Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 15 si 16

CAPITOLUL XV

1

Aurora se transformă într-un semn al groazei în dimineaţa aceea. Cerul se umplu de mînie şi trimise asupra pămîntului o vijelie înspăimîntătoare. Fulgerele despicau în trombă zările, iar tunetele cutremurau văzduhul. Cortul de pe povîrnişul care avea forma unui ceaun cu fundul în sus ar fi fost ridicat ca o frunză în văzduh, dacă Ursu, presimţind uraganul, n-ar fi împlîntat ancorele în pămînt pînă la funii. Bubuiturile parcă sudau încheieturile, iar fulgerele răneau şi îmbolnăveau ochii. Era o minune că rezista cortul atacului neîntrerupt al hăurilor. Cînd vijelia se domoli cîteva clipe pentru a-şi reface şi reînnoi forţele, Ursu ieşi din cort. Munţii erau acoperiţi de cerneala cenuşie a ploii. Zarea se închidea într-un cerc foarte strimt, cu centrul în vîrful povîrnişului, chiar unde se afla cortul. Vlăj­ganul simţi un fior zgîlţîindu-i inima cînd privi peste prăpastie spre fagul măreţ. Copacul fusese retezat de lampa aprinsă a unui trăsnet şi prefăcut în cărbune. Un trunchi jalnic, car­bonizat, din care mai urcau dîre de fum, atît mai rămăsese din copacul care-i salvase şi-i îmbogăţise în ajun. Ursu nu mai pierdu nici o clipă. Intră imediat în cort:

― Trebuie să plecăm de aici numaidecît! Am devenit singu­ra ţintă a trăsnetelor pe tot povîrnişul.

Ieşiră şi ceilalţi afară, pentru a vedea ravagiile dureroase ale furtunii.

― Norii n-au de gînd să plece! se înfurie Dan.

― Numai nori de ploaie şi de vijelie, spuse Lucia, învăluind cu privirile zarea. Şi nici o geană de lumină, nici un sîmbure albastru...

― O întindem? întrebă Dan cam speriat.

― Ursu are dreptate! se hotărî Lucia. Cortul nostru a de­venit singura ţintă a trăsnetelor... Doamne! Cît de uşor ne-am putea schimba compoziţia chimică... Ai văzut fagul?... Plecăm!

Cînd se întoarseră din călcîie, nu mai văzură cortul. Ursu smulsese ancorele, încolăcise funiile, împăturise pînza groasă, cazonă. Totul devenise un pachet care înconjura ca o potcoavă uriaşă raniţă din spatele vlăjganului. Aproape toate bagajele erau în ghebul lui diform, copleşitor.

― Nu mai putem pierde nici o secundă, se scuză el. Gata! Plecăm! Direcţia: cabana! După mine!

Lucia şi Dan încercară să-l uşureze de cîteva greutăţi. Nici nu voia să audă. Îi împinse cu forţă pe cărare:

― Aş putea să mai car încă de două ori pe-atît. După... Ba nu! Luaţi-o voi înainte. Goană! Să batem recordurile!

Dan şi Lucia porniră în goană spre puntea din vale. Oare mai exista puntea? Ursu o văzuse, şi cu voinţă turbată, porni pe urmele prietenilor. Poverile îl zdrobeau, îi frîngeau şira spinării, îi îmbolnăveau picioarele. Un săculeţ dacă i s-ar fi luat din spate, un termos gol, o batistă şi tot ar fi simţit o uşurare. Dar ştia, simţea că Lucia şi Dan ar fi fost stin­gheriţi, şi-ar fi împleticit mersul şi echilibrul, dacă ar fi dus cu ei cel mai mic obiect. Mai ales cînd va începe urcuşul, şi cînd urcuşul se va întîlni cu vijelia... Dar oare el va rezista la urcuş? Lucia şi Dan treceau peste punte. Puntea rezistase, şi sub ea nu se mai afla prăpastia, cu aburi albi şi denşi ca nişte valuri de vată. Trecuseră amîndoi, începu să treacă şi el pun­tea, clătinîndu-se ca un om beat, nu pentru că se gîndea la prăpastia ascunsă de sub el, ci la urcuşul de groază care va începe în curînd. Dan şi Lucia erau departe, abia se mai ză­reau prin ceaţă, urcau coasta muntelui cu paşi iuţi, fără să se uite înapoi. Începu şi el ascensiunea. Îşi încleşta maxilarele, răsuflă rar şi adînc, îşi duse paşii cu înverşunare înainte, spre nori. Ştia că mai tîrziu nu se va mai putea grăbi. Cînd vedea porţiuni rase şi fără obstacole închidea ochii şi trăgea. Se opri doar atunci cînd auzi glasul Luciei în spatele lui:

― Mai încet, că ne-a ieşit sufletul...

Nu ştia cînd îi întrecuse, dar ştia altceva: va rezista ur cuşului, va putea să reziste. Şi n-o ascultă pe Lucia. Paşii se supuneau unui ritm iute şi regulat cu care se obişnuise cor­pul. N-avea voie să schimbe ritmul sau să se oprească.

Dar din cer se auzi clocotul ameninţător al vijeliei. Şi Ursu se văzu nevoit să-şi schimbe ritmul, să şi-l iuţească pînă la limita rezistenţei, şi să-i oblige şi pe cei din spate să alerge, să alerge... Altfel nu-i putea salva... Şi nici n-avea putere să se întoarcă şi să urle la ei, să-i cheme, să-i dea dracului, să-i împingă sus... Nerozii! Unde erau? De ce nu treceau pe lîngă el, înainte?... De ce nu înţelegeau că atîrnau în spatele lui ca nişte greutăţi de plumb, că-i trăgea şi pe ei cu genunchii care i se muiau şi cu mijlocul zdrelit de dureri, şi cu horcăielile care-i aduceau vîlvătăi în gîtlej?... De ce rămîneau în urmă, nerozii?... Şi deodată, zări departe, pe o coastă ocolită de ceaţă, o colibă de bîrne. De cînd aştepta un loc de adăpost: o casă, o colibă, o văgăună?...Dar cînd zări coliba din depărtări, îl cuprinse furia. Cine-o cocoţase tocmai acolo, la mama dra­cului, la capătul iadului? Nu putea s-o răstoarne mai în vale, la jumătatea drumului măcar? Şi îşi continuă blestemele întărîtîndu-şi paşii. Blestema totul, şi mai ales pe cei din spate care nu simţeau că trebuie să sară din rucsacul lui, şi norii şi cerul şi blestemele, pentru că se apropia iadul...

Şi atunci se porni vijelia!... Mai întîi trebuia să scape de plumbul din spate care-i lovea picioarele, care-i topea coapse­le şi gleznele. Se întoarse şi îi văzu la doi paşi în spatele lui, folosindu-l ca o pavăză împotriva furtunii. Răcni la ei din toate puterile ca să-l audă şi ca să-i alunge:

― Fugiţi înainte! şi vocea lui acoperi vijelia. Fugiţi la co­libă. De-a dura, cum puteţi!

Lucia şi Dan abia îi auziră cuvintele, dar simţiră pe faţa lui puterea şi chinul. Îşi încordară ultimele puteri şi trecură în goană pe lîngă dînsul. Vedeau coliba şi se prăvăleau spre ea. Dar vijelia îi oprea ca o cortină grea, nevăzută, îi răsucea şi-i întărită şi parcă îşi făceau drum prin ea cu tot trupul.

Ursu, cu coroana lui de bagaje, atrăgea toată furia vîn-turilor. Dacă şi-ar fi întins o singură dată mîinile şi şi-ar fi lăsat apoi corpul pe spate, ar fi rămas liber şi uşor, iar baga­jele s-ar fi împrăştiat în hăuri. Uită gîndul şi începu lupta cu infernul. Hăurile se dezlănţuiseră sonor şi luminos cu tunete şi fulgere. Furtuna îndoia copacii şi azvîrlea crengi în văz­duh. Muntele parcă se întorsese şi se sprijinea pe spatele lui. Abia îşi mai urnea paşii, abia se mai ţinea în picioare, înco­voiat ca un cîrlig, trăsnit de greutăţi şi dureri. Dar prietenii lui erau înainte, îi vedea cum răzbat prin vijelie, îi vedea căzînd şi apoi ridicîndu-se, şi răsucindu-se şi rostogolindu-se, şi transformîndu-se şi ei în cîrlige şi muşcînd şi ei cu dinţii din vijelie şi căutînd şi ei cu ghearele sprijin în aburi şi-n ploaie. Iar se rostogoli Lucia, dar se ridică şi apoi Dan se prăbuşi într-o groapă şi Lucia îi întinse mîna şi amîndoi dis­părură în groapă, sau poate Dan îi întinsese mîna Luciei. Şi iar îi văzu fugind şi căzînd spre coliba care se mărise.

