Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 13, 14 si 15

CAPITOLUL XIII

1

Era tîrziu. Somnul cucerise fiinţele. Dormea oraşul, dor­meau satele, dormea natura. Castelul de marmură îşi pierduse umbrele şi strălucirile în noaptea întunecoasă. Din cei trei băr­baţi care-l stăpîneau, numai unul din ei nu dormea: omul cu cicatrice. Îşi aprindea ţigară de la ţigară şi-i colinda fără în­cetare spaţiile. Fata în alb îşi trimisese mai întîi gîndurile şi apoi visele spre cireşari. La picioarele ei, Philippe supraveghea întunericul cu ochi de jar. La Şoimeni, Tic şi noul său prieten, Traian, se împotriviră multă vreme cu amintiri ascuţite plum­bului care li se scurgea în pleoape. Apoi unul din ei tresări în somn, mîngîiat de fîlfîiri albe.

Cireşarii sosiseră tîrziu în oraş. Oboseala îi trimisese repede în paturi. Lucia dormea; invocase un somn de piatră, odihnitor care să-i limpezească pînă dimineaţa toate încîlcelile. Maria adormise cu gîndul la fratele ei pierdut undeva în lume, dar îl regăsi repede în vise duioase. Dan sosise prea tîrziu ca să se mai abată pe la frizerie, iar tatăl său avea, ca niciodată, în seara aceea clienţi. Cînd se întorsese acasă cu cele trei telegrame ur­gente trimise de Tic, îşi găsi feciorul războindu-se cu convulsii şi răsuflări împotriva unor vise duşmane. Nu-l mai trezi.

Numai Victor şi Ursu îşi păstraseră toate simţurile treze. Trecuseră amîndoi pe sub duşuri de gheaţă, îmbogăţiseră camera cu lumină vie, orbitoare, apoi se aşezaseră, unul în faţa altuia, la masa pe care se odihneau cele două foi îngălbenite. Victor se hotărî, în sfirşit, să rupă tăcerea în acea noapte de neuitat pentru toţi cireşari şi pentru toţi prietenii cireşarilor:

― Ursule, dacă am face abstracţie de orice sens al docu­mentului, dacă am ajunge să zicem la concluzia că frazele n-au nici un rost, ce elemente concrete am avea?

― Vrei să spui că tot ce e scris....

― Nu, nu vreau să spun că frazele sînt scrise fără rost, dar dacă ar fi scrise, să zicem, într-un alfabet secret absurd în care i este egal cu 1, a cu 7, s cu 3, ce-am face?

― Te înţeleg, Victor! Ce-am face? Am vedea...

― Care sînt elementele cele mai concrete, nu? Hîrtia, paginile, rîndurile, schimbarea cernelei, a scrisului, data. Nu?

― Exact! se bucură Ursu. Cred că de aici ar trebui să începem.

― Să recapitulăm. Avem două foi de hîrtie, autentice, vechi. Aici nu mai încape nici o îndoială. Scrise fiecare pe cîte o faţă. Una e explicaţia, introducerea logofătului, cealaltă conţine documentul propriu-zis.

― Scrise amîndouă de aceeaşi mînă, aminti vlăjganul.

― Da! Nici în privinţa asta nu există cel mai mic dubiu. Mai departe: Rîndurile. Documentul conţine 29 de rînduri. Data e vagă, dar sigură. A doua domnie a lui Moisei Movilă coincide întocmai cu data morţii lui Zogreanu: 1633. M-am uitat în enciclopedie. Singurul lucru care iese din comun e fraza scrisă de altă mînă, cu altă cerneală.

― De ce iese din comun? Mi se pare foarte firească.

― Nu! Mie nu mi se pare chiar foarte firească.

― Adică tu nu crezi în ea, Victor? Te îndoieşti de autentici­tatea ei? Parcă spuneai că e un fel de sigiliu...

― Nu, Ursule. Nu mi-am schimbat părerea. Dimpotrivă.

― Atunci?

― De ce scrisă pe ambele pagini? încăpea numai pe una singură.

― Mie nu mi se pare o problemă. Aşa i-a venit celui care a scris-o. Zău, Victor, pare cam complicată ideea ta.

― Nu, că n-am nici o idee. Atît numai: consemnează acest lucru, singurul care pînă acum iese din comun. Să revenim. Mă gîndesc mai întîi la discuţia dintre Maria şi Lucia. Va să zică, făcînd abstracţie de text, nu avem nici un element con­cret în document. Nume, localitate...

― E normal! zîmbi Ursu. Dacă facem abstracţie de text!...

― Nu e normal deloc!

― De ce?

― Pentru că nici în text nu avem elemente concrete: nume, localitate şi altele. Undeva totuşi ar trebui să existe!

― Victor, dar nu uita că textul e cifrat!

― Asta e clar. Dar nu e cifrat într-un stil obişnuit: 1=3, a=p, t=8... adică într-un stil copilăresc şi foarte uzitat. E cifrat în ceea ce priveşte sensul frazelor, în ceea ce priveşte indicaţiile... Nu-s cifrate literele. Dac-ar fi aşa l-am rezolva în jumătate de oră, fără nici o greutate. Sînt cifrate cuvintele sau frazele... Înţelegi, Ursule? Atunci unde-s denumirile concrete?

― Poate că Dan avea dreptate cu ideea lui despre cele zece porunci. El spunea că fraza a treia poate să indice un loc: mormîntul unuia care a fost ucis pentru că rîvnise la femeia altuia...

― E o copilărie, Ursule. Documentul n-a fost făcut pentru locuitorii unui sat care reţin asemenea amănunte şi nici pen­tru o perioadă de cîţiva ani. A fost făcut pentru posteritate...

― Ai dreptate în cazul ăsta. Dar, de pildă, în rîndul 18, acei "trei brazi" de la sfîrşitul frazei n-ar putea să indice un loc?

― Aceeaşi poveste! Nu cred! Deci nu avem indicaţii concrete de nume şi localităţi. Acesta e lucrul care mă supără cel mai mult. Dacă e aşa cum gîndesc eu, atunci nu vom putea dezlega niciodată textul.

― Cum aşa? se înspăimîntă vlăjganul.

― Înseamnă că s-a pierdut totuşi o parte din text! O altă pagină.

― Păi nu spuneai tu singur, Victor, că fraza aceea adăugată...

― Da, dar m-am uitat adineauri pe hronicul lui Miron Costin... Uită-te şi tu... Ai observat?

― Ce anume?

― Intîi se trece anul de la facerea lumii şi pe urmă anul de la naşterea lui Isus Cristos.

― Prin urmare, tu crezi totuşi...

― Nu cred cu ochii închişi. E o simplă ipoteză. S-ar putea să lipsească foaia de hîrtie pe care e continuată însemnarea "iară de la naşterea Mîntuitorului lumii Isus Hristos 1633".

― Atunci, adăugă Ursu cu teamă, totul e în van, vorba documentului.

― Nu, e numai o ipoteză, ţi-am spus. Dar n-avem dreptul să scăpăm nimic din vedere. Chiar cînd găsim lucruri care ne îmbolnăvesc.

― Mare adunătură de microbi e pe foile astea...

― Încă o dată, Ursule. Documentul nu cuprinde denumiri concrete! Acesta e al doilea lucru de care sîntem siguri. Întîi fraza care autentifică documentul, ciudată, al doilea, lipsa denumirilor concrete, la fel de ciudată. Numai ciudăţenii.

― Chiar să n-aibă nimic netăinuit textul lui Zogreanu?

― Vom vedea; chiar cred că e timpul să trecem la text.

― Aoleu! se tîngui Ursu. Ce să mai trecem, că-l ştim pe de rost. Avem 29 de rînduri...

― Nu! Avem 29 de rînduri-fraze. Fiecare rînd e o frază! Ceea ce mi se pare iarăşi foarte ciudat!

― De ce?

― Am impresia, Ursule, că rîndurile s-au scris intenţionat aşa, ca să cuprindă fiecare o frază. Nu te uita la documentul din capul tău. Uită-te la hîrtie. Fraze lungi, fraze scurte. Cine l-a putut obliga pe logofăt să facă din fiecare rînd o frază sau din fiecare frază un rînd? în orice caz nu spaţiul şi mai ales nu obişnuinţa. Pe vremea lui unii cărturari scriau fraze care se întindeau nu pe rînduri ci pe pagini. Nu ţi se pare ciudat?

― Acum... da! recunoscu vlăjganul. Atunci şi acest "apoi", care mi-a ucis nervii...

― Spune! Nu te sfii! îl încuraja Victor.

― Are un fel de rol între fraze... fir-ar să fie!

― Da! întăreşte despărţirea frazelor. Eu chiar aş îndrăzni să spun că rupe intenţionat frazele una de alta. Îi dă într-un fel fiecărei fraze un înţeles al ei, singular.

― Brr! se sperie Ursu cu exclamaţia lui Tic. Ce complicat!

― Foarte! Pentru că în cazul acesta înseamnă că totuşi fiecare frază are un sens, chiar dacă întreg textul, totalitatea frazelor, nu are un sens general.

― Iar "nimicul" de la sfîrşit? întrebă Ursu.

― Altă ciudăţenie. De ce spune de trei ori "nimic". Ia să mai vedem o dată. Notează! 29 de rînduri-fraze; fiecare frază are un înţeles al ei, rupt de sensul general al textului... Stai! Atunci înseamnă că nu putem vorbi de un sens general al textului... Dar ce poate fi? Ce dracu poate fi? Să nu pierd şirul... Şi repetarea "nimicului", de la sfîrşit. Din nou rămînem fără nici o lumină... Ce-ar putea să cifreze frazele? Cuvinte? Litere? Să facem o încercare... Dă-mi numărul unei fraze, Ursule!

― Unsprezece sau optsprezece, care vrei tu...

― Unsprezece! _yrApoi urci cu trudă pînă la capătul satului". Ce poate să conţină această frază? Unde urci? La capătul cărui sat? Nici măcar nu avem o indicaţie numerică... Să vedem opt­sprezece... "Apoi oprindu-te la izvor şi la Sfînta Duminică împărăchezi doi de unu şi numeri trei brazi..." Aici avem cîteva indicaţii numerice... Doi de unu... Unsprezece sau doi? Şi trei... Ce reprezintă? Litere?... Nu! Fiindcă nu e alfabet pe lume care să fie format din 10 litere. Cuvinte? Ce cuvinte? De unde cuvinte?

― Şi dacă unele fraze sînt fără rost? îl întrerupe Ursu pe Victor. De pildă "nimicul" de la sfirşit.

― Nu poate fi nici o frază fără rost, Ursule!

― De ce?

― Pentru că n-ar fi fost trecută în text. Frazele sînt de sine stătătoare. Nu era nevoie de ele, nu erau trecute în text. E clar?

― Totuşi ultimele fraze nu conţin nimic altceva decît "nimic". Şi ele au un rost?

― Eu cred că da, Ursule! De aici trebuie să vină fulgerul!

― Atunci nu mai înţeleg. Dacă şi cuvîntul "nimic" poate să însemne ceva, ce fel de document mai e şi ăsta?

― Asta mă întreb şi eu, Ursule, rosti Victor cu o licărire ciudată în ochi. Oare avem noi în faţa noastră documentul?

― Cum? sări Ursu. Eu spuneam numai aşa...

― Eu nu spun numai aşa. E absolut sigur! Şi totuşi logofă­tul de divan a făcut o greşeală... Sau poate că a voit s-o facă...

― Ce greşeală? spuse Ursu simţindu-şi spatele plin de furnici.

― Despărţirea prea netă a frazelor, transformarea lor în fraze de sine stătătoare, fără nici o legătură între ele... Asta arată că nu avem în faţa noastră, sau că nu putem avea, Ur­sule, în faţa noastră un sens general. Şi dacă lipseşte sensul general înseamnă că nu avem în fata noastră documentul!

Şi Victor şi Ursu se ridicară în aceeaşi clipă de pe scaune.Vlăjganul părea ameţit, năucit:

― Dar ce-i ăsta, foaia asta care mi-a umplut pieptul cu unt­delemn clocotit?

― Cred că-i cheia!În faţa noastră nu se află documentul, Ursule, ci cheia cu care se descifrează documentul...

― Dar atunci documentul unde-i?

― Ori s-a pierdut... ori e aici!

― Unde? Eşti nebun!? spuse Ursu ducîndu-şi mîinile la tîmple.

― Nu! Am fost nebun, toţi am fost nebuni, zăpăciţi, aiuriţi... Extraordinar! Oare chiar s-a pierdut?

Victor îşi lipise fruntea de sticla geamului şi atîrna acolo, lîngă fereastră, fără nici o vlagă în trup.

― Oare chiar s-a pierdut, Ursule? îşi reveni el după cîteva momente de gîndire. Oare chiar s-a pierdut?... Mi-e şi teamă să încerc.

― Dacă tu crezi că documentul nu-i decît o cheie, atunci s-a mai pierdut o pagină.

Victor nu luă în seamă ceea ce spusese Ursu, părăsise gea­mul parcă mai înviorat. Se plimba prin cameră:

― Pur şi simplu mi-e teamă să încerc. Niciodată n-am trăit o asemenea emoţie. Ursule! Eu nici nu mă uit, nici nu mă gîndesc, fa tu totul...

― Ce să fac?

― Numără rîndurile din introducere...

― Introducerea! urlă Ursu.

― Nu, nu... Te rog nu scoate nici o vorbă. Numără rîndurile... Atît! Cum vrei tu: tare, încet...

― Douăzeci şi nouă! şopti Ursu, uluit şi el de descoperire. Douăzeci şi nouă, adică...

Victor căzu moale pe pat.

― Ce s-a întîmplat? se repezi vlăjganul.

Victor răspunse cu voce stinsă, tremurătoare:

― Am descoperit documentul!...

― Cum?! Da... da!... şi vocea lui Ursu cutremură pereţii camerei: Au! Introducerea! Bine, dar... numai după numărul rîndurilor?...

― Nu, Ursule! După toate. După "apoi" şi după "nimic" şi mai ales după fraza adăugată. Ne mai lipsea un singur amă­nunt. Numărul rîndurilor. Acum nu mai am nici o îndoială!

― Eu nu văd decît asemănarea de rînduri...

― Care e accentuată de frazele-rînduri. Adică pînă la urmă, de acel mic şi neînsemnat "apoi".

― Şi "nimicul"?

― Şi mai important! Ia citeşte ultimele trei rînduri scrise de logofăt.

Ursu începu să citească.

― "Scris-am eu...

― Stai! îl întrerupse Victor. Mai întîi ia seama că numai din acest loc tretilogofătul începe un nou aliniat... E foarte important. Citeşte!

― "Scris-am eu tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de... acum începe un nou rînd... mai gios, în cea de a doua domnie a Mariei sale Moisei Movilă şi în cel de al... Începe alt rînd, ultimul... patruzeci şi unulea an al vieţii mele , care, deie domnul, cel din urmă să nu fie". Să citesc şi fraza?...

