Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 11 si 12Titlul postării

CAPITOLUL XI

1

Cercetaşii de pe munte, cei trei cireşari pe care sorţii îi hărăziseră soarelui, înaintau de-a lungul coastei, pe o potecă imaginară, trasată de ochiul lui Ursu şi de calculele Luciei. Fata cu păr de lumină era ca întotdeauna activă şi severă: îl transformase pe Ursu într-un hamal supraîncărcat, fără să se gîndească la limitele rezistenţei umane, sau poate tocmai pen­tru că le calculase, oprindu-şi doar o raniţă uşoară, un caiet cu scoarţe de piele şi cele patru creioane care fuseseră la o clipă de a-şi cîştiga o altă celebritate decît cea pe care şi-o pregă­teau acum. Ursu fusese transformat într-un hamal greoi... iar Dan în cea mai sprintenă vietate a acelor locuri, dar nu pen­tru că aceasta ar fi fost suprema dorinţă a cireşarului cu gînduri ascunse de scriitor. Aş... Era voinţa de fier a Luciei care hotărîse pe rînd metamorfoza lui: cînd unitate de mă­sură, cînd binoclu, cînd mesager, cînd gînditor, cînd maşină electronică... şi de cele mai multe ori paratrăsnet.

― Ia vezi! îi ordonă Lucia. Cîţi paşi sînt de-aici pînă la brad? Şi ai grijă să-i potriveşti egali... altminteri te pun să masori distanţa cu pantoful, ca atunci cînd vă faceţi porţile la fotbal...

Şi Dan măsura, potrivindu-şi pasul la centimetru, dar tot temîndu-se că va simţi în ceafă vorbele de şmirghel ale Luciei.

― Nu ai impresia că stînca aia din vale seamănă cu un cal de şah?

― Cal de şah!?... se mira el filologic, dar pentru că se temea de alte corvezi care l-ar fi purtat pînă în vale, aproba imediat cu entuziasm: Sigur că da! Aidoma cu calul meu de şah...

― Cît fac paisprezece ori douăzeci şi opt?

Dan dorea din tot sufletul să poată face cît mai repede so­coteala, dar numai sufletul nu-i ajungea. Capul însă îi era prea răvăşit, de aceea apela la creion şi hîrtie. Nu mai era nevoie. Vocea Luciei îi alinta cu acelaşi şmirghel credincios urechea:

― Trei sute nouăzeci şi doi! Şi e cît se poate de simplu: paisprezece ori treizeci minus douăzeci! Tot ţi se mai pare complicat?

― Ba nu, Lucia... E foarte simplu... şi mai ales ar fi totul foarte simplu... dacă n-ai fi tu atît de complicată... De ce nu eşti şi tu mai simplă?

― Ia lasă prostiile, încîlcitule!... Va să zică, suprafaţa apro­ximativă ar fi cam... Ursule! Cam ce suprafaţă ar putea să aibă costişa asta?

Amitindu-şi de cei 14 ori 28 şi vrînd să-şi scutească prie­tenul de cine ştie ce răzbunare topometrică a Luciei, Dan se pregătea să-i sufle. Dar nu mai era nevoie.

― Vreo patru sute de metri, aproape patru sute... rectifică el după ce mai privi o dată costişa cu pricina.

― Poftim! se repezi Dan la Lucia. Tu îţi pierzi o groază de timp, îmi scoţi şi mie limba de-un cot şi-mi fierbi creierii mai rău decît soarele lui Petrăchescu, iar Ursu e capabil să re­zolve totul în trei secunde. Asta înseamnă la tine simplu!

― O simplă coincidenţă... Încercă Lucia să-şi stăpînească uimirea. Şi mai bine vezi să nu prinzi mucegai! De la bradul ăsta începi să-ţi numeri paşii pînă la bolovanul ăla rotund... Mai repede!

Dan se supuse, săracul, şi cînd ajunse la bolovan îşi dădu, gîfîind, raportul:

― Două sute treizeci şi patru de paşi... foarte egali.

― Înmulţeşte-i cu optzeci! Hai! Mai repede! Cît fac?

Dan îşi înfipse mîinile în păr:

― Două sute de draci mi se zvîrcolesc în creier.

― Numai o sută optzeci şi şapte, îl corectă Lucia imediat. Ursule! Cam ce distanţă să fie între brad şi bolovan?

O simplă ochire, apoi vlăjganul spuse fără să ezite:

― Ceva mai puţin de două sute de metri... Cu vreo zece metri mai puţin...

― N-ai auzit nimic? îl întrebă suspicioasă Lucia. Nu ţi-a şoptit Dan ceva?

Ursu nici nu-i ascultă întrebarea. Dan, în schimb, se simţi foarte ofensat:

― Înţeleg că mă bănuieşti pe mine de fraudă... Dar să te legi şi de Ursu, asta e prea de tot!

Ca întotdeauna, cireşarul cel cumsecade suferea pentru altul. Ursu îi făcu un semn de nepăsare.

― Scuzaţi... se înclină Lucia în direcţia lui Dan, apoi se adresă lui Ursu: Te-aş ruga să-mi spui cam cîţi metri sînt de la bolovan la brădet... Aproximativ...

― Cam circa aproximativ, exageră Dan pleonasmul.

Lucia nici nu-l privea. Se uita la Ursu, îi pîndea orice miş­care, hotărîtă să rezolve problema coincidenţelor. Vlăjganul îşi alergă o clipă ochii în direcţia brădetului, mai privi o dată printre gene, apoi răspunse:

― Peste trei sute cinzeci, poate chiar peste trei sute şaizeci de metri... În jurul lui trei sute şaizeci...

În sfirşit, Lucia putea să controleze! Şi pentru a îndepărta orice urmă de nesiguranţă îl scuti pe Dan de măsurătoare, adică numără chira ea, în paşi, distanţa. Cînd ajunse la capăt, spuse cu voce obosită:

― Cinci sute douăzeci şi trei de paşi! Ia calculează tu, Dan!

Dan îşi pregătise hîrtia şi creionul. Răspunse imediat:

― Patru sute optsprezece metri şi patruzeci de centimetri.

― Nu se poate! se opuse vlăjganul.

― Nici eu nu cred, se miră Lucia la rîndul ei.

― Atunci faceţi voi socoteala! se enervă Dan. Cît fac cinci sute douăzeci şi trei ori optzeci?

― De ce ori optzeci? întrebă Lucia.

― Păi pînă acum n-am calculat aşa? se miră Dan.

― Stai puţin... Îl domoli Lucia. Eu n-am pasul tău. Pasul meu are numai şaptezeci de centimetri. Ia calculează din nou!

Răsuflînd parcă pentru ultima dată în viaţă, Dan refăcu, destul de iute, calculul, şi terminîndu-l, îşi schimbă imediat, mina:

― Formidabil! Trei sute şaizeci şi şase de metri! Ursule, eşti un geniu topometrie! Acu' ce mai spui, domnişoară?

― Mă mir şi eu, recunoscu Lucia cam în doi peri. Cum de le nimereşti, Ursule?

― Nu-i prea complicat... răspunse nepăsător vlăjganul. Mă gîndesc, adică îmi închipui cam prin ce loc se împlineşte un kilometru şi îl împart în zece, adică în sute. Şi dacă ajung la sute, s-a simplificat totul: Una, două, trei sute, ajung la cea de a patra şi o împart la zece... Şi dacă am ajuns la decametri, îi împart: unu, doi, trei, patru, cinci... şi la al şaselea obţin metrii, pe urmă împart metrii la zece: unu, doi, trei, patru, şi la al cincilea pe care-l împart la zece...

La început, Lucia îl luase în serios. Cînd însă Ursu ajunse pe la a treia împărţire încercă să i se uite în ochi: nici urmă de ironie pe faţa lui. Dan, în schimb, mocnea ca un berbec haiducesc pus pe jăratec într-o groapă. Şi cînd îl ghici pe Ur­su la centimetri explodă într-un hohot de rîs cumplit.

― Şi pe urmă în milimetri... îngînă el. Ha, ha, ha! şi pe ur­mă în... Ha, ha, ha! Ce vine după milimetri, Lucia?...

Lucia se bosumflă puţintel. Nu atît gluma o necăjea, cît tonul foarte serios cu care Ursu o rostise.

― Drept pedeapsă, anunţă ea, începînd chiar din clipa asta Ursu va face măsurătorile şi Dan verificările!

― Pardon! se răsti Dan. Sper că mă confunzi cu altă per­soană care poartă numele ăsta. Mai lasă-mă dracului în pace! M-am săturat de atîtea calcule şi socoteli. Vreau să mai văd şi eu priveliştea, vreau să mai zburd...

― De-aceea te-am pus să măsori, îi spuse Lucia. Ca să ob­servi şi ca să zburzi... Dacă te-ai gîndi puţintel...

― Nu vreau să mă gîndesc deloc! se încăpăţînă rebelul. Am chef să mă dau peste cap, na!

Nici nu termină bine ultimul cuvînt şi simţi cum se prăbuşeşte, fără şanse de salvare, într-o scobitură pe care n-o observase. Lucia văzu cum îl înghite pămîntul, dar emoţia şi spaima o paraliză. Ursu, în schimb, îşi azvîrli cu o mişcare toate bagajele şi dintr-un salt fulgerător ajunse la marginea crăpăturii, prinzîndu-l pe Dan de braţ, chiar în clipa cînd dis­păruse cu totul în prăpastie, adică în ultima clipă. Totul durase o fracţiune de secundă. Dar cînd îl ridică pe Dan la suprafaţă, Ursu văzu bagajele azvîrlite mai înainte rosto-golindu-se spre vale, ca într-o cursă bezmetică şi, dintre toate bagajele, cel mai ambiţios era chiar aparatul T.F.F. Spaima Luciei se transformase în groază:

― Ursule! ţipă ea. Aparatul! Ce ne facem?

Ursu nu mai auzise întrebarea. Pornise în goană după aparat şi-l ajunse cu cîţiva metri înainte de sfîrşitul cursei: un bolovan uriaş care ţinea locul firului de aţă. Deşi îl aduse înapoi cu mare grijă, tot nu se putu abţine să nu-l scuture de cîteva ori. Îi zornăiau înăuntru toate măruntaiele!

― Mare jale! spuse el, lăsînd aparatul jos. Mi se pare că s-a cam dus dracului.

Lucia era palidă şi avea lacrimi în ochi:

― Doamne! Mai bine...

― Mai bine îmi rupeam eu gîtul... spuse Dan foarte smerit şi foarte sincer. De ce nu m-ai lăsat, Ursule?

Şi Ursu era posomorit, dar mai mult furios:

― Eu sînt de vină! M-am pierdut ca un netot... Puteam foarte bine să-i dau drumul, nu să-l arunc...

Lucia desfăcuse cutia hodorogită şi privea înspăimîntată masacrul dinăuntru. Dar nu la aparat se gîndea, nu la aparatul ei se gîndea, se gîndea la celălalt aparat şi la cei care erau în jurul lui, şi la întunericul şi la primejdiile care poate îi apăsau şi-i încolţeau acolo, în noaptea de sub munte.

― Oare se mai poate face ceva? se uită Dan spre Lucia. Săracul! Parc-ar fi o ladă cu sîrme şi şuruburi vechi... Ufff!

― Lasă scîncelile! îl săgetă Lucia. Pînă una-alta trebuie să găsim un loc de popas, şi pe urmă...

După o scurtă trecere în revistă a împrejurimilor, Ursu descoperi o pajişte verde, bogată în iarbă şi ferită de soare. Era chiar la poalele unei movilite stinghere de pe care se putea vedea toată regiunea peşterii. Acolo se făcu popasul, primul popas al zilei. Nimeni nu se gîndea la odihnă, la mîncare, la discuţii. Un popas trist, pe care nemişcarea şi gîndurile îl îmbolnăveau cu spaime şi nelinişti. Înainte de a lua orice hotărîre, cei trei urgisiţi se căţărară în vîrful movilei pentru a-şi da seama unde se află.

Masivul care adăpostea peştera se despărţise pe nesimţite de ei azvîrlindu-i pe o coamă paralelă, foarte asemănătoare. Jos, în vale, se zărea şi tăişul iscusit şi aprig care despicase masivul: o apă argintie, cu luciri nevinovate. Nu se aflau, aşa cum îşi închipuiseră tot timpul, deasupra peşterii!

Lucia se uită aproape rugător la Ursu:

― Cît ne ocupăm noi de aparat, n-ai putea să dai o raită pînă la vale? ... Şi pentru noi e important, dar mă gîndesc şi la cei din peşteră. Trebuie să ne apropiem unii de alţii şi tre­buie să le spunem cum arată muntele... Ai putea, Ursule?

― O joacă... răspunse vlăjganul. În jumătate de oră sînt înapoi... şi dacă vrei dovezi, îţi aduc bradul ăla strîmb de lîngă calul de şah... O joacă...

Nu era chiar o joacă, pentru că scobitura care-l supsese pe Dan era de fapt o crăpătură lungă, abruptă, care izola locul de popas de restul coamei. Ca să ajungi la o sută de metri în faţă pentru a coborî spre calul de şah, trebuia să ocoleşti crăpătura pe o distanţă de cîţiva kilometri şi numai acest drum dura cel puţin jumătate de oră. Ursu se gîndi să-l scurteze, dar pentru că era prea abruptă crăpătura şi deci n-o putea coborî, şi prea lată ca s-o poată sări, singura cale de a o scurta era aceea de a arunca o punte. Fără să mai zăboveas­că, luă o funie lungă, o toporişca, un ghem de sfoară... şi în cîteva minute, folosind forţa de aruncare şi doi copaci curioşi de pe marginile scobiturii, izbuti să înjghebe o punte de frînghie peste prăpastie. Se prinse apoi cu mîinile de ea şi pluti cîteva clipe deasupra hăurilor ascuţite.

Înainte ca Ursu să-şi dea drumul în gol, Dan se apropie de Lucia şi începu să-i boscorodească la ureche:

― Am văzut la circ un accident groaznic... S-a prăbuşit un zburător pentru că în momentul cel mai periculos o fată din lojă a ţipat, iar el şi-a pierdut echilibrul, săracul...

Lucia îşi duse mîna la gură pentru a-şi opri ţipătul pre­vestit de Dan: Ursu trecea prăpastia, agăţat de puntea aceea fragilă şi mişcătoare.