Dar vîrtejele îl urmăreau şi-l atacau mereu şi unul îl prinse la mijloc, şi-l răsuci, şi-l lovi, şi-l apăsă, şi-l doborî în genunchi, hotărât să-l înfrîngă de tot. Era în genunchi, dar spatele i se apropia de pămînt şi mai ales fruntea, şi se împotrivea cu coardele gîtului şi cu grumazul. Şi parcă făcea o mătanie şi se ruga cuiva să nu-i lase pe cei din faţă să se întoarcă şi să-l vadă apăsat spre pămînt; ar fi crezut că-i doborît. Nu el s-ar fi prăbuşit, ci ei, iar cărarea era pe o creastă, mărginită la dreap­ta şi la stînga de prăpăstii. Îşi propti genunchii în stîncă, şi fruntea, şi pumnii în pămînt, se opinti, se azvîrli în sus. Era din nou în picioare, şfichiuit şi izbit, iar cei din faţă, încovoiaţi ca nişte semne de întrebare, mergeau spre colibă... Iar coliba de bîrne... Un trăsnet îi trimise arsuri pe limbă şi şfichiuiri de foc în creieri şi-n ochi... Ploaia se prăvăli din înalturi ca un ta­laz nesfirşit... Coliba... Un vîrtej îl prinse din nou în mijlocul lui şi-l răsuci sălbatic, dar nu se lăsă. Închise ochii, coarde de oţel îi plesneau în gît, şi păşi înainte ca un turbat în lanţuri.

Cînd deschise ochii nu mai văzu în faţă nimic. Nici nori, nici copaci, nici munte, nici cer. Coliba singură acoperea toată zarea. Cîţiva oameni alergau în întîmpinarea lui. Ii smulseră poverile, dar se prăbuşiră ca nişte nuiele sub greutatea lor încărcată de furtună.

Ursu mai văzu chipul Lucie aplecat deasupra lui, îi simţi mîna rece plimbîndu-i-se pe frunte, prin păr. Apoi închise ochii.

2

La vreo zece kilometri de coliba în care poposiseră cireşarii hăituiţi de vijelie, pe lacul Păstrăvilor, se petrecea o altă dramă. O barcă pescărească, în care se aflau doi elevi, fusese prinsă de furtună chiar în mijlocul lacului. Ţipetele şi strigătele de ajutor ale pasagerilor adunaseră la ţărm o sumedenie de oameni.

Istoria nu începe însă cu drama din larg şi nici nu se sfîr-şeşte cu ea...

Cu o zi înainte, sosiseră la lacul Păstrăvilor doi elevi de la oraş. Nu le fusese greu să găsească sediul crescătoriei de păstrăvi, pentru că pe tot malul lacului nu se aflau decît pa­tru case de bîrne, cam la zece metri una de alta. Erau foarte veseli cei doi vizitatori, îşi făceau mereu cu ochiul, îşi dădeau coate şi-l căutau pe "şeful de la păstrăvi". Şeful era la punctul silvic, adică la a treia casă. Îl găsiseră certîndu-se cu un alt şef de la pădure şi, pentru că li se păruse un bătrîn cum­secade, îi întinseseră un plic. În plic se afla un bilet scris la maşină, prin care tatăl unuia dintre elevi, inspector pe unde­va, îl ruga pe şeful crescătoriei să le dea elevilor o mînă de ajutor în cele trei zile pe care urmau să le petreacă la lac, pînă va veni în inspecţie.

― Vas'că vacanţă? întrebă comandantul păstrăvilor.

― Expediţie! răspunse cu mîndrie unul dintre elevi, mai rotunjel la faţă şi cu priviri ca de iepure... Vrem să cunoaştem regiunea şi să ţinem o conferinţă la şcoală.

― Ei da! Brava! Păi să mergem la camera de oaspeţi ca să vă lăsaţi bulendrele...

― Avem puţine lucruri... spuse celălalt, cam înalt şi deşi­rat, poreclit în multe feluri, dar mai ales Codobatură în ultima vreme. Numai cărţi, caiete şi creioane...

Şeful de la păstrăvi îşi instală musafirii în camera de oaspeţi, se interesă cu cîteva întrebări iscusite despre predi­lecţiile domnului inspector şi ale feciorului său, apoi propuse o plimbare cu barca pe lac. Plimbarea ţinu aproape toată după-amiaza, pentru că făcură ocolul lacului şi lacul era mare şi cu ţărmuri neregulate ca nişte fiorduri. În unele locuri acostară, acolo unde era apa mică şi numai bună de scaldă. Seara şi-o petrecură pe munte, la o colibă de tăietori, împre­ună cu alţi oameni, în jurul unui foc vesel, şi auziră cei doi musafiri o groază de snoave şi glume.

Şmecherii cu scrisoarea de recomandaţie erau în culmea bu­curiei. Sosiseră la lac înaintea cireşarilor, făcuseră deja o primă explorare, care nu-i costase nici un efort, dar îşi notaseră pe carnete şi în cap o sumedenie de amănunte, care pe cireşari îi vor costa săptămîni de eforturi. Ştiau tot ce se poate şti despre lacul Păstrăvilor, despre legendele care circulau în legătură cu el, despre flora şi fauna împrejurimilor, şi mai ales despre păstrăvi, lostriţe şi lipani, ştiau întîmplări despre oamenii de-acolo, ba aflaseră o mulţime de istorii şi despre Peştera Neagră, care se afla nu departe de lac.

Oboseala expediţiei îi adormise repede pe cei doi ghiftuiţi. Nu mai avură timp să recapituleze formidabilele lor cuceriri. Paturile moi şi primitoare din camera de oaspeţi şi aerul tare al nopţii îi duse repede în lumea viselor. Dar cînd se treziră a doua zi, nu chiar în zori, prima lor grijă, înainde de a se îmbrăca, înainte de a se spăla şi de a sări din pat, a fost aceea de a se lua la harţă.

― Bă! dacă nu recunoşti că iar sînt geniu eşti un bou, spuse Pompilică. Tu tăceai ca un fleţ. Noroc că l-am tras eu de lim­bă... Ca un ziarist l-am luat: cu carnet şi creion.

― Ha! Ha! îi urlă Sergiu la ureche. După ce ţi-am făcut de drum. Cine a avut ideea cu biletul? Cine a scris biletul?

― Ia mai rompţ! Bă, diribelule! Eu puteam să-l fac din partea lui Matei Corvin dacă voiam. Diribelule!

― Zău!?... Eu acuş te-ating peste ăla de la care ţi se trage numele, de rămîi fără fotografie...

― Ce s-atingi, bă chestie cu buric?

― Nasul, bă nasolule fără garnitură...

Labele se întîlniră în aer, apoi se înfipseră în păr, apoi îşi căutară nasurile pe care le şi găsiră, nişte şuruburi, nişte scîn-cete, cîte doi pumni în cap de persoană, nişte genunchi în burtă, nişte atingeri sensibile cu "Aaaaaa!"-uri cumplite azvîrlite din gîtlej. În aceeaşi clipă îşi întoarseră spatele, cu gîndul de a nu mai schimba o vorbă toată ziua. Dar după două minute, cel care pornise harţa se ridică în capul oaselor:

― Bă Sergiule! Dacă eu spun că eşti deştept, zici şi tu la fel despre mine? Hai! Amîndoi odată: Una... Două... Trei!

Se auzi un urlet.

― Aşa nu merge! sări Sergiu. Eu am zis "eşti deştept" şi tu ai zis "eşti tîmpit".

― N-am zis, bă, să mor eu! Am zis "eşti un fleţ" ca să se potrivească. Eşti deştept ― eşti un fleţ... Merge, nu?

― Facem pace? Dar de-adevăratelea. Fără trădare.

― Bă, facem! Dă laba şi gata!... Bă, tu ştii că azi trebuie să ajungă la lac?

― Ce le spunem? Să-i luăm aşa ca să le crape maiul!

― Să le spunem c-am bătut de-o săptămînă locurile!

― Stai, bă, că nici n-am luat vacanţă de-o săptămînă...

― Iar eşti bou!... Adică am uitat... Tu crezi că ei or să mai socotească? Bă! Cînd o să începem să le turnăm! Bă! Cum le-am mai luat caimacul!

