Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 7,8 si 9

CAPITOLUL VII

1

Mesajul fetei în alb deveni un fel de ştafetă. Ciobanul întîlnindu-se cu un tăietor de lemne din Strîmba i-l înmînă cu rugămintea de a-l da cuiva care pleacă spre orăşel.

― Găseşti dumneata pe cineva care coboară cu trenul.

― Da' ce are înăuntru, bade?

― Dumnezeu ştie, că eu n-am obiceiul să m-ating de lucruri străine. Numai muierile au ăst obicei urît, ştii povestea cu inelul şi broasca.

― Cine n-o ştie! minţi tăietorul care era, pare-se, grăbit.

― Păi de unde o ştii că aia mi s-a întîmplat mie acum vreo două, trei zile?

Tăietorul înghiţi în sec dar ciobanul îl iertă:

― Eu te-oi ruga numai să ai grijă să nu se piardă pachetul...

Tăietorul înmînă la rîndul lui pachetul unui bătrîn cu buza de sus despicată, care mergea la o noră în Şoimeni. Bătrînul întîlni chiar la intrarea în sat un învăţător cam cu chef care mergea trei sate mai la vale şi-l rugă să dea pachetul mai de­parte, învăţătorul care de fapt se ducea la un botez întîrziat, uită un timp de pachet. După mai multe pahare de vin des­coperi, din fericire, un prieten pe care nu-l mai văzuse de vreo zece ani şi aflînd că pleacă în orăşel îşi aminti de mesaj.

― Păi dă-mi-l, că plec chiar acum! Dacă mai iau două pa­hare mai rămîn vreo trei zile pe-aici.

Nu bău decît un singur pahar ceea ce-l făcu să-şi amin­tească pe drum că trebuie să ajungă în orăşel tocmai luni. Întrebă un ţăran care umbla în plină vară cu căciula pe cap, dacă e sîmbătă sau duminică. Cînd auzi că-i numai sîmbătă, se mai trezi puţin şi se hotărî să se întoarcă la botez ca să mai uite o dată în ce zi se află. Noroc că, înainte de a lua calea înapoi, ţăranul îl întrebă, aşa, într-o doară:

― Da-ncotro te duceai?

― Nu cumva mergi în oraş? îşi aminti ceva cel cu paharele de vin.

― Ba! spuse sec ţăranul cu căciula şi înalt cît Ceahlăul.

― Da' dacă tot mergi undeva, poate găseşti pe drum vreun călător să-i dai să ducă pachetul ăsta la oraş. Că eu mă-ntorc şi dacă mai beau un pahar rămîn înc-o săptămînă.

Ţăranul îl luă şi peste cîţiva kilometri îl dădu unei moaşe care fusese chemată în grabă la o naştere. După ce călători o vreme cu brişcă, ajunse în sînul unei precupeţe care se ducea într-un sat vecin să vadă dacă n-au mai scăzut oamenii din preţul găinilor. Aici ajunse în mîna unui popă care trecea dealul la un priveghi, pe urmă în şareta unui factor care probabil nu cunoştea legea poştelor, pe urmă în mîna unui flăcău de ţară care-şi cumpărase de puţin timp bicicletă şi în fiecare zi avea obiceiul să se ducă în celălalt sat spre a-i face în ciudă unui cunoscut cu care avea el ceva de la o fată; pe urmă ajunse în cabina unui şofer care-l duse pînă la cîţiva kilometri de oraş. Aici însă autocamionul suferi o pană grea de motor, înfuriat de pacostea care-l pocnise la cîţiva kilometri de casă, şoferul dădu mesajul unui moşneag înalt şi rebegit, singurul om pe care-l întîlni în drum la ora aceea, spunîndu-i cam aşa:

― Du şi dumneata pachetul ăsta, moşule... pămătuful mamii lui de radiator...

Moşneagul rămase cu gura căscată:

― Păi cui să i-l dau, omule?

― Şi magnetoul! fir-ar să fie! Dă-l şi dumneata acolo... Haramul, cristelniţa şi prescura... cui l-a făcut!

― Păi eu mă duc la Vultureşti. Şi cine ştie cînd oi ajunge acolo...

― Şi carburatorul!... Anafura şi grijania şi soarele...

― Eu îl duc la primărie.

Dar şoferul mai descoperi şi alt defect la motor pentru că se uită la moşneag ca la o arătare de pe altă lume şi începu s-o ia de la cap cu sudălmile...

Aşa se face că pachetul, în loc să ajungă imediat în orăşelul care se afla la cîţiva kilometri, poposi la primăria din Vul­tureşti care era la vreo douăzeci de kilometri de oraş. De-acolo însă, ajunse fără alte preluări, prin intermediul unei singure persoane, luni la prînz, în localul frizeriei "Higiena". Tot dru­mul întortocheat durase... două zile!

O oră mai tîrziu, pachetul se afla în mîna lui Dan. Tatăl său nu reuşi să-i dea altă explicaţie decît aceea că pachetul îi fusese predat de un ţăran din Vultureşti.

― Şi chiar n-a zis nimic ţăranul?

― Ba da, a spus că nici el nu ştie de unde-i.

Răspunsul îl încurcă şi mai mult pe Dan. Pachetul fiind adresat cireşarilor, fără să se indice vreun nume precis, şi mai ales pentru că ajunsese la destinaţie într-un mod atît de ciudat şi de misterios, Dan crezu de cuviinţă că e cazul să-şi cheme prietenii.

2

Cireşarii se adunară şi de astă dată sub nucul din spatele casei lui Dan. Nu lipsea nimeni în afară de Victor şi Ionel. Chiar şi Ţombi îşi găsise un loc discret în adunare. (Pentru a-şi răscumpăra greşeala nemărturisită pe care o comisese nu de mult faţă de stăpînul său, căţelul se ţinea scai de el, linguşindu-l şi încurcîndu-l.) Povestea pachetului îi surprinse pe toţi. Deşi ardea în ei nerăbdarea şi curiozitatea, voiau să mai amîne puţintel dezlegarea tainei.

― Ce-ar putea să conţină? întrebă Ursu care continua să stea departe de Lucia şi se ferea să-i întîlnească privirile.

― Dac-ar fi Victor aici, spuse Dan, am fi ştiut acum şi ce este în pachet şi cine ni l-a trimis şi în ce scop, şi în ce zi, şi cum a ajuns la noi...

― ...Şi ce marcă de pantofi poartă bunicul trimiţătorului... continuă în zeflemea Lucia.

Era însă printre cireşari unul care ar fi putut spune cu precizie cine e trimiţătorul ciudatului pachet, dar simţea un asemenea vîrtej de emoţii în pieptul lui cînd se gîndea la fiin­ţa care-l expediase, încît preferă să nu scoată nici un cuvînt. Cînd Dan începu, cu mişcări foarte încete, ritualul despa­chetării toţi se strînseră în jurul lui.

― O bucată de marmură albă! şopti Tic.

― Şi o scrisoare! completă Dan. O citesc eu.

Fără să se uite la semnătura celei care trimisese scrisoa­rea, nu atît pentru că recunoscuse imediat scrisul, cît pentru a păstra vie curiozitatea cireşarilor, Dan începu să citească mesajul fetei în alb... In tot timpul lecturii nimeni nu scoase un cuvînt, dar imediat ce citi semnătura: "Cu adevărat pri­zoniera în alb", se porni o adevărată furtună de comentarii.

― E o farsă! strigă Lucia.

― Pe mine mă uimesc o groază de amănunte şi mai ales tonul scrisorii, căzu Maria în reverie.

― Mi se pare totuşi ceva necurat la mijloc! spuse Dan. Tu, Ursule, ce crezi?

― Eu habar n-am cine-i fata. Am văzut-o doar două secunde într-o noapte şi i-am auzit două vorbe. Nu pot să spun nimic.

― Dar marmura? îndrăzni Tic.

― E un calcar zaharoid! îi puse la punct Lucia. Într-adevăr foarte frumos, dar pînă mîine pot face şi eu rost de-o bucată...

― Dar dacă totuşi ceva e adevărat? se înfiora Maria. Ia gîndiţi-vă şi voi...

― Nu vezi că vrea să-şi bată joc de noi? se opuse Lucia. Castelul meu... Coloanele mele...

― Tocmai chestiile astea îmi dau mie de gîndit, o între­rupse Dan. Dar invers de cum presupui tu. Dacă voia să-şi bată joc de noi, putea să creeze o atmosferă mai obscură, mai misterioasă, că fata, trebuie să recunoaştem, are stil...

― Iar tu cam ai dreptate! întări Maria.

― Ştii, am pus mîna pe nişte răsaduri foarte frumoase... Îşi apropie Tic buzele de urechea Mariei.

Lucia nu se lăsă bătută:

― Parc-aţi fi nişte copii! Judecaţi mai serios, ce dracu'! Castelul celor două cruci... Cetatea vulturilor... S-a gîndit ea bine. Nume care ne vor atrage. Mai e şi-o legendă... Nu e proastă deloc...

Maria se chinuia să-şi amintească ceva... Deodată îşi duse mîna pe obraji şi scoase o exclamaţie dureroasă:

― Aaaa! Lucia! Băieţi! Ştiu cine-i fata... Cum de-am putut fi atît de idioată şi atît de rea! Mi-amintesc totul, totul. Dar vă jur că n-am văzut-o niciodată... Castelul celor două cruci! Ea e! Ea! Laura! Ce idioată am fost, Doamne!

Toţi o priveau pe Maria cu ochii mari. Nu înţelegeau nimic din spusele ei.

― N-am să mi-o iert niciodată. Dar cum de nu mi-am dat seama atunci cînd mi-a spus...? Săraca! Sigur că era speriată şi surprinsă. Ştiţi ce mi-a spus? "Dar nu ne-am cunoscut niciodată..." Exact cum am spus eu adineaori. Pentru că într-adevăr nu ne-am cunoscut!

― Dar spune o dată! Cine e? Ce e? ţipă Lucia.

Maria îşi reveni. Răsuflă adînc de cîteva ori înainte de a vorbi din nou.

― Ne-am întîlnit, adică nu ne-am întîlnit, am luat parte, amîndouă, anul trecut la Bucureşti, la concursul de compoziţii literare. Eram atît de emoţionată! Mai ales în ziua cînd s-a dat rezultatul şi s-au împărţit premiile. Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Dacă nu s-ar fi întîmplat lucrul acela extraordi­nar, nici azi n-aş şti... Cînd s-a strigat numele celei care obţinuse premiul al doilea, nu s-a prezentat nimeni în faţa juriului. Iată ce a trezit toată sala şi pe mine m-a trezit şi m-a intrigat. Probabil că s-a repetat anunţul, pentru că am memo­rat cuvînt cu cuvînt fraza asta, fără început... "...Laura, pentru excepţionala compoziţie literară "Castelul celor două cruci" care, prin originalitatea şi stilul în care a fost scrisă, ar fi meri­tat cu prisosinţă premiul I, însă din păcate lucrarea a fost predată neterminată..." Acum îmi amintesc perfect. Nu s-a prezentat nimeni în faţa juriului. O voce, pesemne a unei colege, a răsunat în tăcerea sălii: "A fost bolnavă de meningită. Abia a ieşit din spital de cîteva zile. Poate i s-a făcut rău..." Dar cum am uitat totul? Eu sînt aceea care, cine ştie?, i-am luat pe nedrept premiul. Ea e... Laura... Castelul celor două cruci...

Povestea Mariei îi impresiona pe toţi. Pînă şi Lucia îşi po­toli într-un fel spiritul de contrazicere:

― Şi tu crezi că tot ce ne-a scris e adevărat? întrebă ea cu un ton blînd. Nu ştiu de ce am impresia că seamănă puţin a compoziţie. Poate că a transcris compoziţia de anul trecut...

― Aici greşeşti rău, Lucia! interveni Dan. Nu e în scrisoare nici cel mai mic grăunte de compoziţie gîndită sau transcrisă. Scrisoarea seamănă cu o destăinuire, cu o erupţie.

― Zău, Lucia, se amestecă Tic emoţionat, remarcînd marele obstacol, gîndeşte-te, dac-ai fi tu în situaţia ei, nu te-ar durea să ştii că prietenii tăi discută în loc să pornească...

― Eu? se miră Lucia. Să fiu în situaţia ei? De ce? Nu-mi place să alerg pe cîmpuri, aiurea... Ce să caut acolo?

Ar fi vrut şi Ursu să spună ceva, dar îi era teamă să nu supere fie pe Lucia, fie pe Tic şi Maria, pentru că sentimental era alături de Tic, iar raţional îi dădea dreptate Luciei.

― Eu zic să nu ne pripim cu vreo hotărîre nesăbuită, spuse Dan şi simţi privirea rugătoare a lui Tic. Să mai reflectăm...

― Bine, dar e închisă acolo, se înduioşa prichindelul.

― Asta, Ticuşorule, n-o mai cred. Poate c-a dat ea peste vreo ruină sau, cine ştie, poate chiar peste vreun castel, dar chestia cu prizonierul şi cu Philippe sună puţintel a... a... cum să-ţi spun... a compoziţie literară.

― Vezi să nu te contrazici! îl ajută Tic. De ce să nu fie ade­vărat! Noi n-am trecut prin nişte istorii... parcă ai fi uitat...

― Totuşi să nu ne pripim... Ce-ar fi...

Dan nu-şi termină fraza plină de promisiuni, pentru că Lucia, care pînă atunci părea pe jumătate convinsă de ade­vărul scrisorii, rosti deodată cu o voce foarte hotărîtă:

― Imposibil! E o farsă! Cetatea Vulturilor... Castelul celor două cruci... Dac-a ajuns acolo şi e acolo, dacă e prizonieră şi vrea s-o salvăm, să ne fi spus măcar... unde putem s-o găsim!