Obstacolele pe care vlăjganul le întîlni mai departe în cale i se păreau floare la ureche. Un bolovan, un şanţ natural, o rîpă oarecare mai degrabă îl aţîţau şi ucideau monotonia vertigi­noasei coborîri. Ursu avea un fenomenal simţ al echilibrului. Nu-şi baza mişcările numai pe gesturi reflexe, pe resorturi instinctive, nu şi le încredinţa numai hazardului. Avea darul de a alege fulgerător, de cele mai multe ori în plină mişcare, punctele de întîlnire, şi de rezistenţă, punctele de trecere şi de oprire. De fapt aceasta era marea lui artă: de a deosebi, într-o singură clipă, punctele de trecere de cele de oprire, punctele de întîlnire de cele de rezistenţă. De a alege o anumită crean­gă ca simplu punct de trecere într-un salt: o clipă de întîrziere şi creanga s-ar rupe; de a alege un bolovan, o ieşitură ca sim­plu punct de întîlnire a corpului în cădere: o clipă de întîrziere şi bolovanul s-ar desprinde, iar ieşitura ar ceda. Încă de copil îşi uimise prietenii cu căderile lui din copaci: de fapt nu cădea, ci cobora din creangă în creangă; sau cu prăbuşirile lui în rîpe abrupte şi adînci: de fapt nu se prăbuşea, ci aluneca folosind fulgerător asperităţi invizibile. Odată pusese rămăşag cu mai mulţi colegi că va ajunge în fundul unei adîncituri abrupte din cinci salturi. Toţi voiau să-l oprească. Rîpa avea vreo treizeci de metri. Cînd îşi dăduse drumul în rîpă fiecare mişcare îi era cunoscută: prima cădere, primul salt drept în jos vreo opt metri; al doilea lateral, vreo doi metri, pentru a evita cobo-rîrea strict perpendiculară care l-ar fi dus într-un grohotiş; al treilea salt oblic, spre o ieşitură de lut care se va prăbuşi la o fracţiune de secundă după ce o va părăsi, catapultat; şi ulti­mele două salturi într-o perpendiculară perfectă cu o scurtă escală la mijloc, pe o excrescenţă sigură. Căderea lui fusese atît de rapidă şi de precis calculată, încît cei de sus o văzuseră neîntreruptă, iar el avusese senzaţia sublimă a zborului. Ursu era convins că ar fi putut să alerge chiar pe peretele unei prăpăstii înclinat spre 90 de grade, dacă i s-ar fi dat un răgaz de cîteva clipe pentru a cerceta tot peretele şi a alege punctele de siguranţă şi de trecere. Un singur accident avusese în toată cariera lui de acrobat, un accident ridicol, întîmplat pe la treisprezece ani. Sărise de pe o scară, de la o înălţime oare­care, în salt mortal, şi-şi rupse mîna stîngă, pentru că înainte de a sări, cu o clipă înainte de a sări, se răstise la un copil, cu intenţia de a şi-l preface în admirator. În timpul căderii îşi dă­duse seama că uitase ceva: nu-şi mai amintea treapta de pe care sărise. Făcuse mişcarea de relans cu o fracţiune de secun­dă mai devreme. Pămîntul îl surprinsese ghemuit, necesitatea echilibrului îi încordase mîna stîngă şi căderea nefiind ate­nuată, contactul violent îi rupsese braţul.

Tot felul de amintiri acrobatice însoţiră goana lui Ursu spre creasta calului de şah. Ajuns în vale, făcu o scurtă oprire, mai ales pentru a-şi scălda capul în apa rece a pîrîiaşului şi pentru a sorbi cîteva înghiţituri. Apoi se căţără pe un bolovan de pe mal pentru a cerceta coasta muntelui care adăpostea peştera. Coasta era prăpăstioasă, cu porţiuni abrupte care nu puteau fi urcate fără funie. Pe alocuri se zăreau şuviţe negre, ca nişte dungi trase nehotărît cu cărbunele. Erau crăpături. Oare erau profunde? Ajungeau pînă în interiorul masivului? Ajungeau pînă în peşteră?... Pentru a răspunde la întrebări i-ar fi trebuit zile întregi de ascensiuni şi coborîri. Se strădui să memoreze caracteristicile cele mai importante ale masivului care adăpos­tea peştera, apoi îşi aruncă privirile spre stînca aceea ciudată, care şi de acolo, de jos, continua să semene cu un cal de şah. Ca­pul şi coama calului se odihneau pe un soclu uriaş, un adevărat piept de munte. Ca să ajungă pînă acolo nu i-ar fi trebuit mai mult de cinci minute, parcurse în goană, bineînţeles. Erau cîte­va obstacole, care puteau fi însă trecute fără prea mari eforturi. Tocmai punea în balanţă un "dacă" şi un "dar" în legătură cu drumul pînă la calul de şah, cînd o anumită mişcare petrecută la poalele stîncii îl făcu să tresară. Ochii încordaţi aveau pu­terea unor lentile: nu se înşelase. Mişcarea nu fusese o părere. La poalele stîncii se zărea silueta unui om. Uimirea îl fulgeră. De unde apăruse silueta? Jur împrejurul ei nu se afla nici un bolovan, nici o groapă, nici o dezordine de relief care ar fi putut-o ascunde. Parcă ieşise din pămînt sau de undeva din munte. Îşi aţinti privirile asupra ciudatei apariţii şi după cîteva clipe de încordare izbuti s-o identifice. Uimirea lui Ursu nu mai avea margini: omul acela care apăruse ca din pămînt la poalele stîncii nu era altul decît... Petrăchescu, vînătorul!

Deşi clipele începeau să devină foarte preţioase, Ursu nu putea să renunţe la întîlnirea cu Petrăchescu. Porni spre stînca botezată de Lucia, fără să părăsească o clipă din ochi silueta de dedesubt. Pe la jumătatea drumului, îşi dădu seama că şi Petrăchescu îl zărise. Mai ales cînd îl văzu cum îşi duce mîna streaşină la ochi şi priveşte în direcţia lui. La un moment dat, Petrăchescu făcu stînga-mprejur, cu o iuţeală cazonă, apoi doi paşi, apoi se opri brusc. Ridică ceva de jos şi se întoarse din nou cu faţa spre Ursu. Avea în mînă o armă de vînătoare. Apoi îşi duse mîna la brîu, dar şi-o retrase imediat spre mijlocul armei.

Ursu înţelese ce se întîmplă. Petrăchescu îşi încărca arma. Nu pricepea însă ce de umblase cu arma descărcată. Sau poate schimbase cartuşele?... Sau poate trăsese în vreun vînat?... Dar nu auzise nici un pocnet de armă... Un firicel de gheaţă zvîcni în ceafa lui Ursu. Petrăchescu îşi potrivise arma în şold, şi ţeava ei, ridicată la înălţimea pieptului, era îndrep­tată în direcţia lui. O simplă apăsare pe trăgaci, involuntară... sau chiar o tresărire puternică, inconştientă..: Nici un vînător n-avea voie să ţină astfel arma, nici în toiul vînătorii; era o lege ca arma să fie ţinută mereu cu ţeava în jos.

Cînd Ursu ajunse mai aproape de stîncă, la mai puţin de o sută de metri. Petrăchescu coborî ţeava armei şi clătină încet din cap, ca şi cum i-ar fi dat a înţelege vizitatorului că-l recu­noaşte şi că e bine venit. Ba mai mult: porni în întîmpinarea lui Ursu, dar nu făcu prea mulţi p^şi. Auzi ţipăt de păsări şi începu să scruteze văzduhul. Ursu îl imită fără să vrea, aşa cum i se întîmplă oricui cînd îşi vede semenul uitîndu-se spre cer, şi descoperi un stol de păsări zbenguindu-se. Petrăchescu le urmări cu puşca ridicată, la un moment dat puşca ţintea exact scăfîrlia lui Ursu, şi vlăjganul simţi iarăşi firicelul de gheaţă, zvîcnindu-i în ceafă. Un simplu strănut şi... Dar amintindu-şi faima lui Petrăchescu, se linişti.

― Bună ziua! salută Ursu, oprindu-se la cîţiva metri în faţa vînătorului.

― Dacă nu erai dumneata, răsturnam vreo două, trei be-caţe, pe cinstea mea...

― Norocul lor... zîmbi Ursu. Nu ne-am închipuit că o să vă întîlnim pe munte. Numai la asta nu ne-am aşteptat, pe cin­stea mea...

― Vas-că tot nu v-aţi lăsat pînă la urmă! se încruntă Petrăchescu. După tot ce v-am spus... Nu v-a fost teamă de duhuri şi primejdii?

― Duhuri!? Ştiţi şi dumneavoastră că nu există. Noi am crezut că vreţi să ne speriaţi cu duhurile ca să ne feriţi de celelalte primejdii adevărate...

― Ia uite, dom'le! Vas'că nu credeţi în duhuri! Asta e rău, dom'le, pe cinstea mea... Să nu vă pună gînd rău duhurile, dom'le, că direct la azil ajungeţi... Eu n-am glumit niciodată cu duhurile, şi nici nu vreau să glumesc, şi vă sfătuiesc şi pe voi să le împăcaţi, pe cinstea mea...

― De unde să ştim cum să le împăcăm? întrebă Ursu destul de nedumerit. Nu ştiţi, trebuie să facem jertfe?

Vînătorul scormoni cu ţeava puştii în iarbă:

― Dom'le, trebuie să le împăcaţi, eu asta ştiu, pe cinstea mea... Cealaltă chestie e treaba voastră. Eu nu m-am certat niciodată cu ele, ca să ştiu cum trebuie să le împac, pe cinstea mea. Poate că ar fi bine să nu le tulburaţi aici în sălaşul lor, să vă duceţi în altă parte...

― Nu ştiu cine zicea... adică un cioban ne-a spus mai ieri că duhurile s-au mutat de prin părţile ăstea, cică ar fi prea multe primejdii pe-aici...

― Zău, dom'le? N-am auzit, pe cinstea mea... Da' să nu fie o cursă, dom'le, să nu fi fost ciobanul ăla un duh...

― Nu era duh, spuse foarte serios Ursu. Avea şi un băiat şi era şi o turmă lîngă ei... Spunea că nişte duhuri mai impor­tante au avut accidente, că unul mai mare chiar şi-a fracturat baza craniului, spunea el, şi din cauza asta au şters-o în altă parte. Zicea el că spitalul duhurilor de-aici a cam rămas în paragină şi nu-l mai calcă stafiile rănite. Cică nici penicilină nu s-ar mai găsi... Ciobanul s-a jurat că nu minte...

― Minţea, dom'le! se enervă Petrăchescu. Pe cinstea mea, dom'le! Şi de unde ştia el toate?... Era duh, dom'le, şi vrea să vă prindă în capcană! Şi de primejdii nu v-a vorbit?

― Despre primejdii!? se miră Ursu. N-a suflat un cuvînt... Dar dacă spuneţi dumneavoastră...

― Dumneata minţi, dom'le, pe cinstea mea! Cum n-a suflat nici un cuvînt despre primejdii?... Păi nu v-a spus că duhurile şi-au rupt gîtul?... Şi ăla cu baza craniului? N-ai spus dum­neata că v-a spus ciobanul că duhurile s-au speriat de primejdii şi s-au mutat în altă parte?... Păi dacă şi duhurile s-au speriat de primejdiile de pe-aici, îţi dai seama, dumnea­ta, pe cinstea mea?!

― O să ne ferim, pe cinstea mea! încercă Ursu să-l linişteas­că. Dar să ştiţi, tot ciobanul ăla zicea, că unde nu-s primejdii nu se poate zidi şcoală. Cică numai aşa învaţă omul...

― Cum s-ar zice, dom'le, umblaţi după primejdii cu lumîna-rea, pe cinstea mea...

― Nu chiar cu luminarea... se retrase Ursu. Avem lanterne vînătoreşti...

― Bun! Asta da! Lanterne vînătoreşti, da! Pe cinstea mea. Va să zică aveţi lanterne... Da, dom'le... Nu ne împru... Nu aveţi una de împrumut?... Ba chiar v-aş cumpăra-o...

― Dacă ne-aţi fi împrumutat şi dumneavoastră barca...

― Iar, dom'le? Iar? V-am spus c-am pierdut-o... Nu i-am spus fetei doctorului?... Aia brunetă, pe cinstea mea...

― Aia-i cealaltă, spuse Ursu. Dar sînt amîndouă cu noi.

― Aha! se lumină vînătorul. Vas-c-aţi adus şi fete cu voi! Păi de ce nu spui aşa, dom'le, pe cinstea mea! Acum înţeleg eu ce căutaţi voi pe-aici! Locuri, dom'le, locuri căutaţi! Locuri frumoase, pustii... aia-i, dom'le... Pe-aici puteţi să mergeţi o zi întreagă în pielea goală şi nu întîlniţi suflare de om, pe cinstea mea. Asta era, dom'le. Bravo! Fete bune, fragede, dom'le... Ohohoho! De la Dobrescu am învăţat... Ia zi, dom'le, ca între bărbaţi! E bine, dom'le, cald, aşa...?

Ursu avu marea putere să se stăpînească:

― Dacă-ar auzi fetele cum vobiţi despre ele, nu ştiu ce vi s-ar întîmpla cu ochii. Credeţi că-i ca pe vremea idiotului ăluia?

― Lasă-mă, dom'le, pe cinstea mea. Ce mă prelucrezi, că nu-s tată de fată...? Da' despre ce idiot vorbeai?

― De Dobrescu ăla al dumneavoastră...

― Dom'le! Pe cinstea mea! De Dobrescu să nu te mai legi niciodată, că nu se iartă. Prima oară zic că n-ai ştiut, pe cin­stea mea. Dar a doua oară nu se iartă, dom'le. Om ca el mai rar, dom'le. In tot oraşul nu e unul să-i semene!

― Eu zic că este unul, spuse Ursu. Dumneavoastră...

― Dom'le... Îţi mulţumesc, dar e cam mult, dom'le, pe cin­stea mea... Peste cîţiva ani, cine ştie...

― Păcat că nu l-aţi cunoscut pe Buridan... V-aţi fi înţeles foarte bine cu el...

― Dom'le! Numai dacă era vînător bun!

― Dac-aţi fi fost mai tînăr poate că aţi fi ajuns în slujba lui, că era foarte bun vînător... Înnoptaţi pe-aici?

― Dom'le... sînt nişte stîne... Încotro mergeţi? Spre lac, încolo?

― Ne-am împărţit în două, răspunse Ursu. Unii spre lac, alţii prin peşteră...

― Zău, dom'le?! Eu v-am spus... Dar măcar scoateţi-vă pîrleala cu fetele. Sînt fragede, dom'le. Acum e nemaipome­nit, pe cinstea mea!

― Şi dumneavoastră nu uitaţi să întrebaţi de Buridan...

― Nici o grijă, dom'le. Cum ajung în oraş... poate chiar mai înainte... Pe cinstea mea...

Cu puşca în mînă şi cu ţeava la înălţimea pieptului, vînă-torul îl urmări îndelung pe Ursu. Şi nu se mişcă din poziţia asta, pînă ce vlăjganul nu dispăru cu totul din raza vederii lui. Abia atunci se apropie de o crăpătură a stîncii, care nu se vedea decît dintr-un singur unghi, şi începu să discute cu un personaj, mai bine zis cu vocea unui personaj, pentru că pose­sorul ei nu ieşi nici o clipă la lumină.

― Era unul dintre băieţii care mi-au cerut barca, spuse Petrăchescu. Aia de-alaltăseară şi de înc-o dată...

― Ce vorbeşti, coane?! Asta am aflat-o singur... Alta!

― Alta e că-i un prost, pe cinstea mea...

― Să nu te-nşeli, coane!... Ţi-a pus mereu capcane...

― Dom'le! Fii serios! E o găgăuţă... Să nu-ţi treacă prin cap vreo prostie...

― Şi-a bătut mereu joc de dumneata. M-am amuzat tot timpul, coane, şi mă mir cum de-am putut să-mi ţin rîsul. Mai ales la urmă...