― Să le rîdem în faţă, aşa: Ha! Ha! Ha!... Şi cînd te gîndeşti că ştim totul fără să fi mers măcar o sută de metri pe jos! Bă! Zău că ai dreptate. Bine e să fii deştept!

― Ştii ceva? Hai pe lac!

― Cu ce? Moşul s-a dus la cabană. Aşa spunea aseară.

― Iar eşti... Păi ce, o să mergem cu moşul pe lac, să rîdă ei de noi? Singuri în barcă, bă!

― Ai tu curaj? Dacă urci tu, urc şi eu...

― Nu ne aiurim, bă. Ştii cum facem? Stăm la mal. Şi cînd îi vedem, fuga în barcă şi ne prefacem că acostăm. Şi le spunem că venim din fundul lacului, din chestiile alea stîncoase...

― Grozav! Dar ce-ar fi să le spunem că am înnoptat pe lac, în barcă! Nu e şi mai! O uşchim? Hai! Că eu am văzut unde ascunde moşul cheia de la lanţul bărcii.

― Dar ăştia care aşteaptă inspecţia ce-or să zică?

― Le spunem că ne-a dat voie moşul...

― Şi moşului?

― Ii spunem că ne-a dat voie unul din ei. Unul înalt, cu pălărie şi cu ţigara în gură. Zicem că ne-a poftit el.

Şi se potrivi că în clipa cînd ieşiră din casă, furtuna era în pauză, îşi pregătea alte forţe, mai turbate. Încurajaţi de li­niştea şi pustietatea de pe lac şi de la marginea lacului, şmecherii se duseră într-un suflet la debarcader, dibuiră cheia şi dezlegară barca. Apa era atît de liniştită încît se ur­cară în barcă fără un pic de teamă.

― Bă! Dar n-avem vîsle. Ce facem? Ce le spunem?

― Zicem că ne-a prins furtuna şi le-am pierdut...

― Şi cum am ajuns la mal, fără vîsle...?

― Bă, iar eşti cum am jurat că nu-ţi mai spun... O să zicem c-am tras cu mîinile. Ce ştiu ei despre bărci?

― Uite vîslele! Sînt legate de barcă. Le tragem!

― Păi dacă-s acolo, să le lăsăm acolo. Ce să facem cu ele? Aoleu! Hai să ne stropim puţintel ca să pară că chiar am fost pe lac...

― Bă, şi dacă nu vin şi ne stropim degeaba?

― Vin! Dacă-ţi spun eu! Acuşi trebuie să pice.

Deodată, un fulger despică văzduhul, deschizînd din nou drum liber vijeliei. Începutul uraganului fu atît de violent şi de neaşteptat, încît şmecherii deghizaţi în cutezători se priviră cîteva clipe înspăimîntaţi şi nehotărîţi. Cînd Pompi-lică vru să-l întrebe pe Sergiu ce să facă, sau invers, cînd Sergiu vru să-l întrebe pe Pompilică, dar asta nu mai are im­portanţă, primele valuri desprinseseră deja barca de mal. Apoi mai trecură cîteva clipe în care îşi ascultară dinţii clănţănindu-le, şi cînd se uitară mai bine văzură că au ajuns în mijlocul lacului. Şi nici unul dintre ei nu avea nevoie să se uite pe carnetele cu însemnări pentru a şti cît de adînc e lacul spre mijloc. Era un fund de prăpastie fără fund, aşa le spu­sese moşul. Singura lor scăpare era tot cuvîntul, dar nu celebrele lor combinaţii de cuvinte, ci un singur cuvînt strigat cu toate puterile, din gît pînă-n tălpi.

― Ajutooooooor!

― Ajutoooooooooooor!

Barca intrase cu totul în voia valurilor. Din fericire, era încă atacată din faţă, aşa că mai avea pînă să se răstoarne. Sălta şi cobora. Vijelia o purta ca o coajă de nucă pe întinsul mînios al lacului. Valurile îşi pierdură orice direcţie şi începură să lovească barca din faţă şi din coastă, ba o trimi-seră şi unor vîrtejuri, care o răsuciră ca pe o frunză. Vitejii se lungiseră pe burtă. Nu mai aveau curaj nici să strige, nici să se uite unul la altul, le era chiar teamă să răsufle, sau poate că uitaseră, în spaima lor nemaipomenită, unde sînt, dacă trăiesc, dacă visează. Dar din păcate erau trăsnetele şi tunetele şi fulgerele şi şuvoaiele şi scîndurile de care se loveau şi scîncetele: tot ce le mai rămăsese din graiul atît de aparte altădată. Că barca încă nu se răsturnase? La asta nu puteau să răspundă nici constructorii ei. Dar vijelia încă nu se terminase, ea nu avea nici o milă faţă de pasagerii bărcii, nu asculta nici rugăciunile, nici jurămintele lor. Doar îi amăgea din cînd în cînd. Îi lăsa să învie cu cîteva clipe de li­nişte, ca să-i omoare iarăşi, şi tot aşa îi tortura pentru toate fărădelegile lumii. Şi pentru că nu se vedeau unul pe altul, şi pentru că nu vedeau nimic, şi nici nu mai ştiau nimic altceva decît că îi aşteaptă moartea, pentru prima dată nu se mai războiră între ei, ci se război fiecare cu sine însuşi. Poate că nu vijelia îi izbea cu capul de pereţi, ci ei singuri se izbeau amintindu-şi multe.

Barca fusese totuşi zărită de un copilandru isteţ, care văzînd-o dezlegată de mînă omenească, nu de vijelie, dădu imediat alarma. Pădurarii şi pescarii se adunară la ţărm, dar la început îşi închipuiră că barca e goală. Noroc că lui Sergiu îi veni mintea cea de pe urmă. Nici nu-i trecea prin cap să se scoale în picioare, de teamă că l-ar lua vijelia ca pe-o frunză, dar văzînd printr-o gaură oamenii adunaţi la mal, îşi aruncă şapca, apoi batista, apoi carnetul cu însemnările din ajun. Cei de pe ţărm văzură obiectele zburînd şi înţeleseră.

Cîţiva flăcăi zdraveni, obişnuiţi cu furtunile, dezlegară altă barcă, mai mică, şi începură să vîslească aprig spre sora mai mare din mijlocul lacului. Dar acolo în mijloc, valurile potri­veau barca pentru a-i da lovitura fatală, petru a o răsturna. O întorceau sigur cu coastele către ele. Înţelegînd pericolul care o păştea, pescarii salvatori începură să strige:

― Mă, cei din barcă! La vîsle, mă!

Strigau să-şi rupă plămînii, strigau cu atîta putere, că îndemnul lor ajunse şi la urechile celor doi.

― Mă, cei din barcă, mă! Ţineţi barca de-a curmezişul! Con­traţi-o, mă!

Pînă la urmă, Sergiu şi Pompilică pricepură cam ce vor să însemne ţipetele pescarilor. Într-un moment de răgaz se uitară unul la altul şi în aceeaşi clipă luă fiecare cîte o vîslă în mînă. Unul în dreapta, altul în stînga, lăsară vîslele în apă. Nu ştiau decît să le ţină, habar n-aveau cum se manevrează, şi se agăţară de ele cu, toată puterea care le rămăsese, con­vinşi că asta era tot ceea ce trebuiau să facă: să se ţină de ele. Dar barca era atît de violent scuturată încît vîslele lor înţepenite tot atingeau apa. În cîteva secunde îi ajunse barca salvatorilor. Doi vlăjgani îşi făcură vînt peste bord, sărind în barca celor doi naufragiaţi. Le smulseră vîslele din mîini şi începură să tragă vîrtos spre ţărm.

― Ce v-aţi apucat de joacă pe furtună? întrebă unul din ei. Mai întîi am crezut că nu ştiţi să vîsliţi. Lacul ăsta e rău al dracului pe timp de vijelie.

― Dacă nu potriveaţi la mare precizie vîrful bărcii pe talaz, cu căngile vă scoteam din fundul lacului. Brava!

Sergiu nu mai avea putere şi curaj să mintă:

― În viaţa noastră n-am pus mîna pe vîsle...

― Glumă...! făcu unul dintre pescari uitîndu-se spre Pom-pilică. Mai rar aşa dibăcie!

― Zău că n-am pus niciodată mîna pe vîsle, spuse la rîndul lui Pompilică.