Descoperirea Luciei avu efectul unui trăznet în adunarea cireşarilor. Singurul care nu simţi arsuri şi teamă era Tic. Ceilalţi însă începeau să dea înapoi: nu mai puteau opri valul de îndoieli.

― Cînd se-ntoarce Victor? întrebă prichindelul agăţîndu-se de ultimul colac de salvare.

― Spre sfirşitul săptămînii, răspunse Lucia.

― De ce?... Adică... se bîlbîi prichindelul. Dar dacă fata a uitat?

― S-ar putea şi asta, Ticuşor, dar vezi tu, Lucia are şi ea dreptate... Închipuie-ţi că primeşti o telegramă: "Tic, vino! Salvează-mă. Pompilică". Ce-ai face dacă nu spune unde să vii?

― Mai întîi aş crede că era atît de îngrozit încît a uitat adresa... apoi m-aş uita foarte simplu să văd de unde e expe­diată telegrama! răspunse puştiul prompt.

Spusele mezinului aproape că stîrniră aceeaşi senzaţie ca descoperirea Luciei. Spre mirarea tuturor, Lucia îi adresă prima remarcă elogioasă:

― Foarte logic, Tic! Noi ne complicăm în tot felul de pro­bleme şi adevărul e lîngă noi. De unde vine mesajul?

― L-a adus cineva din Vultureşti, răspuse Dan. Dar mai multe n-a putut scoate tata de la el.

― Să dibuim pe aducătorul mesajului! propuse Lucia.

Chiar dacă a mai trecut mesajul printr-o mînă n-o să fie greu să-l aflăm pe primul mesager. Şi atunci toată enigma va fi uşor de rezolvat. Ticuşor, meriţi toate felicitările. Cine porneşte în căutarea mesagerului? Unul sau doi, ajung...

Unul sau doi? Toţi se repeziră, dar aleşii cei mai nimeriţi erau Tic şi Dan... şi Ursu care nu voi să-şi lase prietenii singuri.

― Să nu uitaţi esenţialul! sublinie Lucia. Ne interesează mesagerul iniţial, primul!

Tic o privi cu un zîmbet superior:

― Chiar dacă mesajul a trecut prin trei sau patru mîini într-o zi, cel mult două, dăm de prima mînă care l-a luat.

Cine-şi închipuia că mesajul fusese purtat de o groază de oa­meni?! Trecuse din mîinile ciobanului într-ale tăietorului, de la tăietor la bătrînul cu buza despicată, de la acesta, la un învăţător care mergea la un botez, de la învăţător la un cetăţean care nu ştia dacă-i sîmbătă sau duminică, de la chefliu la un ţăran cu căciulă, apoi la o moaşă, apoi la o precu­peaţă, apoi la un popă, apoi la un factor; mai trecuse prin mîinile unui flăcău cu bicicletă, ale unui şofer care înjura ca un birjar, ale unui moşneag dărăpănat, ale secretarului primăriei din Vultureşti şi în sfîrşit poposise în mîinile ţăranului care-l adusese la frizerie! Cine-şi închipuia toate acestea!

Plecarea fu hotărîtă pentru a doua zi în zori. Cei trei băieţi se înţeleseră să se întîlnească după-amiază, la Ursu, pentru a face preparativele şi a întocmi un plan de căutare.

3

Tic ajunse înaintea lui Dan la Ursu. Vlăjganul, lungit pe iar­bă citea un celebru roman de aventuri. Era tocmai la pasajul cînd eroul principal, un om cu o forţă neobişnuită, cu braţe dis­trugătoare, lupta singur, numai cu cuţitul împotriva unui urs Grizzly. Tot abătut, puştiul se aşeză pe iarbă lîngă cititor. Ursu, deşi ţinut cu sufletul la gură de paginile acelea trepidante, văzînd mutra jalnică a prichindelului, închise cartea şi-l întrebă:

― Dar ce ţi s-a mai înţîmplat, Ticuşor?

― Crezi tu, Ursule, c-o să dăm aşa uşor de omul care-a pus, primul, mîna pe mesaj?

― Ţi-e teamă că n-o să rezişti la drum?

― Nu-i vorba de asta. Dar dacă l-o fi găsit cineva aiurea şi din întîmplare?

― Tot trebuie să-l fi găsit undeva. Şi-atunci o să ne gîndim şi noi cum a ajuns în locul acela. Poate că a fost aruncat de un­deva şi-atunci înseamnă că nu-i prea departe castelul. Dac-o fi vreun castel... Ca să-ţi spun drept, Ticuşorule, povestea cu castelul pare cam ticluită... Asta ştii, între noi.

― Zău, Ursule, voi prea încurcaţi lucrurile. Aşa face şi ma­ma. Dacă-i spun c-am tras de urechi o puşlama fiindcă-şi bătea surioara, ca să nu mai ţipe, iar ea ţipa din cauză că el îi trăsese o palmă peste bot, mama se uită pe sub sprîncene la mine şi-mi dă a înţelege că nu mă crede. Dar dacă-i spun că l-am chelfănit fiindcă a dat cu o piatră după mine, atunci mă crede. I se pare mai simplu şi abia a doua oară am minţit-o. Îţi închipui tu că îndrăzneşte vreo puşlama să arunce cu pietre după mine?

― Ge vrei să spui cu asta? întrebă Dan care se apropiase pe nesimţite de ei. Nu prea se potriveşte...

― Parcă trebuie neapărat să se potrivească!... Voi credeţi că "ea", dacă ar fi vrut să ne facă o farsă, ne trimitea o astfel de scrisoare? Ne chema într-un loc precis ca să-şi bată joc de noi, să rîdă în gura mare şi noi s-o auzim!

― Păi asta-i şi părerea Luciei, prostuţule, îl încuraja Dan. Am trecut pe la ea şi am găsit-o foarte frămîntată. Ajunsese la concluzia că lipsa adresei întăreşte cu cincizeci la sută pre­supunerea că istoriile din scrisoare sînt adevărate. Făcea ea o teorie a echilibrului...

― Atunci de ce m-ai făcut prostuţ?

― Cînd?... Nici nu mi-am dat seama. Poate ca să te-alint... Lui Tic îi revenise culoarea de toate zilele în obraji:

― Şi ce mai spunea Lucia? Mi-am dat eu seama de mult că are o minte foarte ageră, cum spune profesoara de franceză.

― Spunea că nu-nţelege de ce te preocupă atîta scrisoarea. Făcea ea o teorie că, înţr-un fel, nici tu nu eşti prea îndepăr­tat de povestea scrisorii...

― ...Dar nu pot să pricep, continuă mezinul, ca şi cum nu l-ar fi auzit pe Dan, de ce poate fi uneori atît de nesuferită... şi de...

― Hai, nu te-nfuria pe ea, c-am vrut să te-ncerc. N-a zis nimic despre tine, decît doar că eşti un băiat deştept...

― Despre tine n-a zis nimic?

― Ce să zică? se miră Dan.

― N-a zis că eşti un urîcios şi un papă apă de ploaie... Las-că-ţi arăt eu...

Ameninţarea lui Tic era rostită într-o doară. Nici Dan n-o luă în serios. Ursu profitase de schimbul de cuvinte dintre cei doi şi terminase pasajul captivant. Se reaprinse în el spiritul de aventură.

― Grozav! visa el. Nici eu nu m-aş da în lături. O mişcare fulgerătoare...

Ceilalţi doi îl priveau fără să-l înţeleagă:

― Ce s-a întîmplat! se înfricoşă Dan care punea în legătură spusele lui Ursu cu ameninţarea lui Tic. Ce mişcare fulgeră­toare? Nu uita că eşti de două ori mai greu decît mine... Sau îl înveţi pe Tic cum să sară la bătaie?

― Ar fi o fală nemaipomenită să-şi pună Ursu mintea cu tine, se răzbună totuşi Tic. Numai să te ameninţe, fără să-ţi scape vreo labă, şi-ai căpătat cel puţin o săptămînă un respect şi o preţuire în oraş cum n-ai avut niciodată în viaţa ta...

Cel care făcu cel mai mare haz la gluma lui Tic era chiar Dan.

― Uite, mă jur că evit de azi încolo timp de o săptămînă orice conflict cu tine. Întotdeauna mă prinzi pe picior greşit!

― Şi după o săptămînă?

― Am eu timp pînă atunci să-mi antrenez ambele picioare. Chiar de mîine încep. Pînă la Vultureşti sînt vreo douăzeci de kilometri. Cînd mă gîndesc...

― Cred c-ar fi mai bine să plecăm cu trenul, spuse Ursu. Ne lasă la Brînceni la vreo şapte kilometri. Mai ales că de la Brînceni, la Vultureşti mergem numai prin pădure. Ce spuneţi?

Şi Dan şi Tic acceptară fără rezerve propunerea lui Ursu.

― Cred că n-are rost să ne pregătim pentru un popas lung. Într-o zi, dăm de capătul firului. Putem merge cu mîinile în buzunar, fluierînd...

Şi această nouă propunere primi aprobarea celorlalţi. Fără rucsacuri, fără bocanci, fără orice alte poveri, e mult mai frumos drumul. Dar din păcate trebuiră să renunţe re­pede la acest gînd frumos. În poarta apăruse Lucia gîfîind. Şi Lucia nu era fiinţa care să se agite în van, şi mai ales să alerge fără un motiv foarte serios. Cînd o văzu în starea aceea, Tic simţi că i se moaie picioarele.

― Ce-i cu tine? o întîmpină Dan.

― A fost cineva dintre voi la Vultureşti?

― Am fost eu odată, răspunse Ursu. Adică am trecut pe la marginea satului, nu m-am oprit. Dar drumul îl cunosc bine, adică drumul de la Brînceni pînă la Vultureşti.

― Atunci n-ai văzut ruinele?

Toţi băieţii se repeziră spre Lucia.

― Ce ruine?

― Acum am aflat şi eu, spuse Lucia. Vin chiar de la muzeu. Mi-am amintit ceva în legătură cu legenda Castelului celor două cruci şi a Cetăţii Vulturilor. Şi m-am dus la muzeu...

― Vultureşti! descoperi Tic. Şi nimeni dintre noi nu s-a gîndit.

― Stai, Tic, nu te grăbi! La muzeu am aflat o mulţime de lucruri care ne interesează pe toţi.

Lucia le povesti băieţilor că la muzeu există un fel de culegere de texte cu privire la istoria Vultureştilor. Cu sute de ani în ur­mă, la marginea dinspre nord a satului, se înălţa o cetate din care n-au mai rămas decît nişte ziduri în paragină. Unii istorici au încercat pe baza asemănărilor de nume să identifice în ruine­le de la Vultureşti misterioasa Cetate a Vulturilor sau Castelul celor două cruci, care, precum spune legenda, ar fi slujit ca loc de refugiu pentru familiile domneşti şi ca loc de adăpost pentru co­morile ţării. Dar în ciuda cercetărilor făcute, savanţii n-au descoperit nimic pe acele meleaguri. Mai mult, ruinele, compo­ziţia şi conformaţia lor dovedeau că, la vremea ei, cetatea din Vultureşti fusese mai degrabă o întăritură zidită cu dibăcie, un fel de cazarmă a ostaşilor aflaţi sub porunca vornicului care stăpînea acel ţinut. Ba nici nu era trecută pe hărţile vremii şi nici consemnată prea des în documente ca o cetate de seamă. Pe­semne că din cauza asta fusese lăsată cu timpul în paragină.

― Tocmai paragina asta, spuse în concluzie Lucia, îmi dă de gîndit. Nu vi se pare şi vouă cam misterioasă? Poate că în mod intenţionat cetatea a fost lăsată uitării, şi a fost "dispreţuită" de documente. Ca să nu dea de bănuit cuiva. Ce spuneţi?

― Că povestea începe să devină pasionantă! răspunse Dan.

― Dar în aceeaşi măsură creşte posibilitatea ca scrisoarea să fie o farsă, aminti Lucia.

Pe Tic începea să-l enerveze instabilitatea Luciei. Îşi schimba părerile de la un minut la altul. O întrebă direct:

― Şi ce te face să ajungi la părerea asta?

― Pentru că apare posibilitatea unei explicaţii în enigma adresei uitate. Fata putea să-şi închipuie că, în clipa cînd vom primi mesajul ei, ne vom gîndi imediat la Vultureşti. Adresa ei era subînţeleasă. Şi apoi cel care ne-a adus mesajul nu e şi el din Vultureşti? Iată dintr-o dată două indicaţii care ne pot duce exact în locul unde vrea ea... să-şi bată joc de noi.

― Şi nu s-ar putea oare să se găsească în preajma Vul­tureştilor Castelul celor două cruci? întrebă Dan. Undeva pe-acolo prin munţi.

― Nu-s munţi, îl temperă Ursu. Numai nişte dealuri. Şi pă­duri cît vezi cu ochii.

― Dac-o fi în pădure castelul? întrebă Tic cam arţăgos. Ce, nu se poate?

― Nimic nu e imposibil, spuse Lucia. Dar mă cam îndoiesc. Am căutat atîtea documente. Nici un cuvînt. Chiar să se înşele toţi istoricii?... Şi apoi un castel în pădure? Nu văd cum a putut rămîne nedescoperit atîtea sute de ani. Sub pămînt? Atunci nu mai e castel... e o văgăună. Nu într-o văgăună se ascundeau familiile domneşti. Cum credeţi şi voi. În orice caz, ruinele trebuie văzute.

― Vii şi tu cu noi? se repezi Tic pentru a o obliga pe Lucia la un răspuns şi mai ales pentru a nu pierde momentul care i se părea foarte favorabil.