― Dom'le, te rog! Pe cinstea mea! A încercat el, dar pe urmă s-a făcut politicos. N-ai auzit chestia cu Buridan...

― Tocmai... Ştii cine-i personajul ăla al lui Buridan cu care-a spus că semeni?

― Aflu eu în oraş, dacă nu ştii dumneata. Găsesc eu un co­leg care ştie... dar mi-e totuna, dom'le... Ori aflu; ori nu. Mi-e indiferent, dom'le. Am libertatea asta... O să întreb în oraş...

― Să nu cumva să faci asta, coane! Personajul lui Buridan e un măgar, un măgar celebru! Stai, coane! Ce spuneai că ţi-e totuna, indiferent?

― Nu mai ştiu, dom'le, pe cinstea mea. Am uitat... Va să zică m-a făcut măgar!

― Da, coane! Măgarul lui Buridan! E celebru în toată lumea. Te-a insultat rău! Şi pe dumneata şi pe Dobrescu!

― Dom'le, îl împuşc, pe cinstea mea. Aşa ceva nu se iartă, dom'le. Îl împuşc...

― Lasă-mă, coane, lasă prostiile. Dumneata l-ai provocat, la urma urmei... Dacă te pui la vorbă cu ei...

― Mie îmi plac copiii, dom'le, stau mereu de vorbă cu ei... Dar să nu mă facă măgar! Pe cinstea mea! Eu, măgar! Asta nu se iartă, dom'le! Numai să-mi intre în bătaia puştii...

― Ţi-am spus o dată să dai dracului idioţeniile...

― Ce idioţenii, dom'le?! Eu dacă nu iert, trag!

― Mai bine ai veni încoa'... Ia spune, coane! Ce e cu fetele alea?... Parc-ai turnat jăratec şi gheaţă în mine...

― Dom'le, pe cinstea mea!

2

Ursu îşi găsi prietenii trebăluind la aparat, şi nu se bu­cură de o primire prea entuziastă, mai ales Lucia era bosumflată, din pricina întîrzierii sale "inadmisibile!" Dar cînd începu să le povestească întîlnirea neaşteptată cu vînă-torul, interesul amîndurora, şi mai ales al Luciei, se transformă în foame şi spaimă. Nu trecu sub tăcere nimic, nici chiar insinuările de la sfîrşitul discuţiei, avînd însă grijă să le mai atenueze.

― Nu ştiu cum de mi-am stăpînit mîinile, spuse el în încheiere. Îmi venea să-i prind nasul între degete şi să i-l laminez... pînă l-aş fi făcut cît o foiţă de ţigară... mare noroc a avut, măgarul!

― Poate c-ai avut tu mare noroc, se înfioră Lucia.

― Bună chestia cu măgarul lui Buridan! îl felicită Dan. Grozavă! Mai ales dac-o să se apuce să întrebe în oraş. Dar să ştii, Ursule, că măgarul în cauză era doar o ipoteză creată de doctorul Buridan prin secolul al paisprezecelea. Asta pentru a argumenta "libertatea indiferenţei". El dădea exemplul unui măgar deopotrivă de flămînd şi de însetat care are în faţa lui, cam la aceeaşi depărtare, şi apă şi mîncare. Cu ce va începe? Libertatea indiferenţei!

― Eu ştiam numai că se face caz de măgarul ăsta al lui Buridan, mărturisi Ursu, ş-am crezut că-i o întruchipare a tîmpeniei. Ei şi! Al lui Buridan sau nu, tot măgar rămîne!... Voi cum staţi cu aparatul?

Lucia, cu un Dan foarte binevoitor şi entuziast alături, mai ales în laude, elogii şi exclamaţii, izbutise să demonteze şi apoi să monteze din nou aparatul. Lucrase ca un "roi de al­bine", precum spunea Dan. Iar degetele îi alergaseră şi-i bîzîiseră ca nişte "viespi". Din păcate, terminase montajul aparatului prea tîrziu. Nici nu se uitase la ceas pînă cînd nu înşurubase ultima piesă. Dar cînd ridicase antena pentru emisie şi recepţie descoperise cu groază că ora fixată pentru primul schimb de mesaje fusese depăşită de mult.

― Aproape un ceas întîrziere, îl anunţă ea pe Ursu. Nu ştiu nimic. Nici ce este în peşteră... şi nici dacă aparatul s-a reparat. Mi-e teamă să nu se fi stricat vreo lampă... Uuffff!

― Ufffff, eu! se întrista Dan. Prăpastia aia nenorocită!... Nu putea să mă înghită mai repede, să nu mă mai vadă Ursu.

Apoi se duse lîngă aparat şi începu să-l mîngîie:

― Hai, puişorule! Hai, că eşti nou-născut... Spune Şi tu ce­va! Uite, mămica ta...

Şi aparatul răspunse! Ba chiar foarte energic. De emoţie, Dan era cît pe-aci să-l scape a doua oară. Şi Lucia şi Ursu se repezită spre el. Inventatoarea de 14 ani se înroşi toată de bucurie şi închise, nevăzută, ochii ca să strivească o us­turime. Prea repede îşi ucidea frumuseţea! O clipă mai tîrziu, caietul se desfăcu exact la pagina de serviciu, un creion cu vîrful foarte ascuţit ameninţă aerul, iar vocea cu puţin metal rece în ea îi trezi pe ceilalţi:

― Notaţi şi voi! Fiecare! Să putem controla mesajul!

Notau toţi cu înfrigurare sunetele sonore, distincte. Şi deo­dată receptorul se stinse. Se terminase transmisia cireşarilor din beznă? Cireşarii soarelui profitară de răgaz şi încercară să descifreze mesajul. Dar după cîteva minute se uitară nău­ciţi unii la alţii. Pe foile lor de hîrtie se tălmăciseră aceste cifre şi litere ciudate:

A3CDE41B1DV96SPOIDDTGS112AAA1 G238UVNL53FSM11CAD43S5UOVM13S1 1BLC0 6.

― Nu cunosc cel de al doilea cifru, mărturisi Ursu.

― Nu corespunde nici unui cifru, spuse Lucia. E absolut in­descifrabil. Oare s-a întîmplat ceva în peşteră...

― Oare nu s-a încurcat vreo sîrmă în aparat? îndrăzni.Dan. Vreo lampă, ceva...

― Dacă s-ar fi încurcat ceva, n-ar fi funcţionat deloc, răspunse Lucia. Din moment ce funcţionează...

― Mai încearcă o dată! ceru Ursu. Cine ştie!

Lucia mai încercă. Transmise iarăşi semnalul convenţio­nal al primei emisiuni:

"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."

O secundă... două... trei... patru... tăcere şi deodată răsună foarte clar semnalul de răspuns:

"Ta-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."

După zîmbetele lor, după strălucirile din ochi, îşi imagi­nau cum trebuie să arate în clipa aceea chipurile celor din peşteră. Cireşarii erau din nou împreună. Cu ajutorul celor două aparate, prin unde, îşi uneau gîndurile şi sentimentele, şi speranţele, şi bucuriile şi întrebările. Lucia începu să noteze. Dan şi Ursu uitaseră că trebuiau să copieze şi ei mesajul, Lucia nu uitase, dar îşi trecu peste inimă, se prefăcu că uitase, şi-i lăsă pe cei doi să-şi lumineze privirile cu vor­bele pe care le citeau pe caietul ei:

"TOTUL MERGE BINE / AM TRECUT ŞI DE AL DOI­LEA LAC / NE APROPIEM DE ŢINTĂ / OBSERVAŢI CU ATENŢIE DESCHIZĂTURILE / EVENTUAL DIMENSIU­NILE CU APROXIMAŢIE".

Lucia transmise la rîndul ei mesajul care anunţa că şi afară, pe munte, în soare, programul se desfăşoară în general bine. În trei cuvinte, cu adevărat telegrafice, Lucia înştiinţă peştera despre întîlnirea lui Ursu cu Petrăchescu. Cîteva secunde de pauză, apoi din nou recepţie şi Lucia îi întinse cu mîna liberă o foaie de hîrtie lui Ursu, cu un conţinut foarte scurt:

PETRĂCHESCU ERA SINGUR?

Ursu clătină capul afirmativ şi Lucia transmise. Aparatul ţăcăni iarăşi:

SIGUR? SIGUR? UNDE?

Caietul ajunse iarăşi în mîinile lui Ursu, dar de astă dată vlăjganul nu mai putea răspunde printr-un simplu gest:

― N-aş putea spune cu siguranţă unde... Cum dracu să plasez locul?... Cam la vreo patru kilometri de locul nostru. La poalele unei stînci, stînca ta, Lucia. Calul de şah... E lipită de muntele în care se află peştera. Era singur... deşi mi s-a părut foarte ciudată apariţia lui, şi foarte bruscă.

Lucia transmise imediat:

SINGUR DEŞI APARIŢIE BRUSCĂ, CIUDATĂ / LIPIT DE MUNTELE PEŞTERII.

Apoi recepţiona o nouă întrebare a peşterii:

A STAT MULT DE VORBĂ CU EL? A FUMAT?

Ursu răspunse prin două mişcări cu capul la întrebările puse. Una de afirmaţie şi una de negaţie. Lucia transmise.

Ultimele cuvinte schimbate între "beznă" şi "soare" erau salutul pe care-l adoptaseră cireşarii pentru expediţie:

NOROC BUN!

NOROC BUN!

Ultimele pocnituri, apoi tăcere, clipe de respiraţie înceată, clipe de emoţie, clipe de tristeţe... apoi privirile Luciei care scormoneau şi trezeau ascuţit.

Recitiră mesajul şi completările, dar nu închiseră imediat caietul. Întrebările din beznă nu erau foarte liniştitoare. De ce-i interesa pe cei din beznă dacă Petrăchescu era singur, sau dacă fuma, sau dacă era vorbăreţ? Ce amănunte ne­cunoscute posedau întunecaţii? Ursu se uită la Dan, Dan se uită la Lucia, iar Lucia se mulţumi să ridice din umeri şi apoi să închidă aparatul.

Era umbră în locul acela, era răcoare, iarba plină de mă­tase, iar lumina blîndă şi parcă aducătoare de miresme.

CAPITOLUL XII

1

Cutezătorii din beznă trecuseră al doilea lac, aşa cum îl trecuseră pe cel dinainte, slujindu-se de plută, de funii şi de curajul lui Victor. Pluta îi dusese cu rîndul pe un mal sărac şi zgîrcit, pe o fîşie îngustă de piatră, care îi surprinse pe toţi, şi mai ales pe Victor. Harta, în care Victor făcea mereu recti­ficări, indica un lac mai mic decît primul, într-un salon mare, cu largi suprafeţe de piatră. Lacul se mărise, spaţiile de pia­tră fuseseră inundate şi acoperite definitiv de apă, numai platforma pe care debarcaseră cireşarii rămăsese necotro­pită. Erau cele mai mari transformări pe care le întîlniseră pînă atunci în peşteră.

Pîrîul subteran îşi continua mersul spre o confluenţă necunoscută, sau spre punctul terminus al peşterii, după in­dicaţiile hărţii. Cireşarii îl folosiră ca şi pînă atunci: cărăuş cuminte, docil, un adevărat prieten în bezna aceea cu ecouri şi întrebări ameninţătoare. Dar fuseseră nevoiţi să păşească pe celălalt mal, pe malul drept, singurul care devenea accesi­bil după al doilea lac. Harta era foarte fermă în această privinţă şi, într-adevăr, la lumina lanternelor unite descope­riseră, pe o distanţă destul de mare, un mal larg, mai ridicat, ferit de capriciile pîrîiaşului, un mal cu podea netedă şi cu pereţi dezordonaţi.

Tot lui Tic îi fusese hărăzit să descopere, nu departe de marginea noului lac, la cîţiva paşi de debarcader, în interio­rul tunelului de scurgere, un al treilea muc de ţigară identic cu celelalte. Dar la numai două bătăi de lanternă de debar­cader, malul drept se îngusta brusc, devenind inaccesibil. Era inundat de apă. Pe hartă nu se vedea nimic. Altă schimbare gravă a reliefului. Cu ajutorul plutei trecuseră pe malul stîng, pe care se putea merge înainte, deşi mult mai anevoios ca pînă atunci.

Ionel devenise foarte tăcut. Nu mai dădea ordine şi nici măcar comentarii nu mai făcea, decît foarte rar. Din cînd în cînd bolborosea cîte ceva, atunci cînd descoperea un sediment cu compoziţie dubioasă, sau cînd credea că a găsit o mostră din acel granit arhaic care părea că-l obsedează cumplit. Vic­tor şi Tic, mereu în frunte, căutau şi cercetau cu ardoare peste tot: pe mal, prin firide şi şănţuleţe, prin crăpături, pe după bolovani. Tic avea una şi bună în cap: cutia vrăjită. De aceea, de cîte ori avea ocazia, o lua înaintea tuturor, mereu cu Ţombi după el. Ca să nu dea altora şansa de a găsi cutia. Şi Victor umbla parcă după ceva anume, şi căutarea lui părea că are o destinaţie foarte precisă. Căuta ceva, cu atîta hotărîre căuta, încît aveai impresia că acel ceva fusese lăsat chiar de el în peşteră. Numai Maria, deşi încolţită uneori de fiori reci, deşi simţind uneori în ecouri ameninţări, nu voia să caute şi să găsească nimic, nu voia să se mai gîndească la întrebări rele; ea mai visa sala de bal prin care trecuse, cu cavalerii de mar­mură spînzuraţi de cupolă, cu coliere şi candelabrele stinse, gata să se prăbuşească, şi mai visa o sală şi cea mai mare, cu lumina violetă şi albastră, cu podea de lespezi albe, şi se vedea, frumoasă şi caldă, făcînd piruete, piruete...

Dar o trezi vocea lui Victor, o voce înceată, fără acele accente imperceptibile de duritate, pe care numai ea i le cunoştea.

― În sfîrşit, am găsit...

Parcă vorbea unui străin, sau nimănui, dar toţi îl auziră şi se apropiară de el. Era o ţigară fumată pe jumătate, poate mai mult. Dar de cînd o căuta Victor!

― Acum nu mai am nici o îndoială, spuse el. Indivizii care au trecut pe aici, înaintea noastră, cunoşteau foarte bine peştera. Şi mai cred că fumătorul era nervos... E prea mică distanţa dintre cele două mucuri; parcă au fost aprinse una după alta ţigările, poate chiar una de la alta... Ştiţi ce mi se pare foarte ciudat la vizitatorul ăsta?... Faptul că nu pare un vizitator! Aşa îmi face mie impresia: în loc să viziteze peştera, se ţine de fumat. Cam mult patru ţigări, Ticuşorule... aşa că nu mai e cazul să căutăm chiştoace...

― Ce te face să crezi că eu Umblu după capete de ţigări? răspunse cam înţepat prichindelul.

― Scuză-mă... spuse Victor. Dacă vei găsi totuşi, din întâm­plare, vreunul...

― Asta o ştiu şi singur... mai bine i-ai spune lui Ionel, sau ăstuia care n-a găsit absolut nimic...