― Nu!... Acum nu ţi se pare totul limpede? Aceste fraze conţin "nimicul".

― Păi, cu atîtea date într-însele...?

― Dar nu date care interesează documentul. Aceste fraze înseamnă pentru document "nimic".

― Prin urmare, celelalte fraze din introducere...?

― Da! Celelalte fraze constituie documentul!...

― Şi fraza adăugată?

― O idee genială, Ursule! Genială! Ca de altfel întregul docu­ment. Cel care a adăugat fraza cunoştea taina documentului! Lungind-o astfel, pe două coli, pe ambele pagini scrise de logofă­tul Zogreanu, a dat cel mai însemnat indiciu. Că există o legătură indisolubilă între cele două pagini, că nu pot fi despărţite una de alta, că amîndouă împreună constituie documentul! Asta-i!

― Şi noi care n-am dat nici o atenţie introducerii!...

― Grozav de deştept cărturar. Dacă nu era ucis ajungea sigur vel logofăt. Cine ştie cît a pierdut cultura şi istoria prin uciderea lui...?

― Dar eu tot nu înţeleg unde-i documentul! Ce conţine?

― Nici eu nu ştiu. Trebuie să-l descifrăm. Avem cheia. Fiecărui rînd din introducere îi corespunde o frază din cheie. Asta-i tot ce ştim. Dar e enorm! O să ne chinuim noi o mulţime, dar merită. Începem?

Ursu era gata. Victor luă în faţă ambele coli:

― Taina fiecărei fraze din document, din introducere, e strîns legată de sora ei, adică de fraza respectivă din cheie. Cu asta pornim la drum. Prima frază din cheie: Mai întîi de ori­unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli. Ce poate să însemne asta? Mă gîndeam la o indicaţie numerică, la ceva care să ne ajute la se­lecţionarea cuvintelor. Stai! Păi avem o indicaţie Ursule! Cînd ajungi în acelaşi loc, în acelaşi punct, de oriunde ai porni?

Cînd punctul este un centru, cînd e undeva la mijloc...

― Cîte cuvinte are primul rînd din introducere?

― 9! Mijlocul e deci 5... Merge...

― Exact! Subliniază cuvîntul Ursule. Eu îl notez separat. Mai departe... Apoi drumul te duce la o cetate veche zisă a Vulturilor în care nu cred ceva să găseşti... Deocamdată să considerăm că în rîndul respectiv din introducere nu se află nici un cuvînt care ar putea interesa taina... Mai departe: Apoi din zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi...

― Am subliniat cuvintele 5 şi 9 din rîndul 3 anunţă Ursu. Gata! S-a zis cu teoria lui Dan.

― Apoi ca racul mergi cîţiva stînjeni, chiar patru, ― continuă Victor. Ca racul... deci înapoi, deci numărăm al patrulea cuvînt de la coadă, la rîndul 4; Apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti. Deci ar fi vorba de primul şi de al doilea cuvînt şi de ultimul. Ai subliniat Ursule?

― Am subliniat! Dar să ştii că n-am curajul să leg între ele cuvintele pe care le-am subliniat pînă acum.

― Şi eu vreau să-mi las surpriza la urmă. Hai să jurăm, Ur­sule, că pînă ce nu terminăm, nici unul dintre noi să nu lege cuvintele între ele! Bravo! Atunci să continuăm: Apoi oleacă răsufli, că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii. Deci nici aici nu avem ceva de găsit. Apoi nici dedesubt nu-i altceva decît numai van. Deci nici rîndul acesta. Deştept logofă­tul! Ştia să ţină bine condeiul în mînă. Apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai scorneşti două porunci.

― Toate evangheliile... Oare să însemneze patru? sau: 1,2,3,4...?

― Cred că 4. Dar ce-o fi însemnînd să mai scorneşti două porunci? Aici e cam încîlcit...

― De ce? Mi se pare foarte simplu: 2, adică al doilea cuvînt.

― Atunci ar fi fost firesc să indice mai întîi al doilea cuvînt şi pe urmă pe cel de-al patrulea. Nu? În privinţa asta logofă­tul e foarte precis. Pînă acum toate numerele au fost luate în ordinea lor firească.

― Atunci care să fie cele două noi porunci?

― Cele care vin după zece! descoperi Victor. Adică a 11-a şi a 12-a. Extraordinar! Mă năuceşte isteţimea minţii lui! Ai subli­niat? Ia să vedem mai departe: Apoi 10 fără 1 şi 10 cu 1 îţi poartă paşii... Adică 9 şi 11, prea iscusite logofăt... Apoi îţi ajută întîia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă. Prima călătorie!

― Adică prima frază, sau primul cuvînt... căută Ursu.

― Sau primul număr, Ursule, nu? Parcă a fost 5, nu? Ia su­bliniază şi nu chiar şi cea din urmă. Adică cea dinaintea celei din urmă... penultima... 9 era. Nu? Ai subliniat Apoi urci cu trudă pînă la capătul satului....

― Ăsta trebuie să fie ultimul cuvînt din rînd. L-am subliniat. Altul n-ar putea fi.

― Apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei...

― Adică ultimul şi penultimul... se grăbi vlăjganul.

― Nu, nu! îl opri Victor să sublinieze. Nu uita că fiecare frază e de sine stătătoare. Nu părăseşti capătul din fraza tre­cută, aşa cum s-ar putea înţelege. Fraza începe exact cum trebuie. Ia să ne uităm la fraza din introducere.

Fraza arăta astfel:

"neamului nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele cărora îngenun-"

― Care e capătul frazei? îngenun sau cărora? Logofătul e prea precis ca să considere capăt un cuvînt neterminat. Deci capătul e cărora. Ultimul şi penultimul începînd de la cărora sînt pi­cioarele şi la, deci la picioarele. Acestea trebuie subliniate!

Ursu le sublinie şi ascultă în continuare vocea lui Victor:

― Apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti... În orice caz nu 1,2,3... pentru că ar fi indicat zilele de la începutul săptămînii. Cuvîntul Paşti are deci o semnificaţie. Care-i prima zi de Paşti?

― Duminica! răspunse prompt Ursu.

― Adică ziua a şaptea... Da! Asta-i! A şaptea, a opta, a noua! Duminică, luni, marţi. Extraordinar de ingenios! For­midabil! Dacă spunea duminică, luni, marţi, însemna 7, 1, 2,! Dar adăugînd Paştele, a dat numerelor altă semnificaţie: 7, 8, 9. Subliniază-le! Ce surpriză ne-o mai rezerva oare logofă­tul? Ia să vedem! Apoi după un hop îţi propteşti piciorul în pămînt şi după un alt hop la fel faci.

― Asta-i simplă! spuse Ursu. La hop sari. Deci sari primul şi al treilea cuvînt. Şi astfel rămîn 2 şi 4.

― Cred că da! zise Victor. Apoi numai dacă porneşti luni şi duminică poţi răzbi. 1 şi 7. Foarte simplu!

― Şi cît le-a înfuriat pe fete fraza asta!

― Apoi numeri bine treptele dacă nu chiar la cea din urmă te opreşti...

― Treptele lui Dan şi ale Luciei! Puţul era izvorul... Deci subliniez penultimul cuvînt.

― Apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii. Bozii? Pădure de bozii! Aaaa! Dacă-i vorba să rătăceşti în voie şi-ncă printre bozii, nu găseşti nimic! Apoi oprindu-te la izvor şi la Sfînta duminică împărăchezi doi de unu şi numeri trei brazi. Cam com­plicat. Izvorul e 1. Subliniază. Iar Sfînta duminică 7. Iar doi de unu împărăchiaţi nu pot căpăta decît valoarea de 11. Nu poate să mai fie decît 11 plus 3! Sînt paisprezece cuvinte în frază Ursule?

― Exact 14!

― Atunci subliniază şi ultimul cuvînt. Apoi te rogi domnu­lui şi nu mă cauţi decît mai apoi... Adică n-avem ce căuta în rîndul acesta... Apoi treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă.

― Am subliniat! anunţă Ursu.

― Apoi baţi la prima poartă...

― S-a deschis! rîse Ursu. Cam tîrziu, dar s-a deschis pînă la urmă!

― Apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii.

― 7 e clar, dar puieţii?

― Vrei să spui puieţii de la capătul rîndului? Dacă nu-i unul, un puiet, ci-s puieţii, nu pot fi decît doi. Ultimele două cuvinte Ursule...

― E cam complicat! Care să fie?

Se uită şi Victor. Ultimele două cuvinte erau bătrînească şi se-

― Cred că şi se-, se hotărî Victor.

― De ce? De ce nu bătrînească şi şi...

― Pentru că vorbeşte de puieţi. Şi zău că seamănă cu nişte puieţi şi-ul şi se-ul. Sînt atît de mici!... Apoi după a treia vine a patra şi după a opta vine a noua. Deci 3,4,8,9!

― Gata! S-au subliniat!

― Apoi trei şi opt se risipesc... rosti Victor încet cu vocea încărcată de emoţii.

― Şi mai rămîn 4 şi 9. Le-am subliniat!

― Apoi ajungi la sfîrşitul sfîrşitului. Care nu poate fi decît ultimul cuvînt. Căci nimic nu mai este, nimic, nimic.

Victor şi Ursu priviră copia documentului subliniată ici şi colo de creionul vlăjganului.

― Tu ai putea, Ursule, să extragi cuvintele subliniate şi să le scrii în ordinea lor, fără să te gîndeşti, fără să simţi, fără să vezi sensul frazei care se aşterne pe hîrtie? Eu n-aş putea. Poate izbuteşti tu...

― Eu pot! spuse Ursu cu toată hotărîrea şi se apucă să ex­tragă şi să transcrie cuvînt după cuvint, străduindu-se din răsputeri să nu le perceapă sensul, să nu intuiască fraza. Scria şi număra în gînd de la 134 în jos din 7 în 7... 134... 127, 121, 114, 107. Apoi din 8 în 8, din 3 în 3... pînă ce termină de aşezat pe coala de hîrtie ultimul cuvînt.

― Să facem următoarea convenţie, Ursule. După ce citeşti, in­diferent de sensul pe care-l conţin frazele extrase, ne trîntim în pat şi ne culcăm fără să scoatem un cuvînt. Chiar dacă aflăm dezlegarea unei taine nemaipomenite, chiar dacă auzim cine ştie ce absurdităţi cumplite sau cine ştie ce nonsens... De acord?

De fapt, nu mai rămăsese mult pînă la răsăritul soarelui. Dar Ursu înţelegea că prietenul lui vrea să scape măcar de gîndul emoţiilor de după lectură.

― Primesc, anunţă Ursu.

― Citeşte!

Înainte de a auzi primele cuvinte ale lui Ursu, Victor simţi fiori şi dureri şi ameţeală. Se sprijini ca să nu cadă. Dar şi lui Ursu îi tremura vocea.

― " Umbra stejarului strîmb din Şoimeni în zorii lunii a op­ta arăta drumul. După întîia culme la picioarele stîncii de cremene săgeata azvîrlită în soare găseşte intrarea. Pogoară şi urcă la fel apoi drept duce. Şi se va feri de primejdii la fiece poartă".

Cei doi cireşari se aruncară pe pat cu faţa în jos. Nu scoaseră nici un cuvînt, dar somnul îi prinse pe amîndoi plîngînd de emoţie şi bucurie.

CAPITOLUL XIV

1

Pe Dan îl trezi din somn un vis urît... Trăia într-o epocă veche, încîlcită, sau chiar în mai multe epoci. Pentru că făcea, ca un veritabil peripatetician, expunerea ideilor lui Copernic pe străzile unui oraş medieval, deşi nu împlinise doisprezece ani. Îi trimisese unui prieten, care avea aceeaşi vîrstă ca dînsul şi se numea Pascal, o telegramă, felicitîndu-l pentru descoperirea ele­mentelor geometriei euclidiene. Asta se întîmpla la Modena. Dar abia ieşi de la poştă şi văzu lume adunată în jurul unui turn înalt, aplecat. Ajunsese oare la Pisa? La o fereastră a turnului, un bărbat tînăr, cu ochi negri şi nasul acvilin, striga mulţimii că poate să vorbească de omni re scibili şi aşteaptă ergo orice între­bări. Profesorul, jignit de curajul necunoscutului, se urcă într-un stejar gros din faţa statuii lui Dante şi începu să ţipe celor adunaţi că el se angajează să vorbească mulţumii nu numai de omni re scibili dar et quibusdam aliis. Cineva îl întrebă dacă pămîntul se învîrteşte. Descoperi în omul acela pe conducătorul mascat al unei gărzi a Inchiziţiei. Se văzu înconjurat de zeci de ostaşi cu arme lucitoare dar avu curajul să urle: Eppur si muove. Fu ridicat pe sus şi dus direct la eşafod. Acolo un preot bătrîn îi dădu o carte veche, spunîndu-i că dacă va reuşi să citească din ea va fi salvat. Dar fiindcă nu reuşi în nici un chip să descifreze scrierea etruscă în care era copiată cartea, se dădu foc rugului, înconjurat de flăcări îşi duse mîna la cap şi începu să strige mulţimii adunate înjur: J'avais, pourtant, quelque chose la! Dar nici ghilotina care apăruse din senin, nici flăcările care începeau să-i ardă faţa nu erau sortite să-l ucidă pe de-a-ntregul. Pentru că Dan deschise ochii şi sări înfricoşat din pat. În jurul lui nu se afla însă nici un obiect de tortură sau de execuţie ci doar razele soarelui, foarte fierbinţi şi strălucitoare. Se spălă şi se îmbrăcă în goană, deschise fereastra, îşi aruncă ochii pe masă şi abia atunci descoperi obiectele de tortură...

Pe masă se aflau trei telegrame. Telegramele lui Tic... Dan le citi, cîteva clipe rămase fără răsuflare, apoi porni ca un besmetic, într-o goană care l-ar fi făcut invidios pe cel mai rapid alergător din oraş. Cînd ajunse în apropierea casei lui Victor, se gîndi că e cazul să se oprească o clipă pentru a-şi reface res­piraţia. Numai doi cireşari nu se aflau în curte: cel care expediase telegramele şi cel care le primise. Fetele sosiseră înainte. Ei şi! Tot el era acela care aducea marea veste. Trecu triumfător pragul porţii şi anunţă cu voce poruncitoare:

― Pregătiţi-vă de plecare. Imediat!

Cei din curte întoarseră surprinşi capetele.

― Dar tu te-ai pregătit? îl întrebă Lucia.

― De ce să mă pregătesc? Aaaa! Sigur că mă voi pregăti şi eu.

― Dar tu de unde ai aflat că plecăm la Şoimeni? îl întrebă Maria.

― Şoimeni! Dar voi de unde ştiţi? Nu se poate! V-a telegrafiat şi vouă Tic?

Victor rămase şi mai uimit decît Maria după ce auzi cuvin­tele lui Dan.

