Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 9 si 10

CAPITOLUL IX

1

La podul de piatră, la cel de al doilea pod, stăteau abătute două fiinţe. Fiecare la un capăt al podului. Doamne! cum li se mai asemăna soarta! Amîndouă erau triste, nenorocite, izgo­nite... Ţîngulică fusese gonit de nenumărate ori, cu răutate, de stăpînul lui. Şi nu o dată îi şuieraseră pe la ureche pietre veritabile. Bineînţeles, căţelul ştia că dacă stăpînul lui ar fi vrut cu orice preţ să-l ochească, nu i-ar fi scăpat nici vîrful co­zii, nici cea de a treia bulină cafenie de pe urechea dreaptă. Cine cunoştea mai bine decît el tirul infailibil al marelui maestru!... Dar, oricum, să azvîrle după el! Asemenea insultă nu mai primise, ehehehei! de cînd!

Iar Tic... Povestea lui e bine cunoscută. De fapt, cînd moş Timofte ajunsese la casa cu cerdac şi iederă, prichindelul era sculat, îmbrăcat, înfuriat, distrus şi nenorocit. Altruist din fire, căută imediat un ţap ispăşitor, şi părîndu-i-se lui că Ţîngulică seamănă întrucîtva cu animalul căutat, îşi revărsă năduful asupra lui: De ce n-a dat alarma? De ce n-a fugărit cocoşul pe sub geamuri ca să-i audă cucurigul? De ce n-a provocat motanul la bătaie, ca să iasă tărăboi chiar la ivirea zorilor? De ce n-a avut curajul să sară pe geam şi să-i latre la ureche, că doar geamul fusese deschis toată noaptea? De ce a tăinuit plecarea Mariei?... De ce? De ce?... Căţelul, săracul, nu mai ştia ce să creadă. De cîte ori făcea asemenea fapte era pedepsit, fără milă, chiar de cel care-l jignea acum. Ce vină avea el dacă stăpînu-său răsturnase toate obiceiurile fără să-l înştiinţeze?

Prichindelul foarte ciufulit simţea protestele grave ale căţelului, dar nu voia deloc să le accepte. De-aceea trecu la pedepse şi nu uită să-şi laude indulgenţa, pentru că în loc de zece pedepse, cît ar fi meritat, căţelul primi una singură: să rămînă acasă!... Mai bine moartea! gîndi javra nenorocită, şi folosi un întreg cortegiu de sisteme, învăţate tot de la stăpînul lui, pentru a-l îndupleca: se tîngui, se linguşi, se gu­dură, se prefăcu nepăsător, vesel, temerar, se oţărî, se repezi la el. În zadar. Ba se alese şi cu cîteva insulte dureros de vul­gare. Nu-i rămînea să facă altceva decît ceea ce făcuse şi stăpînul: se gudură pe lîngă moş Timofte, care apăruse în faţa casei. Şi primi drept răspuns un semn din ochi, un semn de complicitate care-l linişti într-o secundă. Se duse imediat în cuşcă şi se aşeză grav, cu botul pe labe. Iar cînd Tic se des­părţi de moş Timofte şi porni în goană pe urmele cireşarilor, ieşi frumos din cuşcă, ieşi frumos pe poartă, adică îşi scoase numai capul, frumos, şi privi după stăpînul lui. Cînd crezu că a ajuns destul de departe: după el! Presto!

Prima greşeală a lui Ţîngulică fu aceea că, în loc să se stre­coare pe lîngă garduri, mergea chiar pe mijlocul drumului. Tic îl zări imediat, îl batjocori bine şi-l alungă. A doua greşeală o făcu pe şosea. Deşi mergea prin şanţ, pentru că se învăţase minte, în momentul cînd auzi un zgomot neobişnuit, îşi înălţă curios capul şi-şi văzu stăpînul întins cît era de lung în praful drumului. Crezînd că s-a întîmplat ceva grav, alergă repede acolo spre ajutor. Tic se împiedicase de o piatră şi căzuse, el care putea să alerge prin cea mai deasă pădure fără să atingă creanga unui copac. Şi mai era şi un martor! Chiar cu piatra care-l trîntise aruncă în Ţîngulică. A treia greşeală o făcu la barieră. Nişte jigodii scîrboase încercară să se grozăvească faţă de el, adică îl încolţiră cu gîndul de a-i găuri şi smulge blana, şi el n-avea altă apărare decît să bage zîzanie între ele. Şi începu o bătălie între javrele de la barieră cum nu se mai pomenise. Tic azvîrli cu pietre a doua oară, dar aici mai exista o scuză: poate că ochise în luptători, nu în arbitru. Insultele îi erau însă adresate lui şi mai ales acel: "Huuuuuoooo! javră mizerabilă! Acasă, în cuşcă, măgarule!" nu era pentru bătăuşi, pentru că bătăuşii, în mod sigur, nu aveau casă, sau dacă aveau casă nu aveau cuşcă... Şi i s-au mai întîmplat cîteva mizerii grele, dar tot a ajuns pînă la ur­mă la al doilea pod.

Aici tristeţea, jalea şi mila se năpustiseră toate asupra prichindelului. Nu mai era nevoie de nici o vorbă, de nici un gest. Căţelul îl simţi imediat. Într-o clipită fu lîngă el. De astă dată, stăpînul său se lăsă cotropit de altruismul cel bun:

― Ce facem acum, răule, încăpăţînatule? Pe unde-o apu­căm? La dreapta, la stînga? Unde?

Se uită şi Ţombi cu priviri nesigure spre un stîlp cam nesi­gur, care încremenise cu braţele întinse. Mişcă şi el capul, a nedumerire, ca stăpînu-său. Ţîngulică nu era chiar întruchi­parea perfecţiunii pentru întreg neamul canin. Avea multe calităţi, mai ales inteligenţa lui, într-adevăr fără egal, în schimb îi lipsea aproape cu desăvîrşire mirosul; nu şi-l antre­nase niciodată, considerîndu-l prea comun şi prea specific cîinesc. Prichindelul îl acceptase însă aşa, de la început, şi nici nu-i reproşase defectul... aiurea! defect!

― Ce ne facem, Ţombi? Nu vezi că nu-i nimeni să ne ajute?

Ţombi se deghiza totuşi pentru cîteva clipe în cîine poli­ţist, dar numai de formă, ca să nu se creadă că n-ar fi interesat în găsirea drumului bun, pentru că mirosul lui avea doar trei direcţii: motanul, mîncarea şi Tic.

― Ei! Ai găsit ceva? îl întrebă nerăbdător Tic.

Mutra căţelului era atît de dezolată, încît ciufuliciul nu mai insista. Şi cum stăteau amîndoi la capătul podului, abă­tuţi şi nenorociţi ca nişte cerşetori de multă vreme nemiluiţi, deodată li se păru că se aude un zgomot în depărtare. Într-adevăr, în zare, se vedea ceva: un nor de praf. După vreo cinci minute de groaznică aşteptare se zări şi căruţa, iar după alte cinci minute căruţa se opri lîngă ei.

― Bună ziua! spuse Tic, însoţindu-şi vorbele cu un gest foarte politicos. Nu ştiţi dumneavoastră ce drum duce la Peştera Neagră?

― Nu cumva vrei să mergi acolo? îl întrebă la rîndul său moşneagul din căruţă. Păi acolo-i departe, bre. Hai, suie-te, suie aici, să te duc la oraş, că te-o fi căutînd mumă-ta cu toţi vecinii. Hai, hai!

Puştiul o sfecli, timp de o clipă, pentru că imediat îi veni ideea salvatoare:

― Cum o să mă duc la peşteră?... Nuuuuu! Am pus rămăşag cu fonfăitul de văru-meu, pe trei kile de caise şi pe doi pumni. Eu am zis că-i drumul din dreapta, el zice că-i ăl din stînga...

― Ai cam cîştigat, spuse moşul destul de mirat de amănun­tele pe care i le dădea prichindelul. Mă găinărelule! Nu cumva....

― Nu, moşule! se grăbi Tic. Da' de unde!... Vas' că o iau prin dreapta... Mulţumesc...

― Suie-te, bre, în căruţă, şi hai acasă, n-auzi?

― Aud foarte bine! îi răspunse Tic îndepărtîndu-se. Dar n-am să mă întorc de dragul matale în oraş. Ce, crezi că tata e atît de răutăcios ca matale?

― Du-te sănătos, pezevenchiule! îl afurisi moşul în felul lui, şi un zîmbet îi miji sub mustaţă.

― Dar o iau pe drumul din stînga! îi mai spuse prichindelul şi apoi îi arătă limba.

Nu limba îl supără pe moşneag, ci faptul că puştiul îi miro­sise minciuna.

― Da' cin' te-a făcut, bre, aşa de isteţ? Ia uite, domnule!

― Apoi abia acum am aflat drumul adevărat, se crezu dator Tic să-i răspundă moşului şi-o luă pe drumul din stînga.

2

Zănoaga era o scobitură adîncă şi prăpăstioasă, ca o coajă de ou, înconjurată de stînci pleşuve şi cristaline, precum con­statase Ionel. Iar după calculele Luciei, altitudinea buzelor stîncoase şi a platourilor din jur se apropia de 1200 de metri. Era altitudinea la care se întîlneau frăţeşte fagii şi brazii. Ca şi brazii, fagii din părţile Zănoagei erau înalţi şi drepţi şi cu crengile dispuse simetric. Numai culoarea albă a scoarţei, culoarea norilor de dimineaţă, şi frunzişul lat îi deosebeau de brazi.

Cireşarii poposiră într-un luminiş cu iarbă mătăsoasă. Aco­lo îşi lăsară poverile, acolo prînziseră, un prînz îmbelşugat, gătit la repezeală din alimente reci, dar pe care foamea şi iuţeala celor două gospodine îl ridicaseră la rangul de rafina­ment gastronomic. În apropiere se auzea susurul unui pîrîiaş; termosurile se umplură repede şi se goliră şi mai repede, şi iar se umplură, dar de astă dată pentru a se filtra şi a se gusta cu picătura de către Lucia şi Ionel, care trăgeau îndărătnici elas­ticul unei savante dispute ştiinţifice. Fiecare trăgea, cît putea, de capătul său, aşa că pînă la urmă apa deveni "feruginoasă-gazoasă", pentru a-i mulţumi pe amîndoi.

Încîntaţi de marea lor descoperire ştiinţifică, dar mai încîntaţi de atitudinea pe care-o avuseseră faţă de descope­rire, o băuseră cu plăcere nebună, îndestulaţi, foarte obosiţi, cireşarii se întinseră pe iarbă, după ce, bineînţeles, desfă­cuseră şi aşezaseră păturile sub privirile de Argus ale Luciei. Odihna era absolut obligatorie, ca orice lucru foarte plăcut. Un ceas şi jumătate nimeni n-avea voie să se mişte de pe pă­tură, dar nici n-avea voie să mai rămînă p secundă după semnalul ceasului deşteptător... căruia Dan îi şi pusese gînd rău. Nimeni nu crîcni împotriva regulamentului... numai Ur­su părea puţintel neliniştit. Aceasta era impresia Luciei, care hotărî în sinea ei să-l supravegheze foarte strict. Îi era teamă să nu părăsească pe furiş poiana. Din fericire, Ursu îşi aşeză pătura chiar pe marginea Zănoagei, şi astfel Lucia răsuflă uşurată. Ca să părăsească poiana ar fi trebuit să sară peste ceilalţi, ceea ce, fără îndoială, ar fi atras atenţia cuiva. Altă cale de evadare nu avea, pentru că în partea cealaltă zăcea, neîndurătoare prăpastia.

Mai tîrziu, Lucia se blestemă amarnic că nu urmărise niciodată acrobaţiile lui Ursu, celebre în tot oraşul. De unde să ştie ea că două cluburi sportive trimiseseră emisari în orăşel pentru a-l "culege" pe campionul şcolar de gimnastică? Trecuseră doar cîteva minute de la semnalul de odihnă gene­rală şi obligatorie, şi Lucia, hotărîndu-se să-i ceară un sfat lui Ursu, de fapt vrînd să se convingă că e la locul lui, nu mai văzu decît pătura pe buza prăpastiei. Spaima o paraliza cîteva clipe... Nu cumva?... Această ezitare îi fu fatală. Cînd se duse apoi cu Victor la locul cu pricina pentru a privi împrejurimile şi străfundurile, nu mai zări nimic, nici urmă de Ursu.

― Păcat... Îi şopti Victor. Am fi asistat la un spectacol ex­traordinar...

― Ce vrei să spui?

― Nu l-ai văzut niciodată pe Ursu făcînd exerciţii la bară sau trapez?

― Nu! Şi-mi pare foarte rău... dacă e aşa cum vrei să se subînţeleagă...

― Eu cred că Zănoaga asta n-a văzut de cînd e ea, nici pe vremea maimuţelor, dacă au existat vreodată pe aici, o mai grozavă demonstraţie de acrobaţie.

Lucia era cît pe-aci că caute dovezi sau argumente pro sau contra existenţei antropoidelor, dar îşi aminti că abia a început programul de odihnă obligatorie, şi mai ales că e res­ponsabilă cu îndeplinirea programului.

Victor nu exagerase deloc cînd imaginase spectacolul acro­batic al lui Ursu. Vlăjganul îşi făcuse planul de evadare în timp ce-şi potrivea pătura şi nu căuta decît un moment de răgaz, pe care îl provocase el, aruncînd o pietricică undeva lîngă Lucia şi obligînd-o să caute mirată prin iarbă. Nu-i tre­buia mai mult. Se împinsese, încet, fără zgomot spre buza prăpastiei, îşi încîrligase vîrful piciorului drept într-un ciot de pe margine şi... dispăruse în prăpastie. Exact în clipita cînd toată greutatea corpului se lăsase în vîrful agăţat de ciot, prinsese cu braţul stîng trunchiul unui brad, iar cînd pi­ciorul drept se eliberase din ciot şi corpul începuse să coboare încet, atîrnat în puterea de cîteva clipe a braţului stîng, pi­ciorul odihnit întîlnise sub talpă creanga pe care o căuta. Ursu răsuflase uşurat. Tot greul fusese trecut. Şi încă fără să se fi dat alarma! Restul era un joc de copil. Îşi făcuse vînt şi se prinsese de creanga altui brad, sărise apoi în altul, apoi în altul, şi iarăşi, pînă ajunsese în partea cealaltă a Zănoagei, chiar în clipa cînd Lucia şi Victor se opriseră pe pătura lui. Nici unul nu văzuse semnalul de despărţire făcut de Ursu de pe marginea cealaltă a Zănoagei, pentru că numai acolo nu se uitau. Îl căutau pe muchia cea mare, printre brazii de pe coasta abruptă, printre ierburile şi bolovanii din vale, dar în faţa lor, peste prăpastie, la vreo treizeci de metri depărtare, nu-şi închipuiau că poate să fie.

După ce mai fîlfîi o dată din mînă spre locul de popas, Ur­su porni în recunoaştere. Îşi luă mai întîi cîteva puncte de reper, ca să evite orice întîrziere la întoarcere, apoi dibui o cărăruie de multă vreme neumblată, precum dovedeau iarba şi florile care se lăfăiau în mijlocul ei. Foarte capricioasă şi nestatornică, potecuţa îl ameţi cu ocolurile ei. Cum întîlnea un fir de apă pe care şi un copil l-ar fi sărit, cum făcea un ocol de vreo douăzeci, treizeci de metri; la orice colţ de stîncă ieşit afară printre copaci, alt ocol lăbărţat; se întîlnea cu un dîmb care putea fi urcat din două, trei salturi, iar cotea speriată pe la poalele lui. Şi Dan ar fi dispreţuit o asemenea potecă. Ar­gumentul părîndu-i-se hotărîtor, părăsi poteca mofturoasă luînd-o de-a dreptul la vale.