Cîtva timp vocile amuţiră. Toţi ştiau că se apropie ultimul salon, punctul terminus al peşterei. Chiar la intrarea salonu­lui, Maria zări un obiect lucitor, dar n-avu vreme nici măcar să-şi anunţe descoperirea, necum să ajungă la ea, pentru că frăţiorul ei cîrn se repezise ca un hultan asupra obiectului. Mare deziluzie pentru prichindel! Era o simplă cutie de con­serve, o cutie goală, care plutea într-un ochi de apă. Tic i-o dădu lui Victor, iar Victor după ce se uită la ea, fără prea mare interes, o dădu mai departe lui Ionel.

― Cutia asta complică foarte mult povestea, spuse Victor. De ce dracu a mai apărut şi ea? Fir-ar să fie...!

― Şi tu de ce te enervezi? încercă Ionel să-l domolească. In­divizii erau flămînzi şi au mîncat...Mi se pare foarte simplu.

― Mie nu! se încăpăţînă Victor. Oare nu sînt prea flămînzi indivizii ăştia? Doar au mîncat o dată acolo, lîngă intrare... Iar li s-a făcut foame?...

― Poate că unul a mîncat acolo, iar celălalt aici, medită Ionel. I s-a făcut foame omu... individului...

― Dacă au fost împreună în peşteră, ceea ce e aproape si­gur, spuse Victor, e greu de presupus că unul mînca iar celălalt privea. Ori ţi-e foame şi cînd îl vezi pe altul mîncînd te repezi şi tu, ori nu ţi-e foame deloc şi-atunci vei aştepta să ieşi afară ca să te ospătezi în regulă. Dar nici aşa: X mănîncă pe săturate, antricoate şi sardele, Y îl priveşte, iar după jumătate de oră, sau o oră, îşi aminteşte şi el că-i este foame şi se apucă să deschidă o cutie de conserve... Cornuri, biscuiţi mai mergeau. Dar chiar conserve! Prea din cale afară!

― Dar, în fond, tu ce crezi? îl întrebă Maria. Pînă acum n-ai făcut altceva decît să ne respingi părerile...

― V-am spus: misterul celor doi antevizitatori se complică. Părerea mea e că unul dintre cei doi, unul singur, a făcut de mai multe ori drumul prin peşteră...

― Aoleu! se sperie Maria. Vrei să spui că ne-a luat-o înainte... fiindcă nu văd de ce s-ar fi plimbat de mai multe ori prin peşteră, dar nu pentru a o cerceta foarte atent, adică... pentru a face harta peşterii!

― La asta nu m-am gîndit, spuse Victor, şi nici nu cred că trebuie să ne gîndim. Imposibil! Şi noi am venit pentru hartă, şi noi vom trece de mai multe ori prin peşteră, dar sînt absolut convins că n-o să transformăm peştera, sau vreunul dintre sa­loanele ei, în sufragerie. Tot afară, la aer şi la lumină o să mîncăm. Nu, Maria, eu cred altceva, cred că unul dintre cei doi vizitatori a stat mai mult timp în peşteră...

― Mult de tot? întrebă Tic. Un ceas, două, o jumătate de zi? De dormit, brrrr! nu cred c-a dormit aici...

― Nu ştiu, Ticuşor. Nu se poate calcula în ore precise. Hai să zicem, ca să nu greşim, că a stat atîta timp cît îi trebuie unui om ca să mănînce de cîteva ori. Pînă acum ştim că a mîncat de trei ori...

― E de necrezut! se revoltă Ionel. Parcă nu s-ar întîmpla aievea toată povestea, parcă am citit dintr-o carte...

― Şi mie mi-e teamă de asta, spuse repede Victor. Mi-e teamă să nu fim sub influenţa unor cărţi. Poate că povestea e mult mai simplă, şi o complicăm noi cu tot felul de pre­supuneri. Oare n-am uitat de ce am venit aici?

― Oare n-ar fi bine să mai încercăm o dată să prindem legătura cu cei de-afară? îşi aminti Maria.

Ca treziţi din somn, cireşarii se repeziră asupra aparatu­lui. Mesaje după mesaje, semnalizări după semnalizări, şi cînd nimeni nu se mai aştepta: legătura. În timpul schim­burilor de mesaje, Victor interveni cu întebările cuoscute. Iar după ce prima întîlnire pe unde se termină, Ionel se grăbi să-şi liniştească prietenii:

― Cred că misterul s-a limpezit: prin peşteră a trecut Petrăchescu. Cunoaşte regiunea ca nimeni altul şi însuşi fap­tul că se află la doi paşi de noi...

Victor îl întrerupse aproape brutal, ceea ce nu se potrivea firii sale:

― Nu, Ionel! De ce să ne amăgim?... Ai auzit ce l-am între­bat pe Ursu. Vînătorul n-a fumat cît a stat de vorbă cu el, şi nici cînd ne-a ţinut în parc, aproape toată noaptea, n-a fumat. Nu e fumător. Dar asta nu înseamnă că n-a trecut prin peşteră. Sînt sigur că e unul dintre cei doi vizitatori. Dar în cazul acesta înseamnă că ne-a minţit. Înseamnă că n-a vîndut barca, pe cinstea mea...

― Poate că a avut celălalt individ o barcă, sau poate că şi-au făcut şi ei o plută ca noi. Asta trebuie să fie! Şi-au făcut şi ei plută!

Victor tempera imediat zelul lui Ionel:

― Şi unde e pluta?

― Cum unde? se miră Ionel.

― Să nu-ţi închipui că au luat-o cu ei afară, spuse Victor. Ar fi prea de tot. Noi o să luăm pluta afară sau o să fim feri­ciţi că scăpăm de ea, acolo la lac?... Cu o barcă de cauciuc e altceva... O dezumfli şi o iei pe braţ ca pe un palton. Dar asta înseamnă că vînătorul ne-a minţit, şi...

― Şi? întrebă Maria cam neliniştită.

― Iar o presupunere cam hazardată, se retrase Victor.

Ionel mai avea însă o întrebare cu care încerca să-şi susţină părerile:

― Şi dacă barca sau pluta, adică ambarcaţia pe care au folosit-o se află aici?

― Înţeleg la ce te gîndeşti, spuse Victor. Vrei să spui că unul din indi... că unul din vizitatori se află încă în peşteră, poate chiar lîngă noi, poate că e chiar martor la discuţia noastră...

Ionel se cutremură. Nu la asta se gîndise, dar înţelese ime­diat că nu putea exista alt răspuns logic la întrebarea lui. Parcă-i zbîrnîia ceva în şira spinării.

― Dacă barca sau pluta e în peşteră, continuă Victor, nu poate fi altundeva decît pe malul acestui lac. Aici e punctul terminus. De aici încolo, apa şi bicarbonatul de calciu nu s-au mai împăcat, n-au mai făcut casă... adică peşteră bună...

Încercarea lui de glumă nu avu însă nici un ecou. Oare erau toţi sub apăsarea unor presimţiri întunecate, sau simţeau fîlfîirile molatece ale beznei?

― Ce ne facem? dădu Tic glas întrebării tuturor.

― Ce facem?... îl corectă Victor. Am ajuns la capătul peş­terii, Ticuşorule, şi trebuie să vedem şi noi cum se termină peştera. Să dăm ordin lanternelor.

În aceeaşi clipă, lanternele îşi adunară razele într-un bu­chet luminos şi răscolitor. Toate umbrele se topiră speriate. Farul se plimbă încet prin toate spaţiile şi în toate direcţiile. În stînga, peretele muntelui era neted, mai ales la bază, doar cîte-va asperităţi, cîţiva zgrunţuri de marmură, timizi, albicioşi se căţăraseră spre cupolă. Drept înainte, apa lacului, nemişcată ca un disc uriaş de sticlă, nu-şi lăsa descoperite ţărmurile din­spre miazănoapte. Lumina lanternelor nu era în stare să spargă toată bezna nordului. Şi acolo unde se termina parcă se răsculau uriaşe spirale de întuneric. Peretele din dreapta era format numai din dantele şi broderii. Sute de firide şi scobituri, nenumăraţi ciorchini striviţi în perete, o dezordine fantastică, o răscoală împotriva oricăror simetrii şi intenţii rectilinii.

― Fiuuuuufiuuuuu! se minună Tic uitînd toate spaimele şi neliniştile. Ce mai de ascunzişuri!

― Să le cercetăm pe toate ar fi o nebunie, spuse Victor. Şi nici nu văd ce s-ar putea ascunde în ele. Plute şi bărci în nici un caz. Sînt prea mici, prea strîmte... depozite ideale pentru cutii de conserve...

Tic tresări cînd auzi ultimele cuvinte ale lui Victor; ar fi vrut să spună că şi alte cutii se pot ascunde acolo, mai ales alte cutii, dar îşi aduse aminte că n-are voie să rostească nici un cuvînt despre cutia fermecată. Îndreptă imediat cuvîntul scăpat printre buze:

― Şi cutii... de sardele, nu?

― Alea-s tot conserve, spuse Ionel.

― Şi tu ce eşti? ripostă prichindelul.

― După cum vedeţi, se auzi de undeva din întuneric vocea lui Victor, apropiindu-se, nici urmă de barcă sau de plută. As­ta înseamnă că vizi... că indivizii ăia ciudaţi au ieşit la lumina zilei... Iar şansele ca unul dintre ei să fie Petrăchescu cresc şi descresc în aceeaşi măsură. Păcat că nu l-am întrebat pe Ursu dacă nu i-a văzut barca!

― Ne-ar fi spus fără să-l întrebăm, îl linişti Maria.

― Sigur că da... acceptă imediat Victor. Cred că ni s-ar fi telegrafiat special pentru asta...

― Sînt prea multe cotloane aici, în dreapta, spuse Ionel. Oare unul dintre cotloane nu poate să fie o cale de ieşire afară, o cale încă necunoscută, pe care o ştie numai Petrăchescu?

― Tot ce se poate, răspunse Victor. Dar ca să răspundem la întrebarea asta, ar însemna să trecem de la teorie la acţiune. Şi noi n-am intrat pentru asta în peşteră. Misterul e intere­sant, adică întrebările sînt interesante: cine a fost aici? Cînd? De ce?... Dar nimeni nu ne obligă să răspundem foarte precis la ele. Altceva ne-a adus aici...

― Absolut de acord! aproape silabisi Ionel. Şi aşa ne-am pierdut destulă vreme cu raţionamente gratuite. Ar fi trebuit să ne dăm seama mai din timp. Şi eu sînt cel mai vinovat că...

― De ce? îl întrerupse Maria. Eu m-am simţit foarte bine, am privit, m-am distrat, am închis ochii... la ifosele tale.

― Eu n-am găsit nimic... se plînse Tic. Ţombi tot a găsit ce­va, dar eu...

― Lasă, Ticuşor, că nu ne-am pierdut timpul, îl îmbărbătă Victor. Poate că, dacă nu s-ar fi iscat povestea asta a vizitato­rilor ciudaţi, ne-am fi mulţumit cu o simplă trecere în revistă a locurilor. Aşa, tot căutînd şi răscolind prin toate ungherele, putem să ne lăudăm că am învăţat peştera pe dinafară chiar de la prima vizită. Erorile mari le-am şi îndreptat pe hartă...

― Ştiu, ştiu, se retrase Ionel. Dar poate că era mai bine să subordonăm toate căutările noastre unui scop principal...

― Asta-i dintr-o lecţie, îmi amintesc eu, spuse Maria. Ia să văd dacă eşti sincer! Tu cu granitul tău idiot, care e un scop secundar, recunoaşte! tot căutîndu-ţi-l, n-ai descoperit o mie de alte lucruri pe lîngă care, alminteri, ai fi trecut fără să le vezi?

― Nu ştiu, răspunse Ionel, Poate că o fi aşa. Dar n-am venit aici pentru distracţii, cum te lauzi tu. La urma urmei, nici nu mă interesează ce ai tu în cap, şi cred că e timpul să ne întoarcem. Destul pentru prima vizită. Am ajuns la capăt, gata!

― Asta e! mărturisi Victor. Oare am ajuns la capăt? La­cul ăsta mă torturează de parcă aş sta în el îmbrăcat. Mă îngheaţă peste tot.

― Lacul?! întrebară ceilalţi.

― Da, lacul. Dar mai întîi aş vrea să mai cercetăm puţintel peretele din dreapta, să ne apropiem mai mult de el şi să-l batem cu lanternele. Poate ne spune ceva.

Înaintară toţi pe malul din dreapta pînă cînd îi opri apa. Acolo aprinseră farul lor orbitor.

― Să coborîm cît mai jos! ceru Victor. Acolo unde apa lacu­lui se întîlneşte cu peretele, la gura cotloanelor.

Buchetul de raze se supuse întocmai. Gura fiecărui cotlon fu luminată cu dărnicie.

― Mi-am închipuit eu, murmură Victor. Cotloanele de aici sînt nişte scobituri superficiale. Aţi observat şi voi?

― Ce anume?

― Apa lacului nu se scurge prin cotloane. Nici unul n-o suge. Nici urmă de învolburare, nici o dîră de spumă la gura cotloanelor.

― Şi? întrebă Maria înfiorată.

― Atunci unde se scurge apa? întrebă Victor la rîndul lui. Peretele din stînga n-are nici o fisură...

― Într-adevăr! se amestecă Ionel. Cum de nu ne-am gîndit pînă acum?...

― Trebuie neapărat să se scurgă undeva? spuse Maria cu un ton care mai mult afirma decţt întreba.

― Neapărat! accentua Victor. Primul lac e un izvor, nu mai încape nici o îndoială. Apa lui e adusă de pîrîu aici, dar nu poate rămîne aici. Eu cred că lacul ăsta e un ghiol, nu un li­man. Îţi dai seama, Ionel?...

Ionel încă nu înţelese tot gîndul lui Victor:

― Ce vrei să spui?

― Că pîrîul merge mai departe... Şi dacă pîrîul nu se ter­mină aici...

― Vrei să spui că peştera... spuse Ionel cu glasul îngheţat. Vrei să spui că peştera... dar tot nu avu tăria să-şi ducă gîndul pînă la capăt.

― Da! şopti Victor foarte emoţionat. Sînt aproape sigur că peştera nu se termină aici! Ticuşor! Ia fă iute o barcă de hîrtie că te ştiu meşter în îndetelnicirea asta.

Bucuros că are, în sfîrşit, ocazia să ajute cu ceva expediţia, pentru că Ionel nu-i mai dădea voie să se atingă de aparatul T.F.F., prichindelul confecţionă în doi timpi şi trei mişcări o barcă fără cusur.

― Să mai fac una? întrebă el în timp ce i-o dădea lui Victor. Mai cunosc un sistem...

― Deocamdată luminaţi cu lanternele drumul bărcii, spuse Victor. Eu o să-i fac vînt spre mijlocul lacului.

Victor azvîrli barca pe apa de cristal a lacului, apoi manevră cu mare atenţie scîndura care-i ţinuse loc de vîslă pentru a o împinge cît mai spre mijlocul apei. Unduirile stîrnite de vîsla lui Victor pieriseră, apa devenise iarăşi ca sticla, fără nici o tresărire, fără nici un bob de spumă... Dar barca înainta domol, înainta mereu, punct alb pe cristalul îngheţat, punct mişcător, pînă ce întunericul o sorbi definitiv.