Cei doi salvaţi erau prea galbeni şi prea tremurau ca să le ardă de glume, înţeleseră pescarii. Şi imaginea nenorocirii care putea să se întîmple cu băieţii lui dom' inspector îi făcu să-şi piardă pentru o clipă cumpătul. Îndeajuns ca un val să răsucească barca, iar celălalt s-o izbească în coastă, răsturnînd-o ca pe-o nucă. Din fericire, ţărmul era numai la vreo douăzeci de metri. Dacă ar fi sosit atunci, cireşarii ar fi văzut doi flăcăi vînjoşi purtînd în spate, spre malul lacului, două fi­inţe zgribulite care ar fi semănat cu Sergiu şi Pompilică dacă ar fi fost mai vesele şi mai gălăgioase. Dar cu mutrele lor nenorocite, plouate, înspăimîntate, aduceau mai degrabă cu doi şoricei traşi afară, de coadă, dintr-o văgăună inundată.

CAPITOLUL XVI

1

Groaznica vijelie nu izbutise să cotropească şi lumea întunecată a grotei. Doar pe alocuri, prin unele cotloane şi crăpături întortocheate care rătăceau neobosite prin pîntecele muntelui pentru a-şi găsi căi firave de ieşire la lumină, răzbăteau din cînd în cînd slabe ecouri ale uraganului de afară. Dar şi apa pîrîiaşului subteran, mai tulbure, mai iute şi mai multă, mărturisea ceva despre zvîrcolirile şi prefacerile violente de undeva din lume. Schimbările pe care şi le în­chipuiau şi le simţeau în lumea de-afară îi îngrijorau prea puţin pe cireşarii din barca de cauciuc. Ei erau sub obsesia al­tor gînduri şi mai ales erau însetaţi de lumină. Voiau să scape cît mai repede de tentaculele beznei, de urmărirea acelor fiin­ţe necunoscute, care, cu fantomele şi tăcerile lor, nu puteau să dorească binele! Nu! le spusese Victor şi simţiseră toţi. Oa­menii din urma lor nu erau mînaţi de gînduri bune. Imaginea primejdiei din spate creştea mereu, şi parcă se apropia cu fiecare clipă care trecea, pentru că fiecare clipă scormonea jăraticul unei întrebări rele: de ce oamenii din spatele lor nu voiau să-şi arate chipul? De ce, după întîlnirea celor două fan­tome, nu azvîrliseră nici un cuvînt înspre ei? Cine era? Cine erau? Numai Petrăchescu?... Sigur Petrăchescu, dar poate că nu era singur. Lui Victor i se părea nefiresc ca din pricina unei bărci Petrăchescu să pornească într-o asemenea urmărire primejdioasă. Şi dacă ar fi vrut să le ia barca, oare n-ar fi putut să strige după ei? Dar celălalt personaj al grotei? Cel care petrecuse mai mult timp în prima peşteră, cel care locuise şi mîncase în peşteră, oare era şi el împreună cu vînă-torul? Cine era? Ce căuta în peşteră? De ce voise să-i sperie? Şi de ce nu spulbera odată tăcerea aceea grea din spatele lor? Oamenii care-i urmăreau nu aveau gînduri bune, nu puteau fi nişte rătăciţi care caută scăpare... Şi-ar fi împreunat forţele... Atunci?... Victor nu putea să dezlege enigma. Oricît se chinuia, nu putea înţelege mobilul acelei urmăriri tăcute, rele, ca o tortură. Şi Maria şi Ionel gîndeau ca Victor şi simţeau ca şi el ceva înfricoşător, rece, nedefinit, ca nişte ten­tacule gata să înşface, în tăcerea din urma lor.

Dar în faţă?... Necunoscutul din faţă îl neliniştea şi mai tare pe Victor. Se cutremura cînd se gîndea că orice piedică, orice obstacol, oricît de mic, i-ar fi apropiat pe urmăritori. Şi cît de simplu era să li se ivească în cale o cascadă, un zăgaz de piatră sau o prăbuşire care să fi închis, cine ştie de cînd, ieşirea din grotă! Era gîndul pe care Victor nu voia să-l destăinuiască şi celorlalţi, deşi, în sinea lui, era convins că şi pe ei îi obseda.

Şi Tic era foarte necăjit, dar necazul lui avea alte pricini. Mai întîi îi era ruşine că se speriase de o scamatorie, că dădu­se bir cu fugiţii văzînd o stafie tocmai cînd se prefăcuse şi el în stafie. Dar mai ales era necăjit că avea la sînul lui o putere ne­maipomenită, cu care ar fi putut stăvili orice primejdie, chiar şi ghearele acelea care-l cotrobăiau uneori cu gheaţă din spate, dar pe care n-o putea folosi. De cîteva ori îi trecuse prin minte să le spună şi celorlalţi marele lui secret, pentru a cău­ta împreună cuvîntul vrăjit, dar îşi amintise tocmai la timp că orice destăinuire ar fi rupt vraja cutiei.

― Maria! îşi refăcu Tic curajul. Mai spune-mi nişte cuvinte vrăjite.

― Iar îţi trec prostii prin cap? se supără Maria. Iar vrei să scoţi limba? Nu, Ticuşor! Fii cuminte!

― Am eu un secret, Maria... şi am nevoie de cuvinte vrăjite. Te rog din tot sufletul...

― De ce ai nevoie de cuvinte vrăjite?

― Doamne! Ce rea te-ai făcut dintr-o dată! Dacă ştii cu­vinte vrăjite, de ce nu mi le spui. Zău, Maria! Spune-mi ca şi cum mi-ai răspunde la tabla înmulţirii...

― Uffff. Ce cicălitor, ufffif!

Tic ştia că bătălia e cîştigată. Avea undele lui specifice care nu-l înşelase niciodată:

― Eşti cea mai frumoasă soră din lume, ştii?

Maria tresări. Niciodată frăţiorul ei n-o făcuse frumoasă. Oare ce-i trecuse prin minte?

― Ce vorbeşti, frăţior rău, urîcios şi nesuferit şi... foarte drag, Ticuşorule.

Era beznă şi nelinişte şi parcă avea nevoie de duioşii.

― Ssssst! se auzi semnalul şoptit al lui Victor.

― Hai, spune-mi! se rugă Tic foarte în şoaptă la urechea Mariei.

― Bu hu hu!

― Cum? Aşa de simplu?

― Da, Ticuşor, Bu hu hu!

― Sssst! se răsti Victor. Linişte. Se aude ceva...

Se făcu tăcere şi parcă se auzea undeva, înaintea lor, un zgomot nedefinit.

― Lanternele! porunci Victor tot în şoaptă. Toate! înainte!

Razele înmănuncheate şi trimise ca un proiectil nu zugră­viră cine ştie ce spectacol neobişnuit privirilor celor din barcă. Tunelul, apa care curgea cu vălurele spumoase, cotloane, firi­de, bolovani, nimic altceva. Zgomotul însă se apropia. Pentru a preîntâmpina orice pericol, se hotărî debarcarea şi conti­nuarea drumului pe jos, prudent, fiecare ţinîndu-se de celălalt. Primul obstacol apăruse! Oare ce era? O cascadă?... Da! Zgomotul care se apropia era cel făcut de o cădere de apă!

Victor luă din mîna lui Ionel funia de care era legată barca şi începu s-o înfăşoare pe braţ lăsînd numai o distanţă de doi metri între mîna lui şi barcă. Pierderea bărcii ar fi însemnat o catas­trofă, încetul cu încetul, lumina unită a lanternelor descoperi obstacolul. Mai întîi aburi, apoi învolburare, apoi apa prăvălin-du-se în şuvoaie înspumate. Era o cascadă... dar nu pe pîrîul pe care mergeau ei, ci pe altul care venea de undeva din dreapta. Răsunară uşuraţi, dar nu-şi continuară imediat drumul, ci se abătură pe malul celuilalt pîrîu pentru a cerceta cataracta. Dacă tocmai de acolo pornea o cale de ieşire spre lume? Dar nu reuşiră să descopere nimic, nici un cotlon, nici o deschizătură. Numai căderea nebunească a apelor, pe unde nu puteau să treacă. Se întoarseră pe pîrîul lor, la barca legată de un colţ de stîncă. Şi iarăşi porniră pe drumul de apă care părea că nu-şi va mai sfîrşi niciodată limanul. Coturile rîului se înmulţiseră şi-l obligau pe Victor să nu mai lase nici o clipă vîsla cîrmă din mînă. În spatele lui, Ionel lumina cu lanterna calea de apă.

― Atenţie! strigă brusc Maria. Luminaţi toţi în stînga, în spate! Am văzut ceva.

Trei lanterne luminară în acelaşi timp, în spate, malul stîng al pîrîului, descoperind obiectul zărit de Maria. Probabil că-l aruncase apa la mal. Era o cutie de lemn, ca o tabacheră lunguiaţă.