Drumul ales de Ursu, la început uşor, ca o suprapunere de mici platouri, un fel de trepte late şi blînde, deveni, pe mă­sură ce cobora, un adevărat chin. Arborii, bolovanii, suişurile şi coborîşurile neaşteptate, pîrîiaşele, crăpăturile nenumă­rate, toate deveneau obstacole sîcîitoare, care nu-l lăsau nici o clipă să răsufle în voie. Mai că începea să regrete aban­donarea cărăruii... Oare de cînd nu mai călcase picior de om prin acele locuri?... Întrebarea îl trezi pe Ursu. Pînă atunci nu-l preocupase nimic altceva decît înaintarea lui, nu căutase nimic altceva decît locuri sigure în care să poată pune pi­ciorul şi puncte de sprijin pentru braţe. Cînd îşi lăsă privirile să alerge în voie se minună de frumuseţea şi bogăţia peisaju­lui. Parcă era o întrecere între culorile şi miresmele florilor, şi sub scoarţa de frunze uscate roiau tot felul de gîngănii multicolore. Fără să stea pe gînduri, culese cele mai fru­moase şi mai neobişnuite flori, şi despărţi de frunzişul uscat cîteva gîngănii ciudate, cum nu mai văzuse pînă atunci. Mai ales o rădaşcă uriaşă, cu colţi cît degetul şi cu un corn în mij­locul lor. Tot culegînd "podoabele" cu care voia s-o îmbuneze pe Lucia, la întoarcere, Ursu se pomeni deodată în faţa unei cărărui. Abia se deosebea printre ierburi şi bolovani. Era cărăruia pe care-o părăsise. Întîlnirea neaşteptată îl încălzi, îi strecură în suflet o undă de duioşie. Parcă ar fi regăsit un vechi prieten. Îşi continuă drumul pe cărăruie la vale, şi fuse­se inspirat apucînd noul drum, pentru că întîlni la un cot o aglomerare de stînci care-i furniză în cîteva minute o ade­vărată colecţie de roci. Gata! Nu-i mai era teamă de Lucia! Cu bogăţiile pe care le avea în buzunare şi-n mîini putea să-şi cumpere toate libertăţile... sau evadările. Mai rămînea să facă o ultimă recunoaştere de jur împrejurul regiunii şi pe urmă putea să se întoarcă la Zănoaga.

De multă vreme căuta Ursu copacul care să-i înlesnească recunoaşterea. Îl găsi într-un luminiş, cam departe de locul de popas. Era un fag uriaş care-şi întrecea toţi frăţînii dim­prejur. Nici nu-şi dădu seama cînd ajunse în vîrful lui. Îşi roti încet ochii: nu afla în toată regiunea un loc mai bun pentru recunoaştere. Apoi începu, meticulos, atent, încordat, fără grabă, să cerceteze punctele cardinale.

Spre nord se ridica bariera munţilor: stînci pleşuve sau împădurite, colţi ca nişte crenele, gheburi încordate ale unor giganţi plumburii. Undeva, la poalele unui con uriaş, trebuia să fie intrarea în peşteră. "Cel mult zece kilometri", gîndi Ur­su. Retrăgîndu-şi privirile din munţi, descoperi, la vreo doi kilometri de locul unde se afla, o scobitură ca o corabie. Era Zănoaga. Locul de popas nu se desluşea bine din cauza arbo­rilor care-l acopereau ca o pavăză. La dreapta şi la stînga, pădurea era atît de deasă, încît nu se putea deosebi nimic. Numai copaci, copaci, copaci. Doar undeva în zare, spre dreapta, cercetaşul ghici, urmărind nesiguranţa reliefului, o vale adîncă şi deci existenţa unei ape. Îşi întipări bine di­recţia, apoi îndreptă privirile spre vale, spre regiunea pe care o străbătuseră cireşarii. Valea se vedea ca-n palmă, pînă la al doilea pod de piatră, pe care mai degrabă îl ghici decît îl zări. Se vedea şi panglica şerpuitoare a drumului, alături de pan­glica argintie a apei şi cărarea care urca la Zănoaga...

Cercetaşul îşi încorda subit privirile. Parcă zărise un punct pe drumul care urca la Zănoaga. Era un punct mişcă­tor, parcă înainta o gînganie. "Un călător", gîndi el, dar nici nu-şi termină gîndul că tresări din nou. În urma punctului mişcător parcă se mai zărea un punctuleţ, tot mişcător. Simţi cum se strecoară în el o nelinişte stranie. Îşi încorda aprig privirile, fixîndu-le asupra celor două puncte. Mai bine de un minut nu-şi dezlipi ochii de pe ele.

Poate că a sosit timpul să se afle că, în privinţa vederii, Ursu era un adevărat fenomen. Profesorul de astronomie i-o încercase într-o noapte, punîndu-l să descopere, aşa cum fac arabii, vestita stea Alcoor, lîngă Mizar, la îndoitura oiştei Carului Mare. Numai respectul faţă de pedagog îl oprise pe Ursu să rîdă: steaua se vedea foarte limpede. Cea de a doua

Încercare se făcuse după un adevărat ritual. Trebuia să des­copere, în Crucea Nordului, la capătul unui cadrilater care o cuprindea şi pe Deneb, cea mai frumoasă stea din Lebăda, o stea foarte mică, numită 61 — Lebăda, una dintre cele mai apropiate de sistemul solar. O deosebise şi pe aceasta, fără nici o greutate. Încercarea se sfîrşise prin descoperirea unei alte celebrităţi a firmamentului, supermobila Mira Cetti, aflată atunci între poziţia a şasea şi a şaptea. Profesorul rămăsese de-a dreptul uluit: într-adevăr, vederea lui Ursu era cu totul ieşită din comun. Puţini muritori se puteau lăuda cu o astfel de vedere.

Cercetaşul îşi obosi ochii pînă la lacrimi şi ceea ce zări i se păru de o mie de ori mai grav şi mai important decît faptul că descoperise într-o singură noapte cele mai celebre podoabe ale lumii stelare.

Gonit de descoperirea de ultimă clipă, Ursu ajunse într-o suflare la Zănoaga. Părăsiţii se sculaseră doar de cîteva minute şi se constituiseră imediat într-un tribunal imparţial şi sever. O clipă să mai fi întîrziat şi pedeapsa ar fi fost hotărîtă în contumacie. I se dădu dreptul la apărare... şi Ursu începu să scoată din buzunare, din cutii şi cutiuţe, tot ceea ce adunase în cutreierul său. Nu rosti nici un cuvînt. Numai energia şi îndărătnicia Luciei opri o aprigă încăierare în apropierea tezaurului adus de evadat. Spiritele se liniştiră repede, fuga lui Ursu fu uitată, sau poate trecută sub tăcere, ba se pomeni şi cu cîteva elogii, hai să zicem: laude, şi parcă recunoscuse şi vocea Luciei... Atmosfera fiindu-i prielnică, Ursu îndrăzni să ceară o porţie suplimentară de hrană.

― Nu mai poţi răbda? îl întrebă Lucia cu destulă bunăvo­inţă în glas.

― Nici o secundă! supralicita el. Dacă ai şti cît m-am chi­nuit pînă am găsit rocile! Am scobit tunele, zău... Şi floarea aia albastră ca un clopoţel... Era să-mi rup gîtul...

Lucia se văzu nevoită să cedeze stăruinţelor şi-i scoase, din raniţa pe care tot el o purta, un pacheţel cu hrană rece. l-l dădu cu inima îndoită, dar i-l dădu...

― Poate mai găseşti unul...

― Gata! se încăpăţînă Lucia.

Era un "gata!" definitiv şi Ursu se retrase. Dar mai era Maria! Tocmai se oprise în faţa lui.

― Mie ce mi-ai adus? îl judecă ea.

Era jale! Nu oprise nimic pentru Maria. Tot ceea ce cule­sese se afla pe pătura din faţa Luciei. Căută în buzunare, dar nu găsi nimic. Nici o pietricică, nici o frunzuliţă...

― Nu mi-ai adus nimic... se întristă Maria.

Ursu reveni ca prin farmec. Chiar se învioră:

― Ţi-am adus ceva!

― Ce? Unde e? Arată! Dă-mi!

― Acum nu pot... Îi făcu el cu ochiul. Aşteaptă pînă de­seară... Cam pe la asfinţit...

― Ahaaaa! Te-am priceput... Nu vrei să recunoşti că m-ai uitat... şi-ţi închipui că pînă deseară o să găseşti ceva în drum... Nu m-am aşteptat la asta, nesuferitule!

― Zău, Maria... Dacă-ţi spun... Crede-mă...

― Nu te cred! Nu te mai cred!

― Atunci... Te rog să-mi dai ceva de mîncare... Poate ţi-a mai rămas...

Maria rămase cu gura căscată. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat:

― Eşti nebun?!... Sau poate n-ai mîncat? Sau cine ştie?...

― Ai ghicit!... Sau: cine ştie...? Spune-mi! Ai?

― Am o coajă de pîine, dacă-ţi ajunge... Şi mi se pare că mai am o roşie... şi nişte brînză... Şi un "adio"...

― Grozav! dar bucata de "adio" n-o vreau. O primesc de­seară dacă ţii cu orice chip...

Maria scotoci în rucsac şi-i întinse lui Ursu rămăşiţele prînzului, refuzînd, ostentativ, să se mai uite la cel flămînd:

― Tot Luciei să-i mulţumeşti... Dacă nu ne obliga ea să păstrăm resturile...

― Vă mulţumesc la amîndouă... Sînteţi fete cumsecade, gospodine, bune, ce mai...

― Ei! Acuma-mi spui? atacă brusc Maria.

― Ce să-ţi spun?! se holbă Ursu.

― Aaaaaa! Ai şi uitat?... În cazul ăsta... O să vezi!

― Zău, Maria... se rugă Ursu. Numai... deseară... sau puţintel mai tîrziu... Poate chiar înainte de asfinţit... Acum însă nu pot, pe cinstea mea...

― Mi-e teamă că ai împrumutat şi altele de la Petrăchescu... Foarte bine că nu vrei!

Ursu însă nu-i mai răspunse. Se încruntă, gonind-o pe Maria. Dar nu la ea se gîndea. Faţa i se lumină repede şi un licăr cald îi trecu prin priviri. O întrebare chinuitoare pierise. Rămăsese numai răspunsul, un răspuns duios.

Cînd cireşarii părăsiseră Zănoaga, Ursu mai zăbovi cîteva clipe: ca să fixeze în altă parte centrul de greutate al uriaşei raniţe. Dar cînd prietenii dispărură după un cot şi ieşiră din raza vederii lui, sări ca un popîndău. Cotrobăi undeva într-o raniţă, scoase ceva, şi porni în goană, la vale, pe potecă. Se făcu repede nevăzut printre copaci. După numai două minute se întoarse cu un aer foarte mulţumit, îşi potrivi bagajele cu îndemînarea unui maestru şi păşi vesel, grăbit, pe urmele prietenilor săi.

Îi ajunse, gîfîind, chiar la locul unde poteca se despărţea în două braţe. Dar nu erau singuri. Două fiinţe neaşteptate le tăiaseră calea: un cioban voinic, sprijinit într-o ghioagă groa­să şi noduroasă, şi un ciobănel de vreo zece ani, probabil fecioru-său, sprijinit şi el într-un ciomag. Păreau amîndoi, acolo pe costişă, înţepeniţi, cine ştie de cînd, în poziţii oblice, în vale, o turmă îşi suna tălăngile.

― Şi care ar fi cel mai bun drum? îl întrebă Dan pe ciobanul cu ghioagă.

Fără să se clintească şi să facă cel mai mic gest, fără să cli­pească măcar, cel întrebat răspunse domol:

― De... Asta-i după om... Poate că mătăluţă ţi-ar conveni cel din dreapta... Poate că 'mnealui, şi arătă spre Victor, i-ar conveni celălalt.

Omul era greoi la vorbă, nu se destăinuia cu una, cu două. Lucia voia precizie:

― Drumul din dreapta-i mai lung?

― De... Mai lung!... E un fel de-a spune... Vezi 'mneata?... De aici şi pînă la fagul ăla prăbuşit de lîngă turmă e tot atîta cale ca de la fag şi pîn-aici... Ori ziceţi că nu-i aşa?

― Asta-i limpede ca lumina zilei... Încercă Ionel să imite graiul ciobanului.

Tot fără să se clintească, nici măcar buzele nu i se vedeau mişcîndu-se, ciobanul răspunse:

― De... Ia du-te dumneata pînă-n vale la fag şi uită-te 'mnea-ta la ceas şi vezi cît ai făcut... Ş-apoi vino 'napoi, şi uită-te iar la ceas şi vezi cît ai făcut... Nu mai e aceeaşi poveste... Ori ziceţi că nu-i aşa?

Ionel, şi o dată cu el şi ceilalţi cireşari, se simţeau cam înghesuiţi. Era firoscos ciobanul, nu un rupe-vorbe cum crezuseră la început.

― Cam aşa e, cum spui dumneata, îi dădu Dan dreptate.

― Ei!... Acu' o să ştiţi şi 'mneavoastră de ce noi, aici la mun­te, nu socotim drumurile după lungime, ci după ceasuri...

― Şi cam cît facem pînă acolo pe drumul din dreapta? reluă Dan sub o formă nouă vechea întrebare?

― De.. Dacă amu soarele-i spre prăvală, eu aş zice că pînă în amurg ajungeţi la Pietroaia... Dacă ţineţi pasul vîrstei 'mneavoastră, se înţelege...

― Şi pe drumul din stînga? întrebă Maria.

― Pe istălalt?... De... Dacă vă-ncumetaţi la drum... pînă-n amurg ajungeţi la Pietroaia...

― Atunci am putea s-o luăm pe oricare drum, descoperi Lucia. Totuna e...

― De... Cum să nu se poată! Numa' că ăst din dreapta ocoleşte binişor...

― Şi ăst din stînga? întrebă Ursu.

― De... istălalt e mai anevoios, că urcă mai de-a dreptul.

Cireşarii erau, în sfîrşit, lămuriţi pe deplin asupra carac­teristicilor celor două drumuri care duceau la Pietroaia, la Peştera Neagră.

― Dumneata ce ne-ai sfătui? căută Victor să-l intereseze pe cioban.

Abia atunci ciobanul făcu prima mişcare: îşi mută ghioaga la cealaltă subsuoară:

― De... Asta-i altă poveste... Cine vrea poveţe, să le ceară... Ş-aş zice s-o luaţi pe drumul cel paşnic...

― Nici vorbă că vom apuca pe el! sări imediat Dan. Şi vă mulţumim foarte mult...

Dar ciobanul nu mai avu vreme să răspundă la mulţumiri. Se desprinse fulgerător din pămînt, cu tot cu ghioagă, şi alunecă la vale, pentru că oile, simţindu-se neobservate, o apucaseră razna şi ajunseseră la buza unei rîpi prăpăstioase. Exact cu aceleaşi gesturi se desprinse din pămînt şi puiul de cioban.

