă de pîine cu care s-ar fi putut sătura jumătate de sat.

― Să le pui, mămucă, în traistă că pînă la Călţunu e drum lung şi te-o apuca foamea...

Speriat că noul sat o fi pe undeva pe la capătul ţării, Tic se şi repezi cu întrebarea:

― Da-i mult pînă la Călţunu?

― Păi sînt poate mai bine de cinci kilometri... răspunse băbuţa în timp ce aranja gospodăreşte bucatele în raniţa lui Tic.

Moaşa se îndeletnicea cu a urmări schimbările la faţă ale musafirului, dar miloasă cum era nu-i mai lungi nerăbdarea.

―Atunci să ne-nţelegem. Întrebi la Călţunu de Ghiţă Saftu. Vezi că-i om cam sălbatic. El mi-a dat pachetul. Dacă nu se poartă ca omul îi spui că te-am trimis eu. Zici aşa cum îţi spun eu: "Moş Saftule, Paruşoaica m-a trimis la matale". Aşa să-i strigi, dacă îţi lasă răgaz.

― Şi dacă...

― Dacă-i spui aşa afli ce vrei. Acum: drum bun că trebuie să fug la dispensar. Şi să nu uiţi să treci la înapoiere pe la Petrică. Nu, nu. Lasă-l să doarmă... Lasă-l...

― Sărut mîna şi nu ştiu cum să vă mulţumesc...

― Ia uită-te, sfîrleaza! Nici n-a apucat bine să intre în casa mea şi se şi gîndeşte la mulţumiri! La drum!

Tic îşi puse raniţa pe spate, îi făcu semn lui Ţombi şi ieşi totuşi cu paşi grăbiţi din casa cea mare şi primitoare. Cine ştie ce-l mai aştepta şi acolo, la Călţunu?! Firul mesajului părea că nu se mai termină niciodată. Fata în alb îl chema însă cu atîta putere, că prichindelul ar fi fost în stare să meargă pînă la capătul lumii pentru a-i afla castelul în care era ţinută prizonieră.

Imaginea fetei în alb îl însoţi pe micul cutezător tot timpul drumului. Nici nu încerca să se despartă de ea. Era lîngă el, aproape de el, la fel de aproape ca în seara aceea la meci cînd îi ţipase în ureche cu atîta răutate. Era tăcută atunci, şi faţa i se făcuse de ceară, dar parcă văzuse şi un licăr ciudat în ochii ei. Cum de-şi amintea totul atît de limpede?... Oare o durea ceva, sau o încolţise vreo spaimă aşa cum începea să-l încolţească pe el?... Şi Tic îşi iuţi paşii gîndindu-se că poate merge pentru a însenina un chip foarte trist.

Satul în care pătrunse era mic, azvîrlit într-o vale ră­coroasă şi pierdut parcă într-o pădure de pomi fructiferi. Cineva îi arătă casa lui Ghiţă Saftu şi-l urmări curios cu privirea. Tic bătu la poartă cu oarecare sfială. De după o şură se ivi un bărbat a cărui înfăţişare îl zăpăci pe cireşar. Deşi era un uriaş, omul părea scund din cauza umerilor care i se lăţeau la nesfîrşit. Prichindelul avea impresia că omul din faţa lui e cel puţin la fel de lat în spate pe cît e de înalt. Nu mai văzuse niciodată un altul mai voinic. Purta pe cap o căciu­lă uriaşă care i se lăsase pînă la sprîncene, nişte sprîncene, negre şi arcuite, dar mai ales încruntate:

― Ce vrei, mă bîrzoiule, la casa omului? îl întîmpină o voce groasă şi deloc prietenoasă. Mi-ai speriat orătăniile!

― M-a trimis...

― Cine te-a trimis, mă, la mine! Ia-ţi tălpăşiţa, mă, pînă nu strănut. M-auzi?

Ultima vorbă o rosti cu atîta putere că zornăiră ferestrele ca­sei şi cîţiva ţînci care se jucau pe uliţă o tuliră repede în ogrăzi.

― Moş Saftule... se grăbi Tic să recite fraza magică, dar colosul nu-i lăsă timp:

― Ce moş, mă tontule? Mă!

În clipa aceea colosul ajunse la poartă. Dar şi Tic explodă:

― Paruşoaica m-a trimis la matale!

Într-adevăr: vorbe magice. Chipul colosului se însenină într-o clipită:

― Aha! Păi de ce n-ai spus de la-nceput? Hai, vino-năuntru. Şi zi-i aşa, te-a trimis Paraşoaica. Şi cam ce-ai vrea tu?

― Să-mi spuneţi de la cine aţi primit pachetul acela pe care i l-aţi dat ei.

― Aha! Păi pe beţivul ăla nu l-am văzut niciodată în viaţa mea. Nu ştia măcar în ce zi se află. M-a întrebat pe mine dacă-i sîmbătă sau duminică. Şi cînd a aflat că-i sîmbătă a spus că se întoarce din nou la botez. Atunci mi-a dat pachetul.

Moş Saftu vorbea cu voce atît de blîndă că parcă ungea auzul.

― Şi chiar nu l-aţi văzut niciodată?

― Da' să-l ia dracu' de beţiv! Un' să-l văd? Că eu la crîşmă nu m-am dus în viaţa mea. Eu beau acasă. Ce mi-ar ajunge mie o crîşmă!?... Da' poate l-o fi cunoscut vreunul cu care a băut la botez.

― Poate vă amintiţi cum arăta...

― Ca un nătărău. Parcă-i mutase cineva falca din loc. Sau poate aşa avea el obiceiul să rînjească. Nu arăta a fi din sat şi nici măcar din satele megieşe. Asta fără doar şi poate... Stai, stai, stai, flăcăuaşule. Purta el nişte pantofi roşii, dar roşii ca ouăle de Paşti. Aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea. O haimana fără rost... Altceva...? Ce să-ţi mai spun? Te omeneşti că pachetul o fi fost de furat.

― Nu! se opuse Tic. Dar trebuie neapărat să aflu cine i l-a dat.

― Dacă asta-ţi trebuie, atunci te-nvăţ eu ce să faci. Mergi la baba Aglaia, peste drum de biserică, ş-o-ntrebi pe aia. Că aia ştie şi de cîte ori am strănutat eu azi-noapte, şi cîtă apă a băut de dimineaţă pîn-acum taurul comunal, şi cîţi pui au scos capul din găoace acum un ceas sub cloşca Cîrnăţoaiei.

― Nu-i rea? se interesă practic micul păţit.

― O să-ncerce ea să te descoase dar tu să-i spui că moş Saftu vrea să ştie... şi-i spui ceea ce vrei tu să ştii...

― Dacă n-o să vrea? C-am mai dat peste una...

Moş Saftu se uită la Tic, apoi îşi întoarse faţa spre răsărit şi prichindelul îi auzi vorbele bubuind ca nişte tunete prăvălite din văzduh:

― Fă Aglaio! Vezi că trimit un băietan la tine cu o vorbă... Acum poţi să te duci fără teamă, îşi linişti el musafirul.

Tic îi mulţumi şi porni către biserică. Baba Aglaia însă nu era acasă. Era undeva la capătul satului, dar auzise vocea lui moş Saftu şi se îndrepta cu paşi de struţ spre casă. Prichin­delul profită de absenţa babei şi se duse pînă la oficiul poştal de unde expedie: "Încă nu am dat de capătul firului dar nu cred să mai fie mult stop Vă ţin la curent. Tic".

4

La Vultureşti, cireşarii, în clipele lor de răgaz, aşteptau cu înfrigurare apariţia lui Tic sau măcar un semn oarecare de la el. Dar clipele de răgaz erau atît de puţine! Tot timpul şi toate preocupările lor erau dedicate descifrării documentului. O vreme întreprinseră cercetări în jurul izvorului. Era în tex­tul vechi o frază care suna astfel: "apoi, oprindu-te la izvor şi la sfînta duminică, împerechezi doi de unu şi numeri trei brazi"... Căutară peste tot în jurul izvorului dar nu găsiră nimic, nici măcar un bolovan aruncat la întîmplare. Lucia încercă, la un moment dat, să interpreteze numeric textul.

― Ia să scoatem toate cifrele concrete pe care le conţine tex­tul! spuse ea.

― Mai întîi avem cei patru stînjeni, îşi aminti Dan la iuţeală. Îi transformăm în paşi, în metri, în ce?

― Stai, stai, Dan! îl opri Maria. Înaintea stînjenilor avem cele zece porunci şi cifrele a cincea şi a noua. Şi după stînjeni cele patru evanghelii. Nu zice într-un loc "te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile"?

― Şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu, adică douăzeci, spuse Lucia care cunoştea documentul pe de rost. Dar mi se pare că Dan a cam nimerit-o. Ce facem cu cifrele astea? Ce reprezintă ele? Distanţe?

― Dar dacă reprezintă litere? îşi dădu cu părerea Ursu.

― Litere?! se miră Lucia. Să-ncercăm! Să luăm frază cu frază.

― În prima n-avem nici o indicaţie de cifră - începu Maria. Nici într-a doua, nici într-a treia. Va să zică într-a patra... Notează, Dan: 10, 5, 9... Apoi 4, apoi 2, apoi 4, apoi 2.

― Care 2? întrebă Dan.

― Cele două porunci din fraza a şasea...

― Aha! Apoi 10 şi 1 şi 10 fără 1. Cum le interpretăm? 11 şi 9 sau 10, 1, 10, 1.

― Şi aşa şi aşa! propuse Lucia. Să iasă ceva cu sens şi ve­dem noi. Măcar să reuşim să le transformăm în ceva...