― Cutia! ţipă Tic, uitînd consemnul ancestral. Cutia fermecată!

Noua descoperire îl azvîrli pe Tic din barcă. Dar şi pe ceilalţi.

Prichindelul se împiedică şi în ultima clipă se prinse de gam­bele lui Ionel. Nu căzu, nu-şi juli nasul cum crezuse că se va întîmpla, dar nu mai ajunse primul la cutie. O ridică Victor de jos, şi, înainte de a o deschide, propuse un scurt popas. Locul în care acostaseră nu era bun pentru popas. Apa era prea lacomă, îngustase ţărmul, iar coturile dese ale pîrîului nu le lăsau libertate de manevră în cazul unei primejdii din spate.

― Ar fi bine să trecem pe dreapta, spuse Victor. Mi se pare că se întîmpla ceva în stînga...

Victor lumină cu lanterna malul stîng şi văzu că într-ade­văr se întîmpla ceva în stînga. Pîrîul subteran primea un alt afluent, mai liniştit însă decît cel cu cascada. După ce mai merseră vreo treizeci de metri de la confluenţă, ajunseră la o firidă încăpătoare, care putea fi folosită ca loc ideal de popas. Traseră barca la mal, încolăciră frînghia în jurul unui bolo­van, apoi îşi amintiră despre cutia de lemn a Mariei.

― Cutia vrăjită! se repezi iarăşi prichindelul, tăiat în două de o dilemă cumplită. Dar nu se poate. Două cutii?!

Care era cutia cea bună? Cea de la sînul lui sau cea din mîna lui Victor? Uită orice şi smulse cutia din mîna lui Vic­tor. Nimeni n-avu timp să-l împiedice.

― Tic! Eşti nebun? strigă Maria.

― Bu hu hu! urlă el în loc de răspuns. Mă mai vedeţi?

― Cum să te vedem în întunericul ăsta, nesuferitule! Să dai imediat cutia înapoi!

Lumina lanternei înfuriate a Mariei descoperi în mîinile lui Tic nu o cutie, ci... două! Maria i le smulse din mîini cu violenţă.

― De unde ai asta? întrebă ea, arătînd spre cutia grea şi strălucitoare de metal.

― Ce te priveşte pe tine? se încontră rău prichindelul. E cu­tia mea şi să mi-o dai imediat înapoi!

― De unde-o ai? Acuma să spui!

― Din peştera vînătorului! răspunse prichindelul. Am găsit-o ascunsă într-o firidă. E cutia vrăjită. Dă-mi-o!

Dar Maria nu puse cutia în palma deschisă şi fierbinte a frăţiorului jefuit, ci i-o dădu lui Victor şi Victor tresări atingînd-o.

― Ticuşor ― spuse el. Aprinde şi tu lanterna. Ionel, ia uită-te aici!

Victor şi Ionel pipăiră şi întoarseră cutia pe toate feţele. Găsiră mai multe butoane, apăsară pe fiecare, dar cutia nu voia să se deschidă.

― Mi-aţi furat vrăjile! se tînguia Tic. Sînteţi nişte idioţi... Numai eu vă puteam scăpa...

― Sssst! îl înfruntă Victor. Nu mai mişca lanterna.

Din întîmplare, Ionel apăsă pe trei butoane odată şi cutia se desfăcu zgomotos ca un aparat de fotografiat cu burduf. Ionel se uita la Victor şi Victor la Ionel. Nici nu le trecea prin cap să-i facă vreun reproş prichindelului care tremura de fu­rie, de ciudă, de durere, de spaimă, de neputinţă.

― Ce este? întrebă Maria.

― Un aparat tefefe extraordinar, ca o bijuterie, răspunse Ionel. Cred că poate să comunice şi cu luna...

Maria se înfioră. Descoperirile din grotă, primul mesaj, atît de ciudat, stafiile, barca, toate căpătau parcă un înţeles. Cuvintele i se rostogoliră pe buze fără să vrea.

― Da... încuviinţă Victor. M-am gîndit mai de mult la toate acestea, dar nu puteam să cred, nu puteam... Mi se părea im­posibil... Parcă era dintr-o carte...

― Ce facem? întrebă Maria.

― Imediat îmbarcarea! Primejdia e mai mare decît ne-am putea închipui. Şi cred că nu ne ameninţă numai pe noi.

― Şi cealaltă cutie? îndrăzni Tic, care parcă se trezea într-un basm ca un pui de uriaş adormit multă vreme.

Victor o deschise şi citi cu voce tare bileţelul pe care-l găsi înăuntru:

― "V-am luat-o înainte! Sergiu şi Pompilică. Sîc!".

― Cum se poate asta? se miră Maria. Cum, cînd, cu ce au trecut înaintea noastră?

― Nu... medită Victor. Imposibil! Sau aproape... gata! Îmbarcarea! N-avem voie să mai pierdem o clipă!

Ionel îl opri pe neaşteptate:

― Stai! Nu putem renunţa la cercetarea celuilalt pîrîu. Dacă tocmai celălalt braţ e drumul de ieşire din peşteră?

Victor ezită doar o secundă: Oare pîrîul acela să fie drumul de ieşire?

― Nu cred! spuse el. E un simplu pîrîiaş care se varsă într-al nostru. Gata! Ne-am hotărît! Mergem pe pîrîul nostru!

― E o prostie! se aprinse Ionel. Pentru că am fost odată cum am fost, nu vrei să mă asculţi? Dacă acolo e calea? Nu-ţi dai seama că pripeala ne poate distruge?

― Nu pripeala! se înfurie Victor. Nehotărîrea! Orice minut contează. Singura cale de ieşire e asta! Nu simţi?

― Eşti nebun? ţipă Ionel. E viaţa noastră în joc şi poate că dăm cu piciorul unicului mijloc de salvare... Eu mă duc...

Nu aşteptă nici o încuviinţare, nici o vorbă, nici un gest. Porni ca din puşcă spre confluenţa unde găsiseră cutia.

― Ionel, stai! strigă Victor în urma lui.

― Mă întorc... se mai auzi vocea lui din beznă.

Victor era gata să pornească în goană pe urmele lui Ionel, dar alunecă şi izbi bolovanul care ancora barca. Funia se des­colăci ca un arc şi barca eliberată fu luată de curent.

― Barca! dădu Victor alarma şi începu să alerge prin apă, nebuneşte, după ea.

Tic şi Maria înţeleseră ce se întîmplă şi porniră după el, luminîndu-i drumul şi eliberîndu-i astfel mişcările. Barca se îndepărta cu iuţeală, abia se mai zărea, dar apăru un cot salva­tor, cu bolovani şi curenţi care o opri cîteva clipe. Victor o ajunse în clipa din urmă, înşfacă funia şi o înfăşură iarăşi în jurul braţului. Erau salvaţi. Dacă n-ar fi fugit Ionel ca un neghiob!

― Repede după el! spuse Victor şi, trăgînd barca împotriva curentului, porni spre confluenţa celor două pîrîiaşe.

2

Cînd ajunse la confluenţă, Ionel îşi dădu seama că făcuse un act de eroism gratuit. Voia din tot sufletul să-şi ajute prie­tenii, voia să iasă dintr-o carapace care-l anchiloza, dar momentul pe care-l alesese nu era cel mai nimerit. Victor avea dreptate. În graba care se cerea, exista o singură cale de ieşire posibilă, şi probabilă: pîrîul care-şi continua neîntrerupt mer­sul. Numai în cazul cînd pîrîul care-i dusese cu atîta fidelitate pînă atunci s-ar fi vărsat într-un altul mai mare, numai atunci ar fi trebuit să-l părăsească. Pîrîiaşul pe care Ionel începuse să-l exploreze se îngusta mereu, apoi se împărţea în nişte şu­viţe cu neputinţă de cercetat. Nu mai avea nici un rost să-şi continue explorarea. Porni repede înapoi.

Cînd ajunse la confluenţă, urechea lui Ionel înregistră un zgomot ciudat, ca o răsuflare, ca un horcăit şi simţi cum îl cutremură groaza. Ar fi vrut să fugă şi chiar se gîndi s-o ia de-a dreptul prin apă, dar zări la rădăcina unei stînci un obiect care semăna cu... Se aplecă să distingă mai bine: erau nişte cizme cum nu mai văzuse... Şi aici conştiinţa lui se opri. Două braţe puternice îl cuprinseră de după ceafă şi de după umeri, capul îi fu strîns cu putere şi presat în ceva moale şi înăbuşitor. Se zbătu, cîteva clipe, apoi mintea i se întunecă.