― Ţi-a telegrafiat Tic din Şoimeni?!

Dan nu răspunse şi nici nu arătă telegramele. Se uită la ei cu nişte priviri rătăcite:

― Voi vreţi să vă bateţi joc de mine?! Dacă nu v-a telegrafiat Tic, de unde ştiţi de Şoimeni?

― Din document, întîrziatule! îl informă Maria. Victor şi Ursu au descifrat documentul.

― Cum?!?! Aţi descifrat voi etrusca aia ucigaşă?

― Ce etruscă?! se înfurie Lucia. Află că adevăratul document se afla în introducere şi ceea ce consideram noi document nu era decît cheia.

― Ce-mi tot sporovăiţi la cap! Daţi-mi documentul!

― Dă şi tu telegramele!

Imediat schimbară între ei hîrtiile şi uimirea fu la fel de mare pentru ambele părţi.

― Ce s-o fi întîmplat cu Tic? întrebă Maria uitîndu-se în ochii lui Victor. De ce-a expediat trei telegrame, dintre care două cu acelaşi conţinut?

Victor încercă s-o lămurească:

― Cînd a expediat prima telegramă încă nu dăduse peste ultimul mesager.

― Asta e clar! Dar celelalte?

― Celelalte... continuă Victor. Cea de a doua dovedeşte că a aflat ceva în legătură cu mesajul înainte de a ajunge la Şoimeni.

― Adică a dat de primul mesager, sugeră Lucia.

― Nu cred...

― De ce?

― Pentru că ar fi telegrafiat chiar despre marele eveniment. El spune însă altceva în prima telegramă: Veniţi la Şoimeni, mesajul e adevărat. Nu spune: Am ajuns la capăt sau Ura! am găsit! Îl ştim noi pe Tic... Mai ales după atîta căutare...

― Şi ce crezi tu? întrebă Maria.

― Că mergînd pe urmele mesajului a aflat o serie de amănunte în legătură cu conţinutul lui care i-au dat siguranţa că mesajul e adevărat. Dar nu acest lucru mă intrigă... De ce ne cheamă atît de categoric la Şoimeni, înainte de a fi ajuns el acolo?

― Poate o fi aflat că acolo se află primul mesager, interveni Ursu.

― Poate. Dar asta nu justifică tonul chemării lui şi nici chemarea. Eu cred că a aflat şi altceva. Ceva care i-a cerut acţiune grabnică.

― Ceva în legătură cu castelul, nu? sesiză Maria.

― Da! Ar putea să fie şi asta... Sau ceva în legătură cu fata...

― Ceva grav? întrebă Lucia.

― Şi da şi nu. Chemîndu-ne, înseamnă că e sigur de ceva! De castel, să zicem. Dar el ne chema înainte de a descoperi primul mesager. Atunci nu e vorba de castel. Ci mai degrabă de fată...

― Cum asta?

― În telegrame, Tic nu pomeneşte niciodată cuvîntul castel ci numai cuvîntul mesaj.

― Tot nu înţeleg, mărturisi Maria.

― Înseamnă că acolo, în regiunea Şoimenilor, unde noi ştim că se află castelul, oamenii din regiune habar n-au de aşa ceva. Dacă Tic ar fi aflat de la ei vreun amănunt sau vreo poveste cu privire la castel, misterul nemaifiind un mister, ar fi folosit cuvîntul castel în mesaj. Acum e clar? Deci n-a aflat nimic despre Castelul celor două cruci...

― Ci despre "fata în alb"! completă Lucia.

― Da! reluă Victor. Mai ales dacă ne uităm la ultima telegramă: Veniţi imediat la Şoimeni. Tic se fereşte să spună orice altceva. Probabil ca să nu dea cuiva de bănuit. Deci ni­meni nu ştie nimic despre castel, acolo în regiune. Dar trebuie să se fi petrecut un anumit eveniment în împrejurimi care l-a determinat să creadă în autenticitatea mesajului... fiindcă fără să fie sigur de adevărul mesajului Tic nu ne-ar fi chemat acolo.

― Atunci de ce nu crezi că a dat peste primul mesager? in­sistă Lucia.

― Pentru că nu putea să dea peste el: Pentru că dacă ar fi dat peste el Tic ar fi expediat următoarea telegramă: Am ajuns la capăt, am descoperit locul. Veniţi în cutare punct.

― Ce legătură ar avea o astfel de telegramă cu primul mesager! se miră la rîndul ei Maria.

― Pentru că descoperind pe primul mesager Tic ar fi des­coperit şi castelul.

― Crezi că primul mesager a luat pachetul chiar de la castel? întrebă Ursu.

― Da!

― Atunci cum de nu e cunoscut castelul în regiune? inter­veni iarăşi Lucia.

― Nu ştiu. Cu primul mesager e o enigmă. Purtarea lui e foarte ciudată. Primeşte mesajul de la castel sau de la cetate şi totuşi nu spune nimic despre cetate. Vă închipuiţi ce vîlvă ar fi făcut un asemenea zvon. Să fie cineva din castel? Să aibă mesagerul un anumit interes ca să rămînă totul sub tăcere?...

― Sau să fie castelul ceva foarte, foarte cunoscut. De pildă o casă veche, sau ceva... Ceva... căreia oamenii, neştiindu-i istoria, nu i-au dat nici un fel de importanţă pînă acum.

― E interesant ce spui tu, Lucia, îi răspunse Victor. Dar Tic nu este de acord cu ipoteza asta. El evită în mod intenţionat să folosească cea mai mică aluzie la castel sau la cetate în telegrame. Şi totuşi ne cheamă la Şoimeni într-un mod im­perativ. Pentru nişte ruine vechi sau pentru nişte lucruri lipsite de importanţă n-ar face-o.

― Ai dreptate! recunoscu Lucia. Atunci tot ceva în legătură cu fata în alb l-a determinat pe Tic să ne cheme acolo.

― Crezi că e ceva grav cu fata? se îngrijoră Maria.

― Mai degrabă s-ar putea asta... reflectă Victor. S-a întîlnit cu ea sau... sau a dat în mod sigur de urmele ei... Dar nu de urmele ei obişnuite... ci de urmele ei de castelană... sau de urmele ei de prizonieră...

― Crezi că e ceva cu fata? se îngrijoră Maria.

― Deocamdată şi acest lucru e o enigmă... povestea cu pri­zonieratul ei... Dar s-o lăsăm la o parte... Problema e alta. Chemarea lui Tic, telegramele lui, Şoimenii lui coincid cu documentul nostru, cu Şoimenii noştri. Ne aflăm deci în mod cert pe drumul cel bun. Nu ne mai poate reţine nici o îndoială. Ce părere aveţi?

Toţi încuviinţară. Şi Dan, care se retrăsese pînă atunci într-un colţ al grădinii pentru a studia documentul:

― Ne-am întîlnit pe drum cu Tic! fură primele lui cuvinte cînd reveni în grup. Mamă dragă, dar m-a zăpăcit documen­tul... Şi eu care credeam că e o bazaconie. Formidabil logofăt! Eu l-aş fi făcut, nu ştiu ce, dar ceva foarte mare. Formidabil. Cum de i-a venit ideea asta năstruşnică cu introducerea?

― Numai asta? se aprinse Lucia. Dar cheia? Şi fraza aceea cu zilele de Paşti, care mă uluieşte... Şi cu puieţii. Şi cu scornirea altor două porunci. Ia spune drept, Victor! Cînd ai început să simţi prima dată că textul nu-i decît o cheie?

― M-a pocnit ca un trăznet. S-au adunat parcă o groază de nori în capul meu. Dar prima ciudăţenie mi-a scos-o la iveală discuţia ta cu Maria despre lipsa denumirilor concrete... De aici am plecat. Dar să lăsăm asta. Trebuie să ne hotărîm ime­diat. Te-ai interesat Ursule?

― Da! răspunse vlăjganul. Către prînz pleacă un tren forestier spre Şoimeni. Ajunge pe la 4 sau pe la 5 după amiază. E urcuş şi drumul nu e sigur.

― Am pierdut o zi! se întrista Dan. Din cauza mea. Dacă nu adormeam şi-l aşteptam pe tata, veneam încă noaptea cu telegramele la voi şi în zori eram plecaţi.

― Tot n-aveam ce face acolo astăzi! îl potoli Lucia.

― Cum n-aveam ce face?

― N-ai citit documentul! Umbra stejarului strîmb din Şoimeni în zorii lunii a opta...

― De ce trebuie să vedem umbra stejarului în zori? Staţi oleacă... Păi de cînd s-a scris documentul sînt mai bine de 300 de ani. O mai fi existând oare stejarul strîmb?

Nimănui nu-i trecuse pînă atunci prin cap gîndul acesta, întrebarea aceasta, cea mai simplă, şi mai rea dintre toate. De aceea se uitară la Dan cam furioşi.

― O mai fi existînd oare stejarul strîmb? repetă Maria ca un ecou nesigur întrebarea.

Victor se gîndi să-i scoată din starea aceea de îndoială:

― N-are rost să ne pierdem timpul. Ne pregătim ca pentru o excursie de durată. La ora douăsprezece fix ne întîlnim la gară.

Vocea lui voia să fie liniştitoare. Dar întrebarea lui Dan nu-i ieşea din minte nici o clipă. Ce se va întîmpla dacă nu vor mai găsi stejarul strîmb în Şoimeni?

2

Traian ţinuse morţiş să-l însoţească pe Tic la gară. Se scu­laseră amîndoi odihniţi şi plini de voie bună. Mama lui Traian le pregătise două porţii zdravene de brînză cu smîntînă, o mămăliguţă caldă, aburindă, şi-i invitase pe amîndoi afară, într-un chioşc. În timpul mesei, Tic îi spusese lui Traian că tre­buie să se ducă la gară în întîmpinarea prietenilor "care precis vor sosi cu trenul de dimineaţă", Traian se oferise numaidecît să-l conducă pe Tic, dar prichindelul cel blond şi nerăbdător căutase prin tot felul de manevre să-l facă să renunţe la marea şi inutila dovadă de prietenie. Dar şi Traian era încăpăţînat nevoie mare, aşa că porniseră amîndoi spre mica gară forestieră. Pe drum, Traian, cam oţărît şi cam bosumflat, îi mărturisi lui Tic că ar fi vrut să meargă şi el în excursie, dar că maică-sa nici nu voise să-i asculte rugămintea.

― Dac-ai şti ce mamă am! Nu că e rea. Dar mă fereşte pînă şi de gîndaci. Ca să pot s-o şterg cu prietenii undeva pe cîmp, trebuie neapărat să-i spun că merge şi învăţătorul cu noi, sau cineva mai mare. Ea mă obligă să mint. Tata e altfel. Dar el stă foarte puţin acasă... Şi cînd vrea să mă ia cu el prin munţi iar sare mama cu gura şi cu puterea...

Tic, deşi nu putea, în ruptul capului, să fie de acord cu ati­tudinea unei astfel de mame, recunoscu, în sinea lui, că nelăsîndu-l pe Traian în excursie, maică-sa îl scăpase pe el de o povară grea. De aceea se gîndi să-şi potolească prietenul:

― Aşa sînt mamele! Săracele... trebuie să le înţelegem. S-au chinuit atîta cu noi...

Puştiul cu nume glorios nu luă însă în seamă bunăvoinţa şi înţelegerea lui Tic:

― Dar pe tine de ce te lasă? Şi-ncă singur... Dac-ar avea mai multă încredere în mine...

Lui Tic nu-i convenea deloc că discuţia alunecase pe un asemenea făgaş. Încercă să schimbe vorba:

― Am uitat să-ţi spun despre meciul lui Ursu...

― Ba mi-ai spus! Croşeul acela de dreapta, ştiu... O de­plasare laterală la stînga, simularea loviturii cu stînga, o scurtă rotire spre dreapta şi avîntul întregului corp o dată cu pornirea loviturii de dreapta. Mi-am băgat-o bine în cap. Eu mă gîndesc cui să i-o aplic mai întîi. Trebuie să fie grozavă. Şi spui că l-a aruncat dintr-un pumn peste ring? Nu-mi vine să cred.

― Las-c-o să-l vezi. Ţi-am spus că nu există pe pămînt om care să-l poate bate pe Ursu...

În apropierea gării, drumeţii întîlniră o apă, un rîuleţ cu ma­luri adînci. Ca să-l treacă aşa cum s-ar fi cuvenit, ca oamenii, trebuiau să facă un ocol de cîteva sute de metri pînă la o punte.

― Eu nu pot să suport nedreptatea asta! se răzvrăti prichin­delul cel blond. Gara-i la doi paşi şi din pricina unui pîrlit de pîrîu să înconjur jumătate de kilometru? Nu! Eu sar!

Albia pîrîului n-avea mai mult de trei metri. Tic îşi luă avînt şi ateriza fără nici o dificultate pe malul celălalt al gîrlei.

― Hai, Traian! îşi îndemnă apoi prietenul.

Traian se cam codi. Privi apa, lăţimea albiei. În sfîrşit se pregăti să sară.

― Sări o dată! Ce te codeşti atîta? Nici trei metri nu are. Nu ţi-o fi frică...

― Nu... dar să nu-mi rup vreun picior că mă omoară mama...

Traian sări cu bine, dar Tic nu mai avu vreme să-l felicite. Se auzea pufăitul locomotivei. Alergară amîndoi şi ajunseră o dată cu trenul în gară. De pe platforma vagoanelor şi din micul vagon acoperit coborîră destui călători. Dar printre dînşii Tic nu descoperi figura nici unui cireşar.

― Nu înţeleg de ce n-au venit... se jelui Tic prietenului său. Să fi pornit cu o ocazie! Sau vin cu alt tren?

Îl întrebă pe un cetăţean cu chipiu cînd soseşte al doilea tren şi i se răspunse că "pe la patru după masă, dacă nu se încăpăţînează locomotiva". Tic se întristă. Siguranţa că va porni imediat în căutarea castelului şi a fetei în alb îl făcuse să uite sau să lase uitării o groază de gînduri şi presimţiri ne­gre. Şi dintr-o dată se năpustiră, toate, buluc, asupra lui.

― De ce te-ai supărat? îl întrebă Traian. Eu ştiam de aseară că n-au să vină cu trenul de dimineaţă. Pînă ajunge telegrama, pînă află toţi, pînă îşi fac pregătirile... ehei! e nevoie de timp. Eu cred că nici mîine nu vin.

― Nu-i adevărat! se mînie Tic. Vin sigur cu trenul de patru!

― Hai mai bine să-ţi arăt satul. Avem nişte locuri grozave.