― N-are nici un rost să mergem atîţia. Voi trei sînteţi des­tui. Numai să nu vă pierdeţi degeaba timpul pe-acolo. Dacă vedeţi că nu-i nimic... n-o lăsaţi pe "prizoniera în alb" să-şi bată prea multă vreme joc de voi. Întoarceţi-vă. Dacă găsiţi ceva, aveţi mijloace de comunicaţie.

Deşi lui Tic nu prea-i plăcea tonul poruncitor al Luciei, o lăsă nepedepsită de teamă să nu-i treacă prin cap altă teorie. Se mulţumi cu o simplă întrebare:

― Şi cu mesagerul ce facem?

― Eu cred că o să fie foarte uşor. Sînt aproape sigură că nici nu va mai fi nevoie să-l căutaţi sau, în cel mai rău caz, o să-l găsiţi acolo în sat. Aş fi gata să pariez.

― Deci tu continui să crezi că la mijloc e o...

Dan refuză să rostească ultimul cuvîntdin pricina priviri­lor ucigătoare ale lui Tic. "Că e de datoria noastră să ne convingem care-i adevărul", sublinie Lucia.

― Foarte bine! zise Ursu care preferase să tacă pînă la concluzia finală. Mîine în zori plecăm. Cum aflăm ceva, vă comunicăm...

Tic răsuflă uşurat. Acum era sigur. Pînă la plecare mai rămăsese puţin. Se codea dacă să-l ia sau nu pe Ţombi. Deo­camdată... Nu!... Dar...

― Nu mai putem merge cu mîinile în buzunar! descoperi prichindelul.

― De ce? întrebă Dan.

― Cum o să cercetăm ruinele? Cu palmele?

Ursu îl linişti:

― Prea multe nu ne trebuie. Două lopeţi mici. Un tîrnăcop scurt. O secure. Frînghii. Cîţiva ţăruşi... dar ţăruşii îi facem acolo, la faţa locului. Şi dacă-i vorba să stăm la ruine, atunci trebuie să luăm şi cortul. Şi nişte provizii...

― Şi o trusă! îi aminti Lucia.

― Şi echipament de excursie! adăugă Ursu. Nu ştiu dacă ne trebuie neapărat bocanci, dar nici nu ne putem aventura numai cu pantofi de basket.

― Şi lanterne! strigă vesel prichindelul, care începea să simtă freamătul şi neprevăzutul unor extraordinare întîmplări.

CAPITOLUL VIII

1

Patru persoane coborîră din tren la halta Brînceni, în dimineaţa aceea. Cei trei cireşari şi o fetişcană de vreo opt­sprezece ani cu nişte cozi negre, ca pana corbului şi lungi pînă la coapse. De la haltă porneau două drumuri, unul ducea în sat, celălalt ocolea satul şi intra în pădurea deasă care acope­rea toate dealurile din jur. Fetişcana, după ce aruncă o privire curioasă şi veselă cireşarilor, porni în pas sprinten pe drumul care ducea spre sat. Cireşarii apucară cealaltă cale. La in­trarea în pădure întîlniră spre surprinderea lor aceeaşi fată care parcă se oprise să-i aştepte.

― Păi de ce n-aţi spus că mergeţi prin pădure. Că porneam împreună.

― Tot spre Vultureşti? întrebă la rîndul său Dan.

― Tot. Văs-că şi-mneavoastră. Dar nu v-am mai văzut pe-acolo. Parc-aţi fi cam nouţi pe la noi...

Mergeau împreuna pe drumul larg care tăia în două pădurea.

― Nici n-am mai fost! răspunse Ursu mirat de vorbăria fetei.

― Asta-i bună. Dar ce căutaţi la noi cu atîtea bagaje? Nu cumva mergeţi la ruine? De vreo trei ani n-a mai fost nimeni pe-acolo.

― De ce să nu mergem? făcu Dan pe miratul. Nu e voie?

― Ba cum nu. Da' nu ştiu ce-ţi mai putea vedea. Că tot ce au lăsat oamenii au sfărîmat învăţaţii aceia. Nu-ş ce căutau că nu scoteau o vorbă. Oamenii ziceau că umblă după nişte oase, da' parcă poţi să crezi.

― S-au găsit oase pe-acolo?

― Aşa zic oamenii. Dar asta de mult. Din vremea cînd luau de-acolo cărămizi şi pietre ca să-şi ridice case.

― Cum? întrebă Tic uimit. Au stricat ruinele?

― Apoi tot satu-i făcut din piatră de-acolo. Şi la drept vorbind la ce mai puteau să folosească ruinele? Oamenii noştri-s gospo­dari şi isteţi. Mă miră că n-aţi auzit de satul nostru. Gurile rele au scornit şi-o zicătoare: "cică la Vultureşti dacă-ţi dă unul o prună se ţine după tine pînă lepezi sîmburele ca să-l ia înapoi!"

Da-s numai vorbe de ocară. Odată chiar, cînd umblau prin preajmă hoţii, că la noi în sat se fereau să intre, le era frică, oa­menii au pus un fel de momeală, cic-au lăsat slobode nişte vite într-o curte pustie fără cîini. Abia a treia zi s-au încumetat hoţii. Şi i-au prins oamenii, le-au descoperit sălaşul, ş-au împărţit între ei toate bogăţiile pe care le-au găsit în sălaşul hoţilor. Şi erau destule. Da' asta de mult, de pe vremea mamei.

― Văd c-aveţi cu ce vă lăuda... Încercă Dan s-o ia peste picior.

― Parcă numa-atît?! continuă fetişcana. Tot pe vremea mamii, spun oamenii, se zvonise în sat că vin orăşeni şi cată lucruri vechi. Oale, ţiglă încrustată, iatagane şi tot felul de bazaconii... Numai vechi să fie. Se zicea c-ar da bani buni pe vechituri din acelea. Au început oamenii să scotocească prin casă, să-şi rugi­nească lucrurile, să le scrijălească, ce mai, spunea mama că toate oalele din casă păreau de pe vremea lui Noe, iar răzbunicul tocise într-atît armele de la '77 că parcă le lepădase chiar Decebal. Unii au făcut şi mai şi. Au scos bucăţi de ţiglă de pe casă, le-au fiert în zamă de cărbune şi-au încrustat pe ele semne, aşa cum le venea lor în cap. A mers bine treaba... Cică s-a vîndut!... Mii de lucruri s-au vîndut, mai ales unor cocoane înalte şi slabe. Da unu a vrut s-o facă şi mai şi, ş-o scris pe trei bucăţi de ţiglă învechite trei nume: Decebal, Traian şi Măraru. La-nceput cocoanele au ţipat de bucurie. S-au întrebat apoi între ele, aşa spunea mama, că era şi ea în preajma lor: "cine o fi oare Mararu". Ele schimonoseau cuvîntul. Da' cel care făcea ţiglele n-a putut să tacă, prostu'. Le-a zis că trebuie să fie strămoşul popii Măraru, de sus, de la schit. Şi-atunci ăia care cumpăraseră cică erau să leşine. Au început să ţipe, să ne facă tîlhari... Da' oamenii noştri nu-s săraci la minte. Le-aţi cumpărat o dată ― gata! Ce, am spus noi că-s de pe vremea lui Noe? Voi aţi venit în casă şi mai că ni le-aţi smuls din mînă. Şi să nu ne întîlhăriţi că punem mîna pe ciomege... Ş-au plecat cu­coanele fără măcar să se mai uite înapoi.

Tic, în ciuda emoţiei pe care i-o stîrnea drumul spre ruine, rîse cu o poftă nebună la istorisirea fetei.

― Doamne! Ce şmecheri! Strămoşul popii Măraru!

― Şi-au mai fost şi altele, continuă fata cu cozi. Tot pe vre­mea mamii. Cic-a venit un panglicar din aceia care umblă prin iarmaroace cu "uite popa, nu e popa". Jăcmănise vreo opt sate pînă atunci. Venise cu vreo patru, cinci hăidăi, fiecare cu altă şmechereală. Oamenii au zis că ce să se bage ei la jocurile alea, că toţi îs nişte pungaşi. Dar ei îi îmbiau mereu. Nene, ziceau, încearcă, nene, că nu costă. Dar nenea îşi vedea de treabă. Hai, moşule, că-i pe gratis. Moşul se uita, da' nu îndrăznea. Pe unul l-a pus dracu' să joace "Uite popa, nu e popa". Cu trei cărţi. Ş-a deşărtat ăla tot chimirul. Da' pungaşii nu se lăsau. Iei doi poli pe chimir? Omul, ce să facă, l-a dat cu doi poli. Da a-nceput să cîştige. Şi-a scos banii. Pungaşul zice: Ia mai încearcă, nene. Da' pe toţi banii, i-a răspuns nenea. Pe toţi. Ş-a cîştigat. Pun­gaşii se înfuriaseră şi ei. Îl îndemnau mereu să joace. Şi el cîştiga mereu. Ştiţi, cum îs tîlharii, ei nu-şi pierd nădejdea pînă-n ultima clipă. Mai? îl îndemnau. Hai, acum, după ce-ai cîştigat atîta!... Omul ce să facă, juca. Cîştiga. Pungaşii tremu­rau de furie. Da' n-aveau ce face că era tot satul strîns în jurul lor. Şi tot ei, ca să vezi, îl îndemnau să joace. "Uite popa, nu e popa, care şi unde e popa". Am văzut şi eu prin iarmaroace da' nu eram nebună să mă bag. Şi tîlharii mereu: Da' mai joacă, ce te grăbeşti aşa? Pîn-au început să se roage de oameni: Dau haină nouă pe doi poli. Oamenii, de, chilipir, le-au cumpărat şi hainele, pe urmă şi încălţămintea şi nu mai ştiu ce. Pe urmă s-au rugat de om să le dea un pol măcar să aibă cu ce bea cîte-va garafe cu vin. Omul le-a dat, dar l-au pierdut şi pe ăla. Au ieşit pungaşii din sat doar în izmene şi-n cămăşi, cu cînii după ei. Iar ăla de-şi pierduse la început chimirul se îmbogăţise. Dar pe urmă oamenii au aflat că numai jumătate din ce luase era a lui. Fiin-că se înţelesese mai dinainte cu unul din pungaşi ca să-i însemne cartea. A-mpărţit cu el pe din două da' tot s-a ales cu o groază de bani. Nu-ş cîţi boi şi cai şi-a cumpărat...

― Mi-e teamă ca nu cumva să ne-ntoarcem şi noi ca pun­gaşii ăia, se sperie Dan.

― Apoi una şi mai şi, se aprinse fata. Tot de pe vremea mamii. Cică venise un jandar nou în sat, unul tare al dracului. Schimbase opt sate pînă atunci şi-şi făcuse opt rînduri de case în opt tîrguri unde-şi avea fetele şi nepoatele. Un pîrlit de jandar, majur din ăla... Cînd a ajuns în satul nostru a spus că mai are două nepoate... Şi după ce le mărită şi pe ele îşi cere pensia. Dădea a-nţelege adică... Oamenii dacă vor, pot să scape lesne de dînsul... Da' oamenii noştri îs chivernisiţi. Nu dau ei banu' pe te miri ce. Ş-a-nceput să se lege jandarul de oameni. Procese, amenzi, pe-atunci era uşor să-şi facă unul ca el de cap. Oamenii s-au dus la mai marii lui, da' ei le-au spus că l-au mutat de opt ori pînă atunci, că n-au ce mai face cu dînsul. Oamenii cum să răspundă?Îndurau. Dar el mai cu foc pe capul lor. Ca s-o scurtez, că văd că s-apropie satul, într-o zi numai ce aleargă de la oficiu la el, factorul cu opt telegrame. Opt telegrame!... Jandarmului i s-a albit părul cînd le-a văzut. Da' cum le-a citit mai să-i treacă supărarea. În telegrame, nepoatele şi fetele îl vesteau că sosesc la el.

Jandarmul s-a gîndit că poate or fi crezînd ele că-i ziua lui, ba pînă la urmă se zăpăcise într-atît încît chiar crezu că-i ziua lui. Ş-au venit fetele şi nepoatele lui toate o dată, parcă s-ar fi înţeles. Tată-său cu trei căruţe la gară. Ele sar din tren şi vin plîngînd spre dînsul: "Am venit, tătuţă, am venit". Jandarul să leşine nu al­ta. Da' de ce-aţi venit? Păi nu ne-ai chemat tu? boceau ele. Ce se petrecuse? Fetele primiseră telegrame ca din partea tatălui lor să vîndă imediat casele, oricui, cu oricît şi să vină la el că-i un lucru foarte grav. Fetele, care ştiau cum se făcuseră casele, le-au vîndut mai pe nimic. Le era frică, de, ştiţi doar ce frică bagă telegrama-n om, ş-au venit. Jandarul parcă înnebunise. A fugit peste dealuri, a ajuns în sat ş-a-nceput să urle. M-aţi calicit, tîlharilor. Vă-mpuşc, vă-mpuşc. Da' l-au luat cîinii la goană. Nici pînă astăzi nu se ştie cine a trimis telegramele, da' trebuie să fi fost unul deştept. Ni­meni n-a putut să afle. Că-n ziua cînd s-au dat telegramele, fusese zi de tîrg şi tot satul era în oraş. Noaptea, jandarul cică iar a început s-alerge prin mijlocul satului şi să spună că l-au calicit vulturenii. Na! na! urla jandarul şi cică-şi arunca boarfele de pe el prin curţile oamenilor. Şi oamenii le luau, de, cum să dea cu pi­ciorul chilipirului? Pe urmă s-a dus jandarul la post, era aşa cum îl făcuse mă-sa, ş-a-nceput să dea telefoane prin toate oraşele, pe la mai marii lui, cică şi la Bucureşti a dat, ş-aşa zic oamenii că spunea la telefon: Să trăiţi dom' colonel, eu, plutonierul majur Ion Sglimbea, vă raportez c-am ajuns în chelea goală..." Cică închidea telefonul, cerea alt oraş şi mereu aşa. Pîn-au venit după el... Aşa-i cu oamenii din satul nostru! Nu-i bine să te pui rău cu dînşii.