După un minut, vînătorul îl dezlipi de piept. Corpul celui înăbuşit devenise inert. Bărbosul îl aruncă pe umăr ca pe un prosop şi cu un ghiont îi porunci vînătorului să pornească înapoi, de-a dreptul prin apă. După ce făcură un cot şi încă unul, dădură amîndoi drum liber razelor pînă atunci subţia­te. Luminară faţa prizonierului.

― Domle, băiatul directorului, pe cinstea mea!

― Fii atent, coane. Să nu te recunoască. Să nu-ţi arăţi faţa, şi caută să-ţi schimbi vocea.

― Dom'le, pe mine nu m-ar interesa chestia asta...

Bărbosul duse mîna spre şold şi vînătorul se văzu nevoit să continue:

― ... dar dacă zici dumneata, bine, dom'le...

Mai merseră o bucată de drum înapoi, pînă socotiră că s-au îndepărtat îndeajuns de confluenţa celor două pîrîiaşe. Bărbosul lăsă ostatecul jos, pe piatră, apoi îi stropi faţa cu apă rece din pîrîu. Şi fiindcă victima nu făcu nici o mişcare, îi trase capul spre pîrîu şi i-l cufundă de cîteva ori în apă. Ionel se trezi, se scutură de cîteva ori, deschise ochii, dar îi închise la loc pentru că nu distingea nimic în bezna groasă.

― Nu-ţi fie teamă, puştiule, auzi Ionel un glas necunoscut. Eşti în mîna unor oameni buni.

Dar chiar în aceeaşi clipă vîrful unei cizme îl lovi cu sete în coaste. Şi imediat altă lovitură în fluierul piciorului.

― Oameni buni, dom'le, foarte buni, prea buni... scrîşni o voce îngroşată, nefirească. Dacă spui, scapi, auzi? Dacă nu spui, scrîşti! auzi?

Şi o altă lovitură îl izbi în fluierul piciorului, în acelaşi loc în care mai fusese lovit, sau poate că durerea îi îmbolnăvise tot osul.

― Stai, coane! spuse bărbosul. Prea te grăbeşti...

― Dom'le pe... se întrerupse brusc vocea îngroşată. Trebuie să ştie ce-l paşte. Dacă spune totul, scapă. Asta-i toată legea. Auzi, mă?

― Mi-e frică... se tîngui cel trîntit pe piatră.

― Cine-a luat barca? se auzi vocea nefirească.

― Care barcă? întrebă buimac Ionel.

Talpa care-i apăsa urechea şi i-o freca parcă avea zimţi. Simţea cum i se prelinge ceva cald pe ceafă.

― Cine-a luat, dom'le barca? Pe cinstea mea!

― Cel mai mic dintre noi... răspunse Ionel. Numai el a încăput prin crăpătură.

― Şi cutia? întrebă vocea necunoscută. Cine-a luat cutia... Adică tot ăla mic a luat-o... Unde-i cutia?

― Nu ştiu, răspunse Ionel. N-am văzut nici o cutie.

Piciorul intră iarăşi în acţiune: lovea, apăsa şi freca. Lovi­tura o primi după ureche.

― Nici acum nu ştii, dom'le?

― Am văzut o cutie de lemn, o tabacheră... răspunse Ionel.

Vînătorul îl căută jos cu mîinile, îl ridică încet de guler, pînă îl potrivi în faţa pumnului drept. Braţul se retrase, apoi lovi scurt, năprasnic. Prizonierul se prăbuşi ca o cîrpă.

― Ce faci, cretinule? şuieră bărbosul. Te arunci singur cu capul în jos în prăpastie?

― Taci! se zburli vînătorul. Mă arunc cu picioarele, nu cu capul. Şi să nu mă mai insulţi, dom'le, auzi? E ultima dată, dom'le. Trebuie să ştie ce-l aşteaptă, dom'le. Să nu creadă că glumim, dobitocule!

Bărbosul încremeni de uimire. Parcă ar fi auzit vocea altcuiva. Şi mai ales înţelegea că vînătorul are dreptate.

― Poate c-ar fi bine să mai chibzuim, spuse cu alt glas băr­bosul. Dar nici dumneata să nu mă mai insulţi...

― Dom'le, tot una e: libertatea indiferenţei, pe cinstea mea! Eu mi-am făcut planul. Mai sînt şase. Ştiu pe ce-au pus mîna, nu ştiu pe ce-au pus mîna, tot una e, dom'le...

― Coane, eu zic să mai încercăm...

― Dom'le... Încearcă dumneata, pe cinstea mea...

Bărbosul reuşi să-l aducă pe Ionel în simţiri, după multe strădanii.

― Te-ai trezit?... Întrebă el. Acum te-ai convins că nu glu­mim. Bucăţi te facem!

― Nu ştiu, plînse Ionel. Nu ştiu. Doamne!

Dar piciorul vînătorului înainta şi căuta urechea.

― Dom'le, spui?

Piciorul cu zimţi începuse s-apese urechea. Apoi s-o frece. Pocneau zgîrciurile ca varza.

― Spun... răcni Ionel.

3

Victor îl strigă pe Ionel, dar nimeni nu-i răspunse. Ajun­sese în locul unde şuviţele acelea subţiri se revărsau în braţul care-l atrăsese pe Ionel. Terenul era accidentat, inaccesibil. Nu trecuse nici Ionel mai departe. Imposibil! Teama de a i se fi întîmplat un accident îl părăsi repede, după cercetarea braţului inaccesibil pe toată porţiunea lui. Nu erau nici prăpăstii, nici cascade, numai înfundături sau crăpături ver­ticale, prin care nu se putea strecura corpul unui om. Atunci unde era Ionel?

Victor se întoarse la confluenţă. Tic şi Maria îl aşteptau neliniştiţi.

― Aprindeţi lanternele! şopti el. Să căutăm peste tot. Maria! Tu să ţii lumina lanternei numai înainte.

Căutară cu atenţie pe mal, dar nu găsiră nimic, nici o ur­mă, nici un semn, nici un indiciu care să explice dispariţia bruscă şi misterioasă a prietenului lor.

― Să căutăm şi-n apă, spuse într-o doară Maria.

În apă... Şi Tic zări în apă farul unei lanterne. Mîna se cu­fundă iute: era lanterna lui Ionel. O recunoscură toţi. Numele lui era scrijelit pe metal.

― Aici n-avea ce să caute Ionel, spuse Victor. Numai dacă l-a atras ceva, dacă a zărit ceva neobişnuit... dar ce putea să-l atragă aici?

Căutară în porţiunea în care Ionel zărise cizma vînătorului. Terenul era umed şi uns cu un mîl moale, slinos, ca o pastă cleioasă. Victor lumină centimetru cu centimetru fîşia de mîl de lîngă apă, cu speranţa că va găsi urmele ghetelor lui Ionel. Urme erau din belşug, dar nu urmele cireşarului. Erau urme de cizme mari, bărbăteşti. Şănţuleţele de pe tălpi îi ajutară să descopere numărul agresorilor, pentru că nu mai rămînea nici o îndoială: Ionel fusese atacat. Doi oameni pîndiseră acolo. Victor îşi destăinui gîndurile cu glas tare:

― Au fost doi indivizi care l-au pîndit aici pe Ionel. Şi pen­tru că nu există nici o urmă de-a lui, înseamnă că l-au luat pe sus. Direcţia urmelor duce spre catedrală... Mai încolo urme­le dispar: înseamnă c-au luat-o de-a dreptul prin apă.

Simţeau, în beznă, că se uită unii la alţii şi mai ales simţeau cum creşte în ei acelaşi gînd.

― Poate că e-o nebuie Ce facem, şopti Victor, dar alt gînd nu-mi trece prin cap. S-au schimbat rolurile: acum trebuie să urmărim noi... Pornim? Gata!

― Luăm şi barca? întrebă Tic.

Funia bărcii era în mîna lui Victor.

― Trebuie Ticuşor, răspunse Victor. La început o să ne cam încurce, dar poate să ne fie de mare folos, mai tîrziu.

Tic ceru cu mîna funia bărcii şi Victor i-o încredinţa strîn-gînd cu durere braţul prichindelului. Apoi trecu în frunte pentru a conduce înapoi, pe drumul pe care veniseră, grupul obosit şi jefuit al cireşarilor. Victor lumina drept înainte calea, fîşie dreaptă, fără căutări, Maria iscodea malul drept, iar Tic malul stîng. Nici o pietricică nu putea să scape luminii or­bitoare. Lanternele băteau departe, preîntîmpinînd orice atac prin surprindere. De aceea, la coturile pîrîului, cireşarii încetineau mersul şi, de fiecare dată cînd îl încetineau, prichindelul cel blond şi ciufulit îşi lipea cotul de mijloc pentru a simţi un obiect dur pe care şi-l agăţase la cingătoare: o toporişca luată din rucsac. Îl văzu pe Victor şi făcuse şi el la fel, dar Victor nu-l văzuse pe el. După un timp dispăru şi fîşia de mîl care trădase urmele agresorilor. Drumul continua tă­cut, cu încordări şi emoţii, şi mai ales cu speranţe.