Lanternele se stinseseră toate ca la un semnal, bezna era groasă şi grea, iar vocea lui Victor tremura:

― Lacul se scurge... uufff!... da!... Cred că sîntem pe cale să facem o descoperire extraordinară, la care nici unul dintre noi nu s-a gîndit... la care poate nimeni nu s-a mai gîndit pînă acum.

― Dar harta? întrebară Ionel şi Maria în acelaşi timp.

― Harta?... E o hartă, nu e o lege. Cei care au făcut-o s-au oprit aici, cine ştie din ce cauze. Au fost siguri că aici se ter­mină grota.

― Şi dacă greşeşti? spuse Ionel. Dacă apa se scurge în adînc, printr-un fel de puţ, printr-un canal natural care e sub nivelul lacului?

― Nu se poate! răspunse imediat Victor. Un asemenea tub de scurgere ar transforma tot lacul într-o pîlnie, într-un vîrtej. Şi chiar dacă ar fi cum spui tu, asta nu înseamnă că peştera continuă printr-un etaj inferior?

― Şi dacă? se opuse foarte tăios Ionel.

― Nu te grăbi! Etajul inferior e o simplă idee la coada logicii. Eu cred că peştera continuă la acelaşi etaj.

― Şi dacă? atacă şi mai vehement Ionel.

― Şi... răspunse Victor surprinzător de calm, trebuie să înlocuim presupunerea cu... Trebuie să ne convingem!

― Nu! reluă Ionel protestul. Nu-s de părerea ta. Cred că părerea ta e mai degrabă o dorinţă! Uită-te la bolta peş­terii! e perfect curbă. Apa s-a izbit de rezistenţa unor roci mai puternice, a întîlnit formaţii granitice care au obligat-o să caute alt drum. Unde? În scobitura asta calcaroasă... Aici a lucrat, aici a străpuns, aici a putut să străpungă, în rocile astea sfărîmicioase. Lacul ăsta e un tub de scurgere, un puţ! Nu zic că pîrîul nu continuă la un etaj inferior, dar etajul poate să fie şi la zece metri şi la o mie de metri sub noi...

― Eu cred altceva, Ionel, spuse Victor după vehementa demonstraţie a şefului expediţiei. Eu cred că de-a lungul vremurilor s-a produs o prăbuşire în masa calcarelor, care a acoperit tunelul şi a despărţit peştera în două. Iar apa ridicîndu-şi nivelul, la începutul primăverii, după dezgheţ, a modelat şi a netezit pereţii. Nu vezi că de la un anumit nivel pereţii sînt plini de asperităţi?... Mai ales cel din dreapta...

― Imposibil!

― De ce imposibil?... Mi se pare foarte firesc. Prăbuşirea s-a produs aici, iar tunelul...

― Nu-s de acord! se îndîrji Ionel. Ce spui tu e o simplă ipoteză şi eu n-o accept, o refuz cu ochii închişi...

― Nici eu nu accept ipoteza ta! Nu spun c-o resping cu ochii închişi. Dacă poţi să mă convingi...

― Şi tu poţi? se răsti Ionel. Cum poţi să mă convingi? Prin vot?

― Nu! Mult mai simplu şi mai sigur: verificînd!

― Punct! deveni Ionel foarte autoritar. Cred că ne-am îndeplinit cu prisosinţă misiunea... pentru o primă explorare. Ne vom sfătui şi cu ceilalţi şi dacă va fi cazul...

Ros de gîndul că în spaţiile necunoscute, de dincolo, pe care le şi vedea în dimensiuni şi forme fantastice, ar putea fi ascunsă, dar mai ales ar putea fi găsită cutia fermecată, Tic i se adresă foarte duios conducătorului expediţiei:

― Zău, Ionel, de ce eşti aşa?... Hai să vedem...

― Tu chiar vrei să ne întoarcem fără să ne convingem dacă peştera continuă sau se termină? întrebă uimită Maria.

― Da! răspunse Ionel fără cea mai mică ezitare. Ne-am pro­pus să explorăm o peşteră oarecare, nu să scobim una nouă din dorinţe şi ambiţii. Punct. Am spus.

― Dar e o prostie Ionel, reluă Maria. Dacă peştera nu se ter­mină aici? Şi eu îl cred pe Victor, nu pe tine... Şi nu înţeleg de ce te opui cu asemenea vehemenţă? Eu am mereu senzaţia că sîntem într-o casă, că am trecut prin cîteva camere, şi că ne-am oprit în faţa unei uşi. Cineva ne-a spus că la uşa la care ne-am oprit se termină casa. Şi noi, deşi auzim dincolo de zgo­mote, şi vedem dîre de lumină sub uşă, ne întoarcem pentru că nu ştiu cine ne-a spus că la uşa a treia se termină casa.

― Şi ce vrei tu?

― Să încercăm uşa! Să vedem dacă mai e o cameră sau mai multe, precum susţine Victor, sau dacă uşa e zidită, precum susţii tu. De ce te încăpăţînezi?

― Pentru că am o anumită răspundere, şi ştiu eu de ce! Scurt! Ne pregătim de întoarcere!

― Ce ştii tu? insistă Maria.

― Ştiu că nu trebuie să facem prostii!

― Şi dacă facem prostii tocmai crezînd că nu facem? se înfierbîntă Maria. Asta-i culmea! La primul obstacol s-o luăm la goană înapoi! Ei bine, eu nu vreau!

― Nici eu nu vreau! se auzi ca un ecou vocea lui Tic.

― Ştiţi ce cred eu? Ca să fim sinceri... Cred că vă ameţeşte şi vă ia minţile dorinţa de glorie...

― De ce neapărat ne ameţeşte şi ne ia minţile?... se înfurie Maria. Poftim: vreau glorie! Şi chiar vreau! N-am voie? Spune! Ţie nu ţi-ar plăcea să descoperi ceva extraordinar? Nu te-ai ridicat în toate slăvile cu aparatul tău idiot? Aici ai de­venit dintr-o dată foarte modest. Vorba lui Tic: Las' că ştiu eu! Aici nu mai e Lucia care să te ducă în spate.

― Pentru că m-ai enervat şi m-ai înfuriat, poftim! ne întoarcem imediat.

― Te întorci tu singur! Auzi? Singur!

― Staţi că v-aţi certat destul! interveni Victor. Abia acum încep să-şi facă de cap ambiţiile... Ionel! Maria are dreptate cînd spune că trebuie să încercăm uşa aceea... O voi încerca eu... şi sînt sigur că o să mă ajutaţi şi voi...

Se lăsă tăcere, dar Victor rosti ultimele vorbe cu atîta calm şi siguranţă, încît tăcerea care urmă părea un leac căutat de multă vreme şi apărut pe neaşteptate.

― Să nu credeţi că vreau să fac pe grozavul, continuă Victor cu acelaşi glas liniştit. Cît v-aţi certat voi, eu am gîndit planul explorării. Vom lega pluta de o frînghie lungă. Un capăt al frînghiei îl veţi ţine voi. Eu voi vîsli cu scîndura asta spre peretele din fund, care nu se vede în întuneric. Dacă drumul va deveni primejdios, sau dacă se va ivi ceva rău, voi striga sau voi scutura frînghia. Ăsta să fie semnalul! dacă frînghia se scutură în mîinile voastre, trageţi de ea, trageţi vîrtos ca să mă aduceţi înapoi. Nu e nici complicat, nici imprudent...

Nimeni nu spuse nimic. Victor vorbise cu atîta convingere, încît orice cuvînt ar fi sunat de prisos. Şi imediat trecu la acţiune. Înnodă una după alta toate frînghiile care se găseau în bagaje, cu noduri ingenioase pe care numai sabia şi gestul lui Alexandru cel Mare le-ar fi putut desface. Capătul nesfîrşitei frînghii înnodate ajunse în mîna Mariei şi a lui Ionel şi emoţia lor subită pecetlui parcă o înţelegere. Dar şi mîna lui Tic apăru de undeva din întuneric şi prinse capătul ca o gheară.

Înainte de a-şi părăsi prietenii, Victor le aminti ce aveau de făcut, cu aceeaşi voce nepăsătoare şi calmă, în care Maria simţi o imperceptibilă undă de emoţie:

― Luminaţi-mi drumul cît puteţi şi chiar după ce nu mai vedeţi pluta lăsaţi lanternele aprinse. Dacă scutur...

Apoi păşi cu atenţie pe plută, dar nu plecă imediat. Întîrzie doar cîteva clipe parcă pentru a controla nodurile plutei. Maria văzu ce se întîmplă acolo pe plută şi îşi impuse muţenia totală. Dar cînd Victor începu să vîslească şi să se depărteze de mal, o năpădi spaima şi remuşcarea. Poate că trebuia, sau poate că ar fi trebuit să-l oprească. În cele cîteva clipe cît zăbovise înainte de a porni, Victor îşi legase pi­cioarele de plută cu un capăt de funie. Maria citise undeva, că atunci cînd îi cuprinde vijelia în largul mării, pescarii din deltă se leagă de barcă, pentru ca trupurile lor, dacă vijelia va fi haină şi ucigaşă, să ajungă totuşi la mal, la cei pe care i-au părăsit pentru totdeauna.

Frînghia pe care toţi trei o ţineau în mîini se deşira fără încetare. Metri după metri, zeci de metri după zeci de metri. O frînghie lungă, parcă nesfîrşită. Cînd văzură că se apropie capătul, înţepături de spaimă şi nelinişte urcară din braţele lor spre piept. Dar pe neobservate, frînghia se întinse, ajunse nemişcată şi dreaptă ca o coardă. Se simţeau şi ei ca nişte prelungiri ale frînghiei, ca nişte corzi ţintuite de beznă şi tăcere, şi dacă umbra unei mîini le-ar fi atins, s-ar fi sfarîmat în vibraţii cu mii de rezonanţe. Clipele se întindeau ca nişte elastice grele, ameninţînd cu explozii îngrozitoare.

Frînghia era însă nemiloasă, ca bezna, ca liniştea, ca aerul rece şi rău, ca apa de sticlă, fără unduiri, fără culori, fără viaţă. Cînd aşteptarea şi încordarea atinseră clipa exploziei, frînghia începu să se mişte în mîna lor, să lovească apa rea a lacului, să-i oblige la mişcare. Tot ce era viaţă în ei vibra în braţele care trăgeau funia. Ritm tăcut, înverşunat, răzbunător. O mînă părăsi funia şi lumina unei lanterne spintecă bezna de dea­supra apei. Pluta se lovi de lumină şi o dată cu lumina se apropie de mal. Altă mînă scăpă frînghia şi altă rază ţîşni spre monstrul de lemn care se apropia. Cele două lumini împre­unate nu se mai înşelau. Pluta se întorcea... goală!

În locul exploziei trăsni tăcerea, o tăcere mai rea decît ex­plozia. Clipe de năucire şi spaimă, apoi vocea nebună a lui Ionel:

― Aţi văzut?! Ucigaşilor! Cum ne mai întoarcem?

― La asta te gîndeşti?! şuieră Maria. Pleacă imediat în căutarea lui!

― Mă duc eu! se înfipse prichindelul cu părul înţepat de groază. Eu sînt mai mic. Pe mine mă ţine pluta şi pot să mă strecor peste tot...

― Stai! îl prinse Ionel de braţ. Smintitule!

― Stai! porunci şi vocea'Mariei. Mă duc eu!

― Unde vreţi să vă duceţi! zbieră Ionel. Aţi înnebunit amîndoi? La dracu să vă duceţi! Voi, cu idioţeniile şi cu am­biţiile voastre sînteţi vinovaţi!

― Ţi-e frică, laşule! şuieră Maria.

― Şi ţie nu ţi-e frică? Nu e o nebunie şi o prostie să rişti pentru...

― Taci! strigă Maria. Uitaţi-vă la plută.

Pe un colţ al plutei, gata să se prăbuşească în apă, se afla un bolovan. Şi sub bolovan o pată albă, o foaie de hîrtie. Trase încet şi cu grijă pluta la mal. Tic se repezi primul, se lungi pe burtă şi luă hîrtia de sub bolovan. Ar fi vrut să dea el glas mesajului, dar Maria i-l smulse din mînă, îl puse sub lanternă şi citi cu voce tare:

― "Ura! Peştera nu se termină! E o minunăţie aici. Veniţi pe rînd, dar trimiteţi mai întîi echipamentul. Atenţiune! Cot­lonul e îngust ca un tunel de cîrtiţă. Neapărat să vă lungiţi pe burtă!".

― Ura! exclamă Tic înnebunit de bucurie. Venim! Venim imediat! Ura!

Întunericul închise, undeva într-o celulă a lui, spaima şi du­rerea din privirea lui Ionel şi mînia amestecată cu dispreţ din privirea Mariei.

― Să încărcăm bagajele! luă Maria iniţiativa. Tic! Tu lumi­nează pluta. Să punem mai întîi raniţele şi păturile. Aparatul îl lăsăm la urmă. Cine merge cu bagajele?

Tic era gata să se ofere, dar Maria zdrobi imediat pauza involuntară:

― Plec eu! Pe urmă... hotărîţi între voi...

Pluta se despărţi de mal. Frînghia se deşiră iarăşi, pînă ajunse la nemişcare. Tic simţi scuturătura violentă care venea în valuri de la capătul de departe şi împreună cu Ionel trase cu toată puterea de funie. Al doilea se îmbarcă Ionel. Apoi veni şi rîndul lui Tic şi al lui Ţombi. Legă aparatul de plută şi în mij­locul uriaşului colac de funii, ca într-o redută circulară, îşi ascunse căţelul. Vîsli pînă la mijlocul lacului, domol, condus de lanterna fixată ca un far la botul plutei. Acolo făcu o primă es­cală, pentru a iscodi împrejurimile, dar nu văzu nimic altceva decît apă. Nici înaintea lui nu se zarea vreo dîră de lumină sau gura vreunui cotlon. Tot căutînd tunelul de legătură, simţi că pluta merge singură şi chiar într-un ritm mai iute. Se lăsă dus de ea şi după cîteva clipe, drept înaintea lui, departe, parcă la capătul lumii, zări o semilună neagră ca o sprinceană: intrarea tunelului. Într-acolo îl ducea apa. Se lungi pe burtă cu mult înainte de a intra în tunel şi transformă vîsla în cîrmă pentru a potrivi pluta în deschizătură. Era atît de îngustă sprinceana de intrare şi atît de puţin arcuită încît îi era teamă că nici pluta şi nici el, aşa lungit cum era, nu vor putea trece prin ea. Într-adevăr, pluta atinse de cîteva ori pereţii tunelului, iar spatele lui aştepta, din clipă în clipă, izbitura rece a cupolei de piatră. Colacul în care se afla Ţombi fusese presat de plafon, aparatul puţintel hîrşit, dar prichindelul se făcu punte şi lun­tre! pentru ca nepreţuitele comori să rămînă intacte. Bîrrrr! Şi tunelul nu se mai sfirşea! Dacă n-ar fi fost sigur că îl aşteaptă dincolo cei care plecaseră înaintea lui, ar fi spus că a pornit în drumul spre iad. Puţintel iad tot îndură el în cotlonul nesfirşit. Numai apă şi întuneric, apă şi întuneric. Deodată, lumina lanternei, pînă atunci înghesuită şi strivit, evadă în spaţii largi. Şi alte lumini, şi, în sfirşit, vorbe şi răsuflări omeneşti îl primiră de undeva din dreapta. Ieşise, scăpase din cărarea iadului. Se ridică în picioare, o văzu undeva pe Maria şi, fără să se mai gîndească la altceva, sări înspre braţele ei. Dar distanţa dintre plută şi ţărm era mai mare decît şi-o închipuise el, şi încă în aer prichindelul simţi răutatea apei care-l pîndea. Picioarele-i atinseră apa, se scufundau, braţele căutau sprijin în întuneric şi într-adevăr întîlniră două odgoane care-l săltară pe ţărm. Erau braţele lui Victor.