Tic se luă pe urmele lui Traian, săgetat mereu de fiori şi gînduri negre, rareori tulburate de viziuni albe. Nici nu-şi dă­du seama că trecuseră puntea şi nu înţelegea nimic din ce-i spunea însoţitorul lui. Prichindelul nu-şi putea lămuri pricina întîrzierii cireşarilor, mai ales, cînd, precum socotise el, trebuie să se fi întors şi Victor. Oare să se fi opus Victor plecării? Să creadă Victor că totul e o farsă? Nu se poate! Dacă ar fi fost aşa, venea cineva cu trenul de dimineaţă pentru a lămuri cum stau lucrurile şi a-l chema acasă. Precis!... Cireşarii întîrziaseră, sau pierduseră trenul, sau făceau pregătiri pentru o expediţie mai lungă... Altă explicaţie nu era. Nu puteau să-l lase fără nici un semn după chemările lui atît de categorice. Prin urmare vor sosi precis cu trenul de după masă.

Micul cutezător parcă se mai lumină la faţă. Abia atunci văzu că ajunseseră la marginea satului.

― Uită-te! îi spunea Traian. Toată partea de la apus e străjuită de munţi. Parcă-ar fi un zid.

Într-adevăr, spre apus se vedea un lanţ muntos, înalt, săl­batic, înfricoşător. Lanţul era format dintr-o sumedenie de creste. Părea o bucată de fierăstrău cu zimţi ascuţiţi. Numai culmi pleşuve. Lanţul cădea spre sat, prelungindu-se printr-o sumedenie de coline muntoase, care, deşi mult mai scunde şi mai tocite, păreau repetarea redusă a masivului din fund.

― Ăştia-s zimţii cei mici, zimţii tociţi, îi boteză. Tic.

― Noi le spunem "Turma". Şi chiar seamănă c-o turmă.

Puştiul avea dreptate. Dacă te uitai cu ochii întredeschişi, colinele păreau o turmă încremenită în depărtări.

― Acum hai să-ţi arăt lucrul cel mai grozav din satul nos­tru, se îmbăţoşă Traian. Fala noastră!...

Şi-l urcă pe Tic pe o colină, chiar în mijlocul satului, pe creştetul căreia se afla o biserică înaltă cu înfăţişare ciudată.

― Ce-i cu asta? întrebă cireşarul surprins.

― Nu ţi se pare că turnul nu e chiar la mijlocul bisericii? Chiar nu e. E pus într-adins cîţiva metri mai la o parte.

― Parcă-i strîmb!...

― Aşa i se şi spune la noi: biserica strîmbă. E o legendă care zice că biserica s-a ridicat cu multe sute de ani în urmă, la porunca lui Vasile Lupu. Şi se mai zice că s-a ridicat întoc­mai după voia şi porunca domnitorului: strîmbă.

― De ce? se miră Tic. Nu putea să fie ca toate bisericile?

― Stai să vezi. În legendă se spune că chiar în locul unde-i biserica se afla cel mai bătrîn stejar din ţara noastră... chiar de pe timpul lui Decebal. Din cauza bătrîneţii stejarul se îndoise, ajunsese strîmb. I se spunea stejarul strîmb, şi-l ştia toată ţara. Cică veneau români de pe toate meleagurile să se închine la rădăcina lui. Dar cică-ntr-o noapte s-a auzit un bubuit năpraznic. S-a auzit bubuitul în toată ţara, pînă la apele cele adevărate care o împrejmuiau. Se prăbuşise stejarul. Şi-atunci domnul a dat poruncă grea ca chiar pe locul nenorocirii să se înalţe o biserică aşa cum fusese stejarul. Cică chiar atît de înalt şi de gros a fost cît biserica. Şi la fel de strîmb.

― Săracul stejar! se întristă Tic. Dar să ştii, Traiane, că n-o fi fost el chiar de pe vremea lui Decebal. Cel mai bătrîn stejar din ţară are vreo opt sute de ani. Atît trebuie să fi avut şi ste­jarul strîmb. Poate să fi avut şi o mie de ani, cine ştie...

Cei doi puşti făcură un ocol în jurul bisericii obosite, apoi se urcară în clopotniţă, pentru că în interiorul lăcaşului sfînt nu puteau să pătrundă. Uşa mare era încuiată şi preotul nu venea acolo decît în zilele de sărbătoare. Traian îl mai duse pe Tic la capătul satului ca să-i arate o mică hidrocentrală o "microcentrală făcută de oamenii noştri, fără nici un ajutor. Numai într-o vacanţă cînd au venit acasă studenţii. Ei au făcut planurile, au supravegheat lucrările, au făcut cărămizi, ciment, de toate... Să fi văzut..." Îl duse apoi într-o livadă dar nu peste gard ci chiar pe poartă. Livada era a satului şi printre cei care o îngrijeau se afla şi o soră mai mare de-a lui Traian. Au mîncat amîndoi atîtea poame că acasă nu prea s-au atins de bunătăţile care-i aşteptau aburinde, ceea ce a cam atras supărarea şi mirarea mamei.

Se făcuse ceasul trei, iar Tic îşi pusese în gînd să pornească spre gară de unul singur. De aceea, cînd o văzu pe mama lui Traian că se apropie, îi spuse puştiului cu o voce de taină:

― De data asta nu mai înconjurăm pe punte. Sărim amîndoi gîrla. Eu, de cînd mi-am rupt o dată un picior, am prins şpilul...

Bineînţeles că Traian nu mai fu lăsat să plece.

"Săracul Traian, îl compătimi Tic pe drum, ar fi devenit atît de curios şi i-ar fi părut atît de rău cînd ar fi văzut că plecăm direct în excursie!... Mai bine că n-a venit..."

Cînd Tic ajunse la gară, trenul încă nu sosise, dar, aşa vor­beau oamenii, în cel mult cinci minute i se va auzi chiuitul.

Aşteptînd să treacă cele cinci minute, care păreau că se transformă în cincizeci, Tic îşi ridică privirile înspre munţi. De la gară păreau şi mai înfricoşători. Se apropie de un ţăran cu buza despicată, un straşnic fumător de lulea, şi-i întrebă:

― Cum li se zice, moşule, munţilor din zare?

― Ăia de după Turmă?

― Da, ăia ca nişte zimţi.

― Apoi cum nu li se zece! Unii le zic Munţii Vulturilor. Cei bătrîni. Alţii le zic Crestele pustii! Ai noştri le zic Urieşii. Eu le spun Afurisiţii. Da-n cărţi sînt trecuţi Găleata sau Căldarea, nu mai ştiu nici eu.

― Şi-s greu de urcat?

― Da! ce crezi mătăluţă c-a ajuns cineva prin partea asta de la noi pînă-n vîrful lor? Dar nici pe dincolo pe la Brazi, sau pe la Cetăţuie nu-i chip. Munţi sălbatici, afurisiţi. Cine-a-ncercat să-i urce sau nu s-a-ntors, sau s-a-ntors beteag pentru toată viaţa. Stau degeaba acolo. Ba ne mai opresc şi ploile, afurisiţii...

Tic auzi ţipătul unei sirene şi după cîteva clipe pufăitul lo­comotivei. Gîfîind obosită, locomotiva mică şi îndrăzneaţă intra în gară. Emoţionat, prichindelul închise ochii şi numără pînă la opt. Cînd îi deschise zări în partea cealaltă a gării...

Se repezi ca un bolid în braţele Mariei.

― Nesuferitule! îl întîmpină soră-sa. Nu puteai şi tu...

Dar neştiind ce-ar fi putut să poată frăţiorul ei, îşi opri cuvintele într-o îmbrăţişare salvatoare. Apoi cîrnul cu ochi usturători trecu prin braţele celorlalţi. Lucia, Dan, Ursu,Victor. N-avu vreme să-l mai întrebe pe Victor cînd s-a întors, pentru că Victor slobozi prima întrebare:

― Tic, n-ai zărit cumva în sat un stejar bătrîn, un stejar cam strîmb?

― Ce-aveţi voi cu stejarul? se trezi puştiul. S-a prăbuşit încă de pe timpul lui Vasile Lupu.

― Şi n-a mai rămas nimic din el, nimic, nimic? întrebă Lucia speriată.

― S-a ridicat în locul stejarului o biserică. Chiar în locul şi după înfăţişarea lui. Uite-o! Pe colina aceea din mijlocul satu­lui. Dar ce-aveţi voi cu stejarul! Eu credeam că vi se făcuse dor de mine, sau de...

Tic văzu cum se schimbă într-o clipă feţele cireşarilor, cum se umplu de luciri stranii. Ce era cu ei?

― Ursule! spuse Victor. Putem monta corturile. Cred că-i bine să le montăm cît mai departe de sat. Şi-acum, dragă Ticuşor,... avem atîtea să ne spunem.

Îşi povestiră unii altora întîmplările pînă tîrziu după miezul nopţii. Aşteptau cu înfrigurare zorii, pentru că erau în luna a opta şi pentru că umbra bisericii strîmbe din Şoimeni urma să le arate o cale pe care, poate, de sute de ani nimeni nu mai umblase.

CAPITOLUL XV

1

Ursu îşi trezi prietenii înainte de răsăritul soarelui, cînd zări pe cer, la orizont, acele culori de bucurie şi spaimă care vestesc aurora. Cireşarii îşi ridicaseră corturile chiar la mar­ginea pîrîului; apa era rece ca gheaţa şi avea puterea de a trezi pe cel mai leneş dintre leneşi. Stabiliseră de cu seară că nu se vor duce toţi în sat, la biserica Strîmbă, ci numai Victor .şi Tic, ceilalţi urmînd să strîngă corturile şi să pregătească bagajele pentru plecare.

Victor şi Tic luară un start rapid în direcţia satului pentru a nu-i surprinde răsăritul în afara colinei pe care se afla biserica. Străbătură repede uliţele neînsufleţite şi ajunseră pe movilă, înainte ca să apară, la orizont, discul roşietic al soarelui. Cînd văzu turma de coline de la apus, Victor nu se putu reţine:

― Să ştii Tic, băiete, că dacă biserica n-a fost zidită chiar pe locul stejarului şi chiar după înfăţişarea lui, nu cred să mai dăm noi vreodată de intrare.

― Zău, Victor, e chiar atît de important?

― Foarte. Documentul spune să mergem pe calea pe care-o arată umbra stejarului strîmb în zorii lunii a opta. Umbra trebuie să indice o culme. De altfel şi textul spune asta: "După întîia culme"... Acum înţelegi...?

― Crezi c-ar putea să arate o altă culme?

― De asta mi-e frică. Pesemne că trunchiul strîmb al ste­jarului, adică umbra lui se prelungea spre o anumită culme pe lîngă care, sau peste care, sau sub care, sau prin care tre­cea domnul spre intrarea secretă. Dacă biserica n-a luat întocmai locul stejarului, umbra ei ar putea să ne arate o altă culme şi... îţi dai seama...?

Cuvintele lui Victor îl neliniştiră pe Tic. Dar cînd mezinul văzu ieşind încet, încet, parcă din pămînt, discul soarelui îşi recapătă entuziasmul.

― Eu nu cred, Victor... Dacă există şi o legendă despre ste­jarul strîmb şi despre biserica asta care i-a luat locul...

― Asta mă linişteşte şi pe mine... Poate că biserica a fost zidită în locul stejarului, tocmai în scopul de a arăta drumul. De aceea a şi fost zidită cu turnul strîmb. Nu s-ar fi născut din senin legenda. Să fim atenţi, Ticuşor... Soarele începe să urce... Da, dar de unde putem observa umbra? La asta nu m-am gîndit... Fir-ar să fie!

― Eu am o idee. M-am urcat ieri în clopotniţă. Ştii ce bine se vede de-acolo totul. Ce zici, să încercăm să ne suim în clopotniţă?

Clopotniţa era chiar în faţa uşii de intrare a bisericii, la cîţiva metri. Nu era prea înaltă, aşa că umbra ei era înghiţită de umbra bisericii. Cei doi se urcară repede în clopotniţă oprindu-se la fereastra din vîrf. Umbra bisericii se alungise în direcţia colinelor. Dacă trăgeai o linie imaginară de la capătul umbrei, linia se oprea la poalele unei culmi.

― A treia din stînga, Tic!

― Aceea cu trei copaci care parcă-s capetele unui triunghi?

― Da, da. Ia să mai aşteptăm puţin... Dar n-are nici un rost. Va să zică trebuie să trecem peste cea de a treia culme... Ne-ntoarcem!

Victor şi Tic părăsiră colina. Pe drum Victor i se destăinui prichindelului:

― Nu înţeleg totuşi cum o să ajungem de la culme la pi­cioarele stîncii de cremene. De la colină pînă la munţi mi se pare că mai e cale bună...

― Poate că e vreo stîncă înainte de munţi, sugeră Tic...

― Poate, deşi nu-mi vine să cred. În orice caz documentul tre­buie să se bizuie pe nişte puncte de reper foarte solide... Ticuşor dragă, pînă deseară, dacă avem noroc, putem ajunge la Castelul celor două cruci, sau cum îl numiţi voi "Castelul fetei în alb"...

Pînă atunci, lui Tic îi venise peste mînă să-l întrebe pe Vic­tor ce crede despre fata în alb. Dar auzindu-i vorbele îşi învinse teama:

― Victor, tu ce crezi despre "fata în alb"?

Victor îi răspunse din mers, zîmbind:

― Cred că e în castel... Poate chiar în camera pe care ne-o indică în planul trimis...

― Dar cum a putut ea să dea peste castel?

― Miroase puţin a enigmă, Ticuşor...

― Nu crezi că a fost făcută prizonieră şi închisă în castel?

― De ce? Cine şi de ce s-o facă prizonieră şi de ce s-o închidă tocmai în castel?

― Tu nu crezi că e prizonieră?

― Să-ţi spun drept, Tic, eu nu cred chiar cu toată convin­gerea...

― Dar nu scrie în mesaj că e prizonieră? Şi tu parcă nu te îndoieşti de mesajul ei. Şi toată povestea care circulă în regiu­ne... Din senin nu s-a stîrnit...

― Adevărat... sînt lucruri pe care nu le înţeleg şi care-mi dau mult de gîndit... Uneori, aproape sînt convins că o paşte o mare primejdie, alteori, cum să-ţi spun, am impresia că totul nu e decît o glumă... Nu povestea castelului, ci povestea fetei în alb...

― Eu sînt convins că o paşte o mare primejdie... ba mi-e frică să nu ajungem prea tîrziu...

Tic vorbise cu atîta durere, că şi Victor simţi nişte cîrlige de spaimă. Încercă să-şi alunge presimţirile întunecate şi să-l liniştească pe prichindel:

― Caută să vezi totul mai dinafară, Ticuşor... De ce să ajungem prea tîrziu?

― Să-ţi spun drept, mi-e frică să nu fi pus mîna pe ea nişte hoţi...

― Nişte hoţi! Dar cum de ţi-a venit asta în minte? încercă Victor să facă pe miratul.

Tic însă schimbă imediat vorba pentru că îi zărise pe ceilalţi cireşari zburînd către ei:

― Să nu uităm colina, Victor. A treia din stînga, colina cu cei trei copaci.

Ultimele cuvinte le spuse cu voce tare ca să audă şi ceilalţi.

― A treia? îi întîmpină Lucia. A treia din stînga... Cîţi kilo­metri să fie pînă acolo?