În cîteva minute scoaseră toate cifrele din text. Dan se repezi să le interpreteze după alfabet. Va să zică 10 este J, 5 este E, 9 e I...

― În ce alfabet? întrebă Lucia...

― Cum în ce alfabet? Aoleu, mamă dragă, descoperi Dan. Trebuie să găsim corespondenţele cifrelor în alfabetul chirilic. Cine-l ştie?

― E o prostie! se opuse Maria. E o pierdere de timp idioată. Nu poţi să scrii o taină cu primele zece litere ale alfabetului. Fiindcă nici o cifră nu trece de zece.

După o clipă de surpriză, acceptară toţi, fără rezerve, re­marca făcută de Maria.

― Ce vulpoi o fi fost la vremea lui tretilogofătul! recunoscu Dan. Oare nu cumva o fi vrut să-şi bată joc de oameni?

― Numai asta nu! demonstra Lucia. N-ar fi fost ascuns cu atîta grijă documentul. Staţi! Voi aţi cercetat bine încăperea în care l-aţi găsit?

― Podeaua, pereţii, toate ungherele, palmă cu palmă, răspunse Dan. L-am căutat şi la cub, nu numai la pătrat, adică şi-n relief nu numai la suprafaţă...

― Dar plafonul? întrebă Lucia.

― Plafonul!? se miră Ursu. Nu, şi nici zidul unde-i uşa. Dar nu văd unde-ar putea să ducă... Zidul cu uşa e închis, e zid şi pe dinafară, iar plafonul se mărgineşte cu coasta dealului... Ştiu eu? Poate că ar fi bine să mai scotocim puţintel pe-acolo. Mă gîndesc şi eu acum la plafon... Dealul face un unghi destul de curios... Mergem?

Cireşarii îşi puseră de data aceasta toată nădejdea în încăperea aceea mică şi întunecoasă. Toţi intrară în ea şi o lu­minară cu toate lanternele. Izbiră cu cazmaua în plafon, peste tot locul, dar zadarnic. Izbiră şi în zidul în care se afla uşa. În dreapta nimic, dar în stînga...

― Sună a gol!!! ţipă Dan. Ursule! Intrarea!

Ursu lovi în continuare cu colţul tîrnăcopului, încet şi meticulos, şi în cîteva secunde reuşi să stabilească foarte precis contururile suprafeţei care răsuna a gol. Ceilalţi urmăreau cu inima la gură mişcările lui Ursu. Conturul zgîriat pe zid era destul de mare şi de forma unui pătrat cu latura cam de trei sferturi de metru.

― E precis o intrare! anunţă Ursu. Nu cred să fi fost se­cretă la vremea ei, şi nu pot să înţeleg de ce a fost zidită...

― Putem sparge zidul? întrebă Maria.

― Cred că e o coajă foarte subţire de zid, o linişti Ursu. Ră­sună prea puternic a gol. Daţi-vă la o parte.

Ursu începu să lovească uşor cu ciocul de fier al tîrnăcopului. Dar el însuşi fu uimit cînd, după o pojghiţă subţire de mortar, cazmaua întîlni în cale metal.

― Prin urmare e tot o intrare secretă, Ursule! se bucură Dan.

Noua descoperire nu îngreună munca lui Ursu ci mai de­grabă i-o uşură. Găsi o crăpătură între zid şi metal, vîrî acolo colţul cazmalei şi trase cu putere. Capacul de fier se des­prinse din zid oferind privirilor nu o scobitură laterală cum se aşteptau toţi ci una în adîncime. Aveau de fapt în faţa lor o intrare sub formă de puţ.

― Formidabil! strigă Dan. Aţi văzut? Tot aici la Vultureşti e misterul. Lucia! Meriţi un sărut de la cine ştiu eu...

Lucia nu luă în seamă ultimele cuvite ale lui Dan şi nici nu-l văzu pe Ursu înroşindu-şe, deoarece vlăjganul îşi co-borîse capul în puţ căutînd să distingă ceva în adîncimi.

― Are trepte de fier adică... adică nişte mînere, spuse el, după ce îşi scoase capul înroşit de aplecare din deschizătură. Eu cobor.

― Stai! îl opri Lucia cu cel mai poruncitor ton din lume. Cum o să cobori aşa? Dacă vreo treaptă... şi închise ochii pen­tru a-şi alunga gîndul. Nu! Te legăm cu frînghia.

Ursu se supuse întocmai poruncii primei dintre egali, care devenise între timp hotărîre prin aprobarea mutuală a celor­lalţi. Se lăsă legat imediat sub braţe printr-un nod pe care tot el şi-l pregăti, un nod care nu-i stingherea mişcările şi care se strîngea numai atunci cînd îl trăgea o greutate. Îşi luă cu dînsul lanterna, un ciocănel, o vergea de fier, o secure şi un cuţitaş. Frînghia avea vreo 20 de metri şi asta îi linişti pe toţi.

Ursu începu coborîrea... Cei de sus dădeau drumul la frînghie cu mare grijă. După primii metri de coborîş, după ce-şi lăsă raza lanternei în jos, Ursu înţelese că nu-i va ajunge frînghia. Puţul era mai adînc de 20 de metri. Se oprea la fiecare treaptă pentru a cer­ceta zidul puţului, adică întreaga suprafaţă cilindrică din jurul lui, cu lanterna, cu ciocănelul şi cu vergeaua. Voia să se convingă definitiv că nesfîrşitul cilindru de piatră nu ascunde altă intrare secretă, capătul vreunui gang sau cine ştie ce altceva. Zidul însă părea că nu are nici o taină. Treaptă după treaptă, Ursu repetă migăloasele lui cercetări. Aerul se împuţinase. Ajunsese în locul unde, după calculele lui, nu mai era mult pînă să se termine frînghia. Lumina lanternei arăta parcă o cotitură a puţului. Mînerele de fier, deşi pe alocuri se clătinau, dovedeau însă rezis­tenţă... Îşi desprinse cu mişcări lente frînghia din jurul trunchiului, o legă de un mîner şi fără să mai aştepte îşi puse în aplicare gîndul temerar care-i venise mai de mult în minte.

Coborî cu cea mai mare băgare de seamă şi se opri la fiecare treaptă pentru a studia în continuare zidul puţului. Nimic... Ajunse şi în locul unde i se păruse că zidul face o cotitură. Nu era decît o scobitură în zid. Acolo se terminau mînerele de fier, iar cîţiva metri mai jos se termina şi puţul. Ursu nu mai avea nici o îndoială: ceea ce credeau toţi că e o intrare secretă nu era decît un puţ veritabil. Adică fusese, la vremea lui, un puţ. Poate chiar o fîntînă tăinuită pentru aprovizionarea cetăţii în caz de primejdii. Urmele de eroziune de pe pereţi şi puzderia de cioburi din fundul puţului erau dovezi de netăgăduit.

Vlăjganul se chinui să scoată o piatră mare din zid şi după ce izbuti o azvîrli cu putere în jos. Voia să se convingă că fundul puţului nu e înşelător. Bolovanul scoase un zgomot greoi, înfun­dat şi foarte apropiat. După ce mai lumină o dată cu lanterna fundul puţului pentru a calcula distanţa precisă şi a determina locul precis unde se afla bolovanul, Ursu băgă lanterna în buzu­nar, îşi eliberă mîinile şi sări în gol pe întuneric.

Calculul pe care-l făcuse Ursu fusese de o precizie salutară. Atingerea pămîntului şi flexiunea se produseră în acelaşi timp. După ce îşi restabili echilibrul şi aprinse lanterna, vlăjganul îşi descoperi piciorul stîng la cîţiva milimetri de bolovan. Cîţiva milimetri mai la stînga şi căzătura, cu toate urmările ei nenorocite, ar fi fost inevitabilă. Ursu mai sărise o dată pe întuneric, de la o înălţime mult mai mică şi cunoştea foarte bine senzaţiile şi urmările unei astfel de sărituri. Puţul nu avea însă nici un secret înăuntrul lui, de la gură şi pînă la fund. Secretul era însuşi el, existenţa lui acolo, deasupra cetăţii, existenţa lui tăinuită. Era un puţ foarte adînc, secat în întregime şi care, fără îndoială, nu slujise la altceva decît la aprovizionarea cu apă a cetăţii. Ursu oftă. N-avea nici un rost să-şi mai piardă timpul acolo. Săpă cu ajutorul ciocănaşului cîteva găuri în pereţii tari ai cilindrului de piatră, îşi fixă vîrfurile picioarelor în ele, mai făcu un rînd de găuri şi ajunse cu mîinile la mînerele de fier. Se caţără cu dibăcie pînă la frînghie, şi-o prinse de trunchi şi începu urcuşul cel permis. Nevoia de aer proaspăt îl amuţi cîteva clipe, acolo sus, ba chiar îl obligă să părăsească, fără regrete, încăperea tăinuită. Se întinse cît era de lung, cu spatele pe iarbă. Şi abia după ce trase cîteva guri de aer proaspăt, anunţă rezultatul explorării:

― Nimic, dar nimic din ăla solid.

― Nu cred! se îndoi Dan. Vrei să ne faci o surpriză...

― Aş vrea şi eu, spuse Ursu rîzînd, dar din păcate intrarea noastră secretă nu-i decît un puţ secret, un puţ cît se poate de veritabil.

― Ai cercetat bine pereţii? La fiecare treaptă?

― Da! răspunse vlăjganul fără şovăială.

― Şi fundul? sări Maria.

― Şi fundul!

― Ce adîncime are? întrebă Dan.

― Cam 30 de metri...

― Cît? sări Lucia. Parcă n-am auzit bine...