― Ai păţit ceva, Ticuşor? îl întrebă Victor cu blîndeţe. N-ar fi trebuit să te lăsăm singur...

De mult îşi încolăcise Maria braţul de gîtul lui:

― Spune ce ai! Nesu...

― M-am udat leoarcă... la picioare, rîse cel cîrn.

― ... feritule! îşi termină Maria alintarea. Măcar ai adus ciorapi de schimb?

Prichindelul clipi din ochi, inutil, pentru că bezna nu ac­cepta culori şi gingăşii.

Nu trecuseră decît cîteva clipe de la debarcarea nenoro­coasă a ciufuliciului, cîteva clipe mici... Cine şi-ar fi închipuit că puteau să fie atît de crude! La drept vorbind, o singură clipă fusese crudă şi răzbunătoare, aceea în care Tic sărise pe mal. Alte cîteva o imitară şi cînd Victor simţi în aer şi în piept nenorocirea, era prea tîrziu.

― Pluta! strigă el. Aparatul!

― Ţombi! se sperie Tic. Doamne!

Pluta era departe şi viteza ei se mărise. Victor abia îi mai prinse marginea cu raza lanternei. Dar porni după ea în goană de cîmp deschis. Noroc că Maria şi Ionel înţeleseră ce se pe­trece şi îi luminară fulgerător drumul. Victor încă mai ţinea raza lanternei lipită de plută, chiar şi după ce pîrîul subteran se desfăcu în două braţe. Pluta cotise spre stînga, pe braţul mai iute şi mai învolburat, şi Victor trecu prin apă spre malul stîng şi îşi continuă urmărirea, mai repede, pe piatra netedă a malului. Oare o va prinde?... Răspunsul i-l dete un zgomot îndepărtat, pe care goana dementă îl transformă în asurzitor, apoi în vîrtej de tunete. O cascadă! Nu erau mai mult de zece metri pînă la plută, dar nici de la plută pînă la cascadă nu erau mai mult de zece metri. Goana era atît de nebună încît cel dez­lănţuit imploră cu mîna liberă bezna, pentru a se opri la timp. Dacă nu-l va opri o plasă de cauciuc, gîndi el... dar îl opri, ca un recul neaşteptat, tunetul asurzitor şi spuma sfărîmată şi rece a prăbuşirii. Era la un pas de marginea cascadei. Se lipi de peretele ud, iar lumina lantenei se prăbuşi în cataracta de sub pămînt. Aburi şi zvîrcoliri şi gemete şi tunete. Altceva nimic. Pluta fusese înghiţită de abis. Presimţi o ameţeală rea şi se retrase repede cîţiva paşi. Oboseala îi muia mijlocul. Capul îi vîjîia. Necunoscutul devenise dintr-odată atît de crud... necunoscutul de sub pămînt cu bezna şi capcanele lui. Victor se îndesă în perete pînă la durere, pînă la trezire. Nu avea voie să-şi piardă firea. Momentul era hotărîtor. Porni spre ieşirea tunelului, încet, pentru a-şi aduna gîndurile. La bifurcarea pîrîului îşi întîlni prietenii şi le anunţă vestea cu un ton iritat, parc-ar fi anunţat o pagubă oarecare:

― S-a dus pluta! Fir-ar să fie!

Ceilalţi păreau de gheaţă şi Victor simţi parcă pentru el nevoia unor vorbe tari:

― Sînt absolut sigur că ne vom descurca. Nu sîntem cireşari? Bine c-am salvat bagajele...

― Eşti nebun!? ţipă Ionel ca un semnal de alarmă. Nu înţelegi că sîntem îngropaţi de vii?... Cum vom scăpa de aici? în faţă cascada, în spate cotlonul iadului...

Victor îi puse mîna pe umăr:

― Ştiu că e foarte grav, dar mult mai grav ar fi dacă ne-am pierde firea. Mergem pe braţul din dreapta. Poate că ne va duce undeva afară...

― Şi dacă ne pîndeşte altă cascadă? întrebă Ionel.

Se apropiase şi Tic de Victor. Prichindelul, nenorocit şi întristat cum rareori fusese, cu nişte lacrimi de jar în ochi, care din fericire nu se vedeau, luă parte cu sughiţuri la lupta aceea pentru viaţă:

― Eu l-am prăpădit pe Ţombi... Of! Doamne!! Şi uite, mă jur că n-o să plîng şi n-o să mă mai gîndesc la el pînă ieşim afară. Pe urmă o să fac eu ceva...

Se înduioşa şi Ionel. Vocea i se stingea:

― Mergem şi noi pe urmele lui Ţombi... În acelaşi mormînt am intrat...

― Dar sîntem vii, Ionel! se revoltă Maria. Şi simt o aseme­nea furie, că aş putea să sparg stînca!... Şi nu sîntem numai noi, mai sînt şi ceilalţi, afară. Dacă n-o să putem noi, ne vor salva ei! Dacă am fi în locul lor, am face la fel!

― Şi cum îi anunţăm pe cei de afară?... Întrebă Ionel chinuindu-se. Cu ce aparat? Cu ce semnale? Pe ce unde?

― Pe undele dinăuntru! spuse Maria strivindu-şi pieptul. Ce-ai face dacă ai fi în locul lor şi dacă n-ai primi nici o veste din peşteră? N-ai da alarma? N-ai alerga ca să vezi ce s-a întîmplat? N-ai chema ajutoare?

― Da... spuse foarte încet Ionel. Numai că nimeni din lumea asta nu ştie şi nu poate şti dacă sîntem în peşteră, sau undeva afară, în vreo prăpastie... N-am lăsat nici un semn în urma noastră! Nimic, nici măcar o bucată de hîrtie... Cui poate să-i treacă prin minte că peştera nu se termină acolo unde arată harta? De ce să nu creadă că am ieşit afară?

Glasul lui Ionel tremura şi şuiera şi pauza care urmă vor­belor lui era un moment umplut de spaime şi nelinişti.

― Un semn totuşi am lăsat! se răzvrăti Victor.

― Nu, Victor, şopti prichindelul. Am luat şi bileţelul tău, ştii, mesajul tău cu descoperirea. E la mine în buzunar. Am vrut să-l ţin amintire... Ţi-a spus Maria că l-a pierdut?... I l-am... i l-am împrumutat eu... fără să-şi dea seama...

― Va să zică tu! îl trăsni Maria.

Victor prinse capul prichindelului şi-l strînse la piept, aproape cu cruzime:

― Nu, Ticuşorule... nu la semnul ăsta m-am gîndit. Am lăsat alt semn, Ticuşor. Pluta!...

― Dar pluta...? îngînă Maria fără voia ei. S-a dus în cas­cadă... Crezi c-o să iasă undeva afară?

― Nu... răspunse Victor. E altceva: absenţa plutei va fi cel mai sigur semn că s-a întîmplat ceva în peşteră, nu afară. Toţi se vor întreba unde e pluta... şi avem marea şansă să se descopere legătura cu noua peşteră.

― E o probabilitate, totuşi... spuse Maria.

― Ştiu... acceptă Victor. Dar iată că există o speranţă şi dincolo de noi, adică o cale de salvare... dar nu putem să ne încredinţăm numai ei. Trebuie să ne bizuim în primul rînd pe noi. Începînd din clipa asta nu mai există expediţie, peşteră, hartă, nimic! Există un singur scop: salvarea!... Încotro!... Braţul stîng e închis. Nu ne interesează. Vom înainta pe braţul drept. Va trebui să facem economie la baterii. Vom aprinde o singură lanternă, cu schimbul. Şi vom merge în şir, unul după altul. Fără teamă... pentru că mergem spre viaţă, nu spre moarte...

― Dar înainte de a porni, propun să alegem un alt şef! spuse cu voce fermă Maria.

― Victor! adăugă imediat Tic.

― N-avem timp pentru asta... se împotrivi Victor.

― Am avut timp... sună foarte stins glasul lui Ionel, pecetluind momentul care se scursese.

Şi tinerii porniră la drum prin bezna groasă şi necu­noscută, pe care poate că n-o mai străbătuse pînă atunci nici o fiinţă omenească. Înaintau cu paşi prudenţi, cu auzul per­manent încordat, pe fişia de lumină care le tăia calea. Din loc în loc se opreau şi cercetau cu toate lanternele relieful. Orice neregularitate, orice scobitură, orice firidă era umplută de lu­mină. Şi la un semnal toate lanternele se stingeau pentru a obliga la destăinuire orice cale de ieşire ascunsă, orice cotlon care avea vreo legătură cu lumea şi cu lumina de-afară. Într-o firidă mai înaltă, pe unul dintre pereţi, lanternele întîlniră cîteva semne ciudate, nişte scrijelituri care păreau o aglomerare de linii, sau mai bine zis o întîlnire de linii drepte şi curbe. Încrustaţiile bizare fură cercetate mai îndeaproape. Maria frecă peretele cu o cîrpă şi chiar îşi sacrifică periuţa de dinţi pentru a adînci scobiturile ispititoare. Vocea îi tremură de bucurie:

― Uitaţi-vă! Priviţi din unghiul ăsta! Sînt gata să jur că e conturul unui mamut.

Imaginea, odată creată, căpătă imediat aprobarea şi admi­raţia tuturor, dar mai ales însufleţirea lui Victor:

― Da! Am văzut într-un album de reproduceri dintr-o peşteră... Seamănă exact cu reproducerile din albumul acela...

― Altamira! spuse Maria. Îmi amintesc şi eu...

― Şi e chiar atît de frumos? întrebă prichindelul cu voce ne­sigură. Eu...

― E foarte frumos, Ticuşor! îl mîngîie Victor. Şi are o va­loare extraordinară, mai ales pentru noi...

― Da' ce, putem lua mamutul de-acolo? se miră Tic.

― Nu trebuie să-l luăm, spuse Victor. Important e că l-am găsit. Nu vezi că mamutul ăsta vorbeşte? Şi ştii ce spune? Ce­va foarte frumos şi foarte important, Ticuşor: peştera a fost locuită. Şi dacă a fost locuită, înseamnă că odată, demult, a avut totuşi o ieşire. De ce să nu ajungem şi noi la ieşirea de demult?

Însufleţirea lui Victor se transmise şi celorlalţi. Singurul care nu putea să participe cu tot sufletul la bucuria ce se năştea era Ionel. Tristeţea şi durerea îl scurmau fără încetare şi-i înnegurau gîndurile. Uneori se simţea singur pe urma lanternei şi i se părea că merge spre un abis din care nu se va mai putea întoarce. Privirile lui nu vedeau nimic, se lăsa pur­tat de gînduri pe drumuri de groază şi speranţele cu care voia să le alunge erau ca nişte scîntei care se stingeau la prima su­flare a beznei. Mergea mecanic, jefuit de speranţe, pe un fir de lumină palid şi chinuit. Stîncă, mereu stîncă, piatră umedă, alunecoasă, crăpături, bolovani, ochiuri de apă, pietre... Cîte-va pietre, pierdute în ungherul unei nişe profunde, îi aprinseră scîntei în priviri. Lanterna Mariei trecuse nepăsătoare pe deasupra pietrelor, Tic căuta altceva, Victor lumina drumul. Apăsă butonul lanternei şi-l fixă asupra pietrelor. Luă cîteva în mînă, le frecă şi le pipăi şi le înconjură contu­rurile cu degetul mare. O clipă rămase mut.

Nemaiauzindu-i paşii, Maria se opri şi-l descoperi lîngă nişă cu pietrele în mînă:

― Ce s-a întîmplat? De ce te-ai oprit?

Se apropiară şi Tic şi Victor de ei. Razele lanternelor răs­coleau încă o dată firida săracă.

― Ai găsit ceva? întrebă Victor. Ce sînt alea? Pietre?

Fără nici o vorbă, Ionel întinse palma desfăcută, în care oprise cîteva pietre cenuşii, unsuroase.

― Granit?!... Şi Maria era cît pe-aci să adauge cuvîntul care-l obsedase atîta vreme pe Ionel: "arhaic", dar vocea in­diferentă a culegătorului de pietre o întrerupse:

― Nu... Paleozoic... Cred că sînt unelte... pietre şlefuite... unelte vechi de silex...

― Da! Unelte de silex! confirmă imediat Victor. Prin ur­mare ne aflăm pe drumul cel bun. Nu mai încape nici o îndoială, Ionel. Peştera a fost locuită! Şi trebuie să existe un drum de ieşire. Am ales braţul cel bun!

― Şi dacă oamenii ăia vechi n-aveau nevoie să iasă din peşteră? întrebă cu naivitate Tic.

― Prostule! îl dojeni Maria fără răutate. Oamenii ăia vechi numai se adăposteau şi se apărau în peşteri. Hrana şi îmbrăcămintea şi le luau de afară... Prin pereţi nu puteau să iasă...

― Dă-mi şi mie o piatră... se rugă Tic de Ionel.

― Ia-ţi! îi răspunse Ionel. E un depozit întreg acolo, dar dacă le vrei pe astea, poftim!

Dar Tic deja cotrobăia prin firidă. Îşi alese cele mai ciu­date pietre, ca nişte vîrfuri de suliţă şi de săgeţi, îşi umplu buzunarele, apoi se alătură iute şirului indian.

În fruntea şirului, Victor văzu primul întinderea de cristal şi coloanele de calcar de pe margine, care anunţau apropierea unui nou salon din noua peşteră. Se opri la marginea lacului şi-i aşteptă şi pe ceilalţi. Cînd proiectorul se aprinse şi-şi începu colinda înceată prin spaţiul necunoscut uimirea cireşarilor se stinse în şoapte şi exclamaţii.

Noul salon era mult mai mare şi mai înalt şi mai bogat decît cele pe care le întîlniseră în vechea peşteră. Tavanul de pe mar­gini era o aglomerare de bolţi şi arcade, iar pereţii de sub el, plini de arabescuri şi de dantelării îşi scurgeau picioare albi­cioase de calcar în apa foşnitoare a lacului. Stalactitele şi stalagmitele atingeau lungimi şi grosimi de vis. Şi în apropie­rea pereţilor se înălţau colonade sau stilobaţi care aşteptau poveri şi podoabe. Şi fiecare formă geometrică din salon era or­namentată şi sculptată la filigran, cu o iscusinţă uluitoare. Iar apa care se scurgea leneşă la marginea coloanelor ca trena albastră a unui miracol nevăzut împlinea grandoarea şi rafina­mentul salonului. Imaginea palatelor de cleştar din basmele şi visurile copilăriei era îndepărtată şi palidă şi timidă şi copleşită de splendoarea arhitecturii de marmură, ascunsă cu atîta furie şi durere în străfundurile lumii, parcă pentru a învrednici cu priveliştea ei numai ochii celor mai îndrăzneţi.