Fata se despărţi de cei trei cireşari după ce le arătă dru­mul cel mai scurt spre ruine.

2

Ruinele erau într-adevăr într-o stare jalnică. Fosta cetate fusese aşezată la poalele unui deal abrupt. Cîndva zidul din spatele ei făcuse joncţiune cu dealul. Dar zidul acela dispăruse aproape în întregime. Doar cîteva rămăşiţe roase de vremuri şi sparte de mîna omului mai apăreau pe ici, colo. Din pereţii laterali rămăseseră bucăţi mai mari care se înfundau în pămînt printre nişte gropi şi şanţuri. Din zidul din faţă, nimic. Oamenii îl dărîmaseră pînă în temelie, îl căraseră în sat şi-l transformaseră în fundaţii pentru locuinţe. Locul în care fu­sese temelia zidului devenise un şanţ adînc, care uneori se înfunda sub pămînt, alcătuind nişte pivniţe. Găurile de sub pămînt însă erau mocirloase, rău mirositoare, întunecoase.

Atîta mai rămăsese din Cetatea Vulturilor de odinioară.

Cei trei cireşari îşi instalaseră cortul deasupra zidului de reazem, sau mai bine zis deasupra locului unde fusese zidul din spatele cetăţii. Locul acela fiind mai înalt, puteau observa de-acolo toată regiunea pe care o ocupase întăritura, aveau vedere liberă în faţă, iar în spate erau apăraţi de dealul abrupt, pietros.

Prima explorare nu produse asupra cireşarilor decît o impre­sie de jale şi de tristeţe. La început Dan voise să schiţeze pe un caiet planul fostei cetăţi, dar pe parcurs îşi abandonă gîndul. Era cu neputinţă, îşi spuse el, ca în ruinele acelea jalnice, sco­tocite în toate ungherele, să mai fi rămas ceva care să merite cel mai mic interes. Darămite un castel de marmură albă făcut anume pentru refugii domneşti. Scotoceau cam fără convingere, dar nu şi fără atenţie. Şi cel mai atent explorator era Tic. Dar şi pe el îl cuprinsese teama. Oare vulturenii, gîndea el, oameni daţi dracului, după cum îi descrisese fata aceea cu cozi, ar fi lăsat ei în stare atît de jalnică ruinele dacă n-ar fi fost siguri că nu mai pot folosi la nimic altceva decît la construirea propriilor locuinţe? Nici nu încăpea îndoială că le cotrobăiseră şi că trecuseră cu sapa, cu grebla sau cu mîna şi dincolo de zidurile cetăţii. Totuşi, cine ştie... Citise despre atîtea ganguri şi intrări secrete, despre atîtea locuinţe subpămîntene... Ruinele mai aveau şanţuri înfundate, ziduri întregi, pivniţe şi gropi care poate...

― Dan! strigă Ursu. Cred, totuşi, că ar fi bine să întocmim un plan al cetăţii. Mai mult ca să vedem cum arăta cu trei sau patru secole în urmă. Ţi se pare greu?

― Da de unde! Eu am impresia că avea forma unui trapez, cu baza mare lipită de deal. Ce zici, Ursule?

― Trapez spui? Eu cred că mai degrabă un triunghi cu baza în deal.

― Un triunghi? se miră Dan. Dar zidul mare din faţă?

― Zidul mare din faţă nu mi se pare că face parte din cetatea propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu un evantai, cu un semicerc lăsat în afara cetăţii, un meterez înaintat, cu menirea de a apăra.

― Crezi că merge pînă-n deal? Atunci înseamnă că spaţiul ăs­ta pe care-l numim cetate, adică locul unde ne găsim, este un fel de donjon. Dar cine-a mai văzut donjon în formă de triunghi?

― În orice caz, sînt sigur că parapetul din faţă nu se leagă ceva zidit de ruinele pe care ne aflăm noi, spuse Ursu. Poate că aceste ruine nici nu sînt ale unei cetăţi ci ale unui castel.

― Ce te face să crezi asta? întrebă Tic.

― Deosebirea prea netă dintre zidul din faţă şi zidurile pe care stăm noi. Am văzut cîteva pietre şi cărămizi care-au mai rămas de la zidul din faţă, le-aţi văzut şi voi...

― Da, îşi aminti Dan, dar nu înţeleg.

― Sînt din alt material. Cred că asta şi explică de ce zidul a fost exploatat ca o adevărată carieră de piatră, de ce n-a mai rămas nimic din el. Era făcut dintr-un material mai bun, mai rezistent.

― Şi ce deduci din asta? întrebă Dan.

― Ştiu şi eu?! Nu-s specialist în materie de construcţie, deşi cu vreo doi ani în urmă îl ajutam, vara, la lucru, pe un unchi, zidar. Cîte ceva mi-a mai rămas de la el... S-ar putea ca zidul din faţă să fi fost mai vechi.

― Eu credeam că-i tocmai pe dos! se miră Tic.

― S-ar putea şi asta, deşi dacă ne gîndim mai bine...

― Ba eu cred că ai dreptate! interveni Dan. Zidul din faţă, ca zid înaintat de apărare, înfrunta tot greul unui atac şi trebuia să fie făcut în orice caz dintr-un material mai solid decît cel din care sînt făcute locuinţele şi turnurile din interior.

― La asta mă gîndeam şi eu, zise Ursu. Vezi de ce, Ticuşor, mi s-a năzărit ideea că avem aici, în faţa noastră, ruinele unei cetăţi-castel?

― Nu se poate! se opuse Tic cu vehemenţă. Cum putea să fie răpciugă asta un castel?! Şi încă ce castel! Eu nu cred asta în ruptul capului.

― Stai, Tic, nu te pripi! îl opri Dan. Crezi că e obligatoriu, absolut obligatoriu ca aici să se fi înălţat Castelul celor două cruci?... E adevărat că prea multe concordă... Şi numele, s-ar părea că şi arhitectura...

― Dar istoricii oare de ce n-au găsit nimic? întrebă Ursu. Ei au ajuns în mod sigur la o concluzie. La ce concluzie?

― Asta o ştie toată lumea, spuse Dan. Din moment ce nu se vorbeşte despre descoperirea Cetăţii Vulturilor şi a Castelului celor două cruci, înseamnă că nu s-a găsit urmă din ele aici.

― Ar fi totuşi bine, să ne băgăm puţintel prin subsolurile rui­nelor, propuse Ursu. N-avem voie să lăsăm tocmai asemenea locuri necercetate. Ce zici, Ticule?

Tic era gata. Şi Dan. Amîndoi coborîră, cam cu silă, pe urmele lui Ursu, într-o văgăună care părea mai mare şi mai cu­rioasă, într-adevăr, după ce păşiră cîţiva metri pe pămînt moale, noroios, simţiră sub tălpi o masă tare, parcă de piatră. Aţîţaţi, cei trei cercetaşi aprinseră lanternele. Se aflau la in­trarea unui gang subteran căptuşit cu piatră. Descoperirea li se părea importantă. Înaintară cu prudenţă, luminîndu-şi bine drumul. La stînga şi la dreapta coridorului subteran se vedeau două găuri întunecoase. În lumina lanternelor cele două găuri luară forma unor încăperi pustii şi părăsite.

Le cercetară pe rînd, toţi pereţii, podeaua, dar nu mai descope­riră nici o altă cale de comunicare directă sau secretă. Se pregăteau să facă drumul înapoi. Dan spuse atunci cu inspiraţie:

― Dar n-am cercetat tavanele!...

În camera din dreapta descoperiră, într-un colţ al tavanului, o deschizătură în formă pătrată. Cireşarii se uitară uimiţi unii la alţii. Cetatea începea să devină interesantă. Tic începea par­că să vadă marmura albă a unor încăperi misterioase şi înăuntru, într-o rochie lungă, foarte albă... Îi ceru voie lui Ursu să pătrundă el primul prin chepengul de sus...

3

Fata în alb fusese readusă în încăperea în care făcuse prima dată cunoştinţă cu castelul. Liniştea şi lucirea veşnică a marmurii redeveniseră iarăşi stăpîne în cameră după zile aspre de cercetări şi bocănituri şi zgomote rele. Cei trei căutători nu descoperiseră nimic în încăperea prizonierei. Îşi continuau cer­cetările în celelalte camere.

Prizoniera se refugiase împreună cu Philippe în curtea mare, interioară. Noi emoţii îi învăluiră sufletul. Dimineaţa, găsise în apropierea uşii secrete o hîrtie în care cineva înfăşurase o monedă mare, de aur. Privi din nou moneda în lumina puternică a zilei. Era o monedă veche, romană. Fusese păstrată atît de bine încît părea bătută de curînd. Oare cîte kilograme de aur valora? Am­bele efigii erau ale unui împărat roman. Fata tresări cînd descifra numele împăratului... Caligula... Despotul, crudul împărat care-l făcuse consul pe Incitatus... care-şi înnobilase calul! Moneda avea deci o vechime de aproape douăzeci de secole...

Fata în alb despături hîrtia în care găsise moneda şi citi uimită un misterios şi laconic mesaj: "Nu-ţi fie teamă! Nu eşti singură! Primeşte ca semn de prietenie moneda. N-o pierde! Un prieten". Cine putea să fie cel care se ascundea sub această denumire? Ce voia să spună prin "nu eşti singură"? De ce-i dă­duse o monedă atît de valoroasă "în semn de prietenie?"

Din păcate, un lucru era sigur. Chiar dacă primiseră mesajul ei, cireşarii nu avuseseră timp să ajungă pînă la cetate. Dar vor putea ajunge vreodată? Scrisese un nou mesaj pentru ei în care le dădea toate indicaţiile, schiţase chiar şi un plan al drumului către cetăţuie şi un altul care-i putea duce pe cireşari la in­trarea în castel. Memorase puncte sigure de reper în labirintul acela de movile, şanţuri şi bolovani. Ar fi putut intra cu ochii închişi. Şi mesajul nou şi planurile erau gata, dar vor ajunge ele vreodată în mîinile cireşarilor? Cum? Prin cine?

― Philippe, prostuţule! Ştii tu cît sîntem de singuri? Nu mai vreau singurătate, Philippe! Vreau libertate! Vreau lume multă! Vreau prieteni, Philippe!

Prizoniera luă din nou hotărîrea de a escalada zidul cu crenele. Iarăşi înţepeni sus, la marginea prăpastiei, iarăşi privi cu febră şi speranţă poteca pe care o pornise ciobanul cu primul ei mesaj. Şi iarăşi, ca de atîtea ori, poteca era goală. Co­borî cu inima plină de tristeţe şi cu arsuri în colţul ochilor.

― Ce crezi, Philippe, oare să-i încredinţăm aceluia care spune că ne e prieten mesajul nostru către cireşari?

Fata în alb repeta o întrebare mai veche la care, singură, nu ştia cum să răspundă. Oare cel care-i dăruise moneda era într-adevăr un prieten?

― Ce crezi, Philippe? se înfurie ea. Avem un prieten în închi­soarea asta?

Philippe n-o asculta. Devenise tot o coardă. Făcu un salt în aer şi se ascunse după un bolovan. Fata în alb căuta pricina agitaţiei lui Philippe. Pe masa de piatră care-i servise de bancă, zări ceva negru mişcîndu-se... Spaima o paraliză... Reptila lucioasă, vînătă, cu o umflătură pe bot îşi strînsese toate vertebrele... Părea un arc negru gata să se desfacă! Ţîşni în aer ca un fulger negru...

În aceeaşi clipă, din stînga fetei în alb se desprinse o altă vietate mai iute ca un fulger. Cele două corpuri se întîlniră în aer lîngă coapsa fetei în alb. Coada viperei atinse în cădere rochia Laurei.

Reptila nu mai avu vreme să se apere. Colţii lui Philippe o decapitară într-o clipită. Apoi leneş, motanul îşi reluă locul la picioarele fetei, alintîndu-şi blana moale de gleznele ei. Încetul cu încetul fata îşi alungă spaima care o pietrificase. Încercă să-şi adune gîndurile. Trebuia să se stăpînească, să-şi învingă emoţiile, să acţioneze. Mîngîierile blînde ale lui Philippe îi readuseră calmul.

Cu ajutorul unui băţ aruncă într-o groapă trupul încă în con­vulsii al reptilei. Făcu la fel cu capul mic şi scîrbos şi doar atunci cînd îl rostogoli în groapă îi descoperi cornul înspăimîntător. Un fior rece îi trecu prin şira spinării. Philippe o privea cu ochi blînzi, adormiţi. Fata în alb se aplecă şi începu să-i mîngîie lin capul şi gîtul. Motanul îi primi ca un copil mîngîierile, îşi lăsă pleoapele să cadă şi începu să toarcă monoton.

― Oh, Philippe, dragul meu Philippe, şoptea fata cu vocea plină de căldură şi recunoştinţă.

Peste castel se lăsă înserarea. Prizoniera se îndreptă spre camera ei. În ochi i se iviră lacrimi mari, grele:

― Ce cruzime, Philippe! Cît de crud poate să fie!

În mintea ei apăruse imaginea omului cu cicatrice.