― Trei-zeci! silabisi Ursu. Dar abia după ce răspunse a doua oară înţelese ce anume o făcuse pe Lucia să repete întrebarea: Adică... douăzeci plus zece. 20 şi 10, cum ar spune documentul, încercă el să glumească.

― Atunci de ce te-ai lăudat c-ai cercetat şi fundul? îl luă Dan la rost.

― Am coborît şi pe trepte, fără frînghie. Erau solide, rezis­tente, ce mai.

― Pînă unde mergeau treptele? azvîrli Lucia o nouă între­bare răutăcioasă.

― Pînă-n fund! răspunse Ursu prompt.

― Atunci nu-mi ies calculele... spuse Lucia cam cu părere de rău.

― Care calcule? întrebă la rîndul său Ursu.

― Nişte cifre din document...

Ceilalţi făcură ochii mari. O frază din document spunea: "Apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te opreşti"... Dar Lucia nu se gîndise la fraza aceea. Încerca o manevră cu un scop meschin.

― De fapt nu erau chiar treizeci, ci numai 25, preciză Ursu.

― Şi la ce distanţă una de alta? muşcă din nou Lucia.

― Cam la un metru...

― Ura! exclamă Dan. Atunci mai avem şanse, Ursule! De ce-ai spus c-ai cercetat şi fundul puţului. Tu crezi că se vede chiar totul cu lanterna? Dacă găsim acolo capătul unui coridor subteran?

― Nu-i nici un capăt! răspunse Ursu sec. Am ajuns pînă-n fund. Puţul e puţ şi gata! Poftim o bucată de ceramică, de la o oală spartă, de pe fund.

― Cum ai ajuns acolo? se miră Maria.

― Erau... am săpat nişte găuri în zid, pe cuvîntul meu...

― Am găsit! îl salvă Dan fără să vrea. Puţul trebuie să fie izvorul despre care vorbeşte documentul. După fraza cu treptele nu vine fraza cu izvorul? "Oprindu-te apoi la izvor..."

― Nu! îl tempera Maria. Dar poate c-a văzut Ursu vreo pă­dure de bozii înainte de a ajunge în fundul puţului, adică la izvor. După trepte nu vine fraza: "apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii..."? Unde-i pădurea? La mijlocul fîntînii!

― Poate că de-aceea l-au ucis pe tretilogofăt... se răzbună Dan. Pentru că a încîlcit prea tare documentul... Eu unul mă dau bătut, îmi plezneşte capul, nu mai pot...

― Bravo!

Exclamaţia aceasta, puţin dojenitoare, puţin veselă, n-o scosese nici unul din cei patru cireşari cocoţaţi pe coasta dealului. Tresărind, coborîră toţi privirile şi ochii lor uimiţi întîlniră o fiinţă de care poate nu avuseseră niciodată mai multă nevoie. De jos, de la poalele dealului, îi privea rîzînd, cu mîinile în şolduri, un băiat înalt, cu figura bronzată, cu că­maşa în mînă şi cu maioul de pe el leoarcă de sudoare. Victor!

5

La Călţunu, în căsuţa strîmtă de peste drum de biserică, Tic asculta spusele unei bătrîne cu faţa plină de zbîrcituri, cu nasul ca un cioc de uliu şi cu nişte ochi care-i jucau în cap ca nişte mărgele.

― Şi ce vrea bivolu acela de Saftu, măiculiţă?

― Să aflaţi cine-i beţivanul necunoscut care i-a dat pacheţelul...

― Scîrba aia care nu ştia dacă-i sîmbătă sau duminică?

― Întocmai! spuse Tic fără să se mai mire.

― Mare lucru! Apoi prăpăditul ăla cu pantofi ca zgorghina nu-i de pe-aici, adică o fi fost el pe-aici o dată, da'amu-i la Bu­cureşti. Face pungăşii prin obor. Un terchea-berchea, doi lei părăchea... Păscuţă Gîtlan îi zice.

― A plecat? întrebă Tic înspăimîntîndu-se.

― Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Ba a trimis şi-o epis­tolă din Bucureşti prin care cere nişte acte de la primărie.

― Aoleu! se vaită prichindelul. Dar cine o fi putut să-i dea pachetul?

― Păi să vedem cu cine-a băut, se cufundă baba în amintiri. Dimineaţa a băut la cooperativă cu băieţii lui Todiriţă Dascălu. Cu crăcănatul ăla de Maftei şi fonfăitul ăla de Stăniţă. Pînă pe la vreo două-ş-pe. P-ormă a trecut pe la Iordache, sfrijitul ăla de lîngă cimitir, ş-a mai supt ş-acolo vreun sfert de rachiu, că mai mult nu scoate sfrijitul pe degeaba; apoi a prînzit la Scălămbău, aşa-i zicem noi lu Niţă a lui Truţu; acolo să fi băut vreo trei, pa­tru kile de terază; p-ormă a trecut pe la Aniţa, văduva lui Nichifor crîşmarul, cucuiata aia, n-ar mai ţine-o pămîntul şi alţii, dar n-a găsit-o acasă, aşa că s-a dus iar la cooperativă unde s-a-nhăitat vreo două ceasuri la bere cu hîrşîitul de Stelian, finu lui Bucă Preda, învăţătorul. Cic-au băut vreo opt-şp-ce sticle, da' i-o mai fi înşelat şi vînzătorul, că se pricepe, hoţul; apoi s-a dus de-a deschis botezul. El a fost primul. A băut întîi cu lăutarii, cocostîrcii aceia ai lui Ştiulete Baniţă de peste deal; cică-i spune baniţă lui taică-său pentru c-o dată, la un iarmaroc, a şterpelit o cogeamite baniţă fără să-l vadă negustorul; p-ormă a băut cu un învăţător din Şoimeni, încrezutul ăla de Papucea, pe care nu-l mai văzuse de zece ani, că au fost acelaşi leat în acelaşi regi­ment. Apoi a vrut să plece, dar pe la jumătatea drumului s-a-ntors, după ce s-a-ntîlnit cu huiduma de Saftu şi l-a-ntrebat de-i sîmbătă sau duminică. Ş-o băut iar cu...

― Nu mai avea pachetul la el. I-l dăduse cineva înainte, o întrerupse Tic îngrozindu-se la gîndul unui nou pomelnic...

― Da, da, da! recunoscu baba Aglaia. Cine putea să i-l deie? Fonfăiţii lui Dascălu?... Nu cred, că toată săptămîna au fost la tîrg. Sfrijitul de Iordache nu iese din casă de zece ani. Vinde rachiu pe sub mînă, pungaşul, da'are un rachiu, Doamne! Scălămbăul, nu cred fiindcă s-a dus el la tîrg a doua zi; hîrşîitul de Stelian poate, sau dacă nu cocostîrcii lui Baniţă, ori fudulul acela de învăţător din Şoimeni. Alţii nu cred. Ei, dar amu n-ai putea să-mi spui şi mie la ce-ţi trebuie să ştii toate astea?

― Moş Saftu vrea să ştie...

― Ei, apoi vezi... Să nu-mi umbli mie cu şmecheşuguri, ori poate n-ai auzit încă de baba Aglaia. Parcă eu nu ştiu că te-a trimis elefanta aceia de Paraşoaica... după ce-ai dormit noaptea cu Petrică al ei într-o cameră?... N-o fi fost vreun lucru de furat în pachet? Că tot umblă fel de fel de vorbe pe-aici...

Tic înţelese că singura şansă de a scăpa de întrebările babei era aceea de a o face să vorbească.

― Dar ce fel de vorbe umblă? făcu prichindelul pe miratul. Fură cineva?

― Cic-ar fi nişte hoţi prin părţile noastre care caută comori şi jefuiesc oamenii dacă-i prind seara răzleţi pe drum. Ba un mocan cu nasul ca o mistrie zicea c-au luat zălog...

― Umblă hoţii pe-aici? se repezi Tic.

― Nu chiar pe-aici, dar nici prea departe... Dincolo de munte, sînt nişte coclauri pe-acolo! De la Şoimeni nu-i mult.

― Nu-i şi-un castel alb de marmură?

― Asta n-am mai aflat-o! Şi dacă n-am aflat-o eu... Sînt nu­mai nişte văgăuni vechi, da' mai departe, dincolo de Brazi, cică-s de pe vremea strămoşilor.

― Şi ce caută hoţii?

― Ce caută toţi hoţii... să jefuiască oamenii. Numai că pe la noi umblă şi după comori. De cînd mă ştiu eu, au prins patru cete de tîlhari pe meleagurile noastre. Una din ele, a lui Duşan, mai şi căsăpea oamenii după ce-i jefuia şi-i dezbrăca pînă la chele. Da pînă acum n-am auzit să fure şi fete...

― Cînd au furat fete? întrebă într-o doară Tic.

― Păi aşa zicea mocanul acela cu nasul ca mistria. Pe urmă a-ntors-o el că nu-i adevărat, da la-nceput i-a spus cuiva în mare taină c-a văzut cu ochii lui cum au luat nişte oameni zălog o fată sus pe munte.

― Cînd?

― Păi nu e chiar aşa de mult. Nici o săptămînă. Da' ce te-ai îngălbenit?

― Eu? se stăpîni Tic din răsputeri. Poate din cauza plămînilor. Sînt cam bolnav. Şi-i chiar adevărată povestea cu fata?

― Aşa umblă vorba. Da' ciobanul pe urmă s-a jurat omului căruia-i spusese taina că nu-i adevărat, că s-a-nşelat. Şi eu mai că l-aş crede. Daca era adevărat cu fata, ştiam eu înaintea ciobanului... I s-a părut şi lui, cine ştie. Sau o fi avut vreo vede­nie. Mai ales că zicea că fata era îmbrăcată într-o rochie albă. Aşa apar vedeniile, în alb... Da' ce ai, dragul măicuţii, de ţi-ai schimbat iar culoarea? Să-ţi dau olecuţă de rachiu? Face bine...