― Şase kilometri şi jumătate, socoti iute geniul lor topo­metrie. Nu mai mult... poate o sută, două sute de metri mai puţin... Dacă-l descotorosim pe Dan de bagaje, în mai puţin de două ore sîntem în vîrful ei.

― Chiar atît de mult să facem pînă acolo! se miră Maria.

― Ce ţi se pare mult? căută Dan s-o tempereze. Eu credeam că abia la prînz vom fi acolo... Zău, Ursule, poate că te-ai înşelat... Aşa cu vreo doi kilometri... Două ore şi jumătate, trei fără un sfert...

― Nu te speria! în două ore fără zece minute sîntem acolo. La poalele ei ajungem într-o oră. Urcuşul o să fie mai greu. E cam direct...

― Şi de acolo, din vîrful colinei, la picioarele munţilor cam cîţi kilometri mai sînt, Ursule? îl întrebă Victor.

― Cam greu de răspuns... În linie dreaptă... vreo cinci kilo­metri. Nu ştiu însă dacă drumul urcă sau coboară... Cînd ajungem în vîrful colinei vă spun sigur.

― Să nu mai pierdem timpul! decretă Lucia spre bucuria lui Tic. Cred că e timpul să pornim! Gata! Nu ne oprim decît în vîrful colinei la umbra copacului din dreapta.

― Aoleu! se prefăcu Dan.

― Şi pentru mai multă siguranţă, am hotărît, eu şi Maria, să servim acolo masa de dimineaţă.

― Cu ce drept luaţi hotărîri în doi? se indignă Dan.

― În două! îl puse Maria la punct. Adică în unanimitate. Sau dacă vrei să fie numai majoritate te primim şi pe tine în rîndul gospodinelor...

― Bine...! le ameninţă Dan. Bine! Sînt gata de plecare.

Şi chiar porni cu un pas iute, îndărătnic, care îl uimi pînă şi pe Ursu. Dan era atît de hotărît să se răzbune pe gospodine şi, mai ales, să-şi şteargă faima de leneş şi de lipsit de vlagă, încît îl prinse repede acea stare de sufocare binecunoscută spor­tivilor care fac eforturi peste limita rezistenţei. Momentul de criză îl pocni după vreo doi kilometri. Ca un trăznet. Mergea spre iad, spre o mocirlă cu smoală în clocot. Simţea, nu că se va prăbuşi, ci că îşi va da sufletul. Tic însă era lîngă el. Magnetul castelului şi mai ales al fetei în alb îl transformase multă vreme pe prichindel într-o fiinţă neobosită, într-un miracol blond şi cu ochi trişti. Bănuia prin ce trece Dan şi tocmai în cli­pa cînd comandantul se pregătea să horcăie: "Tic, mor! Spune-i lui tata c-am murit ca un erou...", puştiul i-o luă înainte:

― Lucia zicea la plecare că îşi închide hohotele de rîs pînă la kilometrul trei...

― De ce? abia izbuti să şuiere Dan.

― Ca să rîdă de tine c-ai pornit ca un viteaz şi te-ai prăbuşit ca un salam... Zău, că ea spunea... Dar Maria e mai

bună. Ea zicea c-o să rîdă pe drum ca să se poată ocupa de tine cînd o să cazi.

― Da?! răsuflă Dan şi îşi iuţi paşii.

Se întîmplase cu el acea minune simplă şi frecventă în lumea sportivilor. Reuşise să depăşească punctul de criză... Simţi cum i se ridică greutăţile sufocante de pe piept, cum i se topeşte moleşeala, cum i se limpezeşte capul. Mergea fără să se uite înapoi. La un moment dat, îi spuse lui Tic:

― Te rog, du-te şi cere rucsacul Luciei. Eu nu pot să dau ochii cu ea. Mi-e frică să nu mă opresc.

Tic îi aduse lui Dan un rucsac dar nu pe al Luciei care, încăpăţînată, nu l-ar fi dat nici pentru un popas de două ore, ci pe al Mariei, bucuroasă că poate să scape de povară în mersul impus de Dan. Numai Tic şi Ţombi cel fidel erau foarte bucuroşi de alergătura matinală.

Nici cînd începu urcuşul, Dan nu lăsă pe nimeni să-l întreacă. Ce de puteri zăceau în el! Cu Tic şi Ţombi alături, înfruntă cura­jos cruzimea colinei şi ajunse în vîrf fără să se simtă prea obosit. Se opri chiar sub copacul uriaş indicat de Lucia şi aşteptă, în pi­cioare, cu mîinile în şolduri, cu aerul unui om sătul de triumf şi plin de dispreţ chiar faţă de fapta lui, sosirea celorlalţi, mai pre­cis a celor două gospodine. Cînd fetele îşi făcură, în sfîrşit, apariţia, le privi tăcut cîteva clipe, de fapt le lăsă să-i vadă mimi­ca, apoi se adresă, aşa într-o doară, lui Victor:

― M-am sfătuit cu Tic să luăm masa de dimineaţă la pi­cioarele stîncii de cremene.

Cel care rîse cel mai aprig fu Ursu:

― Ha-ha-ha! Ha! Dan eşti un erou! îţi făgăduiesc că te fac campion la maraton. Dac-ai reuşit să treci pe punctul de criză înseamnă că ai calităţi de sportiv. Dar să-ţi spun drept, eu aş fi preferat să nu treci de punctul de criză.

― De ce? se înfurie Dan. Aha! Invidia...

― Pentru că eu o să fiu acela care o să te duc în spate. Să nu-ţi închipui că o să scapi de oboseală. Deseară o să înceapă, iar mîine o s-avem nevoie de o targă. Oricît de încăpăţînat o să fii, oricît o să te zbaţi, mîine nu mai eşti bun de nimic. Sau în cel mai fericit caz, chiar astăzi, spre seară.

― Vom vedea! îi răspunse Dan dîrz.

Dar spusele lui Ursu îi domoliră puţintel entuziasmul. Accep­tă masa de dimineaţă care avu loc jumătate de oră mai devreme din cauza performanţei la care-i forţase pe ceilalţi. Generos şi cavaler, le scuti pe Lucia şi pe Maria de contraţepii care li se cu­veneau, mulţumindu-se doar să le ameninţe prieteneşte:

― Dacă mă mai puneţi a doua oară la încercare... vă duc de-a dreptul în iad. Zău!

Ursu se urcase în vîrful copacului pentru a cerceta împre­jurimile. Colina pe care poposiseră cobora vijelios spre rădăcina munţilor. La poalele ei, în depărtare, se zărea albia unui pîrîiaş, care cobora din munţi printr-un defileu. Ursu urmări drumul pîrîului şi descoperi repede că albia lui era singura cale accesibilă spre munţi. Imediat îşi strigă raportul din vîrful copacului, apoi îl auzi pe Victor răspunzîndu-i:

― Am fost sigur de asta. Trebuie să fie ceva, un drum, sau o cale naturală, care să-l ferească pe cel în cauză de greşeli şi abateri. Logofătul indică foarte sigur drumul.

Ursu coborî din copac, se înfruptă la rîndul lui cu poftă grozavă din bucatele pe care le scoseseră fetele din rucsac şi stabili cu Victor un plan de bătaie, după ce socoti că pînă la poalele munţilor nu sînt mai mult de 5 kilometri. Deşi ritmul impus de Dan ceruse eforturi din partea fiecăruia, nimeni nu se gîndi să prelungească odihna. Ceasul încă nu arăta 8 dimineaţa cînd cireşarii începură coborîşul colinei spre rădăcina munţilor. Era o singură cale de coborîre a colinei, printre prăpăstii, care ducea chiar la începutul defileului.

Ajungînd la malul pîrîului, simţiră toţi, poate în aceeaşi clipă, că au intrat în altă lume, că aparţin altor forţe.

Munţii, care de sus de pe culme păreau nişte înălţimi obiş­nuite cu creste pleşuve, ascuţite, îşi arătau acum toată puterea şi sălbăticia lor. Semănau mai degrabă cu nişte ziduri drepte, grele, nepăsătoare, tocite şi netezite pe coaste, despicate ici-colo în fîşii prăpăstioase, înfricoşătoare. Era o regiune sălbatică, as­pră, care apăsa mereu, care ameninţa rău, care sugera cruzimi, o regiune cum nu mai întîlniseră cireşarii în plecările lor.

Defileul, deşi era mărginit la început de dealuri stîncoase, nu prea înalte şi nici abrupte, îi puse la grele încercări. Nu izbutiseră să găsească un drum umblat, nici nu văzuseră urmă de potecă. Apa înghesuită de stînci oferea căi de acces nesigure şi capricioase. Mai erau şi bolovani, şi rîpe şi copaci şi mai ales coturile nesfîrşite ale pîrîului care-i obliga, la fiecare zece metri, să schimbe malul şi direcţia, ceea ce îl făcu pe Dan să se urce pe un bolovan şi să ţină un scurt discurs:

― Zău că drumul ăsta seamănă cu un meci de box. Atacă din dreapta, eschivează în stînga, croşeuri, directe, svinguri, jaburi, upercuturi şi nici un mal nu rămîne knock-out mai mult de zece secunde... Nu turist ci arbitru de box trebuie să fii ca să te descurci aici...

Apoi Dan sări de pe bolovan... Şi iarăşi atacuri şi eschive şi simulări...

Tinerii ajunseră la poalele munţilor dar nu se opriră. Pentru că nici pîrîul nu se oprea, şi pîrîul era singurul drum sigur, şi nici coastele calcaroase care se dezveleau din cînd în cînd nu pre­vesteau în jur stînci de granit. După vreun kilometru de mers printre stînci tot mai colţuroase şi mai ameninţătoare se pomeniră brusc într-un platou rotund şi întunecat. De jur-împrejur se ridicau pereţi abrupţi de piatră atît de deşi şi de adînci şi de arcuiţi că parcă alcătuiau o pădure de suliţi ameninţînd cerul. Una din acele suliţi războinice parcă se deosebea la culoare şi la formă de celelalte. Spre ea mergeau cireşarii, pentru că nu era o stîncă de calcar, ci o stîncă de granit, suprevieţuitoare stingheră a cine ştie cărui cataclism geologic.

― Stîncă de cremene! spuse Ursu.

Numai cînd ajunseră la picioarele ei, tinerii se opriră şi-şi lepădară poverile. Ursu începu să se caţere ca o maimuţă pe stîncă abruptă, pînă găsi un loc de unde putea să observe mai bine regiunea. Dincolo de suliţele şi stîncile care alcătuiau pereţii micului fund de căldare în care se aflau ei, după cîteva răsuciri şi noduri stîncoase, se ridicau ca o barieră nemiloasă Munţii Crestelor Pustii. Parcă-i tăiase cineva cu o singură lovitură de spadă, atît de netezi erau pereţii lor. Numai pasă­rile cerului puteau poposi pe crestele lor. Părea cu neputinţă ca o fiinţă omenească să ajungă acolo.

― Sîntem perfect închişi! se grăbi Ursu să-şi anunţe prie­tenii după ce coborî. Nu ştiu unde o fi intrarea în castel, că nu se vede nimic ce ar putea arăta a castel, dar de urcat munţii spre vîrf e absolut imposibil!

― Nu e nici o crăpătură, nici o vale care se strecoară prin munţi?... Întrebă Lucia.

― Vale?! Ştii cum arăta zidul unei cetăţi? Exact aşa arată şi munţii. Parcă i-a făcut omul, nu natura. Numai spre vîrf se mai dantelează. Bineînţeles nu ca să uşureze vreun urcuş ci ca să-ţi taie orice chef de a-i escalada. Numai dacă n-o fi castelul undeva în spatele acestor stînci colţuroase.

― Nu cred! spuse Victor. Ar fi descoperit imediat.

― Poate c-o fi chiar în interiorul vreunei stînci, sugeră Maria.

― Şi atunci ar fi fost simplu de dibuit, o dezamăgi Ursu.

― Să vedem unde-o să ne ducă documentul logofătului, se amestecă Lucia. N-are nici un rost să facem presupuneri. El nu vorbeşte de castel ci de intrare. Şi în harababura asta de stînci pot să se ascundă o sută de intrări, nu una.

― Va să zică, îşi aminti Maria, o săgeată azvîrlită în soare găseşte intrarea. Ceea ce înseamnă că la distanţă de o aruncătură de săgeată se află intrarea...

― În soare! preciza Dan. Dar ce înseamnă acest "în soare"? Nici nu se vede soarele de aici, din fundătura asta.

― Nu se vede, spuse Victor cu oarecare insinuare în voce, dar se ştie din ce direcţie răsare, nu?

― Aaaa! se dezmetici Maria. Săgeata azvîrlită spre răsărit. Bravooo! Unde-i răsăritul?

Lucia scoase busola, o fixă în palmă şi după cîteva clipe arătă direcţia precisă a acelui punct cardinal dintr-o dată atît de necesar cireşarilor:

― Poftiţi! Aveţi în faţa dumneavoastră Estul. Ne mai tre­buie un arc şi o săgeată.

― Cam ce distanţă putea să facă o săgeată, Victor? întrebă Maria.

― O săgeată bine zvîrlită nu cred că trecea de o sută de metri. Tu ce crezi, Ursule?

― Eu cred că trecea... Dar nu cu foarte mult. Deci, dincolo de stînci... Pînă la prima stîncă dinspre est sînt vreo 60 de metri. Dincolo de stînci... Acolo e o îngrămădire destul de curioasă... de sus părea un adevărat labirint de stînci... Numai că nu-i spre inima muntelui, ci spre poalele lui. Ce să caute acolo o intrare?

― Asta n-are nici o importanţă, spuse Victor. Noi nu ştim nimic decît că în acea direcţie se află o intrare secretă spre

castelul celor două cruci. Şi mai ştim că drumul spre castel e un drum subteran deoarece textul spune "pogoară şi urcă la fel apoi drept duce"!

― Trebuie să fie neapărat un drum subteran? întrebă Lucia.

― Cam aşa ar trebui după text. Dacă spunea: "urcă şi pogoară la fel", era altceva. Altă interpretare nu pot să dau frazei din text. Mai ales că vorbeşte şi despre "poartă". Unde vezi aici porţi?

― Poate că e o vale ascunsă, undeva... se încăpăţînă Lucia.

― Vale nu poate fi în pereţii ăştia, zău, Lucia, îi spuse Ursu cam cu regret.

― În orice caz, un rîu a trecut o dată pe aici, Ursule. Toate scobiturile de aici, fundul acesta de căldare, pîrîul pe care am venit noi nu s-au născut la porunca unui demiurg.

Remarca Luciei îl puse oarecum în derută pe Victor. Îşi roti ochii peste tot, apoi se adresă Luciei cu un ton cît se poate de domol:

― În privinţa rîului ai dreptate. Totuşi nu cred că rîul venea dinspre est ci mai degrabă dinspre apus. Tu ce părere ai?