4

În încăperea pe care şi-o aleseseră drept sediu stăteau pe un pat de campanie două umbre. Lumina albă nu lăsa să li se distingă feţele.

― E supărat şeful astăzi, se auzi vocea slăbănogului.

― L-am simţit şi eu. Pesemne că nu-i iese ceva la socoteală...

― Crezi că din pricina ciobanului?

― Oricum şi din pricina asta... Dar mai sînt şi altele...

― Mi s-a părut totuşi că, pînă la urmă, s-a înţeles cu dînsul...

― Într-un fel da... Dar parcă poţi să fii sigur? Dacă a scăpat ceva, dacă a vorbit cuiva?

― Neghiobul! Nu putea să stea de vorbă cu noi mai înainte!...

― El totuşi se jură că n-a scos un cuvînt în altă parte...

― Nu mai ştii cînd să-l crezi! Trebuie să ne ferim...

― Crezi că mai găsim ceva?

― Sînt sigur! Şeful spune că nu se sfirşeşte totul aici. I-a intrat asta în cap ca o idee fixă...

― Mi-e teamă să nu facă vreo imprudenţă. Nu crezi că în chestia cu fata?...

― Eu am toată încrederea în el. Nu uita că nu sîntem la pri­ma încercare. Nu-ţi mai aduci aminte? întotdeauna am reuşit.

― Aici însă mi se pare foarte primejdios. În fiecare moment, la fiecare pas...

― Ssst! Mi se pare că vine... anunţă omul cu ochii de viezure.

― Ţi s-a părut... Trebuie să fie prin camera...

― Nici acum n-auzi? Sssst! Tot n-auzi?

― Ba da!

Uşa secretă se deschise şi în cadrul ei apăru silueta masivă a omului cu cicatrice:

― Să vină cineva c-o lanternă. Repede!

Slăbănogul sări din pat, luă o lanternă dintr-o firidă şi alergă pe urmele omului cu cicatrice. Viezurele rămase sin­gur în încăpere. Cu paşi înceţi se îndreptă spre firida cu tainiţe. Deschise uşiţa secretă şi-şi băgă mîna înăuntru. Con­tactul cu piesele acelea arămii şi strălucitoare îi produceau o plăcere fizică. Auzul lui ascuţit sesiză un zgomot îndepărtat.

Puse în grabă monezile la loc, închise uşa tainiţei, şi se azvîrli pe patul de campanie.

Ceilalţi se întorceau. Slăbănogul anunţă sec:

― Nimic!

Apoi încăperea intră în stăpînirea tăcerii.

5

În cealaltă cameră, în aripa cealaltă a castelului, fata în alb visa...

...Era într-un salon mare, alb, cu pereţi de marmură, cu o coloană uriaşă în mijloc... Trena rochiei albe i se prelungea pe lespezile de marmură. Uşa mare de fier era larg deschisă. Un valet, îmbrăcat în livrea cu fireturi de aur, o privea supus, cu nişte ochi mici de viezure. Într-un ungher, un bărbat înalt, cu o cicatrice care pornea de sub ochiul stîng şi se oprea în colţul buzei, îşi plecase capul, învins. Ropot de paşi, pinteni şi clinchete de voci pătrundeau prin uşa deschisă. Valetul cu ochii de viezure îşi îndoi spinarea şi anunţă cu voce înceată:

― Excelenţă, sosesc cireşarii!

Castelana în alb îşi uită pentru o clipă ţinuta şi gradul şi alergă spre uşă în întîmpinarea oaspeţilor. În grup vesel pătrun­deau pe uşă cireşarii... O fată mirată şi negricioasă, cu cozi... un tînăr înalt, puternic, un adevărat Hercule... un băiat scund şi rotofei pe care nu se potrivea deloc fracul albastru şi lung pînă la călcîie... apoi o altă fată pe care n-o cunoştea... un băiat slăbuţ, elegant, cu trupul parcă făcut anume pentru a îmbrăca haine de gală... apoi Victor... Victor care nu-şi mai deslipea privirile din privirile emoţionate ale castelanei... apoi un puşti cîrn, cu părul ciufulit, cu un ochi acoperit de o fîşie de mătase neagră...

― Îngăduiţi, excelenţă... spuse valetul şi făcu un semn spre omul cu cicatrice.

Fericită, castelana oferi cu un gest larg libertatea bărbatu­lui învins şi cu capul plecat, ascuns într-un ungher al salonului. Apoi îşi privi oaspeţii... dar deodată inima începu să-i bată cu putere. Pe marginea podelei o panglică neagră înainta fără zgomot... Castelana scoase un ţipăt...

Omul cu ochii de viezure îşi opri paşii la auzul scîncetului. Din patul de campanie îl priveau aprinşi ochii motanului. Se ascunse după coloană şi aşteptă... După cîteva clipe îşi reluă mersul. Lu­mina lanternei sale parcurse golul unei firide... Descoperi într-un colţ un pacheţel de hîrtie. Îşi abătu raza de lumină asupra lui. Citi cuvintele scrise cu litere mari!... "Frizeria Higie­na ― pentru Cireşari". Omul luă pacheţelul, îl pipăi, şi tresări. Înăuntru se afla o monedă. Stinse lanterna şi bagă pacheţelul în buzunar. Se apropie apoi de patul de campanie. Privirile mota­nului nu-l părăseau nici o clipă. Se opri la un pas de trupul nemişcat şi încordat ca un arc al vietăţii cu jar în ochi. Îşi aplecă privirile spre patul în care dormea şi visa fata în alb. Întinse mîna... Philippe zbură în aer şi-şi opri ghearele în mîna care se retrase speriată înapoi. Repede, fără zgomot, omul cu ochii de viezure părăsi camera prin uşa secretă.

Fata în alb visa... Philippe se năpustise asupra panglicii negre, scîrboase şi-i despărţise capul de trup...

― Philippe! şopti ea în vis şi motanul se ghemui fericit la picioarele ei.

6

Putea să fie miezul nopţii. În cortul de deasupra ruinelor nici unul dintre cei trei cireşari nu izbutea să adoarmă. Dar nici unul nu îndrăznea să tulbure liniştea celorlalţi. Se gîndeau toţi la evenimentele zilei. Chepengul acela ascuns sus în plafon nu-i duseră, cum îşi închipuiseră sau cum doriseră, la cine ştie ce des­coperire senzaţională. Dăduseră acolo peste o cămăruţă strâmtă, murdară, un fel de pod, pe pereţii căruia abundau tot felul de in­scripţii şi semnături şi mai ales date, care de care mai recente. Copiii satului îşi făcuseră, pesemne, un obicei din a se juca pe-acolo, de-a ascunselea, în zilele de sărbătoare. Cercetară apoi şi alte gropi şi alte pivniţe, dar toate erau murdare, înfundate şi ţipau de la prima privire, că nu pot ascunde intrări secrete sau cine ştie ce taine care i-ar fi interesat pe ei. Totuşi hotărîră să-şi continue cercetările şi a doua zi, cu mai multă atenţie.

Ursu simţi că prietenii lui nu au adormit încă. Îl preocupa un gînd. Întrebă cu voce cît se poate de şoptită:

― Dormiţi?

I se răspunse la fel de încet:

― Nu!...

― Eu cred că trebuie să ne mişcăm mai iute, spuse el. Să nu ne irosim tot timpul scotocind ruinele. Ce zice, Ticuşor?

Puştiul înţelese rostul întrebării lui Ursu. Ar fi vrut să rămînă mai departe la explorarea ruinelor. Dacă, totuşi, pînă la urmă va sări un iepure de undeva? Dacă vor găsi un indiciu cine ştie sub ce camuflaj? El să nu fie acolo? Dar dacă nu se va găsi nimic? Atunci într-adevăr îşi irosiseră timpul zadarnic. De aceea răspunse fără echivoc:

― Ai dreptate! Trebuie să ne mişcăm şi dincolo...

― Vrei să mergem pe urmele mesagerului? întrebă Dan.

― Tic singur ajunge, şopti Ursu. Nu cred c-o să fie prea greu. Zău că trebuie să lămurim cît mai repede toată povestea asta a castelului şi a prizonierei. Pînă mîine la prînz trebuie să ajungem la o concluzie, sau măcar să ne facem o părere. Ce spuneţi?

― Eu pornesc, dacă vreţi, şi-acum... răspunse mezinul. Pînă mîine la prînz dau eu peste cel care a pus primul mîna pe mesaj, chiar de-ar fi să intru în fiecare casă....

― Dacă treaba s-a aranjat, hai să încercăm să ne culcăm, spuse Dan moţăind. Fiecare o să avem mîine bătaie de cap. Noapte bună!

Se lăsă din nou tăcerea în cort. O tăcere grea, forţată. Dar tinerii nu-şi obosiseră într-atît gîndurile încît să se lase ameţiţi şi furaţi de somnul care întîrzia pe undeva.

Timpul se scurgea încet. Minute lungi, nesfârşite. Toţi trei auziră şuieratul. Un şuierat lung, estompat, din acelea care se scot cu limba nemişcată. După cîteva clipe răsună un al doilea. Parcă mai aproape. Erau ca un fel de semnale. Pe urmă un al treilea.

Toţi trei se ridicară în capul oaselor.

― Ssst!... porunci Ursu şi le făcu semn să se uite o dată cu el printr-o deschizătură a cortului.

Noaptea era întunecoasă. O îngrămădire de nori negri acoperise luna şi stelele. Ochii lor nu deosebiră la început nici o mişcare în beznă. Dar după un timp zăriră lipite de un zid trei pete mari albe. Răsună un nou şuierat. Venea din direcţia pe­telor albe. Păreau trei fantome şi înaintau, toate trei, fără alt zgomot spre cort. Ursu îşi linişti prietenii cu un gest.

― Sssst... de-abia auziră Tic şi Dan. Rămîneţi aici...

Îşi încălţă pe neauzite pantofii şi ieşi afară prin cealaltă parte a cortului.

Umbrele albe înaintau fără zgomot sîsîind mai încet sau mai tare. Se depărtaseră unele de altele, vrînd parcă să asalteze cor­tul din trei direcţii. Umbra din dreapta se prăbuşi dintr-o dată fără să scoată un scîncet. Un braţ puternic îi cuprinsese mij­locul, iar o palmă îi astupase gura. Totul se întîmplase într-o fulgerare de secundă. Încercase să se împotrivească dar o chingă de fier o strîngea atît de tare că i se opri răsuflarea. For­ma albă fu ridicată apoi în aer... În aceeaşi clipă, fantoma din mijloc, parcă simţind că se întîmplă ceva, întrebă cu voce aspră:

― Hei? Ce-i acolo? şi aruncîndu-şi cearşaful alergă în dreapta, unde vedea că se zbate în aer o formă albă.

Cînd îşi dădu seama despre ce e vorba era prea tîrziu. Braţul său fu prins ca într-un cleşte de un braţ străin şi sucit pînă la ţipăt. Cele două suporturi de cearşafuri, fostele fantome, erau la discreţia lui Ursu. Amîndouă, cu braţele răsucite pînă la limită, se supuneau fără să crîcnească.

― Nici o mişcare, porunci Ursu. Altminteri vă rup braţele. Chemaţi-l şi pe celălalt... Dan, Tic, ieşiţi! îşi strigă Ursu prie­tenii. Avem nişte oaspeţi ciudaţi...

Cei doi indivizi prinşi de Ursu nu îndrăzneau să se mişte nici cu un centimetru. Durerea şi groaza unei dureri şi mai cumplite îi paraliză.

Amîndoi strigară în acelaşi timp:

― Fă, Catrino! Vino-ncoace!

Dar nimeni nu răspunse şi nu se mişcă.

― Vino, fir-ai a dracului! Ai vrut să-ţi rîzi de noi...

Apoi se rugară de Ursu:

― Da' mai sloboade-ne oleacă, valeu, că mîine avem coasă.

Tic şi Dan ieşiră din cort cu lanternele aprinse. În lumina lanternelor văzură toată scena. Doi flăcăi groşi şi înalţi, din­tre care unul cu un cearşaf pe umeri, stăteau nemişcaţi ca nişte stîlpi. Amîndoi aveau cîte un braţ întors la spate.

― Vino, fă, odată! rupeţi-s-ar rochia de mireasă la altar. Vino, că nu ne mai simţim mîinile.

De după un zid se desprinse o formă albă şi o voce foarte cunoscută răsună în urechile cireşarilor:

― Ptiu, fir-aţi voi să fiţi! Şi vă lăudaţi că sînteţi cei mai voinici şi mai îndrăzneţi din sat!... Halal! Nu mă mai jucaţi voi la horă cîte zile veţi trăi...

Pe Tic şi pe Dan îi pufni un rîs de le era teamă să nu le crape bruţile...

― N-am venit cu gînduri rele, continuă fata cu cozi, am vrut numai să vă speriem puţin şi pe urmă să vă povestesc una, pe care am uitat să v-o spun, tot de pe vremea mamii... Da' daţi-le drumul că le-aţi băgat de tot frica şi durerea-n oase.

Ursu îi liberă pe cei doi amatori de fantome şi amîndoi îşi frecau braţele de zor. Unul din ei începu să se jeluiască:

― Valeu, domnule, m-ai zdrelit. Da' unde-ai învăţat să strîngi aşa? C-avem noi unul în sat, un mocan, îi zice Chişleag, care se laudă că bate doi şi chiar o face, da' cu noi nu i-a mers nicio­dată... Dac-am fi ştiut noi asta... de mult dormeam... Valeu...

― Trece, zise Ursu. E un fel de a suci braţul care nu face decît durere. Şi cum ai dat drumul, cum trece durerea.