― Nu, sărut-mîna, că nu-i bun pentru plămîni.

― Atunci poate-ai vrea o cană de chişleag? Stai numa' oleacă...

― Nu, săru-mîna, nu mi-i foame...

― Ei! Acuma ai vrea să-mi spui şi mie ce vrea Paruşoaica cu pachetul? Ce vrea elefanta! Că tot aflu eu pînă la urmă.

Tic se agăţă imediat de ideea băbuţei:

― Nici mie n-a vrut să-mi spună. A aflat că vin încoace şi mi-a spus să-l întreb pe moş Saftu cine i-a dat pachetul.

― Da-ncotro ziceai că te duci?

― La... Şoimeni... răspunse prichindelul gîndindu-se că oricum va trebui să-l întîlnească pe învăţătorul de-acolo.

― La Şoimeni? Tocmai unde s-a stîrnit zvonul cu hoţii? Da' pe cine ai mătăluţă acolo, că de prin părţile noastre nu pari a fi?

Tic se gîndi la cel mai frecvent nume care putea să fie în Şoimeni şi răspunse imediat:

― Am un coleg acolo, unul Şoimu.

― Şoimu? Trebuie să fie al fierarului, că ăla are băieţi la şcoală. Vezi-că tot am aflat că înveţi la şcoala tehnică?

Prichindelul nu protestă. Despărţirea îi fii uşurată de apariţia cîtorva baborniţe în pragul casei. Pesemne, iscoadele babei Aglaia. Se duse în goană la poştă pentru a expedia o altă telegramă către frizeria "Higiena" însă cu un conţinut foarte diferit de cel al primei depeşe: "Veniţi la Şoimeni, stop Mesajul e adevărat. Tic".

Din nefericire, mesajul nu putea să ajungă imediat sub ochii cireşarilor. Erau toţi la Vultureşti. Prichindelul n-avea însă de unde să ştie ce se întîmplase la ruine. Şi totuşi tremura la gîndul că ar putea ajunge prea tîrziu la castelul fetei în alb.

CAPITOLUL XII

1

Prizoniera în alb descifrase mesajul. Îşi dăduse seama că toată rezolvarea lui stătea în despărţirea şi selecţionarea unor anumite cuvinte. N-avea însă cheia. Citindu-l cu voce tare lui Philippe, simţise că unele cuvinte au o anumită rezonanţă, detaşîndu-se singure de celelalte. Sesizase un anumit ritm pe care-l impuneau anumite cuvinte. I se păruse că ritmul care cuprindea aceste cuvinte era foarte asemănător cu ritmul epopeilor home­rice. Se gîndea la dactilii şi hexametrii lui Homer:

"Cîn-tă ze-i-ţă mî-ni-a ce-a-prin-se-pe-A-hil Pe-le-ia-nul". Iar în document primele cuvinte sunau la fel: Tai-na cea ma-re şi ma-rea...

Se apucă să copieze textul documentului, cu toată fideli­tatea, şi după ce termină de copiat se gîndi să sublinieze cu creionul cuvintele care impuneau şi care se încadrau în ritmul homeric:

"Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gîndim la comoara pe care-o ascunde cine oare decît sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oa­menii că mărturisirea se află ascunsă în crucea cea mare. Iar cînd vom fi şi mai nenorociţi doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea dintîi. Iar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o răscumpere. Şi iar a doua oară cu gîndul măcar s-o gîndească nu va fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dînsa pre­cum zic unii se află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. Iară pe fiara fioroasă, pe-afară prin care coclauri s-o caute cu truda aprinsă-n făptură. În van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu aiurea ci doar hrisovul cel tainic din cartea sfîntă ni-l va arăta. Şi el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu, sărman logofăt de cea de a treia pu­tere. Dar numai în credinţă i se arată intrarea cea mare aceluia

care din toţi muritorii o merită. Căci acela care cu-agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii noastre a tuturor".

Fata în alb adună şi împărţi apoi în hexametri şi septametri cuvintele subliniate şi se pomeni cu următorul text:

"Taina cea mare şi marea comoară pe care-o ascunde cea veche cetate-a Vulturilor zisă se află ascunsă în crucea cea mare. Doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite solii cei tainici în crucea cea mică iar asta din urmă în veci fapta asta nu fi-va în stare cu gîndul măcar s-o gîndească .Intrarea cea mare şi dînsa se află ascunsă şi nimeni nu ştie pe-afără prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n făptură ci doară hrisovul, cel tainic al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere arată intrarea cea mare aceluia care din toţi muritorii cu agera-i minte va prinde din slovele tainice cheia."

Fata în alb citi din nou de la un capăt la altul cele două­sprezece versuri trisilabice. Îşi mai aruncă o dată ochii pe textul vechi, apoi puse toate hîrtiile pe pat şi începu să se plimbe îngîndurată prin cameră. Cu toată zgîrcenia celor unsprezece versuri, textul vechi destăinuia cîteva amănunte de o însemnă­tate excepţională. Mai întîi lămurea taina castelului celor două cruci. Castelul era împărţit în două aripi, una mare şi una mică. În care parte se afla ea şi în care cei trei oameni? În care parte se afla ea? În crucea cea mică sau în crucea cea mare? Dacă se afla în crucea cea mică, textul dezvăluia o a doua taină şi anume că din partea asta niciodată nu se va putea trece în partea cealaltă a castelului, adică acolo unde se aflau cei trei căutători. Dacă se afla în partea cea "mare" a castelului, atunci trebuia să găsească o comoară de preţ şi o comunicare secretă cu cealaltă aripă a castelului prin care să poată trimite solii cei tainici. Iar cea de a treia taină pe care o dezvăluia documentul era că intrarea cea mare se află ascunsă pe-afară prin cine ştie ce coclauri şi că numai un alt text al unui tretilogofăt, pe nume Cristache Zogreanu, dezvăluie taina acelei intrări.

Fata în alb revăzu în minte planul castelului dar nu des­coperi nici un indiciu care să ateste că se află fie în aripa cea mare, fie în aripa cea mică. Marea intrare? Oare nu era vorba despre intrarea pe care ajunsese şi ea în castel? Şi această in­trare fusese tăinuită şi încă atît de bine că nimeni nu reuşise s-o descopere pînă la cei trei oameni.

Cu aceste gînduri, prizoniera ieşi în curtea interioară. Absor­bită de gînduri şi întrebări, nu dădu nici o atenţie lui Philippe, care după ce decapitase o altă viperă cu corn, îi împingea leşul într-o scobitură. Fata în alb se întreba dacă şi cei trei căutători cumpliţi ştiu că vechea cetate a Vulturilor ascunde o comoară şi ganguri secrete. Şi găsi un răspuns afirmativ la întrebare, sau mai bine zis datele unui răspuns afirmativ. De aceea scotoceau ei prin toate încăperile. Dar pesemne că nici ei nu ştiau în ce aripă se află. Cercetările lor puteau să însemne atît căutarea comorii cît şi căutarea unei comunicări. Dar cum ar putea să existe o comunicare între două încăperi, de pildă, care să folosească numai uneia dintre încăperi?

Fata în alb se gîndi la cea mai simplă comunicare, la uşă. Cum ar putea să se folosească de uşă numai o singură parte? Chiar dacă uşa ar fi la capătul unui gang subteran, asta nu înseamnă oare că ar putea fi folosită şi dintr-o parte şi din alta? Numai dacă ar fi foarte primejdioasă, sau dacă... dar nu, nu-şi putea explica lămurit o intrare tăinuită care să poată fi folosită dintr-o singură direcţie... Trecînd pe lîngă uşa grea de fier care asigura comunicarea curţii interioare direct cu coridorul, pri­zoniera fu izbită de un adevăr de o simplitate uluitoare.

― Philippe! îşi strigă ea cotoiul. Cît e de simplu! Uită-te la uşa asta! Nu e ea o comunicare între două părţi. Dar există o parte, Philippe, care n-o poate folosi. Partea noastră. Pentru că e încuiată pe dinafară. Acum înţelegi, Philippe?

Fata în alb se convinse că nu poate fi alt adevăr. Intrarea era încuiată în permanenţă printr-o parte şi era atît de bine ascun­să că nimeni nu era "în stare cu gîndul măcar s-o gîndească". Chiar ea, în încăperea ei, şi ceilalţi trei locuitori ai castelului nu cercetaseră peste tot fără să dea de intrarea secretă? Dar de unde putea ea să ştie cu certitudine că oamenii din partea cealaltă nu descoperiseră intrarea? Intrarea sau ieşirea? Iar i se încîlciră gîndurile. Se strădui să şi le limpezească. Intrare sau ieşire... Oricum s-ar fi numit, trebuie să se găsească unde­va în castel. Unde? În curte? Dar dacă s-ar afla în curte? Iată la ce nu se gîndise, poate, nimeni pînă atunci!...

Îşi aruncă ochii prin curte, de-a lungul zidurilor înalte. Erau atît de roase de ploi şi furtuni. Erau pline de muşchi. În afara scăriţei care ducea la crenele, părea că nu mai ascund nici o al­tă taină. Iar spaţiul de la picioarele ei era din piatră naturală... Nu, în nici un caz în curte! Ar fi fost lipsit de romantism. Ar fi fost mai prejos de înfăţişarea maiestoasă şi severă a castelului, ar fi stricat toată simetria, i-ar fi stricat visul.