― Şi eu cred că venea dinspre apus. Deci într-acolo ar putea să fie o vale...

― Da, o întrerupse Victor, numai că textul spune foarte clar să azvîrlim săgeata în soare, adică spre răsărit. Eu cred că tot despre o intrare şi despre un drum subteran e vorba. Începem cercetările?

Toţi căzură de acord să se înceapă imediat cercetările. Dar cînd ajunseră în apropierea stîncilor înţeleseră că nu se vor des­curca prea uşor, aşa cum crezuseră la început. Ursu avusese dreptate. Un adevărat labirint de stînci de toate formele şi mărimile se vedea în faţa lor. O mulţime de stînci şi de ridicături, mai ales cele din partea stîngă a labirintului, erau acoperite de arbori, partea cealaltă, în schimb, era aproape goală, pleşuvă.

Pentru a se uşura şi a se grăbi cercetările, căutătorii se împărţiră în două grupe. Una formată din Tic, Ursu şi Maria, alta din Victor, Dan şi Lucia. Grupul lui Ursu urma să cerceteze partea împădurită, grupul lui Victor partea pleşu­vă. După ce îşi înveliră bagajele într-o foaie de cort pe care o fixară apoi cu cîţiva bolovani, şi după ce Tic îi dădu dispoziţii căţelului să-şi asume rolul de Cerber, tinerii, înarmaţi cu unelte de turişti, începură ascensiunea şi căutarea.

― Mare atenţie! ceru Victor înainte de despărţire. Fiecare metru pătrat poate să ascundă intrarea. Indiferent de rezul­tat, la ora două ne întîlnim toţi la bagaje.

2

Victor, Lucia şi Dan se înţeleseră să facă mai întîi un drum de recunoaştere în toată zona lor şi să noteze pe o schiţă locurile cele mai ciudate, cele mai neobişnuite, cele care ar fi putut să constituie, cîndva, un ascunziş pentru in­trarea tăinuită. După prima raită care dură peste un ceas şi scoase multă sudoare din ei, Lucia recapitulă, într-un mo­ment de răgaz, însemnările făcute:

― Stînci calcaroase, atacate de intemperii, cu multe sinuo­zităţi şi scobituri. Scobiturile superficiale, în general. Două din ele se prezintă sub forma unor începuturi de grote. De aseme­nea, una din stînci, cu pereţi netezi, imposibil de escaladat, prezintă spre vîrf o scobitură ciudată.

― Va să zică trei locuri care ar putea să tăinuiască intrarea în castel, rezumă Dan. Bineînţeles, dacă sînteţi şi voi optimişti...

― Nici eu nu cred că restul ne poate interesa, spuse Victor. Cu ce să începem?

― Cu ceea ce stă în puterile noastre, răspunse Lucia. Stînca e cu neputinţă de escaladat.

― Atunci, haidem la văgăuni! sugeră Dan. Dar să nu uităm lanternele.

Fiecare luă cîte o lanternă puternică, vînătorească. Porniră spre grote cu speranţe şi emoţii.

― Eu cred că una din văgăuni ascunde intrarea...îşi măr­turisi Dan dorinţa. E mai simplă, mai uşor de...

― Eu mă cam îndoiesc, spuse Lucia. Văgăunile sînt prea ispititoare şi prea la îndemîna oricui. Mai degrabă scobitura aceea din vîrful stîncii...

― În orice caz, medita Victor, scobitura are mult mai multe şanse decît văgăunile, tocmai fiindcă pare inaccesibilă.

― Dar nu se potriveşte cu indicaţiile logofătului, sesiză Dan. Nu spune logofătul: "pogoară şi urcă la fel"? Chiar tu, Victor, ai demonstrat adineauri...

― Ba e chiar după indicaţiile logofătului... El nu spune fraza asta înainte de a vorbi despre intrare ci după aceea. Săgeata găseşte intrarea, şi săgeata poate să-şi aleagă foarte bine ca ţintă scobitura din vîrful stîncii... Şi de-acolo se pogoară, nu?

― Da, da, da, da... Îmi amintesc. Da...

Cireşarii ajunseră la una din văgăuni. Intrarea era strîmtă dar destul de primitoare pentru un corp elastic. Înainte de a se strecura înăuntru, Victor ceru celorlalţi să-şi caute un loc de refugiu. El se caţără pe o ieşitură deasupra intrării, trimise raza lanternei înlăuntrul văgăunii şi începu să facă zgomot, să fluiere, să ţipe, să arunce cu bolovani. Din văgăună nu răspunse însă nimeni. Deci nu-şi făcuse sălaş vreo vietate care avea tot dreptul să se înfurie şi să se apere împotriva unor nepoftiţi.

― Intru eu întîi, se hotărî Victor şi, dacă e nevoie, vă chem.

Victor se strecură înăuntru, aprinse lanterna care îşi izbi repe­de razele de pereţii stîncoşi. Scobitura era destul de superficială, un fel de scorbură întunecată şi hîdă. Lîngă intrare, descoperi pe pereţi pete negre de fum, iar pe pămînt resturi de lemn ars. Iată de ce animalele evită această vizuină naturală, gîndi Victor. Văgăuna era folosită, pesemne, ca loc de refugiu de cine ştie ce vînători sau ciobani. Nu mai avea ce să caute înăuntru.

― Nimic! îşi anunţă prietenii cînd ieşi afară. Au stat oameni înăuntru. E un loc de refugiu. Tare mi-e teamă că şi cealaltă văgăună are aceeaşi menire. Păcat!

Lucia şi Dan îl imitaseră pe Victor, în timpul scurtei sale dispariţii în grotă, încercînd să sperie şi să alunge eventualele vietăţi primejdioase din cealaltă văgăună.

― Animale nu-s înăuntru! îl puse Lucia la curent pe Victor.

― Atunci cu atît mai mult n-o să găsim nimic...

Victor pătrunse şi în cealaltă văgăună şi zări, chiar de la primii paşi, urme de refugiu: cutii de conserve goale, hîrtii şi ziare, pete de fum şi resturi de lemn ars. Deşi un pic mai mare decît sora ei, nici noua grotă nu părea să ascundă vreun mis­ter. Pereţii erau pietroşi, netezi, nescobiţi, doar într-un ungher un ochi de apă limpede se aciuase în taină şi se străduia să nu facă vreun zgomot pentru a nu atrage atenţia asupra lui. Vic­tor luă hîrtiile şi cutiile goale şi ieşi afară.

― Asta-i tot ce conţine grota, în afară de un izvor pe care nu l-am putut aduce. Dacă vi-i sete... Ia să vedem cine şi cînd a fost înăuntru... mai multe ziare... şi pare-se nu din aceeaşi zi... ba nici măcar din acelaşi an. Lucia, tu mai ţii minte cînd a apărut ediţia a treia din "Tom Sawyer"?

― De ce?

― Păi scrie aici, în coloana din mijloc, despre cărţile noi apărute şi printre ele e şi "Tom" ediţia a treia.

― Anul trecut... în... în... iunie, îşi aminti Dan.

― Iar alt ziar e chiar din anul ăsta... tot din iunie. Cine să fie? Turişti? Vînători? Iunie... Iunie... Nu cumva e sezon de vînat? S-ar putea să fi fost nişte vînători... Dar să lăsăm asta pentru mai tîrziu... Să vedem ce e cu scobitura din vîrful stîncii...

Stînca semăna cu vîrful unei biserici şi avea vreo 30 de metri înălţime. Pereţii erau cu totul inaccesibili. Cel puţin pînă la înălţimea de 20 de metri, de unde stînca se îngusta ca un vîrf de piramidă zimţuit. Scobitura era cam la vreo cinci metri sub vîrf. Victor înconjură stînca din toate părţile pentru a ochi o cale de acces.

― Victor! Nici nu te gîndi! îl opri Lucia. În cel mai bun caz, poţi să urci cîţiva metri. Pe urmă, e imposibil să mai faci un pas şi orice mişcare greşită... Să căutăm alt mijloc...

― N-avem altul, Lucia, degeaba... ori ne uităm cu ochii noştri înăuntru, ori renunţăm.

― Dar nu se poate! E o absurditate numai să te gîndeşti la ascensiune.

Pe Victor nu-l puteau opri cuvintele Luciei. Descoperise cîteva găuri în stînca. Băgă piciorul în una din ele, se prinse cu o mînă de un colţ şi astfel încet, încet, cu multă prudenţă şi cu multă sudoare urcă vreo trei metri. Se căţără ca o pisică pe scoarţa unui copac. Poziţia în care se afla şi netezimea de gheaţă a peretelui îi topiră însă toată rezistenţa şi încăpăţînarea. De înaintat nu mai putea înainta nici un centimetru. Dar din ne­fericire nici de coborît, în stilul în care urcase, nu mai putea. Şi nici nu avea spaţiul şi posibilitatea să-şi dea drumul jos sărind. Atunci îi veni ideea să-şi elibereze mîinile. Parcă l-ar fi scăpat altcineva, atît de neaşteptată i se păru prăbuşirea. În cădere făcu o mişcare de redresare, însă prea bruscă, aşa că atinse pămîntul nu cu picioarele cum calculase el, ci cu mîinile.

Lucia şi Dan se repeziră în acelaşi timp spre dînsul, dar îl văzură ridicîndu-se de jos ca un popîndău. Nu păţise nimic, dar palmele i se juliseră în atingerea neprevăzută cu pămîntul pietros.

― Imposibil, Lucia! răsuflă el. Ai avut dreptate. Nu se poate urca. Dar cum o să explorăm scobitura? Cum dracu'!

― Ce-ar fi să aruncăm cu pietre înăuntru? propuse Dan.

― E un fel de "hai să facem ceva ca să nu stăm degeaba", se resemna Victor.

Era tot ce le stătea în putinţă: să arunce în scobitură cu pietre. Dar era, de fapt, un gest al neputinţei. Pietrele arun­cate de Dan nu ajungeau însă pînă la scobitură. Încercă şi Victor după ce Lucia, foarte severă şi incoruptibilă, îi dezin­fecta palmele. Şi reuşi să introducă în scobitură cea de a treia piatră. Aproape în aceeaşi clipă ieşi dinăuntru o dihanie uria­şă care se înălţă ca o săgeată în văzduh.

― Un vultur! spuse Lucia. O fi vreun cuib de vulturi...

― Asta înseamnă că nimeni n-a ajuns pînă acolo... se bu­cură Victor... Ce facem?

― Să ne sfătuim şi cu ceilalţi, răspunse Lucia. De altfel se apropie ora două.

Tustrei porniră cu paşi repezi spre locul de întîlnire.

3

Înainte de a începe cercetările, Ursu, Maria şi Tic se suiră pe o înălţime izolată pentru a trece în revistă întreaga zonă împă­durită pe care urmau s-o exploreze. Se vedea ca-n palmă toată zona. Era o pădurice tînără cu suişuri şi coborîşuri, dar fără deosebiri de relief prea accentuate. Doar undeva, la un capăt, se zărea o adunătură de stînci ca ruinele unei cetăţi. După ce-şi însemnară bine în minte locurile, cei trei cireşari coborîră pen­tru a stabili planul explorării.

― Cred că n-avem decît un singur loc de cercetare, spuse Ursu. Adunătura aceea ciudată de stînci.

― Seamănă atît de bine cu o cetate în ruină, se repezi Tic. Oare n-o fi acolo Cetatea Vulturilor?

― Dacă ar fi fost acolo, de mult era descoperită, Ticuşorule, îl potoli Maria. Şi nici nu corespunde indicaţiilor din document. Noi căutăm aici intrarea, nu castelul. Cine ştie pe unde o fi cetatea...

― Să mergem într-acolo! propuse Ursu.

― Şi restul! întrebă Maria. Cînd cercetăm restul?

― După părerea mea, în rest n-avem ce găsi. Pădurea e prea tînără, ceea ce înseamnă că porţiunea a fost goală, sau tăiată şi răvăşită. Şi pe urmă pare destul de umblată. S-au tăiat atîţia copaci în ultimul timp că nu văd cum putea rămîne nedescoperită o intrare, oricît de tăinuită ar fi fost ea...

Tinerii se apropiară de îngrămădirea de stînci. De fapt, ceea ce părea o îngrămădire de departe, nu era decît un bolo­van uriaş, o singură stîncă sfîrtecată în zeci de locuri de ploi şi furtuni. Unele tăieturi intrau profund în trupul stîncii ca nişte cotloane. După ce înconjură uriaşul bolovan de cîteva ori, Ursu reveni cam dezamăgit:

― În afară de cîteva hrube mici, neînsemnate, sînt două găuri mai mari, două tăieturi care intră adînc în bolovan. Am impresia că sînt cioplite pe alocuri de mîna omenească...

― Intrarea! se entuziasma Tic.

― Nu-mi vine a crede, îl tempera Maria. Prea e la vederea tuturor, şi prea e la cheremul oricui, stînca asta. Nu e un loc prea bine ales pentru a tăinui o intrare...

― De ce? se încăpăţînă puştiul. De unde ştii tu cum arătau locurile astea cu 300 de ani în urmă. Poate că era un codru aici pe care nimeni nu se gîndea să-l răzbată.

― Poate... spuse Ursu. Decît să pălăvrăgim, mai bine să in­trăm înăuntru prin partea asta...

― Să nu fie vreun animal în văgăună, se înfioră Maria.

― Nici o grijă. Şi chiar dacă e vreun lup sau vreo vulpe ies pe partea cealaltă.

Ursu porni înainte cu lanterna într-o mînă şi cu un baston-secure în cealaltă mînă. Cotlonul nu era prea întunecos. Mai exista undeva o sursă de lumină. Pereţii micului coridor nu păreau că ascund vreo taină. Pe la mijlocul bolovanului, coridorul se revăr­sa într-o scobitură mai spaţioasă, un fel de încăpere, în care, după toate semnele, se aciuaseră cîndva oameni. După ce cotrobăiră prin toată acea încăpere naturală, tinerii îşi continuară drumul pe coridor pînă se pomeniră afară în partea opusă intrării.

― Nimic! se întrista Tic. Oare n-o fi vreo altă scobitură la etaj? Bolovanul nu era prea greu de urcat. Se căţărară tustrei pe coasta lui, îi atinseră creasta, dar în zadar. Nici urmă de intrare secretă nu se zărea pe suprafaţa lui. Se odihniră cîteva minute pe creştetul bolovanului, observînd încă o dată împrejurimile.

― Ursule! se învioră Tic. Ia uită-te în rîpa aceea... O vezi? Acolo! Nu ţi se pare că în fundul ei e o pată neagră?

― Nu-i nici o pată, răspunse Ursu. E o gaură, o gaură strîmtă, cred că o vizuină. Dacă ţii morţiş, hai s-o cercetăm.

Exploratorii porniră spre pata lui Tic fără prea mare tragere de inimă. Cînd ajunseră la marginea rîpei, Ursu îl întrebă pe mezin:

― Ai văzut vreodată un viezure?

― Nu! răspunse Maria în locul prichindelului. Bursucul...?