― Pe care drum apucăm? întrebă Lucia.

― Parc-am hotărît o dată! se burzului Dan. Pe drumul cel paşnic, pe drumul din dreapta.

― La vot! propuse Lucia. Cine merge pe drumul din dreap­ta, mîna sus!

Dan se grăbi să ridice mîna, dar constată cu uimire că nu mai avea nici un tovarăş.

Cireşarii îşi continuară drumul spre peşteră, cotind pe poteca din stînga. În frunte, Ursu, fluierînd vesel... La urmă, Dan, gîfîind şi bolborosind cuvinte neînţelese... care aduceau a blesteme.

3

Lîngă trunchiul unui copac prăbuşit, la Zănoaga, poposi­seră două fiinţe obosite. Nu trecuse prea multă vreme de cînd încetaseră să fie şi foarte flămînde. Dar, aşa cum numai în basme se întîmplă, Tic descoperise, aproape de intrarea corabiei de piatră, un pachet foarte insinuant. L-ar fi ocolit el cu grijă şi cu respect, chiar cu ochii închişi, dacă nu l-ar fi intrigat poziţia ciudată în care se afla şi dacă n-ar fi presim­ţit o anumită înrudire între căţel şi pachet. Ţombi se prefăcuse într-o săgeată, nemişcată şi verticală, cu botul şi mai ales cu nările transformate în vîrf necruţător, chiar sub pachet... pentru că pachetul era agăţat de creanga unui brad, şi potrivit în aşa fel ca să nu-i scape nici chiar unui orb care ar fi urcat poteca: tot s-ar fi ciocnit cu nasul de el. După acest raţionament lăturalnic, prichindelul se apropie de pa­chet şi văzu cu uimire că-i era adresat chiar lui! Adresa scrisă cu litere mari de tipar era vizibilă de la o poştă: PEN­TRU TICUŞOR. Îi mai trebuia un băţ cu crăcană la capăt. Îl găsi repede şi astfel pachetul ajunse la destinaţie. Cine i-l trimisese?... Anvelopa de hîrtie groasă nu spunea nimic, dar ciufuliciul bănuia pe cineva, ştia el că prin codri sălăşluiesc şi zîne bune, nu numai mumele pădurii... Oare anticipa el ceea ce se afla în pachet? De ce se gîndea la o zînă bună şi nu la muma pădurii?... Trăsese cu coada ochiului la Ţombi şi, după felul cum îşi mişca vîrful nasului, cerşetorul!, se con­vinse, fără urmă de îndoială, că în mîna lui norocoasă se afla un pachet cu mîncare! ÎI desfăcu grijuliu, sub supravegherea neîndurătoare a căţelului, şi pe hîrtia groasă în care era învelit, stăteau gata să se predea: trei bucăţi de pîine, cîteva felii de salam, două roşii, o fărîmă de brînză, trei biscuiţi şi un măr. Gusturile culinare moderne ale zînei bune nu-l pre­ocupară nici o clipă. Tăbărî asupra bogăţiilor noi, fără să uite să înjumătăţească tot ceea ce se preta la înjumătăţit cu bravul lui sfetnic, adică: pîinea, salamul, din păcate, şi mai ales biscuiţii...

Înfulecînd de zor, şi imitat cu fidelitate de Ţombi, Tic mulţumi din suflet zînei bune. Fără darul ei, cine ştie ce s-ar fi întîmplat! Doamne, cît îl mai chinuise foamea! Cum îi mai muşcase stomacul şi intestinele! Şi cîtă sfîrşeală îi scursese în trup, în picioare mai ales! Ba la un moment dat începuse să aibă vedenii. De cîteva ori, în urcuşul spre Zănoaga, i se păruse că vede în frunzişul pădurii, legănîndu-se în bătaia vîntului, cîrnaţi şi crenvurşti, pulpe şi găluşte, şi struguri ne­gri, psssst! ce mai bunătăţi!... dar nu erau decît cioturi, sau crengi rupte, sau conuri de brad, sau frunze bolnave. Ce foame crîncenă îndurase! îşi aminti prichindelul sorbind cu buze înfiorate roşiile. Ba la un moment dat se gîndise că ar putea să invoce zînele bune: să se preschimbe tot codrul într-o pădure tropicală cu palmieri şi cocotieri... dar nu-şi mai rostise rugăciunea de teamă că pădurea necunoscută ar putea să mişune de jivine scîrboase şi rele.

Cele două fiinţe de lîngă trunchiul prăbuşit ajunseră la ul­tima înghiţitură. Amîndouă în aceeaşi clipă. Privirile li se întîlniră... dar prichindelul se împotrivi valului de duioşie care-l ameninţa. Soarele se cam rostogolea spre munţi.

― Ei! se adresă stăpînul sfetnicului cu urechi supuse. Acum e acum! ajungem noi la Peştera Neagră?

Coada lui Ţombi răspunse foarte afirmativ, şi ca să nu rămînă nici un dubiu şi botul participă la răspuns.

― Păi dacă-i aşa, îl luă la rost prichindelul, de ce mai zăboveşti, leneşule? La drum!

Şi o întinseră amîndoi la drum, pe cărarea îngustă care ţintea munţii. Şi merseră ei cît merseră, cum se spune în basme, dar nu prea mult, pentru că se văzură nevoiţi să se oprească într-o poieniţă duşmănoasă unde poteca devenea asemeni limbii şarpelui, adică se bifurca. Tic parcă simţi o ţeapă în inimă.

Soarele se lăsa spre asfinţit şi de jur împrejur era numai pădure şi nici urmă de aşezare omenească. Numai pădure, şi copaci, şi desişuri ameninţătoare. Deodată, Ţombi ciuli ure­chile. O secundă mai tîrziu îşi încorda şi prichindelul auzul. Undeva, nu prea departe, parcă se auzeau voci. Fără zăbavă, dar cu precauţii teribile, prichindelul se strecură în direcţia din care veneau zgomotele. Se opri la buza văii. Jos se zăreau două siluete lăţoase, una mai mică, alta mai mare, rezemate oblic în nişte pari. Erau cei doi ciobani pe lîngă care vremea părea că trece fără să-i atingă. Tic îşi continuă totuşi cobo­rîrea, dar amintirea păţaniei de dimineaţă: întîlnirea cu moşneagul răutăcios, îl obligă la o prudenţă întreită. Pe la jumătatea costişei se opri. Mai jos era primejdios. De acolo dădu bineţe celor doi mocani şi primind răspuns, dar mai ales părîndu-i-se amîndoi zidiţi în pămînt, îndrăzni să întrebe:

― Nu ştiţi care drum duce la Peştera Neagră?

Fără să se clintească, fără să facă un gest, şi parcă fără să mişte buzele, ciobănelul îi răspunse cu voce domoală:

― Apăi de.. Vrei să spui la Pietroaia?... De... Amîndouă ar cam duce acolo...

― Şi care-ar fi cel mai bun? stărui prichindelul.

― De... Asta-i după om, îşi aminti puiul de cioban. Mătăluţă poate că ţi-ar conveni ăl din dreapta... iar... iar... 'mnealui i-ar conveni poate istălalt.

Tic era prea grăbit ca să se mai întrebe cine era "'mnealui". Altceva îl interesa:

― Care-i mai lung?

― De... Mai lung!... E un fel de a spune... Vezi 'mneata... de-aici şi pînă la fagul din vale...

Dar fagul era atît de aproape de el încît ciobănelul făcu prima mişcare: întoarse capul spre tătîne-său rugîndu-se pe­semne, din priviri, să-l scoată din încurcătură.

Ideea salvatoare poposi însă în mintea lui Tic:

― N-aţi văzut pe unde-au apucat-o băieţii care-au trecut înaintea... noastră?

Tic folosise ultimul cuvînt din spirit de prevedere: să-l creadă ciobanii trimisul unui grup, care rămăsese sus. Şi la drept vorbind nici nu minţise: nu erau doi cei care căutau drumul spre peşteră?

Ciobănelul îşi mutase ciomagul la cealaltă subsuoară:

― Apăi de... Au apucat-o pe drumul cel paşnic...

― Drumul cel paşnic!? se miră Tic a întrebare.

― Drumul din dreapta...

După un "mulţumesc" rostit în fugă şi după un îndemn energic adresat unui Ţîngulică prostit de nemişcarea celor doi ciobani, prichindelul porni iarăşi la drum. Şi nu-i trebui multă vreme pentru a tălmăci expresia ciobănelului: drum paşnic. Într-adevăr, poteca era domoală, liniştită, parcă voia să se strecoare neobservată printre obstacole şi zăgazuri, ocolindu-le întotdeauna. De voie, de nevoie, prichindelul su­portă o bună bucată de timp cuminţenia cărăruii, dar cînd întîlni în cale o rîpă lată de numai zece metri şi adîncă numai de vreo doi, în faţa căreia poteca se speriase, nu mai reuşi să se stăpînească şi se hotărî să scurteze drumul. Şi după ce tre­cu de rîpă şi ajunse iarăşi în cărăruie făcu o socoteală care-l bucură grozav: cîştigase aproape jumătate de kilometru! Adică o mulţime de minute. Încurajat de succes, mai scurtă drumul de cîteva ori şi de fiecare dată regăsi prietenoasa potecă. Pînă ce îi apăru la un cot, într-un desiş, o ridicătură ca o cocoaşă de cămilă. Aproape vesel, părăsi cărăruia cu gîndul că o va putea regăsi în scobitura dintre cele două co­coaşe. Urcă şi coborî şi iar urcă, dar nu dădu imediat peste poteca părăsită. Puţintel înfricoşat de discul soarelui, care nu mai dogorea şi nici nu mai lumina cu puterea lui de zi, prichindelul făcu marea greşeală de a începe să caute poteca numai înainte, în loc să se întoarcă foarte simplu înapoi, la poalele cocoaşei. Înainte!... Dar erau copaci, şi stînci, şi gropi, şi desişuri, şi toate trebuiau ocolite şi numai înainte nu mergea prichindelul. Cînd i se aprinse în minte gîndul cel bun, era prea tîrziu. Nici urmă de cocoaşe, nicăieri, nici mă­car vreo ridicătură nu se mai vedea. Ba nici soarele nu-şi mai arăta decît o felie roşietică şi foarte grăbită. Prichindelul se întoarse iute cu faţa spre asfinţit ca să mai aibă timp să fixe­ze punctele cardinale. Dar la ce i-ar folosi oare punctele cardinale, dacă nu ştie precis unde se află peştera? Şi de unde să aleagă puncte de reper pentru nord sau pentru sud cînd n-aveau în jur decît copaci care se asemănau ca nişte duş­mani unii cu alţii? Şi cum va mai stabili punctele cardinale după ce soarele îşi va retrage ultimele culori?... Întrebările îl îmboldeau rele şi ascuţite ca nişte lănci.

― Ţombi dragă...începu el să se tînguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure...

Şi în clipa aceea prichindelul înţelese cît de rău şi-ar fi. fă­cut dacă ar fi gonit căţelul acasă cu tot dinadinsul.

Ţombi simţi neliniştea stăpînului şi i se gudură viu la picioare şi începu să-şi frece botişorul umed şi cald de nişte gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, şi ciufuliciul izbuti să-şi menţină curajul pînă cînd umbrele co­pacilor prinseră a se lungi, iar desişul pădurii deveni mai întunecos. Primul val de teamă îi încreţi carnea, dar nu se lăsă doborît. Se înverşuna la drum spre nordul lui haluci­nant şi iluzoriu. Ceva îi spunea că peştera se află în direcţia nordului, dar nimeni nu-i mai spunea în ce direcţie se afla nordul. Nimeni, pentru că soarele nu se mai vedea, şi nici cu­lorile asfinţitului nu mai ajungeau pe cerul îngustat al pădurii. Cînd primii lilieci îşi luară zborul din scorburile lor aţîţate de întuneric, prichindelul simţi cum i se strecoară frica în oase. Gambele i se muiau, şi dacă se oprea undeva, oriunde, în vreo oază întîrziată de lumină, începeau să-l încolţească ghearele ascuţite ale groazei.

Oare de ce nu putea să închidă ochii?... Nu putea! Şi privi­rile lui descopereau pretutindeni înjur figuri şi forme ciudate, pe care un vînt, venit iute la chemarea groazei, le agita ameninţător. Şi mai erau şi ţipetele stranii ale păsărilor de noapte, ţipetele cu care se trezeau. Pădurea întreagă, pădurea cea bună şi plină de culori, îşi scotea din văgăuni ascunse fiin­ţe de groază. Uriaşi cu zeci de braţe, babe deşirate, gheboase, cu părul plin de lighioane şi cu unghii care zgîriau pînă-n ini­mă, dihănii cu colţi încovoiaţi şi cu coame zburlite care-i înţepau pulpele, balauri cu zeci de capete, cu limbi şuieră­toare care-i atingeau ochii şi ceafa, se mişcau, şi dansau, şi hîrşîiau, şi rînjeau mereu, din toate părţile.

Îngrozit, prichindelul luă căţelul în braţe şi încercă să se apere de asediatorii încîlciţi, diformi şi muşcători, fugind, fără să ştie unde, fără să se întrebe unde. Şi dihăniile pădurii îi tă­iau drumul, îi loveau faţa cu cozi, cu gheare şi cu limbi scîrboase, îi încolăceau picioarele, îi zgîriau braţele. Cele două fiinţe bezmetice, ascunse parcă una în alta, trăiau din plin teroarea pădurilor întunecate. Un fîlfîit greu şi cald se apropia de ei şi ţipete sinistre ca nişte bocete răsunară undeva a-proape. O aripă moale lovi pieptul prichindelului şi cîinele, schelălăind, îi scăpă din braţe şi o luă la goană aiurea.

Singur, fără nici un suflet bun alături, ciufuliciul, atît de vesel şi de neastîmpărat altădată, închise ochii aşteptînd ce­va rău, şi parcă devenea de piatră, şi parcă începea să îngheţe... Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele dorinţe, cu ceea ce mai rămăsese cald şi lumină într-însul. Protejîn-du-şi mersul speriat cu mîinile, făcu pas după pas, pas după pas... şi deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos şi simţi la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? şi Ţombi îşi lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvăşită. Regăsise poteca!... Dar încotro să apuce? Unde era nordul?... În dreapta!... În stînga?... Lumina încă mai tremura pe potecă. Dar oare cît timp? Dacă dihăniile pă­durii vor sări din nou asupra lui?... Iar simţea piatră şi gheaţă în membre... Se uită în jur, se uită spre cerul care se zărea ca nişte pete albastre, apoi porni încet, pe potecă, tîrîndu-şi picioarele, tremurînd şi aşteptînd să i se înfigă în umeri gheare şi ciocuri reci.

4

Cireşarii îşi aleseseră locul pentru popasul de noapte într-o poiană largă, aflată la vreo cinci sute de metri de intrarea în peşteră. Îşi instalaseră în grabă două corturi: unul mare pen­tru băieţi, altul mai mic pentru fete. Masa de seară se servi repede, transformîndu-se printr-o hotărîre unanimă în cea mai îmbelşugată masă a zilei. Îndeletnicirea lor de moment, foarte domestică şi comună, se petrecea într-un decor unic, de o rară sălbăticie şi măreţie. Parcă erau în fundul unei căldări, înconjuraţi de stînci uriaşe, de dantele şi zorzoane de piatră, şi mai erau arborii cu răcori înmiresmate, şi mai ales culorile amurgului ca nişte falduri blînde, binecuvîntîndu-i şi veghind deasupra capetelor lor.