Fără să mai întrebe, fără să se mai întrebe, fiecare îşi luă libertatea de a cutreiera în voie şi după placul său marea catedrală subterană. Unul dintre pereţi se transformase de-a lungul erelor într-o orgă albă, imaculată, care cînta cu picurii de apă ai bolţii şi cu ecourile lor, şi cu vînturile necunoscute şi, în sfîrşit, cu vocile şi exclamaţiile unor tineri îndrăzneţi, melodii de frumuseţe şi spaimă. Priveliştea miracolelor încre­menite era o apă vie pentru cireşarii din beznă. Fiecare se întîlni cu sine însuşi, cu anii şi fanteziile lumii lui, cu vigoarea şi siguranţa libertăţii şi nespaimei de altădată...

Iar prichindelul cel cîrn şi ciufulit, şi cu păr de grîu în lu­mină, şi cu ochii iarăşi argintaţi, simţi în toate melodiile şi tăcerile castelului de marmură un cîntec al căutărilor, şi cînd nu mai erau melodii, auzea şoapte reci în ureche şi totul şi toate îi spuneau că aici şi numai aici se află cutia fermecată. Şi porni în căutarea ei, furişîndu-se şi strecurîndu-se ca o rază de lumină printre colonade şi stalagmite, printre ţurţuri şi statui neterminate încă, peste şuviţe de apă, peste trepte stinghere, printre coliere şi arcade gheboase, prăbuşite, de­parte, spre peretele dantelat şi misterios care alcătuia pavăza din dreapta a catedralei subterane. Acolo, în miile de crăpă­turi, unele subţiri ca un fir de aţă, altele largi cît palma, acolo, în noianul acela de gropi şi scobituri ca nişte cuiburi săpate de păsările altor ere, acolo trebuia să caute şi mai ales acolo tre­buia să găsească. Prichindelul începu să-şi zgîiască ochii prin toate crăpăturile mai largi decît degetul prin toate gropiţele în care i-ar fi încăput pumnul. Crăpăturile şi gropile abia zgîriau muntele de calcar. Dar erau unele mai late prin care îşi plim­ba mîna şi îşi strecura braţul pînă la umăr şi care călătoreau departe în trupul muntelui, departe, dincolo de moartea lu­minii. Cum putea să ajungă pînă acolo, dacă nici privirile nu îndrăzneau? Era aproape trist prichindelul, pentru că bănuia că la capătul unui asemenea ascunziş putea să fie cutia vrăjită. Unde să mai caute?... Privirile lui întîlniră o scobitură piezişă, lată la început de două palme, dar care după cîţiva metri se lărgea ca o pîlnie lungă, nesfîrşită. Zgîndări ca un drac cu raza lanternei pereţii crăpăturii, dar nu întîlni nimic, nici o firidă, şi mai ales nici o strălucire de metal. Furios îşi trimise raza departe, spre buzele pîlniei, departe, la zeci de metri şi deodată simţi o săgeată izbindu-i inima, şi era o săgeată ascuţită şi blîndă, rece şi caldă... Acolo la buzele pîlniei se afla...

― Victor! ţipă el ca un nebun, azvîrlind bubuituri în ecou­rile peşterii. Veniţi aici! Aici! Am găsit barca!

Tic nu înnebunise. La buza pîlniei se afla o barcă!

Era o glumă! Prichindelul voia să-i înveselească sau com­binase o farsă... toţi gîndeau astfel, dar nu rezistară chemării lansată de trompeta blondă şi se apropiară de colţul minunii. Tic arătă cu degetul spre crăpătură şi speranţa zvîcni o dată cu degetele care apăsau butoanele lanternelor. Lumina ajunse departe, la capătul buzei de piatră, şi tremurai pierdut al prichindelului renăscu în trupurile celorlalţi şi se înghesui iarăşi în el. Da! La capătul pîlniei era o barcă, dar nu o barcă oarecare, şi nici o corabie de marmură eşuată acolo, din ere neomeneşti, ci o barcă adevărată de cauciuc: barca lui Petrăchescu.

Şi ceea ce făcuse Tic pînă atunci - cercetarea peretelui sco­bit — repetară ceilalţi, mai temeinic şi cu alt scop. Dacă la zeci de metri se afla o barcă, poate că se afla şi o cale de ieşire afară. Nici o scobitură, nici o crăpătură a peretelui nu scăpă căutării disperate a cireşarilor. Dar peretele era crud, neîndurător. Toate cotloanele erau strimte, nici un şobolan nu s-ar fi putut strecura prin ele, şi aproape toate crăpăturile se subţiau şi îşi opreau tăişul după cîţiva metri. Numai crăpătura lui Tic învinsese calcarul şi se afunda spre de­părtări. Dar era atît de strîmtă la început, încît abia încăpea braţul lui Victor. După cîţiva metri se lărgea, generoasă, ca o cărare, ca un bulevard al imaginaţiei, dar pînă la" cărarea lată de jumătate de metru, şi pînă la bulevardul lat de un metru, poate chiar de doi spre gura lui, erau acei cîţiva paşi de iad de la început, acel spaţiu de tortură care ura lumea, care stran­gula speranţele şi bucuriile.

Tinerii priveau neputincioşi şi fierbinţi tăietura din faţa lor. Cîţiva metri, poate numai trei metri de bunătate şi calea raiului ar fi fost deschisă. Cîţiva centimetri, poate numai zece centimetri dacă s-ar îndupleca pereţii pîlniei să se depărteze şi din nou trupurile lor, şi mai ales inimile lor ar simţi fiorii calzi şi neastîmpăraţi ai bucuriei.

― Dac-ai încerca tu, Ticuşor? spuse Maria ca o rugăciune inutilă. Măcar să punem mîna pe barcă...

De cînd se gîndea Tic la atacul pîlniei! De multe minute capul şi trupul lui fusese zgîriat şi zdrelit de zimţii calcaru­lui. Ştia că dacă i-ar încăpea capul...

Prichindelul se apropie aievea de crăpătură şi încercă să-şi strecoare capul. Numai trei, sau poate numai doi centimetri să fi fost mai largă şi ar fi trecut în lumea de basm pe care o presimţea la buzele pîlniei. Maria iscodi cu lanterna mai sus şi i se păru că într-un anumit loc crăpătura se mai deschidea cu cîţiva centimetri, dar imediat se strîmta. Din fericire, buchetul de raze rămase mai multe clipe acolo, şi privirile flămînde de speranţă, coborînd pieziş, din spaţiul descoperit de Maria, deosebiră un fel de tub oblic, parcă mai lung decît începutul în linie dreaptă al pîlniei. Poate că totul era o iluzie optică, reflexul unei îngrozitoare dorinţe. Dar era singurul sîmbure de speranţă. Tic se uită la Victor şi puse mîna pe umerii lui. Maria încerca să-şi plimbe degetele prin părul lui ciufulit, dar prichindelul se apără. Şi fără mîna Mariei îl us­turau ochii.

Victor se îngheboşă şi într-o clipită tălpile prichindelului erau pe umerii lui. După un fluierat scurt, Tic începu să-şi împingă încet, încet, capul prin crăpătura luminată de lanterna Mariei. Cînd simţi împunsături şi zgîrieturi rele la ambele urechi îi veni să urle de bucurie. Capul îi intrase! Cu mîinile înainte, se lăsă să alunece, pieziş, prin tubul care părea mai larg decît începutul de jos al crăpăturii. După ce se juli cumplit pe faţă, pe nas, pe urechi, după ce simţi cum îi trec umerii printr-un laminor, prichindelul răzbătu şi ajunse cu tot corpul în tub. Se tîrî înainte cu o voinţă turbată şi deo­dată simţi că alunecă şi îşi opri căderea în mîini. Se întoarse şi se lăsă în picioare în cel mai larg spaţiu prin care trecuse vreodată, deşi vîrful nasului şi occipitalul erau apăsate de milioane de tone de piatră. După încă doi metri de potecuţă zgîrcită, trecu într-o cărare de piatră, apoi într-un adevărat bulevard prin care putea merge cu braţele desfăcute, sau dacă nu cu braţele, atunci cu coatele. Vreo douăzeci, treizeci de metri înainta pe bulevardul speranţei pînă ajunse în sala bărcii de cauciuc. Era o încăpere de piatră, cam cît camera lui de acasă, care se prelungea în două tunele strîmte şi parcă fără de sfîrşit. Dar nu se gîndi nici o clipă să pornească pe tunele mai departe. Rămase în sala bărcii, chiar lîngă co­moara de cauciuc, care se tolănea leneşă şi nesimţitoare, la poalele unui cub de piatră. În barcă se aflau cîteva pături puse una peste alta ca o saltea. În două secunde nu mai ră­mase nimic din patul improvizat. Păturile îşi găsiră alt loc, tot la baza cubului de piatră, iar barca începea să-şi dea duhul, după ce prichindelul îi dibuise şi-i răsucise supapele, îi grăbi moartea tăvălindu-se pe ea şi apăsînd-o cu piciorul. Cînd ajunse moale ca o cîrpă şi subţire ca un covoraş, o înşfacă şi porni cu ea pe umeri spre cei care-o jinduiseră cu atîta patimă. Mai întîi azvîrli barca prin crăpătura care se îngusta, apoi, ducîndu-şi mîinile la urechi, începu să înain­teze. Dar îl opri vocea lui Victor:

― Nu facem nimic fără pompă, Ticuşor. Dacă barca era um­flată, trebuie să fie şi pompă prin apropiere...

Nu foarte fericit, prichindelul se înapoie în fosta sală a bărcii şi începu să caute pompa. Într-un ungher zări o firidă şi în firidă parcă lucea ceva. Era o magazie de cartuşe. Se ridică în vîrful picioarelor şi reuşi să pună mîna pe ea. Dar şi vîrful picioarelor întîlni un obiect dur. Era tot o magazie cu cartuşe. Le cercetă curios pe amîndouă, apoi le puse la loc: una pe firidă, alta jos. Apoi căută pompa. O găsi chiar la in­trarea unui tunel, lîngă un sac de dormit. După ce o înhaţă, avu inspiraţia să ridice raza lanternei... Ochii îi ieşiră din or­bite, iar inima, inima prichindelului cîrn şi inimos bătea atît de tare, încît de teamă că ar putea să-i spargă pieptul îşi duse mîna în dreptul ei şi începu să apese cu toată puterea.

Într-o nişă cît palma, chiar lîngă scobitura care ducea la peşteră, se afla un obiect. Lunguieţ, strălucitor ca un dia­mant. Doamne! Ce mai mănunchiuri de raze împrăştia! În clipa cînd prichindelul ascunse obiectul în sîn, acolo unde apăsase cu o secundă înainte atît de tare, jură pe tot cerul şi pe tot pămîntul că nu va sufla nimănui nici o vorbă pentru a păstra întocmai nemaipomenitele vrăji ale cutiei. Abia după aceea, cu pompa în mînă, cu marele diamant vrăjit în sîn şi cu toată bucuria lumii adunată în ochii aceia dragi şi neastîmpăraţi, se strecură prin scobitură, suferind, fără să crîcnească, toată răutatea pereţilor de piatră cu zimţi, toţi colţii şi ghearele care-i căutau carnea. Ajunse în sala minu­nilor şi toţi îl primiră ca pe un erou, dar el se feri de îmbrăţişări de teamă să nu simtă şi alt piept cutia.

2

Poate chiar în clipa cînd Tic simţea suflarea caldă a Mariei pe fruntea lui, la capătul tunelului nesfirşit care pornea din sala bărcii de cauciuc, afară, în soare, doi oameni discutau, rezemaţi de peretele unei stînci care semăna cu un cal de şah. Unul dintre ei era înalt, voinic, şi, deşi tînăr, avea o barbă neagră şi lungă ca a unui preot. Ochii lui clipeau des, uneori îşi strîngea pleoapele şi scutura nervos din cap. Era îmbrăcat într-o salopetă groasă şi foşnitoare, tăiată în toate direcţiile de fermoare. Celălalt era... Petrăchescu, vînătorul. Înalt, slab, cu nasul subţire azvîrlit înainte, cu pălăriuţa ţuguiată pe vîrful capului, aducea cu o paiaţă pierdută într-un iar­maroc. De cîte ori vorbea, se străduia să ia un ton grav, dar vocea lui piţigăiată nu-i servea:

― Dom'le, dacă cotrobăiesc prin peşteră?

― N-au ce să caute în peşteră, coane, răspunse cel bărbos. Şi chiar dacă intră, cum vor trece de lacuri?

― Dom'le, dar dacă trec ei într-un fel de lacuri?

― Atunci din două, una! se înfurie bărbosul. Ori se întorc şi se duc dracului acasă, ori descoperă tunelul nostru şi vin încoace. Vom vedea atunci ce-i de făcut...

― Dom'le, tot mă gîndesc, pe cinstea mea! Dacă peştera nu se termină acolo? Dacă merge mai departe?

― Unde să meargă, coane? Pe unde să meargă?

― Acolo, dom'le... Prin fundul lacului...

― Of. Dumnezeule! Pînă la urmă o să mă omori cu între­bările astea. Dumneata de ce n-ai avut curajul să mergi pînă la marginea lacului? Şi eu de ce m-am întors de pe la mijlocul lui? Sîntem oameni în toată firea şi nu ne-am încumetat, şi dumneata crezi că nişte copii or să se arunce în întunericul ăla de iad? Ia să fim serioşi, coane, pe cinstea mea.

Argumentele bărbosului parcă-l mai liniştiră pe vînător. Dar nu într-atîta ca să-i abată cu totul gîndurile de la cireşari. Îşi amintea ce i se întîmplase mai adineauri:

― Dom'le, eu pe vlăjganul ăla tot îl împuşc, pe cinstea mea! Auzi! Să mă facă pe mihe măgar!? Şi pe Dobrescu, dom'le! Nu se iartă! Şi dacă nu iert, trag!

― Iar începi, coane? Dumitale, cînd îţi intră ceva în cap, îţi rămîne acolo pentru toată viaţa. Cerboaica, Dobrescu, acum vlăjganul! Coane, cum spunea cineva: ai puţine idei, dar fixe!... Eşti ca un dicţionar din care n-a mai rămas decît o sin­gură pagină...

― Asta cine-a mai spus-o, dom'le? Pe cinstea mea!

― Asta am spus-o eu, coane... Îmi mai vine şi mie cîte o idee...

Vînătorul îşi plimbă mîna pe ţeava armei, apoi amintindu-şi ceva, sări brusc în picioare:

― Dom'le! Dar dacă ajung pînă la ultimul lac, la capătul peşterii, şi caută acolo, şi descoperă tunelul nostru, pe cinstea mea!

Bărbosul simţi o clipă impulsul de a respinge ideea, dar uitîndu-se mai atent la Petrăchescu şi văzîndu-i aerul îngri­jorat, făcu un gest de supunere:

― La urma urmei, putem astupa intrarea tunelului. Da, coane! Nu strică uneori excesul de prudenţă... Numai să găsim bolovani prin apropiere...

― Vagoane, dom'le! îl linişti Petrăchescu. Trenuri întregi, pe cinstea mea.