― Chiar aşa-i! se miră celălalt flăcău. Iaca, chiar că nu mai simt nimic. Da' dumneata văd că eşti tare priceput la d-alde astea...

― Ba sînteţi voi nişte molîi! îi întărîtă fata cu cozi.

― Ia mai du-te dracului, că ţi-o facem noi. Şi zi-i, domnule, cum prinzi braţul.

Ursu îi arătă. Celălalt prinse toată şmecheria şi toată amărăciunea i se preschimbă în bucurie:

― Ahaa! Ia-n să văd dacă-mi merge cu dumneata. Flăcăul era voinic nu glumă. Dar nu reuşi să îndoaie braţul lui Ursu. Atunci se înfurie şi-l prinse cu amîndouă mîinile. Îşi încordă toate puterile: tot nu izbuti.

― Apoi dumneata nu eşti om, eşti fer sau ştiu eu ce mai eşti. Iaca, asta nu mi s-a întîmplat niciodată. Bă Ioane, eu cred că nici amîndoi n-am fi în stare... Iac-am văzut şi eu minune la viaţa mea. Da' de ce nu mergi dumneata la circ? Ori ai face parale acolo, ori nu.

― Păi să vedeţi ce s-a întîmplat, odată pe vremea mamei, cu un circ, începu Catrina. Cică era unu' la noi în sat, nu-ş cum îl chema, pare-mi-se Cristofor, sau cam aşa ceva. Da' era cică un şugubăţ fără pereche. Toată ziua se ţinea de năzdrăvănii. Odată, taman cînd făcea boierul plata la oameni, nu-ş cum a aranjat el, că era tare dibaci, şi-a băgat ceva în buzunarul hainii boierului care atîrna de-o creangă. Cînd a îmbrăcat boierul tunica, după ce gătise cu plata, şi şi-a dus mîna la buzunar numa' ce-a înlemnit. Au trebuit să sară oamenii că era să dea în boala copiilor. Nebu­nul de Cristofor îi băgase-năuntru un şarpe, da-i scosese înainte dinţii. Altă dată s-a îmbrăcat în haine de popă; de unde a făcut el rost, dracu' ştie? îşi pusese barbă, mustaţă, nici mă-sa nu l-a cunoscut. Ş-aşa fonfăind pe nas a trecut din casă în casă, zicînd că vine de la mitropolie ca să vadă cum se poartă boierul cu dreptcredincioşii. Oamenii i se jăluiau ca unui trimis al cerului. El mereu: "Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea". Vorbea pe nas aşa cum am făcut eu. Adică el ca om vorbea bine, dar o făcea pe fonfăitul. Zvonul a ajuns la boier. Şi se spune că boierul avea ceva necazuri cu mitropolia. Un taur de-al boierului cică-şi băga­se cornu-ntr-un popă, preoteasa, furioasă că i se betegise bărbatul, pîndise o lună taurul pînă-i înfipse în dos un şomoiog de catran şi paie aprinse, taurul o luă razna prin curtea boieru­lui de sparse nu-ş cîte vaci şi hambare, boierul de ciudă dădu drumul cirezii de boi în curtea bisericii, că un bivol chiar pătrunse înăuntru în biserică în sfînta zi de duminică, tocmai cînd popa cădelniţa cu spatele-ndoit încă de rană. Da' popa crezînd că-i taurul care vine la răzbunare numai ce-o luă la goană şi nu se mai opri decît în amvon. Iar oamenii crezînd că popa citeşte evanghelia se lăsară în genunchi să-l asculte. Încur­cătură mare. Şi cum auzi boierul că-i un popă de la mitropolie în sat, făcu mari pregătiri şi-l chemă pe popă la el. Popa se duse, ce să facă? Şi erau toţi stîlpii saţului acolo şi toţi spuneau că om mai bun la inimă ca boierul, nu-i pe lume. Şi popa mereu fonfăia: "Da va veni repede pacea şi blagoslovirea". Apoi s-au dus la chef. Ş-a băut popa pînă-a-nceput să-i ia la rînd: "Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea, boierule, cristelniţa şi anafura cui te-a fă­cut". .. Şi ţie jandarule, dumnezeii şi paştile şi toate sfintele taine, şi ţie cuconiţă, buricul şi moaştele sfintei Paraschiva... că toţi se-ngroziră... Ba popa blagoslovind nevasta boierului cică-ncepu-se să-i facă pe faţă nu-ş ce... Nevasta boierului îi zicea mereu la ureche: "Părinte, ai grijă, toate la vremea lor". Şi cică era un chef acolo... Şi au început să vadă cei de la masă că parcă popa se schimbase la faţă... Da' au crezut presemne că-s dînşii beţi... Mai după un timp au văzut că-i şi mai schimbat popa. Şi nu-ş dădeau seama de ce. Unu' mai treaz oleacă îi zise: "părinte, da' parc-aveai mustaţă"... Popa de colo: "Dar va veni pacea şi blagoslovirea... şi mustăţile se vor ridica la ceruri..." Ăla se ţinea scai de el: "părinte, da' parcă la-nceput ai avut barbă". Popa de colo: "Dar va veni pacea şi blagoslovirea... şi bărbile vor învia a treia zi după scripturi"... Oamenii se jură c-aşa zicea nebunul ăla de Cristofor... Pînă la urmă a trebuit să sară pe geam că-l dibuiseră oamenii şi se trezise şi el oleacă. Da-n sat n-a mai putut să stea. Cică s-a dus c-un circ ş-a ajuns nu-ş cum le zice la ăştia... Da' nu-şi mai spunea Cristofor... Îşi zicea, nu-ş cum, parcă Trio Ben Kalik şi purta fes roşu. Dar de ce şi-o fi spus şi calic nu ştie nimeni... Toţi rîseră cu poftă, iar unul din flăcăi aruncă trăznetul:

― Că bine le mai scorneşti tu, fă Catrino. Nici dracu nu te-ntrece!

― Adică istoriile astea nu-s adevărate?! întrebă Dan mai uimit ca niciodată. Nu se poate!

― Dar ce, dumneavoastră aţi crezut vreo iotă? rîse flăcăul. Toată ziua nu face altceva decît să scornească snoave din astea. Păi să vezi ce se îmboldesc în timpul lucrului oamenii pe lîngă ea. Cu snoavele ei nici nu ştii cînd trece timpul... Cine-o lua-o să aibă ce rîde-n casă.

― Pe cine l-oi lua eu, vrei să spui, mă nătîngule!

― Prea ne-am lungit cu vorba şi avem mult de lucru la cîmp. Da-n ce parte te duci tu mîine, fă Catrino?

― Mîine nu ştiu un' m-oi duce. Da' astăzi merg la grădină...

Fostele stafii înţeleseră că se cam petrecuse vremea şi se despărţiră de tineri la mare prietenie.

― Dacă dumneata vrei să dai o reprezentaţie în sat, îi spuse fata lui Ursu, noi nu ne-am da în lături. Am scoate o groază de parale, că oamenii noştri-s curioşi şi rezistă bine la buşiri...

Rămaşi singuri cireşarii făcură mare haz de toată întîmplarea, iar Tic nu mai putea de admiraţie:

― A dracului fată... cu asta nu poţi fi trist niciodată...

Apoi intrară toţi în cort şi intră şi somnul o dată cu ei, dar pe Tic îl atacară repede gînduri triste...

7

Pesemne că somnul prichindelului fusese totuşi presărat cu vise frumoase, deoarece zorii îl găsiră sprinten, vioi, gata să pornească la drum. Un timp mai zăbovi alături de Dan şi Ursu în exploatarea ruinelor, dar cînd crezu că soarele se ridicase destul de sus pentru a nu risca să găsească satul neînsufleţit se despărţi de prietenii lui care tocmai cociobăiau într-o pivniţă umedă.

Tic găsi totuşi satul neînsufleţit. Pentru că oamenii ple­caseră înaintea zorilor la munca lor de toate zilele... de vară. La primărie nu găsi decît un moşneag care o făcea cînd pe paznicul cînd pe curierul, după cum se potrivea: era sau nu mai era altcineva în clădire?

― Bună dimineaţa! salută Tic. Dar nu-i nimeni pe-aici? Moşul îl privi lung pe sub sprîncene:

― Păi de ce să nu fie nimeni? Eu ce-s?

Tic înghiţi în sec. Păşise cu stîngul şi căută s-o dreagă:

― Ştiţi, întrebam dacă nu-i nimeni de la primărie... dar îşi dădu seama că o încurcase şi mai rău.

― Mă, bucăţică, tu crezi că merge ceva aci la noi fără mine? Ai auzit de Plăcintă?...

― Cum să n-aud?! minţi Tic. Tot tîrgul ştie...

― Şi de la cine, mă rog, ai auzit? îl întrebă moşneagul neîncrezător.

― De la... Catrina! găsi Tic ideea salvatoare. Spunea că ni­meni nu-i ca Plăcintă în sat.

― A spus hoţomana aceea aşa?

― Zău c-a spus.

― Nu cumva a spus-o aşa cu tîlc, pe de-a-ndoaselea, hî?

― Nu! rosti prichindelul cu toată siguranţa. Spunea: "să-l vezi pe moş Plăcintă, cîtu-i el de bătrîn şi cît de bine se ţine, ş-apoi dacă te-apilci cu el la vorbă rîzi două zile şi două nopţi de-ţi crapă burta... Cică pe vremea mamii făcea nişte bazaconii..."

― Chiar aşa a zis, mă bucăţică?

― Chiar aşa!

― Ei iacă, să ştii că Plăcintă mi-e ginere şi e secretarul primăriei.

Tic făcu o mutră aşa de nenorocită, că moşul nu se putu abţine:

― Ai văzut cum te-am prins! Eu mi-s Plăcintă. Şi pe secretar îl cheamă Ilie. Ilie Dalbă. Nu era bine să vorbeşti drept de la început?

― Păi dacă m-ai luat şi matale aşa. Eu am vrut să-ţi fac o bucurie, zău. Se vede de la o poştă că matale eşti un bătrîn de treabă. Ştiu eu.

Noua tactică frînse repede rezistenţa moşneagului.

― Să ştii că-mi placi, fiindcă eşti isteţ şi mai ales finc-ai strîmbat-o pe Catrina cum nu poate nimeni în sat. Hoţomana aceea e fiică-mea. Ştii tu, mă bucăţică mă, cum umblă flăcăii după ea? Să-ţi spun eu drept, da-ntre noi, din cauza ei merg în sat la noi aşa de bine treburile. Orice vrea ea se face. Chiar asară a luat vreo doi flăcăi şi i-a dus la ruine să sperie nişte musafiri nepoftiţi...

Tic tăcu mîlc. Moşneagul îl întrebă dintr-o dată:

― Da ce-ai tu cu Ilie Dalbă?

― Numai să-l întreb ceva.

― Şi nu mi-ai putea spune şi mie. Că chiar dacă-l întrebi pe el, el tot la mine o să se uite ca să-ţi poată da răspunsul. Ei, zici?

― Aş zice eu, dar vezi matale!...

― Ce tot te codeşti ca o mireasă? Că secretarul e plecat la tîrg.

― Adineaori parcă spuneai că tot pe matale o să te-ntrebe...

― Ia uite, bucăţica! Da' cum pui tu la îndoială vorbele oa­menilor bătrîni. Să ştii că mă mînii.

Tic nu voia să se mai neînţeleagă o dată cu bătrînul:

― N-a adus acum cîteva zile aici la primărie cineva un pa­chet mic legat cu sfoară?

― Ba cum să nu! Unu' Grigore Beteală. Oamenii îi zic Şan­dramaua... Da' ce-ai cu el?

― Aş vrea să-l întreb ceva.

― Pe Şandramaua? Să nu fi plecat, că el nu-i de-aici. E tocmai din Zogreni. Asară încă era în sat. Da' spunea că pleacă dis-de-dimineaţă.

― Poate că n-a plecat... speră prichindelul care ştia că Zogrenii sînt la vreo şase kilometri de oraş, în partea cealaltă.

― Poate! Dacă vrei să-ncerci ţi-oi spune eu unde. Pe uliţă înainte, cînd treci de fintînă, întreabă un copchil, că se zbenguiesc o grămadă pe-acolo, toată ziua. Întreabă unde-i casa lui Bolgîndă. O să-ţi arate, că-i puţin mai sus. Acolo a tras Şandramaua.

Tic îi mulţumi moşneagului şi-aproape c-o luă la fugă pe uliţă, spre fîntîna care se zărea în vale. Dacă ar fi pornit mai de dimineaţă şi dacă nu l-ar fi ţinut cu vorba moş Plăcintă...

― Mă ţîncule! îl întrebă pe un copil cu pantaloni de pînză roşie care se juca pe lîngă fîntînă. Unde-i casa lui Bolgîndă?

― Da' ce-ai cu el?

― Zi-i, mă bucăţică, ce te zgîieşti aşa.

― Nu vreau!

― Hai că-ţi dau un nasture!

― Daaa? se-ndoi ţîncul.

Tic fu nevoit să-şi rupă un nasture şi să i-l întindă puştiului. Fata cu cozi avusese dreptate. În satul acela şi copiii ştiau să exploateze o situaţie.

― Uite-o colo, unde-i agudul acela. Chiar în faţă. Da' nu-i nimeni acasă.

Tic nu mai luă în seamă ultimele cuvintele şi goni spre casa arătată. Bătu cu putere la poartă, că se apucară să latre toţi cîinii din sat, dar în ograda lui Bolgîndă nu se mişca ni­mic, într-un tîrziu se ivi la fereastra unei case din apropiere capul unei babe:

― Da pe cine cauţi, mă, de răstorni satul? Nu-i nimeni la alde Bolgîndă.