Cutezătorii fuseseră harnici şi inimoşi: ajunseseră la peş­teră o dată cu asfinţitul, îşi pregătiseră locul pentru popasul de noapte, erau toţi sănătoşi, nu mai erau flămînzi şi parcă şi oboseala pleca încet din ei... Da!... Ziua încă nu se terminase şi nici lumina nu se subţiase de tot, şi mai erau cîteva treburi de făcut, unele plăcute, poate chiar distractive, altele ceva mai grele, la care nu oricine putea să se încumete. Dar rolurile erau împărţite de multă vreme.

Astfel, în timp ce Ursu şi Victor, cu toporiştele în mîini, se repeziră spre marginea pădurii pentru a alege lemne de plută, Lucia şi Dan, manevrînd cam la întîmplare două lopeţi scurte, de excursie, rădeau iarba şi frunzişul dintr-un cerc trasat cu grijă între cele două corturi şi săpau chiar în mijlo­cul cercului o groapă ovală. Ionel şi Maria aduceau vreascuri, cu braţele, parcă ferindu-se unul de altul, fiecare făcîndu-şi depozitul propriu.

― Gata! îi trezi Lucia din preocuparea lor oarbă şi îndărăt­nică. Cu ce aţi adus pînă acum, putem petrece aici o noapte polară...

Şi se pregăti să aprindă focul, dar Maria se înţepeni în faţa ei:

― Stai! încă n-ai voie să faci focul!

― De ce? se miră Lucia.

― Oooofff! Suflet rece de savant! Nu înţelegi, nu simţi că focul n-are nici un farmec dacă nu-l aprinzi atunci cînd începe să te ia cu fiori întunericul, cînd încep să licărească stelele şi să arunce scîntei pentru aţîţat, cînd îl aşteaptă toţi cu ochii dornici de fum...!

― Ssssttt! opri Dan poezia Mariei. Lasă coţofana aia în pace şi mai bine ascultă mierla.

Dacă fata cu cozi negre şi vise albastre n-ar fi dorit de atîta vreme să asculte cîntecul mierlei, cîte săgeţi, şi poate chiar cîteva unghii nu s-ar fi năpustit asupra lui Dan!

De la marginea pădurii străbătea însă pînă la corturi cîntecul duios, cîntecul trist al mierlei. Maria uită orice altce­va şi se pomeni că şopteşte:

― Pasăre galbenă-n cioc... Rău mi-ai cîntat de noroc... Şi deodată se răzvrăti: Nu vreau să cînte rău! Şi nici nu cîntă rău! Spune tu, Lucia!

― Suflet cald de artist! îi răspunse Lucia. Nu înţelegi, nu simţi că nu cîntă mierla... ci mierloiul. Ea cloceşte ouăle în cuib şi el ţine tovărăşie cu cîntecul. Acolo, la marginea pă­durii, se află un cuib...

― Stai! Staaaai! rugă Dan. Zău, Lucia. Sau dacă ţii cu orice chip să ne omori, fă-ne descrierea ei. Dar te rog să nu uiţi să ne spui cam cîte grame de puf are pe burtă în prima săp-tămînă a lui iulie...

― Mie mi s-ar părea foarte interesantă descrierea mieriei... sări Ionel în apărarea Luciei.

― Aoleu, mamă dragă! Zău, Ionele! Am impresia că ai con­fundat buzunarele. În loc să scoţi o glumă, ai scos o piatră, un granit din ăla, arhaic. Nu mai da omului la cap!

― N-am făcut nici o glumă! se enervă Ionel. Şi tu, dacă ţi-ai confundat gura cu o rîşniţă, du-te şi macină în altă parte. Poate găseşti o babă care trăieşte numai cu cafea.

― Mai bine o babă ştirbă care trăieşte cu cafea, decît unul ca tine care trăieşte cu ifose şi cumpără laude... Să nu crezi că m-ai prins pe picior greşit. Cu tine nu mai fac glume!

Noroc că se întorceau din pădure, tîrîind după ei o groază de pari, Victor şi Ursu. Cine mai avea vreme de ceartă? Parii trebuiau aranjaţi, şi făcură din ei un fel de metereze în faţa corturilor, focul trebuia făcut, şi aduseră cîteva braţe de vreascuri la marginea gropii, şi mai era şi Lucia:

― Şedinţă în mers! anunţă ea. Fără vorbărie şi digresiuni. Exemplul îl voi da eu: Trei puncte la ordinea de zi! Unu: Alegerea şefului... Doi: Hotărîri cu privire la siguranţa expe­diţiei... Trei: Urmările hotărîrii... Şi la sfîrşit, ştiţi ce ne aşteaptă: ceva care se numeşte somn.

― Dar focul!? protestă Maria.

― Focul?! Rămîne la decizia şefului. Gata?... Atunci să ne pregătim pentru vot.

Ionel împărţi bileţelele, Lucia, creioanele... colorate; Dan, urna, adică un pahar de campanie.

― Şi acum propuneri de şef! ceru Lucia. Încep eu: îl propun pe Ionel! Mai vrea cineva...

― Eu! se repezi Maria. Îl propun pe Victor...

― Cine mai are propuneri? întrebă Lucia cu un ton iritat. Ursu!... Vrei să spui ceva?... Ce tot te-nvîrţi? Vino la scrutin! Şi dacă îţi închipui că ne jucăm de-a formalităţile stupide...

Ursu era însă prea tulburat ca să mai aibă gînd de harţă. Nici nu înţelesese ce vrea Lucia; simţise parcă o provocare în vorbele ei, dar n-o acceptă. Se uită încă o dată spre creste: nu se mai vedea soarele, nici voalurile lui de lumină, şi asta îl neliniştea cumplit. Se apropie de corturi împotriva inimii.

― Ai altă propunere? îl întîmpină Lucia cu o voce care pre­vestea altă explozie.

― Tic! şopti Ursu fără voia lui.

Lucia îşi aminti discuţia pe care-o avusese, în cursul dimineţii, cu Ursu şi Victor:

― Foarte bine! Dacă îţi închipui că ne jucăm şi vrei să strici un joc, ar fi mai bine să te retragi din el. Dar eu cred că e altce­va la mijloc. Şi mai cred c-ar fi cazul să te punem la punct! Imediat!

Nedreptatea, numai asta putea să-l înfurie pe Ursu şi să-l facă să-şi piardă capul:

― Şi dumneata cu ce drept îţi dai aere de şef? Nici măcar n-ai fost propusă.

― Dacă-i vorba de asta, o propun eu! sări Maria.

― Sssssst! porunci Dan în prima secundă de tăcere. Am şi eu o propunere: să ascultăm numai un minut mierla...

"Toate pornirile de ceartă îngheţară subit. Nu se auzea nici un cîntec, nici un zgomot, liniştea era groasă, grea, năuci­toare. Se întîmpla exact ceea ce urmărise Dan: stingerea incendiilor printr-un minut de linişte.

― Cred c-am putea începe, spuse el. Poate că totul e un joc, dar mie mi se pare un joc frumos. Vorbesc în numele meu, bineînţeles. Dar de fapt...

― De fapt... Îi luă Lucia vorba din gură, e un lucru cît se poate de serios. Cred că putem începe votarea.

― Dacă e un lucru serios, şi este, spuse Dan, atunci res­ping acest creion. Cine mai are creion cafeniu? Mi se pare că numai eu...

― Al meu e roşu! descoperi Maria. Cine mai are creion roşu? Va să zică nimeni!

― Al meu e albastru! se miră Ionel.

― Aoleu! se îngrozi Lucia. Creioanele mele! Colecţia mea! Daţi-mi-le înapoi imediat! Fiecare să scrie cu creionul lui... Doamne! Ce era să păţesc!

― Tu!? o cîntări Dan. Ce era să păţim noi...! Am citit nu ştiu ce carte despre nişte alegeri cu culori şi cretă şi răzbunări...

― Poate că ar fi mai bine să votăm cu mîna, la primul scrutin... spuse Maria.

― Nu-s de acord! răsună vocea fermă a lui Ionel. Începe să pară totul o joacă... gata!

Gata! în cinci secunde bileţelele celor şase alegători popo­siră în urnă. Lucia se văzu nevoită să aprindă lanterna pentru a le citi. Întunericul coborîse brusc.

― Victor trei... Ionel trei... anunţă Lucia.

Şi rezultatul o miră foarte tare. Nu putea să-şi închipuie cine-i acordase lui Ionel cel de al treilea vot. Mai că-i venea să regrete că alegătorii nu folosiseră colecţia ei de creioane colo­rate. Cine-i dăduse al treilea vot lui Ionel?... Dan? Maria? Ursu? Imposibil. Singurul la care nu se gîndea era Victor. Dar timpul se grăbea:

― Trebuie un al doilea scrutin... se grăbi şi ea.

De data asta răsună foarte dură şi categorică vocea lui Ursu:

― Nu! Votul poate să mai aştepte. E ceva mult mai grav!

Toţi presimţiră apropierea unei ameninţări. Dar vocea lui Ursu deveni imediat calmă şi liniştitoare:

― Poate că nu-i chiar atît de grav... Mi se pare că s-a rătă­cit cineva în pădure...

― Cine? întrebă un cor uluit.

― Tic! răspunse Ursu. L-am văzut de la Zănoaga şi i-am lăsat semne foarte sigure. Dacă n-a ajuns aici pînă acum... Şi din păcate s-a întunecat...

În cîteva clipe toţi cireşarii cunoşteau povestea lui Ursu.

Zguduită, Maria rosti întrebarea tuturor:

― Ce putem face?

Umbrele serii se transformaseră în pîclă groasă.

― Mai întîi focul! spuse Victor. Trebuie să facem un foc mare ca să se vadă de departe.

― Şi noi să rămînem de mămăligă lîngă foc? spuse cu un ton de protest Ionel.

― Eu zic să facem două grupuri, îl linişti Ursii, şi să intrăm în pădure pe două căi. Fiecare grup cu o lanternă. Cîte doi...

― Atunci să facem trei grupuri, socoti Lucia.

― Ursu are dreptate, interveni Ionel. Trebuie să facă cine­va focul şi să-l păzească.

― Ba putem face trei grupuri, pentru că avem trei lanterne, spuse Victor. Ursu, un grup, şi alte două grupuri de cîte doi. Eu cu Maria...

De'odată se auziră vreascurile pîrîind şi o limbă galbenă, uriaşă ţîşni spre cer. Ionel aprinsese focul.

― Şi eu cu Dan! spuse Lucia. Ionel să rămînă la foc. Gata! Luaţi lanternele!

― O secundă! ceru Victor. Să ne înţelegem asupra sem­nalelor. Fiecare îşi va striga numele ca să ne recunoaştem direcţiile. Din minut în minut, sau la jumătate de minut. Prin "A" se dă alarma, prin "IU" se anunţă găsirea lui Tic.

― Plecarea! strigă Ursu uitîndu-se în urmă.

Totul se petrecuse în cîteva minute. Fdcul de lîngă corturi devenise o vîlvătaie. Ionel arunca mereu vreascuri, şi nici o primejdie nu ameninţa împrejurimile. Groapa fusese săpată după ce încercaseră roza vînturilor. Cercetaşii nocturni pă­trunseseră în pădure pe trei căi: Lucia şi Dan pe potecă, Ursu în dreapta lor, Victor şi Maria în stînga. Strigîndu-şi la inter­vale regulate numele, înaintau spre inima pădurii. Copleşiţi de spaimă şi de speranţă.

5

Prichidelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-şi că muşchiul copacilor arată cam întotdeuna nor­dul, îşi învinsese spaima şi pipăi cu mîinile scoarţa cîtorva arbori. După ce simţi pe alocuri, în vîrful degetelor, porţiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Ţombi cel iarăşi curajos, şi astfel ghici direcţia peşterii.

Rolurile celor doi nenorociţi se inversară. Ţombi trecu în frunte cu misiunea foarte strictă de a nu se abate cu un centi­metru de la potecă. Poate că pentru prima dată, căţelul cu sînge albastru regretă că nu seamănă la miros cu javrele obişnuite, dar îşi scormoni cu atîta tenacitate amintirile an­cestrale că parcă simţi în nări nişte odoruri cunoscute, sau poate numai unul cunoscut care-i deveni imediat chiar famili­ar. Tic nu putea să-l urmeze în întunericul tot mai gros decît slujindu-se de coada lui ca de o antecîrmă. Înaintarea amîn-durora era însă extrem de prudentă. Un pas dura o veşnicie. Mai ales după ce Ţombi ezită îndelung la o bifurcare neaştep­tată a potecii. Mirosuri cunoscute găsi pe ambele potecuţe... dar mirosul familiar parcă trecuse pe cea din dreapta.

Mergeau încet nenorociţii, Ţombi în frunte, prichindelul în urma lui ţinîndu-i coada într-un gest prelung, nesfîrşit, de mîngîiere şi recunoştinţă, ameninţaţi de toate spaimele nopţii, de toate duşmăniile pădurii, dar cu un mic bob de spe­ranţă în suflet... Un bobuleţ care începu să se agite cînd ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în depărtare, o tresărire luminoasă, şi care explodă de-a binelea cînd auzi strigăte şi nume cunoscute. Erau cireşarii! Fiecare îşi rostea numele. Oare cînd şi unde dispăruse spaima şi groaza şi gheaţa? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireşarilor începu şi el să strige, cît îl ţineau puterile:

― Tic! Tic!

― Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe.

― Lucia! Dan! răsuna undeva în faţa lui.

― Victor! Maria! Maria! Maria!

Era singura care-şi repeta numele. Şi într-o clipă uită toată mişelia ei. Dar din păcate uitarea ţinu tot o clipă:

"Las' că-i arăt eu! Din cauza ei..."

Dar strigătele şi chemările răsunau prea frenetic şi prea aproape. Acum mai ales, ar trebui să se păzească. Să nu-i in­tre vreo creangă în ochi, sau să nu-l împungă vreun ciot. Dar hărmălaia îl ameţi atît de rău că nu mai reuşi să se stăpî-nească. Un singur lucru ştia: lumina pe care-o văzuse tresărind şi care creştea mereu era un foc. Parcă-i simţea şi fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigîndu-şi din cînd în cînd numele, porni în goană, cu Ţombi după el, spre lumi­nă. Şi deodată se trezi în faţa focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul şi veselia care-l cotropiseră de­finitiv, cu un ceas înainte în pădure! Uitase totul prichindelul cîrn şi iarăşi ciufulit. Sosirea lui nu fusese simţită. Dar el vedea spatele cuiva şi vedea cum se reped vreascurile în vîlvătaie.

― Scuzaţi, vă rog... Începu bravul ciufuliri. Aici a poposit expediţia cireşarilor?

Ionel se întoarse uimit şi speriat şi năucit spre vocea nevăzută:

― Tic!

― În carne şi oase! Ba chiar şi cu Ţombi lîngă el!

― Cum ai ajuns aici, prăpăditule?...îîî... Răule!

― M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo!

― Mare isteţ mai eşti, îl alintă Ionel. Ai găsit pachetul cu mîncare?... Te pomeneşti că ţi-o fi foame?

Prichindelul era supraîncărcat de primirea lui Ionel. Se aşteptase la nişte muştruluieli şi la nişte ghionturi!

― Am găsit pachetul, cum să nu-l găsesc! Şi eu care am crezut că mi l-a pus acolo zîna cea bună! Va să zică tu mi l-ai pus!