Dacă intrarea secretă se afla chiar în camera ei?

― Philippe! îşi chemă fata în alb prietenul şi alergă în celula mare de marmură.

Dar cînd pătrunse înăuntru primul lucru care o izbi fu sărăcia patului. Pe patul atît de bogat la ieşirea ei în curte nu se mai afla nimic. Textul, descifrarea şi copia lui dispăruseră toate, de parcă le înghiţise pămîntul.

2

Lucia îi istorisi lui Victor din fir în păr, şi într-o succesiune foarte precisă, toate întîmplările care se petrecuseră de la plecarea lui în Austria. Dan nu se putu abţine la sfîrşitul ex­traordinarei relatări!

― Deşi ai uitat un singur amănunt, trebuie să recunosc, Lucia, că eşti un geniu în materie de istorie obiectivă.

― Ce-am uitat? întrebă surprinsă Lucia.

― Ai uitat să-i spui că eu am fost acela care, cuprins de o vervă nebună, v-am adus pe această pistă greşită, fir-ar să fie de tretildgofăt...

― Cred că şi eu aş fi făcut la fel ca tine, îl linişti Victor. Atîtea coincidenţe. Numele, locul unde aţi găsit documentul, ruinele... Nu, Dan, n-ai absolut nici o vină. Mai bine spuneţi-mi dacă aveţi vreo veste de la Tic?

Întrebarea lui Victor îi trezi pe ceilalţi cireşari dintr-un somn foarte vinovat.

― Fiindcă mi se pare, continuă Victor, tot din spusele Lu­ciei, că Tic a plecat pe urmele mesajului fără să ştie precis unde vă aflaţi sau crezînd că sînteţi în oraş.

― Da, recunoscu Ursu. I-am spus în ziua în care a plecat că pînă seara sîntem în oraş.

― Unde-ar putea fi? se îngrijoră Maria.

― Unde în altă parte decît pe urmele mesajului? Dar cine ştie pe unde-l poartă aceste urme. Şi cine ştie cîte telegrame ne-or fi aşteptînd acasă.

― De ce telegrame?

― Pentru că dacă s-ar fi întors, ar fi venit el încoace. Într-un fel trebuia să vă ţină la curent cu investigaţiile lui. De aceea cred că a trimis măcar o telegramă. Dar n-are nici un rost să vă îngrijoraţi. Tic e destul de descurcăreţ şi de dibaci.

― De ce întîrzie atunci atît de mult? întrebă Dan.

― Ar fi o singură explicaţie, răspunse Victor. Că firul mesajului e foarte încîlcit.

― Vrei să spui că e foarte lung! sublinie Maria.

― Nu! Foarte încîlcit. E cu totul altceva. Dac-ar fi fost foarte lung... să zicem, de pildă, că şoferul i-ar fi spus că a primit mesajul de undeva dintr-un oraş de la o sută de kilo­metri depărtare de oraşul nostru. Ce-ar fi făcut Tic? V-ar fi pus imediat la curent cu descoperirea lui şi mai cred că ar fi cerut şi ajutorul unuia dintre voi.

― Tot nu înţeleg, mărturisi Ursu.

― Eu cred că mesajul a trecut prin multe mîini, chiar prin foarte multe mîini, continuă Victor. Aş îndrăzni să spun că din locul iniţial a trecut din sat în sat. De aici vine întîrzierea lui Tic. De cîte ori dă peste un nou mesager, care probabil nu e prea departe, i se pare că e ultimul. Şi merge; şi merge înainte fără să simtă, săracul, cîtă distanţă parcurge.

― Atunci tu crezi în adevărul mesajului? îl întrebă Lucia.

― In măsura în care cred în existenţa castelului. Şi cred că de această existenţă nici unul dintre voi nu se îndoieşte.

― De ce să nu fi făcut "fata în alb" o glumă cu noi? Ne ştie întreprinzători, curioşi...

Lucia voia să se convingă o dată pentru totdeauna că nu greşise cînd începuse să dea crezare mesajului. De aceea îl aţîţa pe Victor.

― Sînt prea multe date care pledează împotriva farsei, Lu­cia. Mai întîi dispariţia fetei. Care este o realitate şi încă una crudă. O fată cu isteţimea şi educaţia ei nu-şi părăseşte bunica pentru a ne face nouă o farsă...

― Asta ziceam şi eu! îl întrerupse Dan.

― Pe urmă, continuă Victor, printr-o farsă, cineva vrea să-şi bată joc de altcineva, nu să se autoridiculizeze.

― Ce vrei să spui? întrebă Maria.

― După cîte mi-ai spus chiar tu şi după tonul pe care-l dovedeşte mesajul fetei, Castelul celor două Cruci era visul ei, idealul ei. Or, tu, Maria, ai ajunge pînă acolo ca de dragul unei farse, oricît ar fi ea de ingenioasă, să-ţi dezvălui visul sau idealul şi să faci din el subiect de rîs?

― Nu! recunoscu Maria. Ai dreptate.

― Şi mai e un lucru, nu lipsit de importanţă, ba destul de serios. Firul mesajului. E prea încîlcit ca să fie voit. Cînd vrei să faci o farsă, să spunem cu ajutorul unui mesaj, primul lu­cru este acela de a te asigura că mesajul va ajunge repede şi sigur la ţintă. Poţi risca să-l dai chiar cu propria ta mînă numai ca să fii sigur că a ajuns la ţintă, şi ca să-ţi aranjezi apoi amănuntele farsei. Încîlcirea firului, de care sînt sigur, arată: sau că mesajul a fost găsit din întîmplare, deci a fost aruncat de undeva, sau a fost dat iniţial unei persoane... cum să vă .spun, care n-a înţeles situaţia fetei, sau n-a vrut s-o înţe­leagă, ceea ce mi s-ar părea foarte curios.

― Atunci tu crezi că ea e prizonieră în castel? întrebă Lucia surprinsă.

― Lucia! Cum să-ţi spun? Cred! Dar am totuşi un mare dubiu!

― Ce te face să ai acest mare dubiu? se interesă Maria.

― Tonul mesajului! E prea chemător, parcă prea senin. Nu­mai dacă n-o fi o exaltată. Încă nu pot să ajung pînă la capăt. N-o cunosc deloc. Nimeni n-o cunoaşte. Numai Maria a schimbat cîteva vorbe cu ea. Dar şi Maria...

― Stai, Victor! îl întrerupse Maria. E ceva dureros... am ui­tat să-ţi spun, adică n-am avut cînd să-ţi spun. Laura a fost bolnavă de meningită...

Acest amănunt îl făcu pe Victor să tresară:

― Atunci... atunci lucrurile se schimbă. Sau totul e o nebunie sau totul e adevărat. Tot ce spune fata. Şi cum prima ipoteză e exclusă... Înseamnă că tot conţinutul mesajului e adevărat. Fa­ta e într-adevăr prizonieră. Dar un anumit lucru o împiedică să fie pesimistă. Ce anume? Sau subestimarea unei primejdii... sau o anumită stare de vis care n-o părăseşte niciodată şi care ar putea să-şi aibă cauza în ceea ce spunea Maria. Cred că povestea captivităţii e poate lucrul cel mai adevărat din me­saj..". Dar cum poate subestima o primejdie atît de gravă?

― Atunci... descoperi Ursu, înseamnă că am întîrziat foarte mult.

Victor nu răspunse direct la întrebarea lui Ursu:

― Ar trebui să acţionăm imediat. Deşi sîntem legaţi de mîini şi de picioare.

― Avem totuşi două şanse, spuse Lucia. Prima: ca Tic să fi dat peste ceva...

― Şi a doua? întrebă Victor.

― Ca tu să descifrezi mesajul!

― Numai din prima lectură şi mi se pare al dracului de încîlcit.

― Las-că următoarele... îl consolă Dan.

― Următoarele îl vor încîlci şi mai rău, rîse Victor. Parcă tu nu ştii că aşa se întîmplă întotdeauna în romane cu mesajele cifrate.

― Al nostru însă, din fericire sau din nefericire, există cu adevărat.

― Şi nu face decît să dea dreptate autorilor... Totuşi n-avem dreptul să ne despărţim de ruine şi de împrejurimi pînă ce nu sîntem siguri că nu părăsim nici cea mai neînsemnată şansă. Să nu ne scape nici cel mai mic indiciu.

― Nu ştiu dacă ne-a rămas ceva nepipăit, se grăbi Dan. Cred că nici o pietricică, nici un smoc de iarbă.

― Siguranţa nu ne-o poate da decît dezvelirea locului, spuse Lucia. Adică numai dac-am da la o parte, ca pe o coajă groasă de un metru, tot pămîntul de pe-aici.

― Tu ce crezi, Ursule? întrebă Victor.

Ursu se gîndi, cumpăni în minte, apoi după cîteva clipe răspunse cu un ton înfricoşător de sigur:

― Nu e nimic aici!

― Nu crezi sau eşti convins? insistă Victor.

― Sînt convins!

Victor era mulţumit de răspunsul lui Ursu pe care-l judeca mai mult după criterii psihologice, dar Lucia, spirit prea ştiin­ţific, sări în sus:

― Cum poţi să fii atît de convins. Ai tu în ochi raze speciale care îţi dau posibilitatea să vezi şi sub pămînt? De ce nu le brevetezi?

― Lucia! o opri Victor cam tîrziu. Nu uita că noi căutăm un cas­tel într-o regiune totuşi umblată. Dac-ar fi vorba de o intrare oarecare sau de o locuinţă simplă... Dar planul pe care ni-l tri­mite fata arată o construcţie grandioasă. Unde ar putea să fie aici, în mocirlele astea, sau în pădurea asta bătută fără încetare?