― O să vedeţi acum. Să nu vă fie teamă, că-i cel mai paşnic dintre animale, cel mai curat dar şi cel mai leneş. Nu strică să-l mai trezim puţin.

Cu un băţ lung, Ursu începu să scormonească în vizuina bursucului, dar în zadar. Animalul nu se sinchisi nici de foşniturile frunzelor şi nici de fluierăturile lui Ursu. Înfuriat, vlăjganul se lăsă pe burtă şi îşi băgă braţele în vizuină. Bursu­cul ţîşni pe lîngă el şi o luă la sănătoasa, lovind caraghios pămîntul cu picioarele lui scurte şi neobişnuite cu goana.

― După cum vezi, Ticule, gaura asta duce cel mult la Castelul Bursucilor, glumi Ursu. Eu zic să mai ocolim o dată bolovanul, dar nu de dragul lui; să vedem cam ce e în jurul lui: ar fi păcat să scăpăm ceva. Apoi să coborîm spre locul de întîlnire, fiecare pe o potecă a lui ca să nu zicem că n-am cercetat întreaga porţiune.

Cei trei nenorocoşi, aproape nenorociţi, invocară iarăşi graţiile Fortunei, dar zeiţa nu li se arătă nici de astă dată. Dezolaţi, coborîră spre locul de întîlnire şi ajunseră acolo aproape în acelaşi timp cu grupul lui Victor.

După ce făcură schimb de informaţii, de necazuri şi speran­ţe, cireşarii hotărîră în unanimitate şi cu mare înflăcărare cîteva ore de odihnă în care intra, bineînţeles, şi mult dorita masă de prînz. Toţi fără excepţie erau obosiţi şi înfometaţi. După masă se înţeleseră să înalţe corturile. Numai Tic, foarte surprins de hotărîrile luate, se repezi la Victor.

― Nu plecăm astăzi spre castel?

― Astăzi? Păi nici n-am descoperit intrarea, Ticuşor.

― Nu poate fi în altă parte decît în scobitura aceea din vîrful stîncii, insistă prichindelul.

― Asta-i şi părerea mea, îl linişti Victor, dar e numai o părere, Ticuşor. Pînă la certitudine mai este. Dar chiar dacă ar fi acolo abia se complică povestea. Cum reuşim să ajungem la intrare? Ursule, ai tu vreo idee?

La întrebarea lui Victor nu răspunse nimeni. Ursu dispăru­se. Profitase de neatenţia celorlalţi şi plecase iute, pe furiş, spre stînea găurită. Nu avu nevoie de prea mult timp spre a se convinge că stînea nu poate fi escaladată... cu una cu două. Tre­buia găsit un mijloc anume... şi mijlocul exista! Vlăjganul se întoarse repede la corturi şi ajunse tocmai cînd Victor repeta întrebarea:

― Ce crezi, Ursule, poate fi escaladată stînca?

― Da! răspunse el foarte liniştit.

Deşi simţeau cauciuc în glezne şi plumb în tălpi şi Lucia şi Victor se ridicară de jos ca împinşi de nişte resorturi.

― Poţi să ajungi la scobitură? întrebă Lucia cu un ton de reproş şi ameninţare.

― Nu te nelinişti Lucia, încercă Victor s-o liniştească. Dacă Ursu a ajuns la concluzia asta, înseamnă că nu e nici un pericol.

― N-o să fie uşor, o linişti şi mai mult Ursu, dar n-o să fie primejdios. Pentru voi o să fie mai greu, dacă bineînţeles e acolo intrarea. Dar am găsit eu o soluţie şi pentru eventualitatea asta.

― Ce soluţie? întrebă Dan destul de îngrijorat.

― O să învăţaţi de la mine, dar înainte de a urca o să tre­buiască să faceţi cîteva antrenamente... De aceea cred şi eu, ca Victor, că nu putem porni spre castel decît mîine.

Dan se uită iarăşi la Ursu, de astă dată însă cu priviri înfricoşate:

― Mîine? Crezi că-mi trece prin minte?

― Gata, te-a şi apucat oboseala? întrebară amîndouă fetele deodată.

― Ce oboseală? Moartea m-a apucat! se tîngui Dan. Sînt sleit şi mă dor picioarele, mamă dragă. N-am ştiut pînă acum că şi plumbul poate avea dureri.

― Atunci se complică lucrurile, spuse Ursu. Trebuie să stai liniştit, să nu faci nici o mişcare, deseară îţi ard eu un masaj pe cinste şi poate că mîine o să-ţi revii puţin, aşa ca să poţi încerca ascensiunea.

― Nu cumva vrei să-mi masezi picioarele?

― Numai picioarele!

― Aoleu! Poate îţi dă altcineva picioarele la masaj în locul meu, Ursule. Eu n-o să pot rezista, zău...

Maria pufni într-un hohot de rîs care-i contamina repede şi pe ceilalţi. Tic se gîndi să-l felicite pe bolnav:

― Faci şi tu uneori cîte un banc, mamă dragă...

― Ce banc am făcut?! se oţărî Dan. Ce banc? Dacă aţi fi voi în locul meu...

― Odihnă! decretă Lucia. Lăsaţi pălăvrăgeala că o să aveţi nevoie de ea mai tîrziu.

Cu toate acestea, chiar Lucia fu aceea care, cîteva minute mai tîrziu, se adresă lui Victor:

― Tu crezi că acolo în stîncă e intrarea?

― În orice caz, Lucia, cuibul vulturilor spre singurul loc inac­cesibil de la estul stîncii de cremene. Şi nu numai atît. E şi la o distanţă egală cu o azvîrlitură de săgeată, şi, în sfirşit, e un loc foarte sigur.

― Totuşi nu văd cum ar putea comunica stînca aceea cu un castel care nu se vede pe o rază de kilometri?

―Asta-i cu totul altceva. Nici nu trebuie să ne preocupe. Ne in­teresează intrarea, deocamdată. Atît. Asta ne spune logofătul; şi abia acum îmi dau seama cît de sigur o indică. Trebuia să ne gîndim de la început, să nu mai pierdem atîta timp cu cercetările.

― Ce vrei să spui? întrebă curioasă Maria.

― De la picioarele stîncii de cremene, răspunde Victor, nu e decît o singură ţintă spre răsărit. Gaura aceea din vîrful stîncii. Un arcaş dacă ar vrea să ia ceva la ochi ar întîlni aproape fără să vrea acea ţintă, care niciodată nu poate să dispară. Dacă raţio­nam aşa de la început, poate că eram acum la porţile cetăţii...

― Dacă am fi chemat şi pompierii din oraş cu scara mare, glumi Lucia nu fără oarecare răutate.

Ursu, simţind teama Luciei, nu consideră că e momentul cel mai potrivit pentru a-şi destăinui planul de escaladare a stîncii. Evită privirile lui Tic şi ale lui Victor prefăcîndu-se preocupat de altceva.

― Odihnă! porunci deodată Maria, tocmai în clipa cînd Lu­cia deschidea buzele cu un nou buchet de întrebări pe limbă.

Cireşarii intrară în corturi şi nu mai fu nevoie de nici un îndemn pentru a se lăsa în voia somnului. Oboseala le smulse repede orice urmă de împotrivire. Doar Ţombi, afară, veghea somnul lor.

4

Nemişcarea şi somnul îi înzdrăveni pe toţi. Numai Dan, respectînd întocmai indicaţiile lui Ursu, nu făcu nici o miş­care, încercă el să se ridice în picioare, dar se pomeni cu un urlet în gîtlej pe care nu şi-l putu stăpîni:

― Auuuu!

― Ce s-a întîmplat? alergă Maria spre dînsul.

― Auuuu! se prefăcu Dan. De ce mă lăsaţi singur. Vreau să merg şi eu cu voi.

― Tu să rămîi nemişcat! îi porunci Ursu cu un ton ne­maipomenit de sever. Trebuie să păzească cineva bagajele! Numai cîinele nu ajunge...

― Dacă-i aşa treaba, sigur că rămîn! acceptă Dan. Dar să nu cumva să plecaţi fără mine la castel, că... vă jur că ajung înaintea voastră. Nu uitaţi povestea de azi dimineaţă.

După ce Maria îl convinse pe Dan că fără el intrarea în castel n-ar avea nici un farmec, cireşarii cei teferi porniră spre stînca găurită, lăsînd paza bagajelor în sarcina celui mai nefericit dintre muritori.

Cînd ajunseră la poalele stîncii, Ursu le înfăţişă planul as­censiunii. La vreo doi metri mai jos de scobitură, se afla un colţ ascuţit de piatră.

― Colţul acela e toată salvarea noastră! arătă Ursu.

― Adică? se interesă Tic.

― Adică, facem un lasou cu care prindem colţul!

― Vrei să te caţeri ţinîndu-te numai de frînghie? se înfricoşă Lucia.

― E o jucărie! rîse vlăjganul. Cît ai bate din palme am ajuns sus.

― Şi de la colţ cum ajungi la scobitură?...

Ursu tuşi de cîteva ori, se prefăcu că rîde şi mai vîrtos pînă prinse ideea:

― Nu vedeţi acolo nişte crăpături mici? Sînt parcă făcute anume ca să poţi ajunge la scobitură...

Nimeni nu zări vreo crăpătură dar se încrezură toţi în agerimea vederii sale.

― Şi frînghia? descoperi Lucia. O să pierdem o bunătate de frînghie.

― Nu pierdem nici o frînghie, o linişti Ursu.

― Totuşi nu văd cum o s-o scoţi de-acolo, spuse Maria.

― O să vedeţi. Puţină răbdare.

Vlăjganul pregăti un laţ, se depărta de stîncă, roti de cîteva ori laţul deasupra capului şi-l aruncă spre colţul de piatră de sub scobitură. Frînghia se desfăşură în aer, laţul se căscă pe toată circumferinţa lui şi prinse în cădere colţul stîncii. Ursu trase tare spre el pentru a înnoda bine frînghia în jurul colţului, apoi îi dădu drumul. Frînghia alunecă de-a lungul stîncii, oprindu-şi capătul la picioarele tinerilor.

― Eu sînt gata! îi anunţă Ursu. Să nu vă fie teamă, că nu-i nici o primejdie.

Cu toată asigurarea lui Ursu, spectatorii simţeau un fior rece strecurîndu-li-se în inimi.

Vlăjganul se înălţă în vîrful picioarelor şi prinse funia în locul unde-i ajungeau mîinile, apoi se ridică în muşchi şi se de­părta de stîncă printr-o scurtă răsucire din trunchi. Brusc îşi împinse ambele picioare spre peretele abrupt rămînînd sus­pendat în aer. Cu mişcări calculate, sigure, încete, începu apoi să se caţere pe stîncă. Peretele însă era atît de neted şi de lipsit de asperităţi, încît nu-şi putea continua ascensiunea decît luînd o poziţie orizontală, o poziţie incomodă, obositoare şi primej­dioasă, îl dureau toţi muşchii, dar mai ales cei ai umărului care asigurau poziţia orizontală. Totul era însă o joacă, un exerciţiu oarecare. Greul venea după ce ajungea la colţul de piatră. Pen­tru că în afara acelui ciot nu mai era nici un punct de sprijin, nici o gaură, nici o crăpătură în care să-şi prindă mîinile.

Ursu ajunse la colţul de piatră. Îşi încolăci braţul stîng în ju­rul ciotului şi dădu drumul frînghiei. Picioarele căutară în zadar o scobitură, o ieşitură în peretele muntelui. Îşi încolăci celălalt braţ în jurul ciotului: toată greutatea corpului stătea în mîini. Şi trebuia să se grăbească, să nu piardă nici o clipă, să-i mai rămînă forţe pentru momentul suprem. Fiindcă îşi făcuse un plan nebunesc, singurul care-l putea urca în cuibul vulturilor.

Cei de jos îl văzură cum îşi ridică încet palmele spre vîrful colţului, cum se prinde de vîrf, cum îşi destinde corpul. Apoi asistară la cea mai uluitoare demonstraţie de acrobaţie din viaţa lor. Prins cu mîinile de vîrful stîncii, Ursu îşi azvîrli cu un salt brusc picioarele în sus. Atinse poziţia de lumînare, apoi îşi întinse braţele la limită. Parcă îşi menţinea tot echili­brul şi-şi susţinea toată greutatea corpului în vîrful degetelor. Mişcarea se petrecu în cîteva secunde. Vlăjganul devenise un corp paralel cu peretele de stîncă numai că era cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Vîrfurile picioarelor căutară şi întîlniră muchia scobiturii. Se agăţară de ea. Prima primejdie trecuse. Era în siguranţă. Răsuflă cîteva clipe apoi începu mişcarea cea mai imprudentă pe care o făcuse vreodată.

Agăţat cu vîrfurile picioarelor de muchia netedă a scobiturii, Ursu îşi făcu vînt cu mîinile, se desprinse de colţul de piatră şi se îndoi ca un arc de oţel. Cei de jos văzură la un moment dat un corp încovrigat în aer... Fără nici o susţinere fără nici un spri­jin. .. Fetele închiseră ochii, aşteptînd groaznica prăbuşire. Dar parcă sfidînd toate legile gravitaţiei, trupul lui Ursu în loc să se prăbuşească se roti în sus, o zvîcnire cumplită din umeri îl aduse pînă la baza scobiturii, iar picioarele părăsiră golul găurii exact în clipa cînd mîinile atinseră muchia. Se înălţă încet în muşchi, se mai roti o dată şi se aşeză apoi pe muchia scobiturii ca pe cea mai confortabilă bancă. Le făcu, rîzînd, un semn de salut celor de jos şi aşteptă cîteva clipe, pentru a-şi reface răsuflarea, pentru a se elibera din chingile unor emoţii şi spaime care abia începeau să-l atace.

Aşa cum se întîmplă însă întotdeauna la demonstraţiile de acrobaţie, emoţiile spectatorilor fuseseră cu mult mai mari decît cele ale acrobatului. Maria şi Lucia îşi ţineau capul par­că pentru a-şi alunga, fizic, gîndurile care-i paralizaseră. Acolo, sus, Ursu stătea foarte liniştit şi nepăsător, aşa li se părea, dar fiecare căuta cuvinte aspre pentru actul său nebu­nesc. Numai Tic, nelipsit la marile exerciţii de bară şi de trapez ale lui Ursu, îşi păstrase un oarecare calm, dacă emoţia aceea care îl cutremurase spre sfîrşit putea fi numită calm. El îi aruncă marelui învingător primele cuvinte:

― I-ai băgat în buzunar pe toţi acrobaţii, Ursule. Ce păcat că n-am avut un aparat de fotografiat!

Vlăjganul îi făcu un semn cu mîna de-acolo, din înălţimi cucerite, apoi se strecură în scobitură.