― E un secret! rîse Ionel. Cine l-a pus... nu mai contează. Bine că l-ai găsit. Ei! Cum stai cu foamea?

― Aoleu, ce foame mi-e! Aş mînca şi foc!... Dar ceilalţi unde-s? N-au terminat joaca?

― Aoleu! şe vaită Ionel la rîndul lui. Am uitat să dau sem­nalul. Şi ei te caută. Am organizat o expediţie în regulă ca să te găsim. Stai puţin...

Îşi făcu mîinile pîlnie şi începu să strige din toate puterile către toate direcţiile:

― Iuuuuu! Ionel... Iuuuuu! Ionel!... Iuuuuu! Ionel! Iuuuuu! Ionel!

Din pădure i se răspunse cu chiote. Toţi ştiau că prichin­delul se afla la foc, lîngă Ionel. Dar chiotele nu încetară imediat, şi nici semnăturile orale ale cercetaşilor. Jocul se apropia însă de foc.

Ionel îi oferi cîrnului cu ochii numai neastîmpăr tot felul de bunătăţi şi-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expediţiei. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură şi să-l blagoslovească astfel pe Ţombi cu cel mai îmbelşugat ospăţ din viaţa lui... meritat cu prisosinţă.

― Grozavă friptură, Ţombişorule, nu?... Lasă, nu te mai preface modest! O merităm amîndoi.

― Poate vrei un ceai cald? îl întrebă Ionel.

― Mai întrebi? răspunse puştiul uitîndu-se însă cu ochi de pisică spre nişte pete albe. Astea ce-s?

― Am uitat să-ţi spun! tresări Ionel. Avem alegeri... Astea-s biletele de vot. Alegem şeful expediţiei... Ia stai puţin! Tu te pricepi la Morse?

Tic, în loc de răspuns, bătu de cîteva ori cu degetul în ceaşca de ceai.

― S.O.S.! descifră Ionel. Bravo, Ticuşor! Înseamnă că poţi să mă înlocuieşti din cînd la aparate.

De emoţie şi bucurie, Tic scăpă îmbucătura din gură:

― Zău, Ionel? Pe cuvîntul tău? Nu glumeşti?

― Serios, Ticuşor... Tot îmi trebuia un ajutor. Mai ales dacă voi fi ales şeful expediţiei. Lucia se va ocupa de aparatul ei.

Chiotele cireşarilor răsunau foarte aproape.

― Zău, Ionel!? Chiar mă laşi la aparat?

― Dă mîna'ncoa! Dar cu o condiţie: să ai grijă de el ca de ochii din cap! Sfînt, Ticuşor, auzi? Şi mai e ceva: să nu fii rău cu Maria şi cu Victor dacă te vor certa, auzi? O să aranjăm noi să nu te pedepsească prea rău... Asta-i o înţelegere tai­nică, Ticuşor. Numai noi o ştim. Dă mîna!

Întîlnirea mîinilor fu foarte scurtă, abia se atinseră, pen­tru că în poiana luminată pătrunseseră cireşarii. Tic îi privi de departe cu un aer mirat şi naiv.

― Nesuferitule! îl pironi Maria oprindu-se brusc la mijlocul drumului.

Şi într-o singură clipă prichindelul uită toate blestemele, toate suferinţele îndurate din cauza ei, că îi va arăta el, şi sări pe lîngă foc ca dintr-o explozie oprindu-se exact în bra­ţele care-l aşteptau deschise.

― Nesuferitule!

Spuseră şi ceilalţi cîte ceva, cuvinte pe jumătate dojeni­toare, pe jumătate bune, unii îşi plimbară degetele prin părul lui, alţii îi atinseră urechile, simţea că ajusese erou.

― Cum aţi crezut voi că o să plecaţi fără mine?! îi luă ime­diat la rost prichindelul. Şi pe sub pămînt să fi mers şi tot aş fi ajuns aici. Tocmai cu mine v-aţi pus?

― Nici chiar aşa, Ticuşor! încercă Victor să-l potolească. Dacă n-ar fi noapte, te-aş trimite imediat acasă... ca să-ţi ceri voie...

― Gata! interveni Ionel. Zarurile s-au aruncat. Va trebui să-l luăm cu noi în expediţie.

― Şi cu biberoanele ce facem? întrebă Dan.

Victor era nemulţumit de panta pe care alunecase discuţia:

― Tic! spuse el. Mai întîi trebuie să lămurim ceva. Nici u-nul dintre cei pe care i-ai găsit aici n-a fugit de acasă...

― De unde ştiţi voi c-am fugit?

― Nu vrei să spui că ţi-a dat voie tăticul? îl încolţi Maria. L-am întrebat înainte de a mă culca...

― Eu am spus că n-am fugit! se încăpăţînă Tic.

― Aha! îl dibui Dan. Vrei să spui că ai ieşit pe poartă, do­mol, ca orice om... Nu?

― Da... Am plecat ca orice om... M-am grăbit eu, dar n-am fugit.

― Tic! interveni iarăşi Victor. Mi se pare că ne jucăm cu vorbele. Ai plecat cu voie sau fără voie?

― Şi ce dac-am plecat fără voie?

― E rău şi urît şi vai de noi! izbucni Maria. Un copil care-şi înşală părinţii...

― Şi o soră care-şi înşală frăţiorul... o întrerupse Tic. Care a vrut să-l înşele... repară el imediat.

― Ticuşor, de ce nu înţelegi? îl dojeni Ursu. Maria te ştia acasă... Gîndeşte-te la părinţii tăi, ce e în sufletul lor acum? Ce-şi închipuie?

― Îmi închipui foarte bine ce-şi închipuie...

― Adică... Îl îmboldi Maria. Ce-ţi închipui, urîciosule?

― Adică nu-mi închipui... Ştiu sigur! Tăticu e foarte bucu­ros. Şi-a dat seama ce greşeală era să facă dacă nu venea moş Timofte...

― Cîrnule! sări Dan ca o fantomă. Ţi-a dat voie!

― Da! răspunse cîrnul pronunţînd un da nepăsător; parcă ar fi răspuns la cea mai banală întrebare, de pildă: ai pantofi?

Maria îi şi cuprinse capul:

― Răule! Urîciosule! Nesuferitule! Mişelule!

― Dac-ai vorbi la feminin... mai izbuti el să îngîne, dar fu repede sufocat de îmbrăţişarea caldă.

De undeva de lîngă foc, Ursu îi făcu, prieteneşte, din ochi, iar ştrengarul îi răspunse cu un zîmbet ascuns.

― Acum fii sincer, Ticuşor, şi spune! îl îndemnă Victor. Nu era mai bine să ne anunţi de-aseară?

― Am vrut să vă fac o surpriză, pe cuvînt...

― Dacă ai şti prin ce emoţii am trecut, mamă dragă...

― Voi!?

― Te pomeneşti că şi ţie ţi-a venit surpriza de hac... Îl zgîndări Lucia. Ia recunoaşte!

― Aş! respinse prichindelul provocarea. Dac-aţi şti ce fru­mos şi interesant e în pădure, seara!... Am văzut atîtea dihănii. Adică nu-i frumos, dar e interesant. Mai ales dacă nu-ţi pierzi firea şi te uiţi la grozăviile din jur...

― Şi cam ce-ai văzut? îl iscodi Lucia.

― Psssst! o groază de dihănii... Păcat că n-aţi fost şi voi. Şi mai ales tu, Lucia. Am văzut un balaur cu vreo cincizeci de capete... şi nişte babe cu gheburi de cămilă, să mor eu... şi nişte jivine cu colţi şi gheare de un metru... Ştiţi cum am tre­cut pe lîngă ele?

― Chiar le-ai văzut? persevera Lucia.

― Aşa cum vă văd pe voi. Şi cînd închideam ochii.

― Şi nu ţi-ai fost frică? întrebă Dan.

― Frică?!!... Mie!!?

― Tic!... îl potoli Lucia pe marele curajos. Ştii tu cine dă drumul tuturor acestor dihănii? Ştii cine le face şi le aduce în faţa ochilor?

― Cine, mă rog?

― Frica, prostuţule! Te-ai dat singur de gol!

― Ba nu! Voi sînteţi nişte răutăcioşi şi nişte invidioşi. Vă pare rău c-am venit singur, noaptea, prin pădure. Las' că ştiu eu! Şi la urma urmei, mai mare spaimă aţi tras voi!

― Asta e adevărat... Îl mustră Ursu de lîngă foc.

Era un moment de pauză, şi Ionel le aminti celorlalţi că prima zi a expediţiei nu s-a încheiat:

― Ar fi bine să trecem la al doilea scrutin...

― Exact, la asta m-am gîndit şi eu, spuse Lucia. Dar, ce facem cu Tic? Face sau nu parte din expediţie?

― Sigur că face, de vreme ce a plecat cu voie, răspunse Ionel. Eu sînt de părere să-i dăm şi lui drept la vot. Se pricepe destul de bine la Morse, are ochi buni, poate să ne ajute cu adevărat. Nu-i aşa, Tic?

Tic se grăbi să încuviinţeze, iar Lucia, văzînd că spusele lui Ionel capătă aprobarea celorlalţi, îi lămuri prichindelului situaţia. Dar Tic îşi dăduse de multă vreme votul.

Alte bileţele se împărţiră, iarăşi se umplu urna, iarăşi se răsturnară, iarăşi se auzi vocea Luciei, mai mirată de astă dată, dar rezultatul nu mai era acelaşi, nici nu mai putea fi acelaşi:

― Victor, trei... Ionel, patru!

Ionel devenise conducătorul expediţiei! Cînd celălalt can­didat îi ură succes, Lucia înţelese, abia atunci, că nu Tic, ci Victor hotărîse rezultatul.

Ionel, molipsit de energia şi dinamismul Luciei îşi luă ime­diat în primire atribuţiile. O imita pe Lucia întocmai, fără să-şi dea seama, bineînţeles: în felul cum vorbea, în rapidi­tatea pe care o impunea, chiar şi în unele gesturi.

Strînşi în jurul focului, fără nelinişti rele, zgîndăriţi din cînd în cînd de emoţii plăcute, cireşarii îşi ascultau conducăto­rul, ales prin vot secret, unii cu uimire chiar, şi toţi aprobîndu-i spusele. Ionel argumenta necesitatea despărţirii expediţiei în două grupuri. Devenise foarte clar pentru toţi: siguranţa şi reuşita expediţiei depindeau de această măsură. Dar o dată cu această convingere creştea şi altceva în sufletele cutezătorilor: o nelinişte, o emoţie, o durere. Tocmai pentru a atenua acest sentiment, interveni Victor:

― Despărţirea va dura foarte puţin: o zi, poate două zile, poate chiar mai puţin de o zi, pînă vom face prima explorare. Cînd ne vom hotărî să începem harta, numai unul dintre noi va rămîne cu schimbul la aparat, afară, ceilalţi vor putea să colinde în voie peştera. Lanterne avem, baterii avem, timp avem destul... Pînă la urmă ne vom plictisi de peşteră şi vom sta mai mult afară...

― Totuşi... prima întîlnire, primii fiori... se auzi o voce cu tristeţi şi nostalgii.

Da! Prima explorare, primele emoţii, primele descoperiri! Cui îi erau hărăzite?... De aici izvora neliniştea dureroasă a cîtorva cireşari. Cine va intra în peşteră?... Cine va rămîne afară?

Ionel propuse ca grupurile să se alcătuiască în urma unor discuţii deschise, şi Victor îl susţinu din primul moment, dar toţi ceilalţi se opuseră ca nişte draci. Nici nu voiau să audă de discuţii şi aranjamente: "Las' că ştim noi", insinuase Dan făcîndu-i cu ochiul lui Tic. "Să tragă la sorţi!" Măcar să aibă fiecare aceeaşi şansă. Nici o concesie! Ori vor hotărî sorţii, ori... la revedere!

Ionel mai încercă o dată să-i convingă, dezvăluindu-le o teamă, care era şi a lui Victor, că sorţii ar putea, de pildă, să hotărască o asemenea componenţă: Maria, Lucia, Dan şi Tic în peşteră, pentru că peşterii îi erau repartizate patru locuri, ceilalţi afară. Exemplul lui Ionel dezlănţui un uragan acolo între corturi. Numai Ursu rămase tăcut. Ceilalţi, şi mai ales prichindelul fioros, făcură un tărăboi cumplit. Şi ca să nu se mai piardă timpul, şi ca să arate că sînt democraţi, mai ales că erau foarte siguri de rezultat, scandalagiii cerură să se pună la vot modalitatea alcătuirii grupurilor: prin vot sau prin discuţii? Victor şi Ionel votară pentru discuţii, Lucia şi Ursu se abţinură, Maria, Dan şi Tic indicară sorţii şi cîşti-gară partida. Şi totuşi discuţiile, adică adepţii "discuţiilor" se aleseseră cu ceva: conducătorul expediţiei va face parte, de drept, din grupul peşterii. Şi mai obţinuseră ceva: dacă grupurile vor fi foarte neechilibrate, plenul va putea hotărî prin majoritate de voturi transferuri dintr-un grup în altul.

― Şi calificativul de neechilibrat cine-l va da? întrebă Dan. Va trebui să-l punem la vot... Şi dreptul de a pune califica­tivul la vot, tot prin vot trebuie să-l obţinem... ca să vedeţi ce limpede şi sigură e democraţia...

Lucia îi făcu semn să tacă şi Dan se supuse, dar nu şi Tic care încercă, ingratul, să-l oblige şi pe conducătorul expe­diţiei să se înfrunte cu sorţii. Probabil pentru prima dată, prichindelul nu avea încredere în anturajul cu care se înţele­sese atît de bine pînă atunci, chiar în situaţii foarte grele, aproape fără scăpare, anturajul Fortunei. Din păcate, argu­mentaţia lui fu respinsă fără cruţare, şi trebuia deci să se mulţumească doar cu trei şanse din şapte, nu cu patru, cum ar fi fost drept. "Cea de a patra şansă mă va nenoroci", îşi spuse foarte speriat prichindelul. Şi cu voce tare:

― Dacă ar fi patru locuri în peşteră, unul ar fi absolut si­gur al meu...

Numai Dan îi dădu dreptate, mizînd însă şi el tot pe al pa­trulea bilet.

Lucia agită urna cu cele şase bileţele. Pe trei din ele scria: peşteră, pe celelalte trei: afară. Cîteva clipe, nimeni nu îndrăzni să-şi încerce, primul, şansa. Se uitau unii la alţii îndemnîndu-se, adică speriindu-se, cu privirile. Şi totuşi, zburlindu-se şi împungîndu-i pe ceilalţi, prichindelul cu păr de aur şi cu argint viu în priviri provocă sorţii. Scoase biletul, îl despături... şi deodată sări ca un apucat azvîrlindu-şi vocea pînă la capătul pădurii:

― Peştera! Merg în peşteră! Uitaţi-vă şi voi!

Şi plimbă, cu un gest de triumf, bileţelul aducător de fe­ricire, oare numai fericire? pe la nasul celorlaţi. De la primul bileţel, şansele se împuţinaseră, dar sporiseră în schimb emoţiile. Alte ezitări, pînă ce Victor băgă degetele în urnă şi spuse cu un uşor tremur în glas:

― În peşteră...

Apoi indiferenţa Luciei care nu era deloc simulată:

― Afară, pe munte...