― Ştiu, totuşi... Ba da! Ai dreptate, Victor. Iartă-mă, Ursule, dar m-au înfuriat atît de mult căutările astea inutile şi idioate.

― Nu, Lucia! N-ai voie să închizi ochii! reveni Victor. Dacă ţi se pare că trecem peste cel mai mic indiciu, ai dreptul, ba chiar obligaţia să ne opreşti.

― Puţul! Oare nu ascunde nimic? se întrebă Lucia.

Ursu răspunse cu atîta dezinteres că toţi îl priviră curioşi.

― Aaaa. Puţul... Nuuu... E cea mai pură fintînă...

Tonul lui nepăsător o convinse pe Lucia, dar pe Victor îl cam puse pe gînduri:

― Ia spune, Ursule, ţi-a trecut prin cap ceva, nu? Ceva ca un fir de nisip. Orice-ar fi, spune!

― Mă gîndeam c-ar fi bine să vezi şi tu ruinele. Nu că ar fi acolo castelul. Dar să nu fi scăpat ceva din vedere. Şi eu şi Dan, chiar şi Tic le-am privit cam cu dispreţ la început. Prin cîteva hrube prea murdare nici nu ne-am aventurat.

― N-am nimic împotrivă. Să mai dăm o raită pe-acolo, dar dacă nu ne ispiteşte nimic n-are nici un rost să ne murdărim degeaba.

Porniră cu toţii spre ruine, le făcură ocolul, se opriră în cîteva locuri. Victor îl întrebă pe Ursu:

― Unde spui că nu v-aţi aventurat?

Ursu îi arătă un loc spre zidul din stînga. Chiar sub zidul unde se căscau cîteva gropi pline cu apă şi noroi.

― În băltoacele acelea...? E prea scîrbos, se împotrivi Victor.

― Şi crezi tu că acolo... ar putea fi ceva? strîmbă Maria din nas.

― Nu, dar nu prea m-am uitat pe acolo...

― Alea-s nişte gropi, spuse Victor, probabil săpate de curînd.

― Ştiu, dar o să merg puţintel sub zid. Cîţiva metri...

― Fii serios, Ursule! E o copilărie.

― Zău, Victor, sînt convins că nu poate fi nimic acolo. Dar m-ai întrebat în aşa fel, că a trebuit să mă gîndesc la toate zonele de pe-aici. Şi mi-am amintit că gropile astea sînt sin­gurele locuri pe care le-am dispreţuit...

― Dacă-i aşa, se înveseli Victor, atunci nu mai am nici o grijă, Ursule. Precis că Vultureştii nu ne mai ascund nici o taină... Şi chiar dacă ar mai fi vreuna nu ne mai interesează acum. Mi se pare că trebuie să ne grăbim...

Şi ceilalţi răsuflară uşuraţi. Simţeau că le-a venit con­ducătorul, că de-acum înainte nu-şi vor mai irosi, inutil, puterile şi timpul.

― Atunci plecăm imediat! sugeră Maria.

― Ar fi bine dac-am putea pleca imediat. Dar autobuzul, îmi spunea şoferul, se întoarce abia seara. Aşa că... am putea să nu ne pierdem timpul...

―Vrei să...? dar Lucia parcă se temea să-şi termine întrebarea.

― Da! să începem o studiere sistematică a documentului. Cine îmi dă o copie?

Maria îi întinse copia ei şi Victor începu să citească cu voce tare textul cel vechi, atît de cunoscut celorlalţi cireşari.

3

Înainte de a porni spre Şoimeni, Tic trecu şi pe la "hîrşîitul" de Stelian, şi pe la Baniţă care deşi nu-şi avea "cocostîrcii" în curte, îi spuse, ca şi Stelian, că nu auzise nici un cuvînt despre vreun pachet care să fi trecut prin mîinile lor. Deci, singurul om care, după socotelile babei Aglaia, ar fi putut să-i înmîneze lui Păscută Gîtlan mesajul nu putea fi decît învăţătorul din Şoimeni, "încrezutul ăla de Papucea".

Ţombi primi un nou îndemn la drum, aşa că se văzu nevoit să renunţe la reprezentaţia de salturi acrobatice pe care o începuse în curtea lui Baniţă, sub privirile incredule a vreo două duzini de căţei şi dulăi de ţară, şi porni pe urmele neobositului său stăpîn. Pe la jumătatea drumului, Tic poposi la umbra unui agud şi pregăti din bucatele pe care i le dăduse bătrîna Paruşoaia o masă foarte abundentă şi gustoasă. Oboseala îl făcu să mai pre­lungească olecuţă prînzul, prilej de a recapitula evenimentele prin care trecuse şi de a presimţi altele care fîlfîiau la orizont.

Mai ales cele care trimiteau fiori şi sudoare rece, de undeva, din depărtări ascunse de voaluri negre, îl nelinişteau pe cutezătorul cu păr de aur şi cu ochi umbriţi.

Prichindelul simţea că se apropie de castelul fetei în alb şi mai simţea, cu nişte antene care se încolăceau în piept, că fata se află într-o mare primejdie. Dar ce putea face el singur?... Se hotărî să mai dea o telegramă cireşarilor după ce va vorbi cu ultimul purtă­tor al mesajului, cu învăţătorul. Dar de cîte ori nu crezuse pînă atunci că omul pe care-l căuta era ultimul purtător al mesaju­lui?... Îşi făcu iarăşi un plan: cum să-l iscodească pe învăţător ca să nu-i strecoare vreo bănuială şi se încontră iarăşi la drum.

Pe la vreun kilometru de sat zări un puşti cam de vîrsta lui chinuindu-se, nevoie mare, să smulgă dintr-un tufiş nişte porumbe.

― Măi bucăţică! îl strigă Tic. Ia spune! Casa învăţătorului Papucea e departe?

Cînd se auzi astfel strigat, puştiul uită de porumbe şi se duse drept în întîmpinarea curajosului necunoscut. Îl măsură din cap pînă în picioare, apoi îi spuse cu oarecare dispreţ:

― Bă chiştocule, crezi că dacă ai javra lîngă tine, poţi să faci pe nebunu'? Dac-ai şti pe cîţi d-alde tine i-am dat cu fundul de pămînt...

Tic îşi dădu seama că se înşelase imediat ce-l văzuse pe "bucăţică" ieşind din tufa de porumbe. Mîniosul era chiar mai înalt decît el şi nu părea deloc lipsit de vlagă şi de curaj. Dar nu de teamă se grăbi Tic să liniştească apele:

― Hai să facem pace! Vrei? Dă mîna!

― După ce ne măsurăm forţele, bă, crăcănatule. Ori ţi s-a făcut frică în pantaloni?

Tic nu mai putea răbda insulta şi insinuarea:

― Dacă te juri că n-o să scînceşti şi că n-o să mă spui maică-ti sau soră-ti...

― Cu pumnii sau la trîntă? întrebă celălalt direct.

― Alege tu, că eu oricum te bat de te sting...

― Las-că te văd eu cum te mai lauzi după ce te dau jos...

― Dai a înţelege că vrei trînta? ceru Tic precizare.

― La trîntă!

Călătorul cel obosit şi prăfuit îşi dădu jos rucsacul şi înainte de a începe lupta îşi întrebă adversarul:

― Şmecherii? Capcane? Piedică?

― De toate! Tot ce ştii tu şi taică-tău...

― Bine. Cine-i întîi cu umerii la pămînt e bătut.

― Hai!

― Hai tu!

Porniră amîndoi. Îşi prinseră mijlocul şi începură să ţopăie pe cîmp stîrnind o nespusă uimire căţelului care nu înţelegea cum pot doi oameni să se ia din senin la harţă fără măcar să se certe unul cu altul. Tic simţi de la primele încleştări că puştiul e voinic şi dibaci. Nu putea să-l înfrîngă decît cu o şmecherie... pentru că n-avea timp. Dar şi adversarul încercă tot felul de şiretenii. Lupta era însă de multă vreme terminată, de cînd călătorul cel paşnic se gîndise la cele cîteva figuri fără scăpare pe care le învăţase de la Ursu. Greutatea era să aleagă una mai spectaculoasă. O alese fără zăbavă. Se lăsă în genunchi îşi trase şi rivalul după el, se lăsă apoi în patru labe şi apucă brusc ad­versarul de mijloc şi se rostogoli cu el peste cap. Tic ajunse în mai puţin de o secundă deasupra inamicului său, care nu mai mişca de uimire. Îi lipi umerii de iarbă, apoi sări în sus.

― Gata! Eşti bătut!

― Încă o dată! ceru adversarul după ce-i strînse mîna lui Tic. Să văd dacă mai poţi repeta figura.

Tic n-o mai repetă din pricină că folosi altă şmecherie. Îndoi adversarul de mijloc, îl prinse repede cu mîinile pe sub burtă şi-l azvîrli dintr-o singură mişcare pe umărul drept. Se roti de cîtreva ori cu el, îl ameţi, apoi îl aşeză ca pe un mieluşel cu umerii la pămînt.

― Mai vrei? îl întrebă învingătorul după ce-şi potrivise mîinile în şolduri.

― Mai vreau! răspunse sec puştiul, şi-i întinse iarăşi mîna.

― Nu mai vreau eu. Mă grăbesc.

― Trebuie să mă-nveţi şi pe mine cum faci. Sînt bătut dar trebuie să mă-nveţi. Dar lui tata tot o să-i spun.

― Parcă ne-am înţeles să fie secret...

― O să-i spun cum m-ai bătut. Şi dacă n-o să-ţi... strîngă mîna, o să vezi.

Tic n-avu ce face şi-l învăţă pe învinsul cel plin de entuziasm figurile.