Văgăuna nu era adîncă. Ursu reuşi s-o cerceteze în voie fără să mai aibă nevoie de lanternă. Pipăi fiecare perete în parte, fiecare gaură şi fiecare umflătură, cercetă podeaua destul de netedă şi cupola neregulată. Nicăieri nici o taină, nici o ispită. Doar undeva, într-un ungher, zări o crăpătură boltită. Scoase lanterna şi proiectă raza spre acel spaţiu şi relief ciudat şi parcă mişcător. Ceea ce văzu acolo îi scoase o exclamaţie de uimire...

5

După ce zăcuse pe iarbă, gemînd din cînd în cînd şi alimentîndu-se cu tot felul de idei, Dan se gîndi că totuşi nu i-ar strica puţintică mişcare. Reuşi cu chiu cu vai să se ridice în picioare şi să înainteze cîţiva paşi. Îl durea tot corpul dar mai ales picioarele. La fiecare pas simţea zeci de locuri dureroase atacate de burghie şi jar de la tălpi pînă la abdomen.

Corturile erau aşezate în spatele unor stînci, într-o oază ferită şi răcoroasă. Chiar prea răcoroasă pentru nemişcarea lui Dan. Ţombi nu se mulţumise cu răcoarea oazei. El des­coperise o rază de soare undeva pe platou şi se dusese acolo să-şi pîrlească blana. Zărindu-l incendiat, Dan porni spre el cu mişcări de om beat. Chiar cînd atinse cu piciorul fîşia de lu­mină solară, simţi cum îl lasă puterile. Căzu zdrobit în spatele unui tufiş. Încredinţat că nu se va putea mişca din acel loc, se întinse cît era de lung şi se lăsă, la rîndul lui, ars şi aureolat de raza pribeagă. Dar foarte repede fîşia de lumină dispăru şi răcoarea deveni stăpîna micului fund de căldare.

Nefericitul tînăr închise ochii şi nu se mai gîndi la altceva decît la sosirea prietenilor cu ajutorul cărora va ajunge, poate, din nou la corturi. Era o linişte de piatră în locul acela... Dar, dintr-o dată, Dan auzi zvon de glasuri şi îşi ciuli urechile ins­tinctiv, întocmai ca Ţombi. Glasurile se apropiau. Nu erau însă ale prietenilor lui, erau glasuri străine. Îşi aminti că tufişul în spatele căruia se prăbuşise era pe buza unei văi adînci. Dar cine putea să coboare pe valea aceea? Cine oare? Glasurile se apropiau. După ce îi făcu semn căţelului să tacă, luă o hotărîre eroică. Se întoarse pe burtă, oprindu-şi în gîtlej urletele de durere şi îşi împinse capul în tufiş pînă ce întîlni cu privirea fundul văii. Din stînga coborau doi oameni: un mocan înalt şi zdravăn cu nasul proeminent şi ascuţit şi un omuleţ slab şi sfrijit, pesemne un tăietor de lemne. Omuleţul se opri pe neaşteptate, proptindu-se în faţa ciobanului:

― Hai, mă Cîrlane, ce dracu' te fereşti? Eu tac chitic. Ai auzit tu ieşind ceva din gura mea? Hai, zi-i ce-i cu fata aceia? Chiar au pus mîna pe ea?

― Mă, dar netot mai eşti! îi răspunse ciobanul, obligîndu-l s-o ia din loc. De două zile nu aud din gura ta altceva. Ţi-am spus o dată că nu-i nimic, ce dracu' mai vrei?

― Păi nu ziceai tu că o fată îmbrăcată în rochie albă...

― Mă, o să mă aduci în stare să te strîng de gît. Cînd ţi-am spus, mă? răcni ciobanul. Şi ce dacă ţi-am spus!? Brebenelul cui te-a făcut? Vrei să mă bagi la belea cruntă?

― Ei na, gata, acuma trebuie să te mînii, se înfricoşa tăie­torul. Aşa zice lumea. Şi aşa ai spus prima dată...

― Mă, eu îţi mai spun o dată că nu-i nimic! Uită-te la mine! Dacă aflu că sufli o vorbă despre povestea asta...

Cu toate strădaniile sale, Dan nu auzi mai mult. Cei doi se depărtară, lăsîndu-l pe cireşar cu gura căscată şi ochii holbaţi de spaimă. Aşteptă cîteva minute şi, cînd îşi închipui că au ajuns destul de departe ca să nu-i mai audă, se ridică anevoie în picioare şi porni spre stînca găurită, în goană, bineînţeles dacă un mers şchiopătat, nenorocit, întrerupt de popasuri la fiecare metru, poate fi numit goană. Pentru Dan era însă cea mai costisitoare goană din viaţa lui.

6

Ursu ieşi din scobitură cu faţa zîmbitoare. Se prinse cu mîinile de muchia găurii şi-şi lăsă încet, încet picioarele în jos pînă atinse cu vîrful lor vîrful pietrei. Îşi făcuse planul de coborîre di­nainte, de cînd urcase... Îşi sprijini un picior în vîrful pietrei, îşi dădu drumul mîinilor şi cu un scurt avînt sări în gol. În clipa cînd capul îi ajunse în dreptul colţului întinse mîinile şi se agăţă de ciot. Tot greul trecuse. Nu-i rămînea decît să salveze frînghia. Scoase din buzunar un ghem de sfoară, îl desfăşură şi legă un capăt al sforii de laţ. Aruncă apoi ghemul peste vîrful stîncii în cealaltă parte. Oricine de jos putea dintr-o singură smucitură să scoată laţul din colţ şi să elibereze frînghia.

Vlăjganul coborî uşor, parcă aluneca. Cînd puse piciorul pe pămînt, răsuflă totuşi uşurat:

― A fost cam greu! Ei, dar a trecut cu bine...

― Sinucigaşule! îl apostrofă Lucia. Măcar spune-ne dacă ai găsit ceva sus.

― Am găsit, răspunse Ursu misterios. Dar mai întîi să scoatem laţul.

― Ceea ce înseamnă că nu prea ai descoperit mare lucru în văgăună! se resemna Victor.

― Ba da! Un cuib de vulturi. Erau niştre puişori acolo, dar jerpeliţi şi jumuliţi săracii...

― Dar intrarea? sări prichindelul.

― Nici urmă... o simplă scobitură în piatră. Atît.

― Şi ţi-ai mai periclitat şi viaţa, pentru nimic, îl dojeni Maria.

― Cum pentru nimic? Nu văzusem niciodată pînă acum pui de vultur. Aşa jumuliţi cum erau voiau să se repeadă la mine. Şi părinţi atît de laşi ca ai lor, mai rar. Să nu vină ei în apărarea odraslelor...

Victor era trist. Toată asecensiunea lui Ursu, atît de peri­culoasă, se făcuse numai în urma ideii şi îndemnului său.

― Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Victor. Unde poate fi intrarea?

― Poate-i mai departe, răspunse Ursu. S-o fi gîndit logofă­tul la vreun arcaş de soi...

― Nu cred. Aici e un mister. El nu putea să indice decît un loc foarte sigur, foarte precis şi în harababura asta de bolo­vani, singurul punct foarte precis pare scobitura din vîrful stîncii. Orice alt loc pare nesigur şi întîmplător.

Tocmai atunci sosi Dan. Era sfîrşit, mort. Se clătina ca o nuia.

― N-aţi găsit intrarea? întrebă el. Ce păcat. Am fi avut mare nevoie de ea.

― Şi pentru ca să ne spui asta ai venit aici?

― Nu. Pentru altceva. Dar mai întîi să mă ţină cineva să nu cad.

Ursu sări în ajutorul lui:

― Ţi-am spus să stai nemişcat. O doză suplimentară de masaj!

Dan se uită o clipă rugător la Ursu, apoi începu să le poves­tească celor cinci exploratori nenorocoşi tot ce a auzit un bolnav nefericit, "în urma unor străduinţe şi chinuri supraomeneşti care ar putea măcar să-l scutească de masaj".

Istorisirea lui Dan îl tulbură cumplit pe Tic. Îi reapăru în faţa ochilor chipul fetei în alb, îi simţi parcă părul negru atingîndu-i obrazul, ca atunci în sala mare. Şi privirea aceea care parcă-i vor­bea despre ceva tainic... O văzu retrasă într-un colţ al castelului, tremurînd, frîngîndu-şi mîinile în faţa unor oameni răi, fioroşi.

― De ce n-o salvăm? explodă ca un ţipăt vocea prichindelului. Cireşarii îl priviră surprinşi. Tic îşi dădu seama într-o clipă că se întîmplase ceva groaznic şi căută iute pavăza unei glume:

― Ce vă uitaţi aşa? Nu vă daţi seama c-a trecut ocazia pe lîngă noi? Aoleu! Dac-aş fi fost eu în locul lui Dan, îl aduceam pe cioban legat aici. L-aş fi torturat, l-aş fi zmucit de nas, pînă ne-ar fi spus cum se ajunge la castel. De ce n-am căpătat eu febra ta, mamă dragă?...

― Să-l fi văzut ce urs era! Şi avea un nas!... zău, Ticuşor. Ca un vîrf de lance. Sînt sigur că-l poartă ca armă de atac...

― Ce-i cu ciobanul ăsta? se întrebă Victor. Păcat că n-am putut sta de vorbă cu el.

― Poate-l mai ajungem! interveni Maria.

― Ce să-l ajungem că mergea cu o viteză... Zău că ălălalt alerga ca să-i poată ţine pasul. Şi numai cît am făcut eu pînă aici, aproape un ceas... Dar ce ne facem fără intrare?

― Să mai răscolim mîine din nou coclaurile... spuse Maria. Oare n-o fi fost stricată busola?

― În nici un caz! o asigură Lucia. Eu zic să mai repetăm o dată fraza. Poate că se interpretează în alt fel: "Săgeata azvîrlită în soare arată intrarea"...

― Inutil, Lucia, spuse Victor. Ce altă interpretare putem să-i dăm? Ce poate să indice cuvîntul soare decît răsăritul? Soarele nici nu pătrunde în fundul ăsta de căldare. N-am văzut toată ziua o palmă de lumină.

― Au! Auuuu! răcni Dan de răsunară toate ecourile văii. Toţi se repeziră spre el.

― Nu! Nu spun nimic. Numai dacă mă absolviţi de masaj...

― Ai înnebunit? Nesuferituie! îl luă din scurt Maria. Ce tot îţi baţi joc de noi?

― Vreau să vă fac o mărturisire. Azi dimineaţă mi-am dat seama că sînt un geniu, mai ceva decît Oedip. De aceea v-am forţat la marş. Ca să fac o febră musculară... Am calculat grozav... Pe la 5 mă apucă febra, voi plecaţi fără mine în explo­rare. Eu rămîn pe platou cu Ţombi. Ştiam că vine ciobanul...

Pe Lucia o impresiona debitul verbal fără noimă al lui Dan. Îi puse mîna pe frunte:

― Mi se pare că ai febră generală. Precis peste 40 de grade.

― Dacă-i vorba pe-aşa, se-nfurie Dan, de ce să nu vă fac eu vouă febră. Aflaţi, dragii mei, că la ora 6 şi 35 de minute pre­cis, pe fundul căldării, o rază de soare s-a odihnit 5 minute.

Niciodată nu văzuse Dan în privirile prietenilor lui mai multă uimire. O uimire care şi implora.

― Da! Nesuferiţilor! se milostivi el. E drept că Ţombi a descoperit raza de soare. Dar el nu vă putea anunţa desco­perirea... Eu sînt eroul! Dacă nu mă duceam pe urmele razei de soare, nu-l auzeam nici pe cioban.

Dan nu greşise. Prietenii lui păreau cuprinşi de delir. Se năpustiră asupra lui, îl zgîlţîiră, îi răcniră în urechi, pînă ce sărmanul căzu moale în braţele lui Ursu:

― Du-mă, Ursule! M-au nenorocit, mişeii. Un om bolnav... Ursu îl puse pe umăr ca pe un pardesiu.

― Unde-ai văzut soarele? răcni Lucia în urechile lui.

― La tufiş, Ursule! Şi mai repede, că în urechi nu-mi mai poţi face masaj.

Dan le arătă locul precis în care se tăvălise îmbrăcat în raza de soare. Îşi aruncară toţi privirile spre apus. Soarele apăruse, pesemne, printre zimţii muntelui. Dar care erau zimţii prin care îşi arătase discul? Dacă nu descopereau di­recţia razei prin calcule şi deducţii, trebuiau să mai piardă o zi, adică să pornească spre castel doar a treia zi dimineaţă.

― Cum era fîşia de lumină? îl întrebă Victor pe Dan. Era paralelă cu buza văii, sau venea pieziş?

― Parcă puţintel pieziş, dar nu pot fi sigur.

― Geniu ce eşti! îl zgîndări Lucia. Nici atîta lucru n-ai fost în stare să reţii. Dar de fapt, Victor, soarele nu s-ar fi putut vedea decît printre zimţii cei mai înalţi.

― Sau printre cei mai adînci, spuse Victor. Asta-i!

Ursu privea intens spre crestele masivului, trăgînd cu multă fineţe o linie imaginară de la zimţi pînă la tufiş, apoi invers. Victor şi Lucia nu mai priveau spre munte, ci spre ochii lui Ursu. Vlăjganul, după cîteva clipe de cumpănă, spu­se cu vocea lui de momente grave:

― Foarte curios! Linia mea merge într-un loc, unde se întîlnesc doi zimţi mari, cu doi zimţi mici. Uitaţi-vă şi voi! Printr-una din aceste scobituri a trecut discul soarelui cînd a pătruns raza lui pînă la tufiş.

Toţi ceilalţi căutară linia imaginară de la ei spre zidul uri­aş de piatră, dar nu mai reuşiră să deosebească contururile crestelor dinţate. Înserarea se lăsase brusc, aşa cum se întîmplă la munte.

― Mi-am luat toate punctele de reper, îi linişti Ursu. Mîine putem porni cercetările. Chiar dacă mergem spre amîndouă scobiturile, fîşia de teren nu va fi prea largă.

― Numai să nu ne pască o nouă eroare, îi avertiză Lucia.

― Nu, Lucia! De astă dată, nu! Logofătul a dat cu cea mai mare precizie şi această indicaţie... Eu sînt de vină că nu i-am căutat înţelesul precis ci un înţeles general: răsăritul. Dacă m-aş fi gîndit la precizia cu care a dat celelalte indicaţii, n-am fi pierdut o zi...

― Aici nu-s de părerea ta! se supără Lucia. Tot ar fi trebuit să aşteptăm pînă la apusul soarelui.

― Da... dar ne-am fi păstrat forţele...

― Atunci ar fi bine să ni le refacem cît mai iute, spuse Lu­cia. Adică să începem imediat refacerea...

Se supuseră întocmai îndemnului Luciei, aprinseră un mic foc de vară, se strînseră împrejurul lui şi ospătară în tăcere subjugaţi de poezia întunericului, dar şi încălziţi de emoţii şi zgîndăriţi de nelinişti. Iar unul din ei, cel mai mic şi poate cel mai grav, amuţise sub ameninţarea unor spaime albe.