― Da' unde-i, unde-a plecat? întrebă Tic într-un moment de nechibzuinţă.

― Dar ce ţi-i închipui tu, mă găinarule, că oamenii n-au ce face? Sau crezi c-ai dat peste un sat de puturoşi? Ia cărăbăneşte-te că asmut cîinii la tine.

― Zău, mătuşă, sărut mîna, se plînse disperat prichindelul. Aş vrea să vorbesc cu cineva de-a lui Bolgîndă. N-am vrut să te necăjesc, zău...

Tic ştia uneori să ia nişte mutre şi să scoată nişte intonaţii...

― Păi de ce n-ai spus aşa? Vezi, c-a rămas golanul cel mic acasă. Trebuie să fie la fîntînă. Un jigărit cu pantaloni roşii...

― Sărut mîna! strigă prichindelul cu un glas atît de furios că bătrîna fu cît p-aci s-asmută cîinii pe urmele lui.

Cînd ajunse la fîntînă cireşarul îl luă de o parte pe ţîncul cu pantalonii roşii:

― Vrei să mai capeţi un nasture? Unul şi mai frumos...

― Daaa? se îndoi ţîncul. Ăla care ţi-a rămas e urît...

― Am eu altul grozav, numai să nu spui minciuni.

― Nu spun, să mor eu, numai să mai ai matale nasturii...

― Unde-i moş Beteală?

― Care Beteală?

― Şandramaua, mă, unde-i?

― Aaa! Şandramaua. Păi a plecat dinainte de cîntatul cocoşului...

― Unde-a plecat?

― Acasă la Zogreni. Că el nu vine la noi decît o dată pe an... De-amu numai la anu' mai vine.

― Mă, chiar a plecat?

― Să mor eu.

― Ia dă puţin nasturele să văd care-i mai mare. Aşa! Acum pleacă!

― Păi ai spus că-mi mai dai un nasture şi mi l-ai luat şi pe ăla pe care l-ai rupt.

― Hai, cară-te! N-auzi?

― Să-mi dai nasturele, ce crezi! Las-că te spun eu lui tata.

― De ce l-ai lăsat pe Şandramaua să plece? Îţi dădeam zece nasturi. Hai, ţine un leu şi nu mai scînci.

Cînd auzi de leu, ţîncul sări în sus ca un vrăbioi. Luă leul, îl băgă în buzunar şi abia pe urmă îi spuse lui Tic:

― Şandramaua nu s-a dus chiar la Zogreni. Spunea că are o zi treabă la Papura.

La auzul neaşteptatei ştiri, Tic îi dădu ţîncului şi cei doi nasturi. Puştiul puse mîna pe ei şi pînă în faţa casei nu se mai opri din goană. Înainte de a lua o hotărîre, Tic mai făcu o escală la primărie, în faţa lui moş Plăcintă:

― Cam pe unde vine Papura, moş Plăcintă?

― Papura? Apoi de la Zogreni mai sînt vreo cinci kilometri în jos spre Văleni. Dar de-a dreptul pe potecă îs numai vreo patru. Da' ce ai pe-acolo?

Veselia lui Tic se topi într-o secundă. Îşi închipuise că Papura e undeva pe lîngă Vultureşti.

― Am vrut numai să ştiu... Îi răspunse fără nici o tragere de inimă moşului.

Tic îşi începuse căutarea cam cu ghinion.

8

Ursu şi Dan nu descoperiseră nimic în cea de a doua pivniţă umedă. Singurul rezultat al explorării lor migăloase şi îndărătnice era acela că-şi murdăriseră hainele, că li se umpluseră pantofii cu apă şi noroi. Se duseseră la un izvor,se dezbrăcaseră aproape pînă la piele şi-şi spălaseră rufele. Tic îi găsi în timp ce se uscau la soare.

― Aha! îi dojeni prichindelul. V-aţi amintit că sîntem în va­canţă...

― Vai de capul nostru, se jelui Ursu. Sînt tot mai sigur că nu se află nici măcar o aşchie de marmură în ruinele astea...

Îşi povestiră pe rînd păţaniile.

― Noi mai avem de cercetat numai zidurile din partea dreaptă, spuse Dan. Sînt cîteva hrube murdare acolo. Cred că pînă seara terminăm. E şi o intrare de piatră care, cine ştie, poate duce undeva. Am o presimţire...

― Dac-am ajuns să ne luăm după presimţiri, îl întrerupse Ursu. Dar tu, Ticuşor, ce ai de gînd să faci?

― Eu mă duc după Şandramaua!

― Cu ce?

― Găsesc eu vreo ocazie.

― Nu vrei să ne aştepţi şi pe noi? Putem pleca împreună.

― Ce să mai pierdem timpul! spuse Tic hotărît. Plec singur! Pînă seara dau eu de Şandramaua. Şi de-acolo, din Papura pînă-n oraş, sînt vreo zece kilometri...

― Atunci te duci direct acasă! îl îndemnă Ursu. Noi, dacă găsim ceva, trimitem telegramă. Dar nu prea cred.

― Oare să iau rucsacul mic? întrebă Tic.

― Nu strică să-l ai cu tine. Cînd pleci?

― Acum!

― Mai stai, măcar jumătate de ceas.

Tic îşi pusese rucsacul în spate. Era gata. Ursu şi Dan îi strînseră mîinile, dorindu-i din toată inima succes în investi­gaţiile sale solitare.

― Dacă se întîmplă să afli pînă diseară ceva, mai spuse în urma lui Ursu, dă o telegramă la Primărie. Să nu găsim pe-aici vreo drăcie care să ne mai ţină degeaba o noapte.

― Nici o grijă, îi răspunse Tic.

Prichindelul se încontră rău la drum. Paşii lui mici muş­cau cu sete din distanţa cea lungă. Nu bănuia nici pe departe cîte drumuri îl mai aşteaptă, cîte necazuri, cîte ghinioane, cîte spaime, cîte supărări. Nu-şi închipuia cît de întortocheat şi cît de greu de descîlcit era firul pe care alunecase şi ajunsese pînă la cireşari mesajul fetei în alb.

CAPITOLUL IX

1

Tic mergea de aproape un ceas pe drumul care ducea spre oraş. În tot acest răstimp nu trecuse pe lîngă el nici o ocazie. Nici măcar un drumeţ cu piciorul nu se vedea în urma lui. L-ar fi aşteptat şi s-ar fi alăturat, pentru că în doi calea pare mai scurtă. Doar cîteva babe îi încrucişară drumul. Se apropia ora prînzului şi duceau mîncare la cîmp. Le dăduse "bună ziua", ele îl iscodiseră apoi îi răspunseră aşa cum se obişnuia prin părţile acelea: "bună să fie ş-a-mnetale".

Soarele îl bătea pe prichindel drept în creştet şi era o căl­dură! Şi nici un hodorogit de căruţă nu se auzea în urma lui. N-avea ce face. Se opri la o fîntînă sub un stejar mare, scoase o găleată de apă, sorbi cîteva înghiţituri şi restul şi-l turnă pe cap. Firişoare reci i se prelinseră din păr şi-i ajunseră pînă la brîu. Cu provizia nouă de răcoreală îşi închipuia că va rezista mai uşor. Îşi iuţi paşii. Tocmai găsise o cărăruie moale dinco­lo de şanţul şoselei. Ca să-i treacă timpul, începu să numere în gînd cîţi paşi face între doi stîlpi de telegraf. Unu', doi, trei, patru, cinci, şase... Tic se opri, nu numai din numărat. Se opri de tot. În spate se auzea un vuiet de motor şi chiar zări, departe, un nor de praf. Un camion.

Cînd norul de praf se apropie, puştiul se întristă. Se zărea nu un camion, ci o maşină mică, un autoturism. Nici nu se gîndea să-şi încerce norocul. Cu un camion era altceva. Maşi­na trecu în viteză pe lîngă el. În afară de şofer se mai afla în maşină o singură persoană. Un bărbat în cămaşă de vară cu o şapcă albă pe cap. Cetăţeanul cu şapca întoarse capul după Tic. Dar şi prichindelul întoarse capul pentru că auzise în spate un zgomot de căruţă. De aceea nu-şi dădu seama că maşina se oprise la vreo sută de metri de el, lîngă nişte salcîmi, la o încrucişare de drumuri.

― Hei, flăcăule! auzi Tic o voce înaintea lui.

Omul cu şapcă se dăduse jos din maşină şi-i făcea semn cu mîna.

― "Ăsta, precis nu ştie drumul spre oraş şi vrea să-l afle de la mine", îşi zise în sinea lui "flăcăul", îndreptîndu-se cu paşi iuţi spre maşina oprită.

― Mergi spre oraş? îl întîmpină omul cu şapca.

― Cum să vă spun... nu chiar în oraş dar pe aproape... la Zogreni. Adică de fapt în Papura.

― Ai noroc că şi noi mergem la Zogreni. Urcă-te.

Tic primi cu atîta bucurie invitaţia, că din doi paşi fu în maşină lîngă şofer.

― Nu vrei să stai lîngă mine? îl întrebă omul cu şapcă. Să mai schimbăm o vorbă, două.

Tic se mută oarecum surprins lîngă cetăţeanul cu chef de vorbă. Maşina porni cu viteză bună. Omul cu şapcă scoase un pachet cu ţigări, îşi aprinse una, apoi întrebă din obişnuinţă:

― Fumezi? şi-i întinse pachetul.

Tic îl privi nedumerit. Omul cu şapcă începu să rîdă:

― Ha, ha, ha! Uitasem că eşti prea tînăr. Dar chiar n-ai tras nici un fum, în timpul recreaţiei, la şcoală, în closet, sau vara la scăldat? Nu cred eu...

― Ba, am tras odată un fum, chiar la scăldat... De unde ştiţi?

― Ai tras adînc în plămîni şi te-au învăţat să zici: "A popa!" Nu? Tic îşi privi mai cu interes însoţitorul cel guraliv. De unde ştia el atît de bine?

― Chiar aşa. Dar ce-am tuşit, mamă... Dar dumneavoastră de unde ştiţi?

― Asta-i meseria mea: să ştiu... Ia spune! Tot istoria îţi place cel mai mult? Sau geografia? Sau amîndouă?

― Amîndouă.

― Şi mai ştii care-i al doilea vîrf din lume? Davalghiri sau Kintschindschinga?

― Godwin Austen! răspunse prompt Tic. Opt mii şase sute unsprezece metri.

― Şi Everestul?

― Asta o ştie oricine! se ofensă prichindelul, opt mii opt sute patruzeci şi cinci de metri.

― Vezi că n-o ştie oricine? Opt mii opt sute optzeci şi doi de metri.

― Nu-i adevărat!

― Pui rămăşag?

― Îmi pun şi cămaşa! Şi... orice vreţi: opt mii opt sute pa­truzeci şi cinci!

― Opt mii opt sute optzeci şi doi! Uite ce-i. Să lăsăm la o parte rămăşagul. Are opt mii opt sute optzeci şi doi. După ul­timele măsurători. Acum vreo... foarte precis nu ştiu... În orice caz nu de mult timp. Dar se vede că aţi cam rămas în urmă la geografie...

Înfrîngerea îl cam supără pe Tic, mai ales că nu era vino­vat. Dar îi pregăti şi el una învingătorului:

― Dacă ştiţi atîtea, ia spuneţi ce vulcan are cinci mii patru sute cincizeci şi doi de metri?

― Da' şmecher mai eşti? Dacă te iau şi eu aşa şi te întreb, ce munte are şase mii trei sute zece metri, ia să te văd ce faci? Îţi convine?

― Îmi convine! Chimborozo din Antile! E bine? Acum răspundeţi şi dumneavoastră...

Tic îi pusese întrebarea cu vulcanul de 5 452 de metri pen­tru că avea două şanse: sau nu i se răspundea, sau se stîlcea numele vulcanului. De aceea îşi ciuli tare urechile cînd i se răspunse:

― Popocatepetl!

Şi rămase cu gura căscată. Se uită apoi cu atenţie la însoţitor. Acesta zîmbea pe sub mustaţă şi se făcea că nu observă privirea prichindelului cu nas obraznic.

― Dumneavoastră sînteţi profesor, nu? îl întrebă Tic.

― Nu, nu prea... se apără omul cu şapcă.

― Daaa?! îngînă cu subînţeles ciufuliciul. Vreţi să vă spun o ghicitoare?

― Numai dacă-i foarte deşteaptă...

― Dar să fiţi atent că nu-i uşoară. Să-mi spuneţi în ce ţară s-a putut petrece un asemenea fapt. Asta-i ghicitoarea. Încep! în ce ţară, cînd buletinul meteorologic arată ploaie, e secetă, arachnidele dau mai multe fructe în timpul iernii şi boababii ajung pînă la o sută metri înălţime? Ca să vă dau un ajutor, primul om alb care a debarcat acolo a fost Magellan, în anul o mie cinci sute patruzeci, din ordinul lui Filip al treilea, regele Spaniei.

Omul cu şapcă îl privi pe Tic foarte atent.

― Cine a făcut ghicitoarea asta? Dar spune drept!

― Eu...

― Cînd?

― Chiar acum.

― Şi chestia aia cu Magellan tot tu şi tot acum ai făcut-o?

― Da... aia-i foarte simplă.

― Ce vorbeşti, dom'le! Da unde-nveţi?

― La liceu în oraş. Dar de ce nu răspundeţi la ghicitoare? Vreţi să v-o repet... sau să vă ajut cu ceva?

― Va să zică, dacă nu opream maşina nu ştiam că la liceul vostru se învaţă aşa...

― Dac-o luaţi aşa... Eu v-am pus o ghicitoare...