― Pssst! dădu Tic semnalul convenit de alarmă. Am găsit o piatră, o pietricică...

Şi Maria şi Victor se pregăteau să-şi reia drumul cam ne­mulţumiţi de zelul exagerat al prichindelului. Dar Tic îi opri:

― E granit din ăla, paleozoic, pe care l-a găsit Ionel la in­trare, cînd ne-am certat prima dată...

Victor luă piatra, apoi i-o arătă Mariei:

― Unde ai găsit-o, Ticuşor? întrebă Victor.

― Aici! Uite alta! Şi încă una! Trei la un loc! Cum de le-a scăpat Ionel?

― Unde le ţinea? se interesă Maria.

― În buzunar la pantaloni, am văzut eu cînd le-a pus. Într-un buzunar cu fermoar... Am vrut eu să-i împrumut una şi ştiu...

După alţi cîţiva paşi, Tic mai descoperi o piatră şi lîngă ea încă două.

― Uneltele de silex, îl lămuri Victor.

― De ce tot trei? întrebă numaidecît prichindelul.

Dar cînd Victor descoperi, doar după cîţiva paşi, alte trei pietre granitice, întrebarea lui Tic începu să-l chinuiască. Trei, trei, trei. De ce mereu cîte trei? Era evident că fuseseră aruncate cu bună ştiinţă, nu pierdute. Dar de ce cîte trei? Trei pietricele de granit, trei unelte...

― Ticuşor! tresări Victor. Ia arată-mi pietrele aşa cum le-ai găsit pe mal. Înşiră-le!

― Poftim! spuse prichindelul cam bosumflat.

― Nu te supăra, cîrnuleţule... Tu mi-ai dat ideea. Nu ob­servi. Trei pietre mici, trei pietre mari, trei pietre mici... Tot nu înţelegi?

― Nu... recunoscu foarte trist ciufuliciul.

― Trei mici, trei mari, trei mici: trei puncte, trei linii, trei puncte!

― S. O. S.! tresări puştiul. Salvaţi sufletele noastre!

― Doamne! se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întîmplat?

― Tu nu simţi cît de frumos e mesajul ăsta? întrebă Victor cu tremur în glas. Ionel vrea să fie salvat, ne cheamă să-l salvăm, şi ne mai spune că poate să fie salvat!

Îşi reluară drumul cu o hotărîre de neînfricat. Tic îşi pipăi securea. Era la locul ei şi securea era un paloş de foc, şi paloşul nu putea fi mînuit decît de un Făt-Frumos. Las' că...

4

Cei doi agresori şi ostatecul lor mergeau împotriva curen­tului. Pe mal, prin apă, pe unde găseau loc. Ionel era la mijloc, între ei, fiecare îl ţinea de o mînă. În dreptul unei sco­bituri, camuflată de un bolovan în formă de piramidă, se opriră. Îl lipiră pe prizonier de perete, se dădură cîţiva paşi înapoi, apoi îşi proiectară brusc lanternele asupra lui.

― Acum gata, dom'le! Ai minţit, dom'le! S-a dus!

― N-am minţit... se rugă Ionel. Am spus tot ce ştiam. Poate-am uitat cîte ceva...

Vocea lui plîngea. Vînătorul îi făcu un semn cu cotul băr­bosului. Una dintre lanterne se stinse şi vocea bărbosului întrebă crunt:

― Ia zi-i! Cîte fete sînt cu voi? Aici în peşteră...

― Una... răspunse Ionel.

― Şi cealaltă unde-i, dom'le? Că erau două, pe cinstea mea. Va să zică minţi...

― Nu mint... Cealaltă e afară, pe munte, cu băiatul ăla solid, cu Ursu...

― Da, dom'le, ştiu... Să nu minţi, dom'le, că... scrîşti!

― Şi zi-i aşa! E o fată cu voi. Fragedă, nu? De vîrsta dumitale, nu?

În clipa aceea, Ionel făcu un pas, parcă ar fi vrut să se fe­rească de cineva, şi se prăbuşi dureros în apă. Bărbosul îl ridică de piept. Prizonierul gemea şi se scutura de durere.

― Ce s-a întîmplat, dom'le? se interesă vînătorul.

― Piciorul... se jelui Ionel în sughiţuri. Aoleu! Mi-am rupt piciorul, la genunchi.

― Jale, dom'le, îi spuse vînătorul. Pe cinstea mea. Eu nu te iau în spate, dom'le. Şi tot ai spus totul...

Vînătorul se apropie de cel căzut, îl primi din mîinile băr­bosului şi-l întoarse cu faţa la perete. Apoi îşi scoase pistolul de la şold şi-l lovi scurt şi dur în ceafă.

― Ştiu eu un loc bun, dom'le... Pe oricine l-ai atinge acolo, adoarme cît ai zice peşte, pentru cel puţin două ceasuri.

Ionel căzuse ca un cearşaf. Bărbosul îl tîrî în scobitura ca­muflată de piramida de piatră şi-l acoperi cu pînza care fusese odată îmbrăcămintea unei fantome.

― Aşa, dom'le! aprobă vînătorul. Să stea acolo pînă ce ne întoarcem cu cutia. Şi pe urmă vedem noi. Ori iese o chestie mai aşa, ori scrîşti! Pe cinstea mea...

Cei doi porniră iarăşi prin noaptea peşterii. Alergau ca nişte bezmetici, prin apă, printre stînci şi bolovani, cu nădej­dea că undeva îi aşteaptă libertatea şi soarele.

5

Dacă Tic n-ar fi descoperit piatra aceea neînsemnată, o pietricică şlefuită gata să cadă într-o groapă cu apă, oare ce s-ar fi întîmplat în Peştera Neagră?

Era ultima piatră care mai rămăsese în buzunarul lui Ionel şi pe care prizonierul o aruncase înainte de a se prăbuşi lîngă piramida de piatră, atunci cînd îşi rupsese piciorul. Dar Tic văzu piatra, era o unealtă veche de silex, învăţase şi el să le deosebească, şi imediat dădu alarma:

― Pssst! O chestie de silex!

Şi iată că piatra aceea murdară deveni cel mai preţios dia­mant: Ionel trăia, se afla pe undeva prin apropiere, şi îi chema spre el. Căutară la început în jurul locului unde găsi­seră piatra. Erau multe scobituri acolo şi una dintre ele era mascată de o piatră uriaşă în formă de piramidă. Acolo se strecură Tic, acolo îl găsi pe Ionel sub pînza paraşutei. Îl traseră afară din nişă şi Maria se repezi să-i facă respiraţia artificială, dar Victor o opri:

― Mai întîi în barcă, apoi plecarea şi pe urmă respiraţia! Pînă la trei!

Înainte de trei, barca porni în aval. Tic în faţă, ghemuit, lumi­na calea cu lanterna. Victor în spatele lui trăgea din răsputeri la vîslă. Drumul îi era cunoscut: încă nu-i pîndea nici un pericol din faţă. Restul bărcii era ocupat de Ionel şi de Maria, care ţinea în poală capul bolnavului şi încerca toate metodele sanitare şi ne­sanitare ca să-l aducă în simţiri. Faţa lui Ionel era plină de vînătăi şi julituri, urechile la fel, iar în ceafă avea un cucui cît pumnul. În sfirşit, cînd barca ajunse la confluenţa celor două pîrîiaşe, Ionel scoase primele gemete şi făcu primele mişcări. Imediat, Victor hotărî prima escală.

Tic, Maria, Victor îi şopteau, îi spuneau tot ce le trecea prin cap pentru a-l trezi mai repede şi a-l face să înţeleagă de la început că a scăpat de agresori.

― Pe cinstea mea... se auzi vocea lui înceată. Nu-mi vine să cred că am scăpat.

― Nesuferitule! izbucni Maria.

Îl lăsară să-şi revină cu totul. Maria mai muie o dată batista în apă şi începu să-i frece fruntea.

― Aoleu! ţipă Ionel ridicînd capul. Ustură ca dracul! Sau ai vrut să mă trezeşti de-a binelea?