Apoi, Dan, consolîndu-se cu un oftat şi cu:

― Soarele şi Lucia... Sau Lucia şi soarele...

Mai erau două bileţele în urnă. Unul dispăru în pumnul Mariei. Îl strînse aproape cu disperare, dar încă nu-l des­chise. Ultimul se desfăcea în mîna lui Ursu. Dar nici el nu spuse vreun cuvînt. Se uită mai întîi la Maria şi-o văzu aruncînd hîrtia în flăcări, şi apoi privind, pînă la durere, pînă la lacrimi, jarul galben şi rău: Adio... primii fiori, prima întîlnire...

― Afară... spuse Ursu cu un glas incolor.

Maria tresări şi se uită nedumerită la vlăjganul care moto­tolea bileţelul. Ar fi vrut să i-l ceară, să citească şi ea cuvîntul care era scris pe el. Dar bileţelul zbură în flăcări şi ea înţele­sese tot ce se întîmplase şi nu mai avu nici o urmă de îndoială cînd îl văzu pe Ursu ocolindu-i privirile care voiau să-i mulţumească.

Tăcerea era prea grea. Noroc că o spulberă prichindelul prin nişte aplauze pe care le adresa tuturor:

― Grozav! spuse el. Fiuuuuu! Ce grozav!

Dar oare ce s-ar fi întîmplat dacă mîna lui îndrăzneaţă ar fi nimerit alt bileţel? Era întrebarea care-l speriase pe Ursu. Şi cît de mult voise să-l împiedice pe prichindel să tragă primul! Şi prichindelul înţelesese tocmai pe dos!

Ionel reconstitui grupurile:

― Eu, Victor, Maria şi Tic vom intra în peşteră. Lucia, Dan şi Ursu vor explora, paralel cu noi, coasta muntelui. Precum am convenit trebuie să întreb dacă vrea cineva să facă vreo observaţie cu privire la grupuri... dacă îşi închipuie că e nece­sar un transfer oarecare...

Toţi erau de părere că grupurile erau perfect echilibrate. Alte observaţii nu se auziră. Numai Tic se apropie de Ursu şi-l privi cu tristeţe sinceră. Ar fi vrut atît de mult să meargă împreună... dar numai în peşteră.

― Îmi pare foarte rău că ne despărţim, şopti el. Ce sorţi răutăcioşi! Las' că...

Ursu îi acoperi blînd, cu palma, chica aurie şi răzvrătită, apoi îl trase încet spre pieptul său:

― Las' că ne înţelegem noi... prin aparat... Şi sînt sigur, Ticuşor, c-o să ne-ntîlnim repede...

Ionel anunţă programul zilei care urma:

― Scularea în zori... Despărţirea... La gura peşterii con­fecţionăm pluta... Aşa! Peste cinci minute: stingerea. Somnul obligatoriu. Şi vă urez: Noapte bună!

Ursu se uită spre Lucia: Lucia se uită la Victor.

Somnul fiind obligatoriu, dar mai ales pentru că oboseala suia iarăşi prin membre, iar fantezia însăila o zi plină şi grea: ziua a doua, tinerii intrară repede în corturi. Somnul nu se mai furişă ca altă dată, ameţind mai înainte gîndurile, ci veni iute şi autoritar. În cortul băieţilor, doi cireş ari îi mai rezista­ră cîteva clipe, clipele în care ar fi vrut să-şi spună, simultan, unul altuia: "Ai grijă de ceilalţi". Dar gîndurile lor se întîlniră înaintea şoaptelor, pecetluind acelaşi mesaj nerostit. Noap­tea molatică pătrunse pe nesimţite şi în gîndurile lor.

Cerul era împroşcat cu jar. Stelele parcă se înţeleseseră să vegheze neostenite şi duioase pînă în zori visele acelor care peste cîteva ore îşi vor începe marele vis.

Cine le-a şoptit oare atît de blînd tinerilor cutezători: Noapte bună! Poate chiar tu...

CAPITOLUL X

1

Unul dintre grupuri, cel pe care sorţii, şi duioşia lui Ursu, îl hărăziseră primei întîlniri, primilor fiori, ajunsese la intrarea peşterii. Celălalt abia se mai zărea undeva, departe, pe coasta muntelui. Cireşarii începeau să bată la poarta marelui vis...

Toţi se sculaseră o dată cu zorii, fără să-i trezească cineva, îşi împărţiră merindele cu cîntarul infailibil al camaraderiei, apoi uneltele, şi abia apoi se strînseseră în jurul feţei de masă aşternută pe iarbă de gospodinele amuţite. În timpul mesei se stabilise programul emisiunilor T.F.F., absolut obligatoriu, cea mai severă lege a expediţiei. Despărţirea se oficiase chiar acolo, pe platou, cu glume şi încurajări, dar şi cu o umbră de tristeţe. Grupul Luciei luase imediat drumul muntelui, grupul lui Ionel se abătuse, pentru scurtă vreme, la o colibă de bîrne asuprită de uitare şi ruină, de unde se aprovizionase cu cîteva scînduri, cam şubrede, dar care ar fi putut folosi la confecţionarea plutei. Alte poveri, grele şi sîcîitoare, apăsau umerii încărcaţi ai visătorilor. Noroc că Ursu tîra după el o cireada întreagă de bîrne şi pari, legată ingenios cu funiile de rezervă. O altă cireadă, asemănătoare, însă mai săracă, se hurduca şi gemea în urma lui Victor. Abia cînd se opriseră în faţa găurii întunecoase, ascunsă de arbori şi bolovani, răsunară primele cuvinte, adică primele excla­maţii. Dar înainte de a sfredeli întunericul, se mai uitară odată în depărtări şi braţele lor fluturaseră un semn de dragoste şi durere unor mogîldeţe care n-aveau dreptul la primii fiori al visului.

Grota îi întîmpină binevoitoare şi primele exclamaţii ale cutezătorilor fură exclamaţii de surpriză şi plăcere. Pătrunse­seră înăuntru, printr-o crăpătură ca un triunghi de cărbune, încălziţi şi transpiraţi, şi se pomeniseră deodată învăluiţi în răcoare şi linişte, iar lumina era discretă şi odihnitoare. Dar senzaţia de plăcere nu dură multă vreme. După prima re­cunoaştere, un amestec de dezamăgire şi deziluzie încerca să pună stăpînire pe ei. Antreul peşterii, camera de primire, era foarte sărac: o scobitură fără asperităţi, fără cotloane, fără podoabele de calcar pe care şi le imaginaseră, fără urme şi semne care să-i poarte cu fantezia în noaptea timpurilor. O scobitură oarecare, cu boltă joasă, îngustîndu-se spre fund. Înaintară cu prudenţă spre întuneric şi chiar după primii paşi avură senzaţia că sînt înghesuiţi şi ameninţaţi cu strivirea. Bezna se îngroşa, iar fundul peşterii se îndepărta trans-formîndu-se într-un tunel din ce în ce mai îngust şi mai scund.

În sfirşit, Ionel dădu semnalul pe care-l aşteptau toţi: lumi­nă! Fiat lux! cum îl corectă Maria. Patru lanterne puternice îşi împreunară razele într-un mănunchi orbitor. Tunelul în care intraseră era destul de larg şi de primitor şi mult mai generos decît antreul din urma lor. Pereţii lui erau umezi, tavanul avea crăpături profunde, iar mai departe se zăreau ieşituri, văgăuni şi bolovani răzleţi.

Cel mai fericit era Tic. Parcă intrase într-o împărăţie a mi­nunilor. Nici nu mai voia să ştie de ceilalţi. Uneori rămînea în urma lor, alteori o lua înainte, şi îşi plimba lanterna peste tot. Căuta şi cerceta totul: firide, scobituri, crăpături, gropi, orice spaţiu mai ciudat care putea fi un adăpost sau un as­cunziş pentru cutia fermecată. Într-un cotlonaş cam zurliu la început, dar imediat cuminţindu-se şi oprindu-se în barajul muntelui, Tic zări cîteva pietre, cîteva pietricele, care pe lîngă bolovanii uriaşi de pînă atunci păreau nepoftite în peşteră. Le ridică de jos, le cîntări, apoi strigă:

― Ionel! Stai! Am găsit ceva...

Prichindelul rămăsese în urmă şi Ionel îl aşteptă cîteva clipe, destul de nerăbdător, dar cînd zări pietrele din mîna lui, îl pufni rîsul.

― Pietre obişnuite, nătărăule... le găseşti în orice curte. Nici o scofală...

Cam împotriva inimii, prichindelul aruncă pietrele, dar nu-i trecu nici o clipă prin minte să renunţe la căutări. O lua­se înaintea tuturor, iscodind cu botul curios al lanternei pereţii tunelului. Ţîngulică i se strecura printre picioare nu­mai cînd nu trebuia şi asta îl cam necăjea pe ciufulici, dar nu într-atîta încît să uite cu cîtă iscusinţă îşi îndeplinise rolul de cîrmaci în ajun. Îl apostrofă de cîteva ori, chemîndu-l cu nu­mele de momente rele şi astfel căţelul acceptă rolul de trenă. Lîngă un bolovan ca un cub găsi cîteva pietre şi chiar se gîndi să transforme una dintre ele în piesă de colecţie, dar amin-tindu-şi dispreţul lui Ionel şi gîndindu-se că ar putea fi iarăşi batjocorit, renunţă, deşi cu inima îndoită. Îşi puse în cap să nu mai caute altceva decît ascunzişuri... Dar nu-şi termină gîndul pentru că îl înţepeni vocea lui Ionel:

― Staţi! Victor! Vino repede! Uitaţi-vă şi voi! Pun mîna-n foc că-s rămăşiţe de granit paleozoic...

Ionel avea în mînă chiar piatra pe care era s-o ia Tic. Amărît nevoie mare, puştiul se oţărî la el:

― Ei şi! Mare scofală! De cînd le-am văzut eu! dacă nu dădeam cu piciorul în ele nici tu nu le găseai!

― Mai bine puneai mîna, îl repezi Ionel. Tu ştii, mă găgăuţă, ce vîrstă au pietrele astea?... Cam o mie două sute de milioane de ani...

― Ş-ale mele, alea pe care le-ai aruncat?... Ce, ălea n-aveau măcar vreo nouă sute de milioane? Lasă...

Victor îi linişti pe toţi anunţîndu-i că nu mai este mult pînă la intrarea primului salon, bineînţeles dacă peştera nu se răzvrătise împotriva hărţii.

Din fericire peştera fusese cuminte. După numai cîteva minute, tinerii pătrunseră într-o încăpere largă, ca o sală de bal, luminată straniu de razele care se furişau iscusit prin nişte crăpături subţiri ca firul de aţă. Cînd lanternele incendiară cu lumina lor unită salonul, exclamaţii uluite îi salutară splendo­rile generoase. Zeci de ţurţuri albicioşi se spînzuraseră de cupola neagră, iar în mijloc, stalactitele şi stalagmitele aproape că-şi atingeau vîrfurile. Şi mai erau ciorchini de marmură lipiţi de vreun perete, şi firide tainice, şi statui ciudate, şi coliere sus­pendate, şi stînci singulare ca nişte vîrfuri de săgeţi, şi alte forme, şi reliefuri bizare, şi mereu spaţii negre, ca nişte stele ale întunericului, nenumărate podoabe cioplite şi finisate şi şle­fuite de sute de milioane de ani meşteri. Tinerii se înfruptau din ele cu priviri şi fantezii flămînde, şi exclamaţiile erau şop­tite, sau tăcute pe buze fierbinţi. Iar Tic, refugiat în spaţiul anilor lui, înţelese, în sfîrşit, cît de înţelept fusese acel care ale­sese peştera drept ascunziş al cutiei fermecate. Iar Maria, fascinată, se străduia să-şi amintească visele ei pentru a le com­para cu miracolele care-o înconjurau.

Parcă simţind-o cum arde şi tremură în visele ei, Ionel în­cercă s-o trezească:

― Şi totuşi, de la spaţiu la relief, toate podoabele de aici se datorează apei şi bioxidului de carbon care transfor...

Maria îi fixă raza lanternei drept în ochi:

― Care transformă calcarul în bicarbonat de calciu, ţipă ea. Ştiu, domnule mare savant. Dacă ai reduce şi fiinţa ta nesuferită la elementele de bază: hidrogen, oxigen, fosfor, carbon, calciu, etcetera, etcetera... n-ai mai fi în stare să faci observaţii ştiinţifice şi nici n-ai mai simţi regrete că te-ai legat de mine...

Faţa peşterii spusese totul într-o suflare. Ionel nici nu avu timp să deschidă gura, mai ales că lanterna duşmană îi ardea toată faţa. Dar erau numai ei doi în locul acela. Victor şi Tic ajunseseră la capătul salonului, urmaţi de un Ţombi cam neliniştit.

― Atenţiune! ajunse vocea lui Victor la urechile celor doi. Am dat de apă!

Vestea era prea gravă pentru a nu anula într-o clipită pornirile de ceartă. De fapt, Victor încă nu dăduse de apă, dar simţea umezeala în aer, şi parcă auzea şi un clipocit în apro­piere, şi mai era şi harta din mîna lui care indica la capătul primului salon existenţa unui lac subteran. Din prevedere îl apucă pe Tic de mînă, dar prichindelul crezînd că e un gest de mîngîiere, răspunse prompt lipindu-se de el. Aşa îi găsi Maria şi Ionel. Şi tuspatru înaintară cu prudenţă exagerată, încet, cu paşi de plumb, dar nu numai prudenţa îi obliga la acest mers chinuitor, ci şi poverile care parcă se îngreuiaseră şi care erau mai greu de strecurat printre atîtea şi atîtea obs­tacole. Se opriră la marginea lacului. Malul celălalt nu se vedea. Numai apă, apă de cristal, ca o oglindă, spartă uneori de picurii care se prăvăleau invidioşi din întuneric.

Victor aruncă sfoara cu plumb, şi ghemul începu să se des­făşoare mereu, mereu, pînă ce rămase un mosor gol în mîna lui. Şi tot nu atinsese fundul!

― Foarte adînc! spuse el. Probabil o prăpastie umplută cu apă. Păcat că nu ştim şi cît de lat este...

― Brrrrr! făcu Tic după ce-şi plimbă o clipă degetele prin apa lacului. Rece ca gheaţa! Nu l-aş trece înot...

― Nici nu-i nevoie, Ticuşor, îl linişti Victor. Îl vom trece cu pluta. Numai că mai întîi trebuie s-o facem, şi, şi mai întîi trebuie să aducem materialele din antreu. Tot cu cireada...

― Dar şi, şi mai întîi, interveni Ionel, n-ar fi cazul să căutăm o cale de trecere terestră?

Victor făcu un semn de neputinţă cu mîna, dar lanternele se împreunară iarăşi spărgînd pe spaţii mari întunericul. Pretutindeni: apă, apă, numai apă.

― Da... recunoscu Ionel. E cazul şi timpul să ne ocupăm de plută...

Cireada de bîrne şi scînduri adusă destul de repede de Vic­tor şi Ionel fu depozitată la marginea lacului, în dreptul unei crăpături piezişe prin care pătrundea o fîşie timidă de lumină solară. Locul se transformă imediat în şantier. Cele mai groase bîrne se întîlniră într-un patrulater închegat solid cu cîteva scoabe. Alte bîrne, mai subţiri, fură fixate, paralel, în interiorul patrulaterului, iar deasupra scheletului, prins cu atîta străşnicie în cuie şi scoabe că nici măcar nu scîrţîia, se aşezară scîndurile fostei colibe, bătute şi ele zdravăn în cuie şi legate, pentru mai multă siguranţă, cu sîrmă şi funii. Es­tetica plutei cam lăsa de dorit, dar rezistenţa ei nu dădea nimănui dureri de cap.