― Gata! De-acum nu mă mai bate nimeni în sat. Bă, da' eşti hoţ al dracului!... Hai că merg şi eu cu tine în sat. Dar ce ai cu Papucea?

Lui Tic îi plăcea puştiul. Felul lui cavaleresc de a se bate şi de a primi înfrîngerea îl cucerise imediat. Nu într-atît însă ca să-i destăinuie secretele.

― Vreau să m-ajute să fac o problemă...

― Aha! Dar de unde eşti tu?

― Dar tu?

Se întrebară, îşi răspunseră, se împrieteniră la toartă. Tic îi destăinui totuşi un secret de consolare şi de năucire, anume că trece prin Şoimeni pentru a vedea dacă nu se poate face o excursie.

― De ce n-ai venit cu trenul forestier? se zăpăci puştiul.

― Am avut o ocazie care m-a adus pînă la Călţunu. O maşină aproape nouă. Era păcat s-o las.

― Aha! Păi să vezi ce exrcursii se pot face aici la noi. Psst! Nu ştiu oamenii. Dar sînt şi locuri prin care n-a ajuns pînă acum picior de om.

― Zău?! Dar de ce nu s-a ajuns acolo?

― Prăpăstii grozave... şi... hai să-ţi spun o taină mare de tot. Sînt şi hoţi pe-aici...

― Nu cred... se prefăcu Tic.

― Dacă-ţi spun eu. Tata e şef aici, la post. Am tras cu ure­chea şi-am auzit. Cică ar fi nişte hoţi colo sus, pe la Brazi.

― Nu cred... îl aţîţă iarăşi prichindelul înfiorat.

― Dar ce crezi, că degeaba se duce el aproape în fiecare zi cu patrula în munţi? Dacă-ţi spun eu. Dar tu cînd te-ntorci în oraş, c-ai pierdut trenul?...

― Poate găsesc o ocazie!

― Ştii ce, haide la mine să dormi. Cînd o auzi tata c-ai reuşit să mă baţi, n-o să ştie ce să-ţi mai facă. El mereu îmi zice aşa: "mă, bagă de seamă să nu te bată nimeni, dar cînd cineva te bate, să-i strîngi mîna".

― Bine... o să vin. Da-ntîi să mă duci la Papucea.

― Stă chiar lîngă noi. Pînă-ţi face el problema eu vorbesc cu mama.

Traian, feciorul şefului de post, îi arătă casa lui Papucea şi se duse într-o fugă acasă. Tic bătu la poartă şi cînd îi apăru în faţă învăţătorul îl rugă cu o voce foarte mieroasă:

― Domnu-învăţător nu aveţi timp să mă ajutaţi la o problemă?

Învăţătorul, un tinerel lung şi deşirat, puţintel miop, îl privi cam neîncrezător pe solicitant.

― Dar ce ai tu acum, vara, cu problemele?

― Învăţ pentru corijentă, ştiţi, şi am o mulţime...

― Aha! se dumiri Papucea. Intră! Şi ce problemă ai?

― Una cu o ştafetă. Zece oameni duc un pachet pe o dis­tanţă de cincizeci de kilometri...

― Mare scofală! Fiecare cîte 5 kilometri.

― Nu! spuse Tic. Unul din ei se îmbată şi face distanţa într-un timp dublu.

―Aha! Şi?

― Altul şchioapătă şi face drumul într-un timp de trei ori mai mare. Un al treilea pierde pachetul la jumătatea drumu­lui şi de-abia cînd ajunge la ţintă îşi dă seama că nu-l mai are, se duce înapoi, îl caută, îl găseşte, îl aduce şi-l predă.

― Şi ce vrea problema?

― La ce oră a luat primul om pachetul?

― Aha!? Păi e simplu: la ora cinci şi cinci minute.

― Cum aţi calculat aşa de repede.

― Aşa cred eu!...

― Bine, dar ştiţi... ora la care a luat pachetul...

― Asta-i părerea mea, bă... La ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 10 minute.

― Păi nu v-am spus nişte cifre... Cît a făcut fiecare, cît a întîrziat cel cu...

― Ei şi! Dacă eu îţi spun că la 5 şi 5. Ştiinţa se învaţă din ex­perienţă, bă. Eu am primit un asemenea pachet acum cîteva zile de la un ţăran, de la unul Iepure din Brazi. L-am primit la ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 10. De ce să nu se predea pa­chetul şi în problemă la aceeaşi oră? De ce să mai faci calcule?

Era atît de absurd totul şi atît de frumos că Tic ar fi sărit de gîtul învăţătorului... dacă gestul nu i s-ar fi părul prea simplu. Nici o clipă nu-i trecuse prin cap că va putea afla atît de lesne răspunsul care-l tortura. Văzîndu-l pe Traian în poartă, Tic îl salută respectuos pe învăţător:

― Vă mulţumesc din toată inima. Mi-aţi luat o piatră de pe ea.

Măgulit de compliment, învăţătorul îi făcu imediat un semn cu nepăsare superioară:

― Dacă mai ai vreo problemă, poţi să mă deranjezi. Numai să nu vii cu fleacuri. Tot cu chestii din astea complicate.

Cînd ajunse destul de departe ca să nu-l mai poată auzi învăţătorul, Tic îi spuse, la ureche, lui Traian:

― Mă Traiane, mă, dar aveţi un învăţător...!

― Ce?! Ăsta numai de şcoală nu se ţine. Face gimnastică şi popice şi pălării împletite...

― Dar, în orice caz, are îndrăzneală...

― Mai ales la popice şi la fete, completă puştiul.

― Hai! Mergi cu mine să dau o telegramă prietenilor? Le spun să vină imediat, că-s locuri grozave pe-aici...

Şi cei doi băieţi se îndreptară spre oficiul poştal.

4

Cireşarii îşi făcuseră de multă vreme bagajele şi se opriseră pe marginea şoselei în aşteptarea autobuzului sau a unei ocazii mai vrednice. Cum nu se vedea nimic în zare, se aşezară în cerc pe iarbă, cu gîndurile furate de textul cel vechi al lo­gofătului de divan Cristache Zogreanu. Victor vorbea încet şi rar şi parcă fără ţintă:

― Ce ştim concret din lectura documentului? Nimic. Nu putem să punem bază pe nici un nume. Doar în introducerea aceea ca o provocare mai găsim ceva. Dar documentul propriu-zis? Cu cît îl recitesc, cu atît simt că-mi plezneşte mai rău capul.

― Vezi? se consolă Dan. Mie îmi vine să urlu la cer. Dac-aş şti unde-i mormîntul tretilogofătului, zău că l-aş scula din groapă...

― Mormîntul ar putea să fie la Zogreni, spuse în loc de orice altceva Victor.

― La Zogreni! se miră Maria. Crezi că satul îşi trage nu­mele de la logofăt...

― Cam aşa s-a întîmplat cu multe sate... Dar să lăsăm asta că nu ne ajută cu nimic la dezlegarea misterului. Unde tre­buie aplicate toate indicaţiile documentului? Asta-i problema!

― Tu chiar crezi că ar trebui aplicate undeva! întrebă într-o doară Lucia.

― Sigur că da! Altminteri nu le văd rostul.

― Dar atunci cum îţi explici enumerarea haotică a atîtor indi­caţii: unele foarte concrete, altele foarte misterioase? E un talmeş-balmeş din care nu se poate înţelege nimic, răsuflă Lucia.

― Eu iarăşi cred că unele-s puse ca să încurce, îşi aminti Dan. Tot stilul ăsta religios...

― Dac-am putea, dac-am avea o cheie cu care să selecţionăm frazele necesare de cele de umplutură, medita Maria.

― Cum? Ce cheie? întrebă Ursu. Mereu, la fiecare frază "apoi" "apoi", "apoi". Dacă n-ar fi o dată "apoi" am şti că fraza aceea nu-i bună, adică nu-i necesară, cum se întîmplă la sfirşit cu "nimicul". Dar de fapt, de ce-a trebuit să spună de-atîtea ori "nimic"? Nu ajungea o singură dată.

Victor îl privi pe Ursu puţintel cam mirat. Întrebarea lui Ursu era exact întrebarea care-l enerva şi pe el. Remarcase, la fel ca Ursu, abundenţa "apoi"-ului, şi repetarea "nimic"-ului.

― De ce? se pomeni Victor întrebîndu-se cu voce tare.

― Şi cu poruncile... adăugă Dan.

― Şi cu scornirea altor porunci... completă la rîndul ei Maria.

― Şi cu sfinta duminică şi cu pădurea de bozii şi cu trei brazi şi cu marile adevăruri că după a treia vine a patra şi după a op­ta vine a noua! se răsti Lucia. Un haos şi un nonsens general.

― Şi totuşi există un sens! se încăpăţînă Victor.

― Gata? Ai şi început să-l vezi! se entuziasmă Dan.

― Nu! răspunse Victor dezolat. Dac-ar fi aşa... Dar în prin­cipiu trebuie să existe un sens şi încă unul foarte precis.

― Din asemenea ilogisme! spuse Lucia cu un ton oarecum de reproş.

― Din asemenea ilogisme! spuse Victor cu un ton oarecum de admiraţie.

― Eu nu cred c-o să apuc vreodată vremea ca să mi se arate în această încîlceală de fraze vreo limpezime. Imposibil! Mă conving pe minut ce trece.

Era vocea lui Dan. Nu mai era mînioasă, ci calmă şi fermă.

― S-o luăm de la coadă... propuse Maria. Să începem cu "nimic"-ul...

― Ca să ajungem imediat la sfirşitul sfirşitului! spuse enervată Lucia.