Nerăbdător, Victor îl întrebă într-o suflare:

― Cîţi sînt în total? Ai recunoscut vreunul?

― Sînt numai doi şi mi se pare că nu prea se înţeleg. Unul e Petrăchescu. Celălalt nu ştiu cine e, nu i-am auzit niciodată vocea. Un individ cu barbă, foarte solid...

― Petrăchescu! tresări Victor. Acum încep să se lămurească multe. Povesteşte-ne totul, în amănunte...

Ionel le spuse tot ce i se întîmplase. Mai ales nu uită să-şi amintească metodele lui Petrăchescu: urechile, faţa, fluierul piciorului, coastele, ceafa.

― Cum ai scăpat? întrebă nerăbdătoare Maria.

― M-am prefăcut că mi-am rupt piciorul... Dar ce spaimă am tras! Brrrrr! vorba lui Tic. Am crezut c-o să mă împuşte, bestia... Şi să ştiţi că am plîns... Uneori m-am prefăcut, alte­ori am plîns mai rău ca un crocodil...

― Şi cutia? întrebă Victor.

― Le-am spus că n-am putut s-o deschidem şi că am ascuns-o într-o firidă, chiar lîngă deschizătura lor, acolo la cărarea iadu­lui. S-au dus după ea.

― Grozav! se bucură Tic. Ce-o să se mai chinuiască!

― Chiar aşa grozav nu-i, Ticuşorule. Dacă se-ntorc şi dau de noi, cu voi nu ştiu ce-or să facă, dar cu mine ştiu... În bucăţele mă taie şi pun şi sare deasupra, că se găseşte...

― Cum te simţi? îl întrebă Victor.

― Îmi vine să urlu de durere. Dumnezeule! M-a tocat ca pe roată. Şi-n ceafă parcă mi-a băgat un fier roşu...

― Dacă te doare, e bine, spuse Maria.

― Zău că nu-i bine, se rugă, Ionel. E cumplit...

― Ba e bine! îl încurajă şi Victor. Avem o parte din trusa medicală la noi. Trebuie să plecăm imediat. Dacă dau a treia oară peste noi, nu mai scăpăm. Dacă ieşim noi nu mai scapă ei. Dac-ai putea, Ionel, să pui în funcţiune aparatul tefefe...

― O să încerc, spuse Ionel, cu voce bolnavă. Ceafa mă neno­roceşte, dracii şi smoala de-acolo... Vezi, Tic. Dacă punem cutia asta în funcţiune va fi de o mie de ori mai preţioasă decît cutia ta fermecată...

― Daaa... dar mie tot îmi pare rău, zău, Ionel...

Îi părea rău nu pentru cutie, ci pentru că-şi pierduse basmele.

6

Undeva în peşteră, departe sau aproape, cine poate şti? Beznă, ură, disperare.

― Dom'le, numai dumneata eşti de vină, pe cinstea mea. Trebuia să-l împuşc.

― Parcă ziceai, coane, că metodele dumitale nu dau greş. Şi ce foloseai dacă-l omorai? Aflai ceva în plus?

Cei doi agresori cotrobăiseră prin toate cotloanele şi firi­dele, prin toate scobiturile şi crăpăturile, dar nu găsiră nimic, absolut nimic.

― Asta-i, dom'le! Aşa-i cînd nu dai ascultare primului gînd. Pe cinstea mea!

― Ai dreptate, coane! Ai spus o vorbă mare. Şi eu trebuia să fac la fel. Să mă predau!

― Cum, dom'le? Pe cinstea mea!

― Da, coane. Din prima zi mi-a trecut asta prin cap. De cînd am ştiut că voi intra în cavernă... Pe urmă... Ca un ani­mal care nu ştie ce să facă...

― Păi atunci de ce-ai venit, dom'le, aici? Pe cinstea mea! De ce n-ai rămas acolo? Ai stricat o paraşută, dom'le...

― Dar ce eşti dumneata? Procuror? Comandant?

― Dom'le! Ai auzit de "Expresul negru"?

― Am auzit, de cînd tot aud de el...

― Eu sînt, dom'le...

Bărbosul înlemni. Apoi începu să tremure din toate încheie­turile. "Expresul negru" era unul dintre cei mai faimoşi spioni, omul care nu greşise niciodată în anii unui sfert de secol. Dar nu se putea... Ba da!

― Dumneata?

― Da, dom'le. Şi acum pot să las la o parte mascarada, pe Dobrescu, Cerboaica, şi pe toţi ceilalţi. Am dreptul, după atîţia ani, măcar pentru jumătate de ceas... Am şi uitat de mine, de gîndurile mele. Nici nu mai ştiu cine sînt în realitate? Petrăchescu sau...

― Dumneata "Expresul negru"?

― De ce te miri? Nu mi-am jucat bine rolul? Toţi mă cred un smintit, un inofensiv, pînă şi copiii rîd de mine. Şi dum­neata, domnule, m-ai crezut...

― Şi pentru ce faci toate astea? se îngrozi bărbosul.

― Pentru ce?... Pentru că asta mi-e meseria, domnule. Unii bat cuie, alţii vopsesc, alţii predau lecţii. Mi-am ocupat şi eu locul în viaţă. Nici nu mai ştiu cînd şi pentru ce. La început cred c-am avut destule motive. Pe urmă... Îmi fac meseria, aşa cum bat alţii cuie... gata...

Bărbosul îşi reveni din uimire şi căută un plan de scăpare. Dar Petrăchescu îl simţi:

― Stai, domnule! nu mai fă nici o mişcare şi să nu ieşi din raza lanternei, că trag. Eu nu greşesc niciodată, domnule. Orice copil ştie asta. Spuneai că vrei să te predai? De ce, domnule?

― Pentru că e o prostie... Ce caut eu aici? Ce fac? Oamenii clădesc şi eu stric... De ce? Am fugit cînd eram tînăr şi cînd erau ruine... Acum am ajuns eu ruină într-o lume tînără... De ce să mai stric?

― Ghinionul dumitale că te-ai întîlnit cu mine... Altminteri puteai să te predai. Mie nu-mi pasă. Pot şi fără dumneata.

Dar dacă te predai, eu nu mai exist. Şi mie, domnule, îmi place viaţa. Nu renunţ la ea pînă-n ultima clipă. E prima dată cînd îmi divulg secretul, înţelegi? Stai, domnule, nu mişca. Ţi-am spus că nu greşesc niciodată!

― Nu te trădez, pe viaţa mea, se rugă bărbosul presimţind groaznica sentinţă.

― Copilării! Ştiu, domnule. Dac-ai avea pistolul în mînă, nu la şold, ai trage şapte gloanţe în mine. Şi pe cel de pe ţeava l-ai trage. Ştiu, domnule, de-aceea trăiesc.

― Nu spun un cuvînt...

― Stai, domnule! Am opt gloanţe în revolver. Ei sînt şapte. Am opt gloanţe, domnule, exact cîte trebuie...

― Adică...? începu să priceapă bărbosul.

― Dom'le, ai fost trimis aici. Şi ai fost ucis, ai dispărut. Crezi că interesează pe cineva de cine ai fost ucis? Cei care te-au trimis vor pune o cruce în dreptul unei cifre şi gata! Eu ştiu, domnule, aşa se întîmplă. Nimeni nu se mai interesează pe urmă de dumneata...

― Dar mama...

― Fleacuri, domnule, pe cinstea mea. Mama! Un cuvînt, domnule. Aşa cum spui masă, pistol, ţigară... Mama? Şi ce dacă se spunea "lonă" sau "slagă"? Un cuvînt, domnule... Eu n-am dreptul să pierd nici un cartuş. Şapte sînt ei, al optulea eşti dumneata. Cu dumneata voi începe. Numai dacă bag fiecare cartuş într-o ţeastă, pot să scap. Stai! întoarce-te! Aşa, domnule, cu spatele... Morţii tac, dom'le... Ştii cine-a spus primul asta? Cezar, dom'le... Morţii tac, dom'le, tac, pe cinstea mea. Şi Petrăchescu va trăi, dom'le, va trăi cu Do-brescu, şi cu Cerboaica, iar dumneata, dom'le, te-ai sinucis fiindcă-ai omorît şapte copii... Da, dom'le... Ai omorît şapte copii şi te-ai sinucis... Întoarce-te cu faţa, cu tîmpla!

Vînătorul apăsă pe trăgaci. Bărbosul se prăbuşi exact în dreptul deschizăturii.

― Primul cartuş, dom'le... Mai sînt şapte... În fiecare ţeastă cîte unul, pe cinstea mea...