― Cam rudimentară... spuse Victor. Dar în lipsă de altce­va... Să sperăm că e destul de solidă...

― Oare ne ţine? se înfiora Maria. Cum făceai tu, Ticu-şorule? Brrrrr! încăpem toţi pe ea?

― Brrrrr! răspunse Victor în acelaşi stil. Cum poate să-ţi treacă prin cap aşa ceva?... Cred că ne-am prăbuşi înainte de-a ajunge în apă. E o plută de tranzit, un fel de bac, pentru o singură persoană. La mare nevoie ar încăpea şi două... Vom trece pe rînd şi vom trage pluta înapoi cu frînghia.

Imediat ce termină de vorbit, Victor scoase din rucsac doi co­laci de frînghie pe care-l legă de bîrnele cele mai groase: fiecare la alt capăt al plutei. Unul urma să rămînă pe mal, celălalt călătorea cu pluta pînă la ţărmul nevăzut al lacului. Apoi pluta se transforma într-un bac original. Frînghia o trăgea sau înain­te, sau înapoi, după nevoie. Sistemul descoperit de Victor era în acelaşi timp: simplu şi sigur. Numai primul călător, cel care ur­ma să ducă funia pe malul celălalt, trebuia să înfrunte riscurile unei traversări neobişnuite şi nesigure.

― Gata! anunţă Victor după ce controlă încă o dată nodu­rile celor două frînghii.

Chiar în clipa aceea, Ionel descoperi într-o firidă cîteva pietre curioase:

― Oare nu sînt urme de granit arhaic? se întrebă el emo­ţionat şi iscoditor.

― Mi se pare că. e tot piatra aia paleozoică, în care am dat cu piciorul, spuse Tic, care apăruse ca prin farmec ţîngă el.

― Ionel! strigă Maria. Începem trecerea.

― Imediat! răspunse Ionel. Să văd numai dacă n-am dat marea lovitură. Voi puteţi să treceţi...

― Ba nu! Tu trebuie să treci primul! Aşa se cuvine! Hai, că te aşteptăm!

Dar Victor se şi afla pe plută şi pluta se afla pe apă. Cum îl văzu, Ionel lăsă baltă granitul lui şi veni la plută:

― Stai, Victor! Lasă-mă pe mine! N-ai voie să...

― Atenţie! strigă Victor. Prindeţi funia şi luminaţi drumul. Şi aveţi grijă de Tic...

Folosind o scîndură lată drept vîslă, Victor începu traver­sarea lacului. După cîţiva metri numai, îndreptînd raza lanternei sale în faţă, zări malul celălalt. Vîsli şi mai energic şi acostă fără nici o greutate. Malul nou părea mai primitor decît cel pe care-l părăsise. După ce debarcă, luînd cu el cola­cul de frînghie încă nedesfăşurat, îşi anunţă prietenii:

― Gata! Am ajuns şi văd lumina lanternelor voastre. Totul e în ordine aici... Acum trageţi de funie, trageţi pluta! Trimi­teţi mai întîi bagajele şi căţelul... Gata?

De pe malul celălalt i se răspunse afirmativ şi sistemul intră imediat în funcţiune. Ionel şi Maria traseră de funia lor, aducînd pluta acolo, în timp ce colacul lui Victor se des­făşura domol.

Toate bagajele fură încărcate la iuţeală, şi, deasupra lor, Tic îl puse pe Ţombi, ca o santinelă, dar Ţîngulică se împo­trivi teribil despărţirii inutile. Sări de pe plută drept la picioarele stăpînului ingrat, care însă înţelegîndu-l şi accep-tîndu-i pentru prima dată nesupunerea îl transformă iarăşi în Ţombi. E adevărat că şmecherul cu buline pe ureche avu grijă să-şi dea obolul de linguşire lipindu-şi şi frecîndu-şi blana caldă de gambele reci ale prichindelului.

Ionel anunţă semnalul convenit şi, de pe malul celălalt, Victor începu să tragă de frînghie. După trecerea b,agajelor veni rîndul pasagerilor: Maria, apoi Tic şi Ţombi, şi la urmă Ionel. Conducătorul expediţiei îşi puse imediat rucsacul în spate pentru a-i îndemna şi pe ceilalţi la drum:

― Mi se pare că sîntem înîntîrziere...

― Plecăm imediat... Îi răspunse Victor. Dar nu mai este nevoie să cari rucsacul. Avem un cărăuş grozav.

Ionel îl privi, o dată cu ceilalţi, foarte mirat:

― Adică?

― Pluta! Cel mai neobosit cărăuş!

Într-adevăr, din lac pornea prin tunel un pîrîiaş subteran destul de lat şi de adînc pentru ca pluta să poată naviga nestingherită. În cîteva clipe, ca într-o întrecere, toate baga­jele poposiră pe plută.

― O vom trage cu funia! spuse Ionel.

― Nu trebuie s-o tragem, îl corija Victor. Trebuie s-o ţinem. Pîrîiaşul nu se varsă în lac, izvorăşte din lac. Curge la vale şi nu e deloc nărăvaş.

― Perfect! spuse Ionel. Vom ţine funia cu rîndul.

Cireşarii porniră în aval cu alte puteri în trupuri, parcă şi cu altă dispoziţie. Ideea lui Victor îi descotorosise de toate poverile şi de multe griji. Parcă niciodată nu se simţiseră mai sprinteni, mai veseli, mai senini, deşi se aflau în inima muntelui, despărţit de lumea luminii şi culorilor prin zeci de milioane de tone de piatră.

Victor ţinea funia de care era legată pluta. Dar pîrîiaşul curgea cuminte şi nu-i stingherea deloc mişcările.

― Mai avem de trecut un lac mai mărişor... spuse Victor, uitîndu-se pe hartă. Apoi cîteva saloane. Acuş ajungem la punctul terminus. Cred că pînă la prînz...

― Victor! îl întrerupse de undeva din întuneric Maria. Unde s-a găsit scheletul mastodontului?

Dar nu-i răspunse Victor, ci Ionel care de asemenea cer­ceta harta:

― În primul salon în care vom intra. Un salonaş, mai de­grabă, dacă ar fi să ne luăm după hartă.

Tic, care pînă atunci rămăsese în urmă, se strecură ca o fantomă pe lîngă Victor şi Ionel, o întrecu şi pe Maria, dar nu şi pe Ţombi care provocase toată această schimbare de poziţii.

― Stai, Tic! încercă Victor să-l oprească. Atenţie! Auzi? E o scobitură în dreapta!

― Tic! ţipă Maria. Înapoi, măgarule!

― Uraaaa! se auzi răspunsul celui insultat. Alarmă! Alarmă bună! Veniţi toţi aici! Uraaa! Am găsit un os de mastodont!

Tustrei cei chemaţi alergară spre aureola pe care o lansa lanterna lui Tic... şi-l găsiră pe norocosul prichindel instalat comod pe o platformă de grohotiş chiar în locul unde harta indica o scobitură primejdioasă. În mîna lui se afla un oscior care aproape îi fu smuls de către Maria. Cercetarea osului nu ţinu prea mult. Ionel şi Victor îl priviră neputincioşi, dar Maria îi veni repede de hac:

― Chiar tu l-ai descoperit, Ticuşor?

― Aproape eu... răspunse ciufuliciul.

― Hmmm... îl ameninţă Maria. Să ştii, Ticuşor, că mastodontul tău s-a transformat de-a lungul erelor în viţel.

― În viţel!? Nu se poate! în elefant!

― Nu, Ticuşor... Chiar în viţel. E un antricot de viţel, foarte veritabil.

― Ce să caute viţeii aici? o înfruntă prichindelul. Poate e de la un pui de mastodont, se rugă el.

Dar cel care aduse argumentul incontestabil fu Ţombi. Ionel îl prinse în raza lanternei în timp de rodea cu pasiune alt os.

― Cîini care să roadă oase de mastodont încă n-am văzut... spuse Ionel.

― Dar ce, nu-s tot oase?

― Nu! Mai mult seamănă cu pietrele...

― Zău? Chiar nu-i de la un pui de mastodont? se tîngui Tic. Şi cum a ajuns viţelul aici?

Era întrebarea care-l frămînta pe Victor, care-l speria pe Ionel, care-o neliniştea pe Maria. Pentru că întrebarea nu avea decît un singur răspuns: în peşteră mai fusese cineva. Şi dacă osul era bun de ros... Înseamnă că nu trecuse prea mult timp de cînd peştera fusese vizitată. Dar.cine o vizitase? Şi în ce scop? Şi cînd?... Toţi gîndeau astfel...

― Fiuuuuuiuuu! înţelese Tic. Să ştiţi că sînt oase dintr-un pachet de mîncare...

― Ţi-a venit mintea la cap, îl luă Maria la rost.

― Atunci, se înfurie prichindelul, înseamnă că a trecut altcineva prin peşteră înaintea noastră.

― Asta-i, piciule!

― Nu se poate! Nu vreau! Cine a avut un asemenea curaj? Cine...

Îşi opri întrebarea, pentru că simţi un obiect cam moale sub talpa piciorului. De fapt, piciorul îi alunecase într-o groapă, la marginea pîrîiaşului. Cînd abătu raza lanternei asupra obiectului cu pricina, Tic era cît pe-aci să se prăbu­şească de emoţie. În groapa aceea nu se afla altceva decît o cutie ruginită, o cutie de metal lunguiaţă... O scoase la iuţea­lă din groapă, o băgă în sîn şi alergă imediat spre Maria:

― Am găsit cutia fermecată! îi spuse el la ureche. Tu nu ştii cuvîntul vrăjit?

― Ce cutie, prostule? Ce cuvînt vrăjit?

Abia după ce-i arătă cutia, Tic îşi aminti că, spre a-i men­ţine farmecele, n-avea voie să vorbească nimănui despre ea, şi mai ales n-avea voie s-o arate nimănui. Era foarte înfuriat şi avea atîta ciudă pe cineva... Încît îi venea să-şi pocnească ţeasta de pereţii tunelului. Maria îl linişti repede, neliniş-tindu-i însă pe ceilalţi:

― E tot atît de cutie fermecată tinicheaua asta, cum era antri-cotul ăla os de mastodont... Băieţi! Veniţi repede! Ia uitaţi-vă!

Cutia aceea ruginită îi uimi pe amîndoi; şi Ionel şi Victor o întoarseră pe toate feţele. Concluzia lor se asemăna cu a Mariei:

― O cutie de sardele! Unde ai găsit-o, Ticuşor?

Tic le arătă locul: o groapă oarecare. Probabil că fusese aruncată la întîmplare acolo, sau poate o adusese apa. Ba nu! N-o adusese apa. În interiorul ei mai erau pete de ulei.

― Acum e sigur! spuse Victor. A trecut cineva prin peşteră înaintea noastră... O persoană?... Mai multe?... Şi nu e mult timp de cînd a trecut...

― Da... Încuviinţă Ionel. Am văzut şi eu urmele de ulei din cutie... Trebuie să ne încordăm atenţia... şi să nu ne înde­părtăm prea mult unii de alţii... Auzi, Tic?

― Cine ţi-a spus că nu aud? sări prichindelul. Aud mai bine decît tine, aud şi ce nu vrei să spui. Ştiu eu că ţi-e frică şi dai din gură ca să rămînem lîngă tine...

― Din clipa asta îţi interzic să mai atingi aparatul! îl pedepsi Ionel. Şi cum ieşim din peşteră, cum te trimit acasă!

― Asta ai vrea tu, acum! nu se lăsă Tic bătut. Ce-ai mai vrea să fii afară sau acasă, fiuuuu!

Maria îşi înghionti frăţiorul şi-l rugă apoi, în şoaptă, să se lase de harţă.

― Mi-e ciudă! mărturisi el tot în şoaptă. Cine ştie ce idioţi au trecut pe-aici, înaintea noastră...

Şi iarăşi tinerii se simţiră apăsaţi de poveri, dar şi mai apăsaţi de griji şi nelinişti. Uitară de expediţie, uitară de har­tă, deveniseră toţi nişte cercetaşi nervoşi şi tăcuţi, mereu cu ochii în patru, iscodind cu lanternele toate spaţiile, centime­tru cu centimetru. Noroc că tunelul şi salonaşele erau anoste, cuminţi, lipsite de podoabe, netede, plictisitoare. Mai găsiră un băţ de chibrit şi două mucuri de ţigară. Altceva nimic. Dar nici nu trebuia mai mult: Un băţ de chibrit şi două mucuri de ţigară. În jurul lor brodă Victor primul său raţionament din acea suită uluitoare care va umple de faimă toţi cireşarii.

― N-a trecut o singură persoană prin peşteră... Începu el. Nu una singură, ci cel puţin două...

― Ce te face să crezi asta? întrebă mirat Ionel.

― Cele două mucuri de ţigară.

― Dar asta nu e o lege, Victor, spuse Maria. Nimeni nu e obligat să fumeze o singură ţigară...

― Nu te grăbi! o opri Victor. La ce depărtare am găsit mu­curile? Mi se pare că erau aproape unul de altul...

― La cîţiva paşi, preciză Ionel.

― Nu sare în ochi? reluă Victor. Mai multe persoane, dar, hai să spunem: două persoane, pentru că două mucuri am găsit, deşi poate au fost aruncate şi alte mucuri în apă... două persoane şi-au aprins în acelaşi timp ţigările şi le-au stins aproape în acelaşi timp... E imposibil ca un singur om să fi aprins şi să fi fumat două ţigări deodată. Prin urmare, au tre­cut prin peşteră, înaintea noastră, cel puţin două persoane. Asta ar fi prima concluzie.

Şi ceilalţi înclinau spre concluzia lui Victor. Nu aveau alte argumente, erau poate cîteva întrebări. La una din întrebări se gîndea Ionel:

― Dar dacă unul din mucuri a fost aruncat altădată?

― Aproape cu neputinţă, spuse Victor. Nici unu la mie şan­să. Să-l arunce în acelaşi loc, şi pe urmă... uitaţi-vă... amîndouă mucurile au cam aceeaşi mărime... Imposibil, Ionel.

― Şi eu cred că ai dreptate, interveni Maria. Dar adineauri ai vorbit de o primă concluzie... mai e şi alta?

― A doua concluzie, zîmbi Victor, e încă în studiu de ipoteză... Persoanele care au trecut prin peşteră erau într-un fel familiarizate cu peştera. Cred că o cunoşteau...

"Ipoteza" lui Victor stîrni şi mai mare uimire şi aţîţă şi nişte licăre de teamă în sufletele celorlalţi.

― Cum ai ajuns la concluzia asta... adică la ipoteza asta? îşi aminti Ionel.

― Da... clătină Victor din cap. E mai bine s-o numim pre­supunere... dar mai înainte de a răspunde, aş pune şi eu o întrebare: cine dintre noi s-a gîndit măcar o clipă să înfulece ceva?... Mie, cel puţin, nici nu mi-a trecut prin cap şi nici n-am simţit crampe de foame...

Maria, Ionel şi chiar Tic nu-l contraziseră cu o iotă. Dar prichindelul ridică subit mîna ca la şcoală:

― Ţombi! Nu numai că i-a trecut prin minte, dar a şi înfu... a şi ros ceva...