― Şi asta nu înseamnă că undeva este, totuşi, o logică? întrebă Victor.

Lucia nu se lăsă însă cu una cu două:

― Spune-mi, te rog, ce logică e în fraza asta, Victor: "apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii". Poţi?

― Nu pot, recunoscu Victor. Dar trebuie să aibă una.

― Sau astalaltă, continuă Lucia: "Apoi îţi ajută întîia călă­torie şi nu chiar şi cea din urmă"? Care e "întîia călătorie" şi care este, mai ales, "nu chiar şi cea din urmă"?

― Nu ştiu! De unde să ştiu!

― Sau alta: "apoi te rogi domnului să nu mă mai cauţi decît mai apoi".

― Lucia! Textul trebuie să aibă pînă la urmă un rost. Nu posedăm cheia. Asta e! Dacă am poseda-o, totul ni s-ar părea foarte simplu.

Lui Dan îi veni pe neaşteptate o idee:

― De ce l-o fi ucis domnitorul pe Cristache Zogreanu?

― Ca să rămînă zăvorît secretul! răspunde Maria.

― Dar dacă l-a ucis fiindcă n-a reuşit să cifreze documentul sau pentru că şi-a bătut pur şi simplu joc de "înalta poruncă" scriind grozăvia asta. Zău că vorbesc serios.

― Atunci n-avea nici un rost să se păstreze documentul, şi-ncă atît de bine, îl tempera Victor. Ar fi fost rupt imediat, în bucăţele. Eşti convins?

― Da! Totuşi... s-ar mai putea ceva: dacă acest document este un fals şi a fost pus dinadins în loc tainic, ca un fel de capcană iscusită, iar adevăratul document...

― Asta s-ar putea... aprobă Victor cam împotriva inimii, după o clipă de gîndire. Dar nu putem admite ipoteza asta pînă nu avem documentul veritabil sau pînă nu ne convingem definitiv că textul pe care îl avem noi e absolut indescifrabil... din cauză că e fals.

― Eu zic că ultima ipoteză a devenit sau va deveni certitu­dine! se apără Dan.

― Eu nu! spuse Victor. O capcană atît de iscusită trebuie să dea cîteva indicaţii celor care intră în ea, ca să-i ducă, aşa cum ar spune Tic.

― Şi eu cred la fel, sări sora celui amintit de Victor.

Şi Lucia recunoscu destul de sincer că, deşi toate aparenţele ar pleda pentru un document absurd, nu poate să ia în serios ipoteza lui Dan.

― Cred că nu s-au epuizat toate posibilităţile de a-l des­cifra, asta e!

Ursu era de mult alături de Victor.

― Iarăşi mă bate un gînd, reveni Victor. Aţi copiat oare foarte exact textul original? Nu v-a scăpat nimic la transcriere?

― Absolut nimic! îl asigură Lucia. De altfel ar fi bine să vezi şi tu originalul.

Scoase din rucsac un dosar gros, îl deschise şi-i întinse lui Victor cele două coli îngălbenite de vreme. Victor le luă şi-şi concentra toată atenţia asupra lor. Cunoştea destul de bine al­fabetul chirilic pentru a citi direct originalul. Îl citi o dată, îl reciti, apoi recunoscu:

― Nu v-a scăpat nimic, îl cunosc pe de rost... Staţi! Totuşi v-a scăpat ceva. N-aţi transcris frazele în ordinea în care sînt în docu­ment. Trebuia să-l copiaţi exact cum e în original. Ia să facem acum operaţia asta, că mai avem ceva timp pînă vine autobuzul.

― Dar e stupid! se încăpăţînă Dan. Tocmai cînd credeam că am scăpat de chinuri...

Maria îl privi furioasă:

― Nu te-a rugat nimeni să-l copiezi. Mai bine recunoaşte că te-a cuprins lenea.

― Aiurea! Nu de lene e vorba. Mi-e ciudă. Am suferit prea mult din cauza hîrţoagelor ăstora. M-am îmbolnăvit...

― Şi-acum vrei să ne molipseşti şi pe noi! îl luă la rost Lucia. Mai bine ai pune mîna pe o coală...

― Bineînţeles! acceptă Dan. Pot să pun mîna pe amîndouă hîrţoagele, dacă vrei. Dar mă jur pe toţi dracii că nu copiez o literă. La foc cu el!

― Tocmai tu! îl apostrofă Maria.

― Şi de ce tocmai eu să n-am voie să spun prostii sau să fac glume? De ce să fiu tocmai eu cel mai serios dintre toţi?

― Pentru că nu eşti niciodată. Scurt! spuse Lucia. Şi la urma urmei n-avem nevoie de ajutorul tău...în clipa asta.

Deşi nu dădea în sinea ei prea mare importanţă aranjamentului frazelor, Lucia copie textul unei pagini, transcriindu-l exact cum era în original în timp ce Victor făcea aceeaşi treabă cu cealaltă pagină.

Iată cum arătau transcrierile lor, respectînd întocmai tex­tul original:

"Eu logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Mariei Sale

primind prea înaltă poruncă din chiar gura

Domnului nostru care asemeni stejarului stufos şi ne strimb, umbreşte

cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din greu, aici în

Şoimeni, în casa domnească, de multe ori apucîndu-mă zorii

să zăvorăsc în slove cu neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia îi mai zic

unii Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea,

oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lunii a fost zidită, de mult, în a opta domnie

a Muşatinilor şi că nimeni nu ştie cum arată astăzi drumul.

În cetatea cea veche, după cum zic unii, întîia grijă este păzirea

În vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe ale ţării ce fac

culme neamului nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele

cărora îngenunchiem cu toţii. Căci precum la adăpostul stîncii de cremene ne ferim

de săgeata duşmanului azvîrlită împotrivă-ne, tocmai aşa ne fereşte

În vremi de amar ca un soare binefăcător Domnul pămîntului nostru.

Şi truda mea nu a fost în van căci nu văd unde se găseşte acea

minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezlegarea tainei şi deci

intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă

În domnie poate să ştie taina, locul şi drumul Cetăţii

Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi din înaltă poruncă

şi drept giudeţ oi uita-o eu însumi, căci chiar Maria Sa spus-a

că numai această uitare mă poate duce la moarte bătrînească şi

senină, şi va feri pe urmaşii mei de primejdii grele domneşti şi

nu-i va duce la osînda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa

o poartă.

Scris-am eu, tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei Sale Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an al vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie."

"RĂPOSAT-A DE MOARTE CU NEPUTINŢĂ A DESTĂINUI LOGOFĂTUL

"Mai întîi de ori unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli:

apoi drumul te duce într-o Cetate veche zisă a Vulturilor, în care

nu cred ceva să găseşti;

apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi!

apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni, chiar patru;

apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti;

apoi oleacă răsufli că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii;

apoi nici dedesubt nu-i altceva decît numai van;

apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai

scorneşti două porunci;

apoi zece fără unu şi zece cu unu îţi poartă paşii;

apoi îţi ajută întîia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă;

apoi urci cu trudă pînă la capătul satului;

apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei;

apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti;

apoi după un hop îţi propteşti piciorul în pămînt şi după un alt hop la fel faci;

apoi numai dacă porneşti luni şi Duminica poţi răzbi;

apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te opreşti,

apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii;

apoi oprindu-te la izvor şi la Sfînta Duminică împărăchiezi doi

de unu şi numeri trei brazi;

apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decît mai apoi;

apoi treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă;

apoi baţi la prima poartă;

apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii;

apoi după a treia vine a patra precum după a opta vine a noua;

apoi trei şi opt se risipesc;

apoi ajungi la sfirşitul sfirşitului;

căci nimic nu mai este;

nimic;

nimic".

DE DIVAN CRISTACHE ZOGREANU ÎN LUNA A ŞASEA A ANULUI 7141 DE LA FACEREA LUMII."

― Acum putem spune că avem într-adevăr documentele originale în faţa noastră, se linişti Victor. Ar mai rămîne o singură întrebare. Dacă nu s-a pierdut... adică, dacă n-aţi pierdut voi o coală?

― Noi? făcu Dan pe ofensatul. Noi n-am pierdut nici un fir de praf. Poate că o fi lipsit o foaie de la începutul începutului, de cînd s-a îngropat documentul.

― Nu! spuse Victor. E un sigiliu pe document care dovedeşte că nu s-a pierdut nici o foaie.

― Unde vezi tu un sigiliu? întrebă Maria.

― Fraza prin care se anunţă moartea tretilogofătului, în felul cum a fost adăugată, face impresia unui sigiliu. Dacă hrisovul ar fi avut trei coli, fraza adăugată s-ar fi lungit pe toate trei. Voi nu simţiţi în ea un fel de autentificare?

Şi ceilalţi înclinară spre părerea lui Victor.

― Prin urmare, tu eşti convins că întreg documentul se află în mîinile noastre, spuse Lucia.

― Da! Sînt sigur. Avem documentul... dar care-o fi cheia?

― Autobuzul! anunţă Dan. Tot un fel de cheie...

Într-adevăr se vedea autobuzul. Cireşarii se urcară. Ul­timii rămaseră Ursu şi Victor în rolul lor temporar de hamali.

― Ursule, nu vrei să vii la mine în noaptea asta? întrebă Victor. Tata a plecat şi ne-am putea ocupa în linişte de des­cifrarea documentului. Nu mă culc pînă nu-l dezleg, chiar dac-ar trebui să nu dorm o lună.

Ursu încuviinţă din cap.

Tot drumul spre oraş cireşarii se gîndiră numai la docu­mentul cifrat. Care putea fi cheia?