Apoi făcu un ocol în spatele stîncii ca un cal de şah şi se opri în faţa unei crăpături, aşteptîndu-l pe bărbos. Acesta îi făcu semn să intre primul, şi deşi lunguieţ şi slab, lui Petrăchescu îi trebui destulă caznă ca să-şi strecoare trupul prin crăpătură. Bărbosul, mai elastic şi mai priceput, se ră­suci pe o coastă, îşi băgă mai întîi picioarele, apoi trunchiul, dar nu dispăru imediat. Se răsuci încet pînă ce-şi eliberă mîinile şi izbuti să apuce o lespede groasă, un fel de capac de piatră, pe care îl coborî şi-l potrivi deasupra crăpăturii în aşa fel, încît nici un ochi foarte exersat n-ar fi putut observa as­cunzătoarea. Nimeni nu ştia că în acel loc se află un drum de ieşire din Peştera Neagră. Nici chiar cireşarii, pentru că nici ei nu cercetaseră toate cotloanele şi toate crăpăturile de pe ţărmurile marelui lac de la punctul terminus.

Bărbosul îşi continuă drumul pe întuneric, fără să aprindă lanterna. Încăperea pe care abia o părăsise Tic era luminată de un felinar. La intrarea ei stătea Petrăchescu, încremenit, cu o mutră de cretin definitiv:

― Dom'le, ai ascuns mata barca?

Bărbosul se uită cu milă la el şi nici nu se gîndi să-i răspundă. În sinea lui îşi blestema soarta care-l osîndise să ţină tovărăşie unui asemenea exemplar uman. Încercă să in­tre în încăpere, dar vocea lui Petrăchescu îl opri:

― Dom'le, pe cinstea mea! N-ai ascuns-o? Barca de cauciuc, dom'le!

― Ce s-ascund, coane? Te ţii de goange?

― Barca, dom'le! Unde-i barca mea?

― E jale, coane, dacă nici vederea nu ţi-a rămas întreagă.

Nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt!

― Dom'le, nu-i! Pe cinstea mea! Dumneata ai rămas ulti­mul aici, dumneata ai ascuns-o, dom'le, dumneata răspunzi!

Petrăchescu se proţăpise în faţa bărbosului şi figura lui avea un aer crunt, ameninţător. Bărbosul îl dădu însă la o parte şi se îndreptă spre locul unde lăsase barca. În încăpere nici urmă de barcă. Numai păturile, foarte grijuliu aranjate, aminteau că în mijlocul hrubei barca se preschimbase în pat. Cu iuţeala unui scamator, bărbosul scoase dintr-un buzunar o lanternă mică şi plată şi-i schimbă raza orbitoare în interio­rul altor două tunele cu care comunica încăperea. Nu se vedea nimic! Ca un titirez se întoarse spre Petrăchescu:

― Unde ai ascuns-o, coane? Ai profitat de faptul c-am ră­mas în urmă şi-ai dosit-o? La mine nu se prind pustisme, nene! Hai! Scoate-o!

― Dom'le! Pe cinstea mea! Ori au luat-o duhurile, ori dum­neata ai băgat-o undeva! Asta nu se iartă, dom'le!

― Iar îi dai cu duhurile? Nu te-ai lecuit? Fir-ar...

― Nu le insulta, dom'le, că ele au luat-o! Altcineva cine, dacă dumneata nu? Nu insulta duhurile!

― La ce le-ar trebui duhurilor barca dumitale, coane?

― Păi...

Dar vînătorul rămase ca "păi"-ul în gură. Nu ştia ce să-i răspundă bărbosului...

― Poate şi-o fi rupt vreun duh gîtul, răspunse tot bărbosul, şi n-au avut cu ce să-l ducă la spital să-i facă o penicilină. D-aia ţi-au luat barca...

Lanterna lui căută ceva într-o scobitură, şi deodată rîsul care-i apăruse pe faţă se transformă în rînjet:

― Candela şi grijania mă-sii! Unde-i cutia, coane? Se uită şi vînătorul spre firida goală şi amuţi. Sprîncenele i se întîlniră într-o singură dungă neagră şi ochii i se închiseră încet, încet, transformîndu-i întreaga-i figură într-o mască sălbatică şi neîndurătoare.

Bărbosul folosi raza lanternei pe toată lungimea ei. Dar nicăieri, în nici un tunel, în nici un cotlon, nu se zărea nimic. Nici oameni, nici obiecte.

― A fost cineva aici! Cît am stat noi afară, a intrat cineva aici! spuse bărbosul.

Cu un efort îngrozitor, vînătorul deschise ochii şi începu să trăsnească din nou:

― Cine, dom'le? Pe cinstea mea!

― Cineva care n-a putut să intre decît pe dinăuntru. Pe di­nafară am păzit noi!

― Ei, dom'le, numai ei! Tot umblau după barcă...

― Cristosul ei de barcă! Nu puteai să le-o dai de la început? Asta mă interesează acum? Rîia aia de cauciuc? Să se ducă dracului!

― Domnule! Nu insulta, dom'le, pe cinstea mea! Să nu te mai legi, dom'le, de barcă! Auzi?

Bărbosului îi reveni repede calmul:

― Lasă, coane, barca aia! Las-o dracului! spuse el cu alt ton, parcă de nepăsare. De ea ne arde rtouă acum?... Spune, coane! Dacă-şi dau seama pe ce au pus mîna? înţelegi?

― Poate că n-o să-şi dea seama, dom'le...

― Şi dacă simt ceva? îţi dai seama ce se întîmplă?

― Fii serios, dom'le! Nişte copii, pe cinstea mea! Ce să priceapă ei? Ce să simtă ei? Nici eu nu mi-aş da seama.

― Dumneata!? Dar ce-ţi închipui dumneata? Crezi că eşti un etalon al inteligenţei?

― După cîte îndur, spuse vînătorul, regăsindu-şi masca aceea de moarte rece şi crudă, îmi mai trebuie şi asta...? Ma­ma ei de viaţă! Dumnezeii şi strămoşii dumnezeilor! Nu-mi ajung atîtea! Trebuie să mă feresc şi de derbedeii ăia?... Dom'le, eu îl împuşc! îl împuşc ca pe-un iepure, dom'le, pe cinstea mea. Ca pe un lup, dom'le, că-i periculos!

― Lasă-mă, coane, cu împuşcăturile! Un singur lucru con­tează acum: să nu-şi dea seama pe ce au pus mîna!

De data asta, vînătorul încercă să-l liniştească pe găliga­nul cu barbă:

― Poate că nu-şi dau seama, poate că nici nu pot s-o des­chidă cu butoanele alea încîlcite...

― Şi ce-am realizat din asta? Şi ce dacă nu pot ei s-o des­chidă? Dac-au ajuns cu ea în lume, gata!

― Cum vine asta, dom'le, pe cinstea mea?

― E chiar atît de greu de înţeles? Dacă ajung în lume, orice om mai acătării vede ce au în mînă, şi s-a dus dracului totul. Tot n-ai înţeles?

― Păi da, dom'le! E crunt, dom-le, auzi?... Păi, dom'le, pe cinstea mea! Dumneata ai pierdut o chestie şi eu pierd totul, dom'le! Asta nu! Pe cinstea mea!

― Stai, coane! Mai domol, că nu s-a terminat istoria. Tre­buie să chibzuim, să vedem ce se mai poate face...

― Păi ce se mai poate face, dom'le? Numai aia, ştii dum­neata care... Pe cinstea mea...

― Stai, coane! Primul lucru e să le ieşim înainte.

― Păi de unde ştim noi pe unde-au intrat, dom'le?

― Asta o aflăm noi numaidecît. Numai prin două locuri puteau să intre. Prin tunelele care duc la peşteră.

― Dar pe care din ele, dom'le?

Bărbosul nu-i mai ascultă întrebarea. Îi dădu vînătorului o lanternă şi-i arătă tunelul pe care trebuie să-l cerceteze: tunelul din stînga. Pe cel din dreapta intrase el. Dar se mai întoarse o dată pentru a-l dăscăli pe Petrăchescu:

― Bagă de seamă, coane! Să nu treci cu vederea nici cel mai mic semn. Orice pietricică desprinsă din perete poate să dea o indicaţie. Orice urmă, oricît de mică, chiar şi un fir de păr, coane, auzi? Ochii mari, coane, ca nişte faruri!

Bărbosul se strecură apoi prin deschizătură, cercetînd cu atenţie fiecare centimetru pătrat al pereţilor. Găsi cîteva pietre răvăşite, dar nu se mulţumi cu atît. Îşi continuă căutarea cu migală şi tenacitate, pînă ajunse la locul unde se îngustau pereţii pîlniei. Nu mai putea înainta. Îşi plimbă lanterna şi raza ei descoperi cîteva pete întunecate pe unul dintre pereţi. Îşi muie un deget în gură şi apoi îl lipi de una din pete. Pata se şterse. Îşi retrase degetul, îl mirosi, îl gustă. Rămase un moment paralizat. Nu mai avea nici un dubiu. Petele pe care le zărise şi le gustase erau pete de sînge, sînge proaspăt. Cineva trecuse crăpătura aceea! Stinse brusc lanterna şi îşi încordă auzul. Reuşi să perceapă un zgomot slab, îndepărtat. Încetul cu încetul se obişnui cu el şi-l dis­tinse: era clipocitul apei. Dacă ar fi ajuns acolo numai cu cinci minute mai devreme, ar fi auzit vocea lui Victor poftindu-şi prietenii să se îmbarce. Tinerii erau departe. Nici un alt zgo­mot nu mai atinse urechea bărbosului. Barca de cauciuc, uşoară şi încăpătoare, îi scosese din marea catedrală subte­rană, purtîndu-i iute spre necunoscut. Bărbosul îşi dădu seama că nu mai are voie să piardă nici o clipă. Se întoarse iute în fosta sală a bărcii de cauciuc şi îşi chemă înapoi to­varăşul care căuta zadarnic prin celălalt tunel. Îl puse repede la curent cu descoperirea:

― S-a lămurit, coane! Au pătruns pe-aici.

― Ia uite, dom'le! Păi ce mai aşteptăm? Să ne luăm numaidecît după ei, pe cinstea mea!

― Numai că pentru asta ne-ar trebui dinamită ca să ne facem loc de trecere. Aşa nu se poate trece dincolo. Imposibil!

― Atunci s-o luăm prin partea astălaltă, pe la lacul cel mare, pe cinstea mea.

― Nu, că ne-ar trebui o barcă şi cam mult curaj...

― Stai, dom'le! ia stai puţin! se trezi vînătorul. Dar cum au ajuns ei în partea asta? Pe unde-au trecut, pe cinstea mea. Nu cumva...

― Asta-i culmea! descoperi bărbosul. Numai pe-acolo au putut trece! Cum s-au încumetat ei pe întuneric, şi cu ce?... E o chestie, coane! Cine i-o fi conducînd? Nu-i şi vreun profesor, vreun tată cu ei?

― Nu cred, dom'le, nu e! Asta-i nemaipomenit! Vas' că peştera nu se termină acolo!

― E cam lată istoria, coane... căzu bărbosul pe gînduri. Cum au trecut prin grozăvia aia şi cu ce? Mult m-aş mira să nu fie şi cineva mare cu ei!

― Atunci n-avem altceva de făcut, dom'le. Trebuie să-i ajun­gem din urmă. Chit că-s cu unul mai mare sau nu, pe cinstea mea. Dom'le, să-i dăm drumul!

― De unde luăm dinamită? întrebă bărbosul.

― Dom'le, dinamită n-avem, dar avem cartuşe...

― Pe cinstea mea! spuse bărbosul. Poate dărîmăm ceva din crăpătura aia.

Vînătorul răsturnă în mare grabă, pe un ziar, toată pul­berea pe care o avea la el, îşi goli apoi cartuşierele şi începu să desfacă fiecare cartuş. Adună peste un kilogram de pul­bere pe care-o alătură celei vărsată din cutii. Umplu un săculeţ pe care-l potrivi cu îndemînare şi pricepere într-o scobitură de la baza crăpăturii. Mai păstrase un dram de pul­bere pe care-l presără într-o şuviţă subţire, formînd un fitil rapid de la săculeţ la locul de adăpost.

― Cînd îi dai drumul? întrebă bărbosul nerăbdător.

― Să-i lăsăm să se mai îndepărteze, dom'le, să nu audă prea aproape detunătura...

― Aşa, coane! îl lăudă bărbosul. Aşa mai merge, coane. Nu-i rău să mai apelăm şi la cap, că de-aia îl avem... Poate-i ajungem fără să ne simtă, şi atunci putem să punem mîna pe cutie, cu vreo capcană, coane. Şi dacă luăm cutia şi ei nu şi-au dat sea­ma, pe cinstea mea, coane! Ai spus că sînt şi nişte fete, nu?

― Dom'le, pe mine fetele nu mă interesează. Pe mine mă interesează vlăjganul. Eu îl împuşc!

― Lasă, coane, neroziile! De cîte ori să-ţi spun?

― Ce nerozii, dom'le? Care nerozii, pe cinstea mea? Eu nu glumesc! Ce, dumneata glumeşti cînd tot vorbeşti de fete?

― O să vedem la faţa locului, spuse bărbosul. Acum ar fi bine să ne pregătim pentru explozie. Eu o să dau foc fitilu­lui, iar dumneata n-ar strica să ieşi afară. Să vezi efectul exploziei şi mai cu seamă să vezi dacă nu sînt oameni prin împrejurimi...

― Da, dom'le, trebuie, pe cinstea mea! Trebuie să luăm toate măsurile. Eu ies!

― Dacă nu-mi faci nici un semn în trei minute, dau foc fi­tilului, coane. Să fim înţeleşi.

Petrăchescu porni în grabă prin tunelul care-l ducea afară, la stînca botezată de Lucia, dar nu înainte de a băga în tocul unui pistol magazia de cartuşe din firidă.

Bărbosul îşi privi ceasul, înaintarea secundarului pe ca­dran şi minutarului din discul cronometrului. Trecură trei minute grele şi nu auzi nici un semnal la ieşirea tunelului. Nu se grăbi. Cu gesturi aproape leneşe îşi scoase bricheta dintr-un buzunar, îşi aprinse mai întîi ţigara care-i tremura în colţul buzelor, apoi lipi flacăra brichetei de firul de pul­bere. Şarpele de foc înainta ca un fulger şi cînd ajunse la vîrful pîlniei declanşă o explozie formidabilă care îmbolnăvi urechile bărbosului. Încăperea se zgudui, dar nici o pietricică nu se prăbuşi nicăieri. Doar la vîrful piramidei, acolo unde tunelul se revărsa în salon prin crăpătura lui Tic, se des-prinseseră cîteva aşchii din pereţi. Cînd bărbosul ajunse acolo îşi muşcă de furie pumnii. Crăpătura rămăsese la fel de strimtă. Explozia n-avusese nici un efect. Şi ca un nebun izbi cu pumnul în stîncă. Durerea îl trezi, dar nu numai durerea. Colţul de calcar pe care-l izbise se prăbuşise tîrînd după el alţi bolovani. Deschizătura se lărgise cu cîţiva centimetri. Cu răbdare şi ură s-ar fi putut trece pe acolo. Ştia că-şi va schilo­di trupul, dar în momentul acela era supus unei singure legi şi religii: să treacă dincolo!