― Hai să-l lăsăm pe Ţombi, Ticuşor... reluă Victor. De ce nu ne-am gîndit la mîncare?... Însăşi întrebarea pare idioată. Cînd să ne gîndim la mîncare şi cum să ne gîndim la mîncare, cu atîtea minunăţii, cu atîtea podoabe nemaivăzute, cu atîtea surprize în jurul nostru, poate chiar cu ameninţări... pentru că n-am fost mereu siguri că pasul nostru nu ne duce spre vreo capcană a naturii... Să te apuci să mănînci şi pe urmă să fumezi într-o peşteră pe care o vezi prima dată, e prea din cale-afară... Vă amintiţi unde am găsit chibritul?... În singu­rul loc din tot tunelul unde curentul e foarte slab. Oare e o simplă coincidenţă că tocmai acolo a încercat cineva să aprin­dă ţigara? Şi mai e ceva: toate lucrurile pe care le-am găsit, le-am găsit pe malul stîng al pîrîiaşului, pe partea pe care mergem noi... Dar noi ştim că partea asta e accesibilă pentru că aşa arăta harta. Dacă obiectele pe care le-am găsit ar fi fost aruncate la dreapta şi la stînga, ar fi însemnat că vizita­torii orbecăiau în căutarea unui drum accesibil, pentru că şi pe partea dreaptă sînt locuri accesibile.

― De ce să nu ne gîndim mai bine că aveau şi ei o hartă? întrebă Ionel.

― Pentru că e imposibil, Ionel... Singura hartă a peşterii se află la muzeul oraşului şi dosarul din care am scos-o şi am copiat-o dovedea de la o poştă că nu fusese desfăcut de zeci de ani. Şi nu e numai atît... Să zicem că ar fi avut o altă hartă, de la o sursă misterioasă... o copie necunoscută a hărţii noas­tre. Atunci n-ar fi trebuit să ospăteze în locul unde Tic a găsit oasele şi cutia, ci s-ar fi ferit de locul acela, pentru că pe hartă e însemnat ca un loc primejdios: o scobitură în proces de ero­ziune... Deci nu după hartă cunoşteau cei doi vizitatori peştera, ci fiindcă au mai trecut prin peşteră şi, cine ştie? poate că şi-au făcut o hartă proprie. Prin urmare, avem de-a face cu nişte obişnuiţi ai peşterii...

― Mai ai şi altă surpriză? încercă să-l provoace Maria.

― Nu! Nu mai am nici o surpriză. Ceea ce urmează e limpede ca lumina zilei. Cei doi vizitatori erau fără îndoială orăşeni. Sută la sută!

― Poate că erau cei doi ciobani! îşi amiti Tic.

― Ce ciobani! spuse Victor. Orăşeni sută la sută, Ticuşor. Crezi tu că ţăranii, şi mai ales ciobanii, vin la munte cu cutii de sardele şi cu antricoate în desagă? Brînză, slănină, ouă, ceapă, asta e mîncarea lor de drumeţie... Şi pe urmă mai sînt şi mucurile de ţigară. Amîndouă mucurile provin de la ţigări cu filtru, şi încă cu filtru fin, de nailon... În povestea asta cu fumatul, aş avea curajul să spun că numai unul dintre cei doi vizitatori era fumător, celălalt a fumat pentru că a fost servit cu o ţigară... E o presupunere şi se bazează pe faptul că nu e lege ca doi fumători să fumeze aceeaşi ţigară...

― Dar nici nu e lege care interzice să se fumeze aceeaşi ţigară, spuse Ionel.

― E adevărat... Şansele sînt jumătate, jumătate. Dar e to­tuşi curios ca doi fumători să termine exact în aceeaşi clipă ţigara. Unul fumează mai rar, altul mai iute, unul fumează pînă la capăt, altul pînă la jumătate. Eu aş zice, mai degrabă, că nefumătorul, văzîndu-l pe celălalt că aruncă ţigara, a făcut şi el la fel, adică i-a imitat întocmai gesturile. Adică a arun­cat-o în acelaşi timp şi cam în acelaşi loc, fără să se gîndească s-o stingă, strivind-o cu piciorul, cum fac aproape toţi fumă­torii. Chiar amîndoi să nu strivească mucurile e puţintel cam curios... Şi pe urmă chibriturile...

― Care chibrituri? se miră Tic. N-am găsit decît un singur chibrit.

― Tocmai acest lucru mă face să cred şi mai tare că avem de-a face cu doi orăşeni, şi că numai unul din ei e fumător. Cînd X, să spunem, a fost servit cu o ţigară de Y, primul lui gest a fost acela de a scoate chibriturile, pentru că fără chi­brituri nu intră nimeni într-o peşteră. A aprins primul băţ, care însă s-a stins imediat, din cauza curentului, probabil. Uitaţi-vă şi voi! A ars numai fosforul, băţul nici n-a fost atins de flacără. Y l-a liniştit probabil aprinzînd primul ţigara.

― Dar n-am găsit decît un singur chibrit! insistă Tic. Şi-am căutat şi eu şi Ţombi şi toţi.

― Păi tocmai asta, Ticuşor, ţi-am mai spus, îmi întăreşte presupunerea: lipsa altor beţe de chibrituri. Cu un singur chibrit e imposibil să se aprindă două ţigări într-o peşteră bîntuită de curente. Nu de la chibrit s-au aprins ţigările, ci de la o brichetă, de la bricheta lui Y. Ţăranii, şi mai ales ciobanii, nu prea folosesc ei brichete cu benzină, cu pietre, cu fitil... şi nici amnarul nu prea are şanse să se aprindă în at-mosfera asta umedă... Şi apoi ţigări cu filtru de nailon şi amnar... Nu prea merge combinaţia, zău, Ticuşor...

― Cu alte cuvinte, recapitula Maria, au trecut pe aici, înaintea noastră, două persoane, hai să zicem doi indivizi, amîndoi orăşeni, unul dintre ei e fumător, altul nu, aşa... şi ceea ce e mai grav: nu erau la prima lor vizită în peşteră...

― Mai bine zis, preciza Victor, nu le era necunoscută peştera...

― E cam acelaşi lucru, interveni Ionel.

― Nu-i chiar acelaşi lucru, spuse Victor. Poţi să te plimbi, de pildă, de zece ori printr-un loc, să zicem printr-o sală cu tablouri, sau cu cărţi, de zece ori, dar de fiecare dată cîte zece secunde şi nu vei cunoaşte nimic din sala aceea. Dar dacă stai multă vreme în ea, o dată sau de două ori, poţi să înveţi totul pe dinafară... E mai bine să spunem că nu le era necunoscută peştera...

― Ai dreptate, accentua Maria. Totul pare foarte simplu.

― Tocmai acest simplu, Maria, se preschimbă, dacă te uiţi la el din alt unghi, în ceva foarte ciudat şi complicat, în ceva care nu mai e simplu. Ştii cîte probleme obscure se agită!

― Eu nu prea văd cine ştie ce probleme obscure, spuse Ionel. Adică aş vrea să nu văd.

― Asta-i altceva, Ionel. Eu nu vreau să văd neapărat ceva. Problemele există. Hai să ne întrebăm: Din ce oraş veneau in­divizii tăi, Maria? Dintr-un singur oraş puteau să vină, de vreme ce am căzut de acord că sînt obişnuiţi ai locurilor. Din oraşul nostru!

― Într-adevăr!... şopti Maria înfiorată.

― Atunci cine sînt? Iată prima întrebare obscură, Ionel. Oricît mă chinuiesc, nu pot să-i găsesc răspuns. De bine, de rău cunoaştem aproape toţi oamenii din oraş, mai ales pe cei care au preocupări mai neobişnuite. Dacă vreunul dintre aceştia, să spunem: profesorul nostru de naturale, ar fi fost vreodată în peşteră, n-am fi ştiut noi? Atunci cine sînt aceşti vizitatori temeinici pe care noi nu-i cunoaştem?

Nici ceilalţi nu izbutiră să răspundă. Prinşi de discuţie, asaltaţi din cînd în cînd de fiorii unor spaime, cireşarii uitară să-şi continue drumul. Se aşezară pe nişte bolovani paralelipipedici, la marginea ultimului salonaş, fără să ştie, sau nevrînd încă să ştie, că mai e foarte puţin pînă la punc­tul terminus al peşterii.

― Cine sînt indivizii, Maria? continuă Victor întrebările. Iată primul mister. Şi pentru ce au venit în peşteră? Cu ce scop? Doar cunoşteau peştera?

― Poate că au venit să caute cutia fermecată! spuse Tic atît de încet că nu i se înţeleseră cuvintele.

― Şi atunci, reluă Victor, nu putem spune că, de vreme ce cunoşteau peştera, au venit aici cu alt scop decît acela de a o vizita?

― Care ar fi scopul? întrebă Ionel.

― Acesta e al doilea mister, răspunse Victor. A doua pro­blemă obscură: de ce au venit cei doi indivizi aici?

― Atunci... Îndrăzni Maria, de ce au mîncat în peşteră?

― Exact! o aprobă Victor. De ce au mîncat în peşteră? Aceasta e a treia şi cea mai obscură întrebare! Primele două întrebări sînt într-adevăr interesante ca probleme de rezolvat: Cine? De ce? Sînt întrebări... chiar atrăgătoare, şi ar putea să aibă o rezolvare foarte simplă... dacă am cunoaşte cîteva amă­nunte care ne scapă acum. Ultima întrebare însă e insolubilă; oricît mi-aş bate capul, nu pot să găsesc un răspuns. Prin logi­ca de toate zilele nu se poate răspunde la ea. Poate că ar trebui să apelăm la absurd. Nu ştiu nici eu... De ce să mănînce în peşteră? în întuneric? în frig? în umezeală?... De ce?... Dacă locul în care au mîncat ar fi foarte departe de intrarea în peşteră, adică de ieşirea la lumină, aş mai înţelege. Li s-a fă­cut foame şi au mîncat... Dar nici foamea nu vine pe neaşteptate, ca un junghi, şi chiar dacă vine, cînd ştii că după cîteva sute de metri poţi să mănînci, ca omul, la lumină... E prea de tot! Povestea asta cu mîncarea e prea ciudată, prea misterioasă. Celelalte mistere sînt mai... cum să spun?... sînt ca nişte probleme distractive... Cu o cheie oarecare le poţi re­zolva... Da ăsta cu mîncarea nu poate fi rezolvat cu o cheie oarecare... Numai dacă-l forţăm prin absurd...

― Şi ce înseamnă absurdul ăsta? întrebă Maria. Dă-mi mă­car o idee...

― Maria! Orice om poate să intre într-o peşteră, printr-o întîmplare, sau voluntar, ca să vadă, să revadă, să răs-re-vadă... ceva... Oricît de ciudat ne-ar părea, oricît ne-ar durea pe noi, care am vrut să fim primii vizitatori ai peşterii, prezenţa cuiva, chiar repetată, devine normală... Dacă am face abstracţie de noi, vizitarea repetată a peşterii de X sau Y, sau de X şi Y, mai pare ciudată? Nu... Dar în clipa cînd X sau Y mănîncă în peşteră, la două palme de lumină, şi nu mănîncă biscuiţi, ci deschid o cutie de conserve, lucrul mai pare normal? Iată de ce spun eu că numai prin absurd poate fi înţeles acest gest... pentru că numai un om anormal îl poate face... un om căruia nu-i place lumina, care urăşte lumea şi soarele, care se simte mai bine în întuneric...

Ionel se uită la ceas:

― E timpul să începem semnalizările... Să nu creadă cei de afară că ni s-a întîmplat ceva...

Victor şi Ionel montară în grabă aparatul. Controlară ba­teriile şi înălţară antena, strecurînd-o cu grijă printr-o crăpătură a peretelui care mijea a lumină. Ionel făcu semn că e pe cale să înceapă emisiunea, un semn de tăcere, fără să-şi dea seama că e inutil, şi toţi se supuseseră, aşteptînd cu su­fletul la gură veştile celor de la lumină.

"Ta-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti", bătu Ionel şi aşteptă sem­nalul de răspuns.

Nici un răspuns. Semnaliza din nou. Nimic. Îşi controlă ceasul: secundarul ajunse în dreptul cifrei 12. Imposibil ca Lucia, punctualitatea întruchipată, regina politeţei, cum o denumise Dan, să întîrzie.

"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti", semnaliză Ionel cu încă-păţînare.

Aparatul rămase mut. Mai încercă o dată. Apoi încă o dată. Nici un răspuns. Nimic

― Imposibil! spuse Maria. Lucia nu poate întîrzia. Mai încearcă... sau lasă-mă pe mine. Poate am mai mult noroc...

Exact în clipa cînd Maria îşi termină vorbele, aparatul începu să recepţioneze. Încurajat de răspuns, Ionel transmise mesajul peşterii în cifrul unu, adică în cifrul cel mai simplu, aşa cum se înţeleseseră telegrafiştii în cazul emisiunilor obiş­nuite. Îi anunţă pe cei de afară că explorarea se desfăşoară normal, că făcuseră pluta, că primele obstacole fuseseră tre­cute cu uşurinţă şi că erau în apropierea punctului terminus.

― Spune-le că e o minunăţie, un vis... Îl rugă Maria pe Ionel. Sau mai bine lasă-mă pe mine.

Ionel făcu un semn de negaţie care o înfurie pe Maria. Dar cînd îl auzi repetînd primul mesaj, înţelese că iar s-a întîmplat ceva neplăcut. Într-adevăr, aparatul peşterii nu mai recepţiona nimic.

― Nu mai înţeleg nimic... ridică Ionel din umeri. Nici primele semnale recepţionate n-au fost prea clare...

Dar tocmai cînd nimeni nu se mai aştepta, aparatul mereu deschis începu să primească impulsuri. Victor şi Ionel, cu creioanele de multă vreme pregătite, înregistrau cu emoţie mesajul care li se transmitea de afară. Se transmitea repede, şi amîndoi transcriau semnele, automat, fără să încerce să le tălmăcească. Recepţia încetă brusc, şi, după o clipă numai, Ionel holbă ochii cît cepele. Pe hîrtia din faţa lui se înşiruiau o sumedenie de cifre şi litere:

A3CDE41BIDV6SPO5DRGGL12AAIG238UVNL 53FSMIICAD43S5UOVM13S11BL CD 6.

― Ce s-a întîmplat cu mine!? întrebă el cu un aer nătîng. Am înnebunit? Am uitat alfabetul? Am uitat cifrul?

Luă ca un năuc caietul lui Victor. Victor luă caietul lui. Semnele erau exact aceleaşi, în ambele caiete.

― Atunci nici unul dintre noi n-a greşit, spuse Victor. Ia mai încearcă o dată!

Ionel bătu iarăşi semnalul convenţional de începere a emi­siunii, dar în zadar: nu răspunse nimeni.

― Nu mai înţeleg nimic... se înfurie el. Ori a înnebunit Lucia, ori eu...

― Nici eu nu înţeleg nimic... recunoscu Victor, Imposibil de descifrat.

― Ne-am înţeles să transmitem cu cifrul unu...

― Cunosc ambele cifruri pe de rost, îl linişti Victor. Mesajul Luciei n-are absolut nici un sens.

― Indescifrabil.

― Să nu se fi întîmplat ceva afară? spuse Maria cuprinsă de nelinişte.

Se priviră unii pe alţii neputincioşi.