― Cu meteorologie stricată, cu arachnide care fac alune, cu baobabi care-şi schimbă ordinea vocalelor şi se dau drept eu­calipţi sau Secvoia Gigantica. Şi după toate mai dai şi indicii!... Îi prelungeşti viaţa lui Magellan şi-l faci spaniol. Cu Filip al treilea să-ţi spun drept nu prea ştiu ce-ai vrut să încerci. A domnit mai devreme sau mai tîrziu?

― A murit exact la o sută de ani după moartea lui Magellan... răspunse Tic îndurerat că tot planul lui ingenios fusese dejucat.

― Eşti premiant?

― Uneori, răspunse Tic cam în doi peri.

― Nu-ţi plac celelalte materii, sau de ce?

― Nu, că nu mă-ntrece nimeni în clasă la nici o materie. Mai ales cînd vreau eu...

― Aaaa! Acum încep să pricep! Îţi place să mai baţi mingea pe maidane, să mai spargi cîte-un geam, să mai tragi de urechi pe cîte unul, bineînţeles atunci cînd te-njură...

― Nu! că nimeni n-are curajul să mă-njure...

― Ce vorbeşti, domnule? Şi după toate cîte le faci nici mă­car nu te premiază, hm, ciudat...

― Ce vreţi, mai greşesc şi profesorii... Unii zic că-s obraznic. M-au făcut şi puşlama, zău...

― Zic ei aşa? Care din ei? Bătrînii sau tinerii? Nu-i aşa că mai ales tinerii?

― Tinerii! Dar de unde ştiţi dumneavoastră?

― Pentru că bătrînii cunosc mai mulţi copii decît tinerii. Să-ţi spun drept: eu ţi-aş da premiul întîi mereu, însă cu două condiţii: Una: Să înveţi la fel. Doi: Să nu-ţi schimbi purtarea.

― Adică să rămîn obraznic?

― Exact! Adică să nu te văd tocind cărţile între patru ziduri. Mai bine să mai spargi din cînd în cînd cîte-un geam decît să te-ngălbeneşti în casă. Eu nu zic că dacă nu spargi geamul nu-i şi mai bine, dar...

― Dacă ştiţi atîtea, de ce nu vă ocupaţi de liceul nostru sau de altele? Sînt sigur că la dumneavoastră nici unul n-ar trage chiulul. Şi nu i-aţi mai lăsa să mă facă puşlama... Şi vă mai garantez că ne-am împrieteni la toartă...

― Să ştii că chiar o să încep să mă ocup...

― Chiar veniţi la noi la liceu? întrebă Tic. Avem un director grozav! Sînt sigur c-o să se bucure.

― Ştiu eu c-aveţi un director bun. O să mă ocup eu într-altfel. Ziceai că vrei să mergi la Papura, nu? schimbă vorba omul cu şapcă cînd maşina îşi făcu intrarea în Zogreni.

― Da! răspunse Tic. Mă dau jos chiar aici. Am avut un noroc...

― Şi stai mult acolo?

― Caut pe cineva. Dacă-l găsesc, în zece minute sînt gata.

― Ce zici, Sandule? se adresă omul cu şapcă şoferului. Mergem la Papura, că de mult n-am mai trecut pe-acolo?

― Chiar voiam să vă propun, răspunse şoferul care trăsese tot timpul cu urechea la convorbirea pasagerilor din spate şi admirase grozav isteţimea lui Tic.

Maşina ajunse în cîteva minute în Papura. Tic se dădu jos la capătul satului şi mulţumi foarte politicos omului cu şapcă. Acesta îi spuse parcă într-o doară, înainte de-a porni maşina:

― Dacă termini pînă-ntr-un ceas, ne găseşti în faţa primăriei. Dorinţa de a nu pierde ocazia motorizată îl îndemnă pe

prichindel la acţiune grabnică. Întrebă pe primul om pe care-l întîlni în cale:

― Nu l-aţi văzut pe moş Grigore Beteală?

― Vrei să zici pe moş Şandramaua. Păi numai ce sosi în sat. E la văr-său, la Clondiraş. Uite în casa aceea cu hoceagul dărîmat.

Tic alergă într-un suflet acolo. Zări pe o prispă doi moşnegi. Unul din ei slab şi prăpădit de credeai că n-o să se mai poată scula de pe prispă în vecii vecilor. Puştiul se duse întins la el:

― Bună ziua, moş Grigorie!

Bătrînul se uită la el şi mormăi:

― Hî? Da' pe cine cauţi tu?

― Pe moş Grigorie Beteală.

― Zi, mă cîrnule, moş Şandramaua, nu te sfii. Eu îs. Şi ce vrei mătăluţă?

― E vorba de un pachet pe care l-ai lăsat matale la primărie în Vultureşti...

― Da! Şi?

― Nu mai ştiţi cine vi l-a dat?

― Cum nu! Un şofer, un sudălău... Pe-o hodoroagă cît casa...

― Îl cunoaşteţi?

― Na, că n-o să cunosc toţi oamenii din lume. Ştiu eu cine dracu-o fi... Atunci l-am văzut prima dată. Se necăjea în mij­locul drumului că-l lăsase maşina, tocmai ca o iapă după ce-o sug mînjii. Suduia mereu şi trosc-pleosc mi-a dat pachetul. Eu am crezut la început că-i zîrghit. Dar de ce te interesează pe mătăluţă treaba asta? N-o fi cumva pachetul tău?

― Ba da! Şi-aş vrea să ştiu cine i l-a dat?

― Mai mult n-am ce-ţi spune...

― N-aţi observat cumva numărul maşinii?

― Nu prea cred eu, se amestecă în vorbă celălalt moşneag.

― Da de unde? Ce să am eu cu numărul maşinii? adăugă Şandramaua.

― Şi nici măcar n-avea ceva scris pe maşină?

― Stai olecuţă... Ba da! Chiar avea ceva scris, cu litere mari.

Lui Tic îi veni inima la loc. Era salvat:

― Vă mai amintiţi ce scria?

― Nu prea cred eu, interveni iarăşi celălalt moşneag. Cum să-şi amintească?

Tic era înfuriat pe intervenţiile celuilalt bătrîn. Parcă voia să-i facă în ciudă:

― Poate totuşi vă amintiţi?

― Mi-aş aminti eu dac-aş fi citit, răspunse Şandramaua. Da' vezi mătăluţă, eu carte nu ştiu. Ce-o fi fost scris acolo?...

Prichindelul era aproape nenorocit. Mai făcu o încercare:

― Nu v-a spus dacă-i din oraş, ori poate unde lucrează?

― Ce să spună, că suduia mereu. Da' eu cred că era din oraş. Aşa părea.

Prichindelului îi veni totuşi o idee:

― Nu vă amintiţi cum înjura?

― Păi numai de anafura, grijanie, prescură, cristelniţă, soare, haram...

Tic îşi notă bine în cap înjurăturile. Erau singurele amă­nunte pe care i le putea da Şandramaua cu privire la şofer.

Oare va reuşi el să descopere şoferul folosindu-se de cele cîteva înjurături memorate?

Îi părăsi pe cei doi moşnegi şi se duse spre primărie. Maşina era goală. Se urcă pe banca din spate şi aşteptă. Cîţiva oameni îl salutară. Ba unul se apropie de el şi-i şopti:

― N-ai putea, dragul moşului, să pui o vorbă bună şi pentru mine? O poveste cam rea cu o vită. Mi-au prins-o pe imaşul ăl-lalt şi-mi cere să-i despăgubesc cu o groază de bani. Dac-aş avea trei vaci şi doi boi şi-aş vinde totul, încă n-aş scoate-o la capăt.

― De ce nu te duci dumneata singur? îl îndemnă puştiul care nu prea înţelegea cum vine cu vorba bună.

― Crezi că să mă duc? Da' i-oi spune c-am vorbit mai întîi cu mătăluţă.

Tic nu mai era atent la ce-i zicea moşul. Îi venise o idee straşnică în minte cu ajutorul căreia avea mari şanse să des­copere şoferul.

2

Dan şi Ursu nu găsiseră nimic nici în hrubele de sub zidul din dreapta, în afară de urme, cu duiumul, care mărturiseau că şi pe-acolo cotrobăiseră oamenii.

― Ne-am pierdut vremea degeaba, spuse Dan. Aproape două zile. Ne-ntoarcem?

― Eu nu cred să fi rămas o singură palmă din ruinele astea necercetată, gîndi Ursu. Tu ce crezi? Am putut scăpa ceva?

― Imposibil! Eu cred că n-a rămas centimetru...

― Atunci să-i dăm drumul. Pînă diseară cred c-ajungem în oraş. Dacă avem noroc, ne agăţăm de un tren de marfă. Ce spui?

― Mai întrebi? Mi s-a urît cu mlaştinile şi cu miasmele de-aici. Ursu mai ocoli o dată cu privirile fosta cetate. Întîmplător îşi aruncă ochii în sus pe coasta dealului. Dealul era abrupt. Ici, colo, cîte un copac îndrăznise să se agaţe de coastă. Cîteva tufişuri se aciuaseră şi ele pe lîngă copaci. Privirile vultureşti ale lui Ursu descoperiseră însă ceva într-un tufiş.

― Dan! Ia uită-te colo, între cei doi copaci. Vezi un tufiş?

― Unde?... Da, da... Se vede.

― Şi nu vezi nimic altceva? în mijlocul tufişului.

― Parc-ar fi un bolovan...

― Crezi că-i bolovan? întrebă Ursu.

― Ce-ar putea să fie? Nu vezi că tot dealul e plin de ieşituri de piatră.

― Mie nu-mi pare a fi un bolovan, seamănă a ceva lucrat, spuse vlăjganul şi vreme de cîteva secunde nu-şi dezlipi ochii de tufiş. Precis că sînt şi nişte cărămizi acolo. Eu mă urc să văd.

― Eşti nebun? Ce să caute-acolo cărămizi?

― Asta-i lucrul care mă enervează şi pe mine. Tu, dac-ai fi sigur că-s cărămizi, ce-ai face?

― Ce să fac? Le-aş cerceta. Nu prea au ce căuta acolo.

― Eu pun mîna-n foc că sînt şi nişte cărămizi în tufişul ăla.

― Şi-ai să poţi urca? întrebă Dan mai mult ca să se afle în treabă.

Deşi dealul nu oferea căi uşoare de urcat, Ursu nu-şi pierdu prea mult timp ca să ajungă acolo la tufiş. Dintre ierburi şi rădăcini ieşise la iveală, pesemne în urma unor ploi şi a unor re­cente alunecări de teren, un colţ de piatră. Ursu învîrti de cîteva ori lopata, dezgropînd şi mai mult colţul ferit atîta amar de vreme de lumină. Nu era o ieşitură stîncoasă ci un colţ de zid ridicat acolo de mîna omului! Se prinse cu o mînă de nişte rădă­cini şi începu să sape vîrtos cu lopata. Dan îl privea neputincios de jos din vale.

― Ce e? îl întrebă Ursu.

― Un zid: şi-ncă un zid misterios.

După jumătate de oră, Ursu reuşise să-şi facă în deal o treaptă de pe care putea să-şi continue săpăturile în jurul zidului. Coborî jos, luă o frînghie şi-l chemă pe Dan lîngă el, aruncă un capăt al funiei şi astfel, urcînd îl ajută şi pe Dan să se ţină după dînsul. Ur­cuşul îi obosi pe amîndoi. Se odihniră cîteva clipe pe treapta săpată de Ursu, mirîndu-se amîndoi de ciudăţenia zidului.

― Ce-ar putea fi? întrebă Dan. Se vede limpede că-i ridicat de mîna omului.

Tufişul îi ferea pe cei doi cireşari de orice priviri indiscrete. Începură să sape cu mînie în jurul ieşiturii de piatră. Dan făcu repede bătături. Dar curiozitatea îl aţîţă atît de mult că nu lăsă lopata din mînă decît atunci cînd Ursu îi văzu palmele însîngerate şi-l obligă să nu mai sape. Zidul înainta adînc în deal. Amîndoi erau uimiţi de descoperirea făcută. Tocmai cînd se hotărîseră să plece... Fără privirea de ultimă clipă a lui Ursu...

― Dan! şopti Ursu. Ia vino încoace!

Rănitul se apropie de Ursu pentru a face cunoştinţă cu o nouă descoperire. Zidul se prelungea printr-o placă de metal.

― Trebuie să fie o uşă, îşi dădu Dan cu părerea.

Într-adevăr, pe măsură ce Ursu continua săpăturile, placa de metal se transforma tot mai evident în uşă. Erau la marginea de sus a uşii. Şi căzură de acord să sape numai în jos, să facă un fel de puţ cu scopul de a elibera uşa. Săpatul era greu, mai ales din cauza pietrelor şi bolovanilor care umpleau dealul. Cu toată dorinţa pe care o aveau de a dezlega cît mai repede enigma mis­terioasei construcţii ascunse în creasta dealului, amîndoi cireşarii pricepură că mai au mult de săpat pentru a elibera uşa de fier. Şi pentru că erau obosiţi şi răniţi se înţeleseră să-şi menajeze forţele şi să continue a doua zi dimineaţa săpăturile.

După ce coborîră dealul şi ajunseră la cort le veni în minte ideea să se ducă la izvor pentru a-şi răcori feţele şi trupurile înfierbîntate. Miraculoasă idee. Se bălăciră din belşug în apa rece şi se simţiră mai limpezi ca dimineaţa. Amîndoi trăiau tensiunea unei mari descoperiri. Presimţeau că acolo, sus, în construcţia aceea ascunsă cu atîta grijă vor găsi dezlegarea unei extraordinare taine.

În timp ce Ursu pregătea masa, Dan dădu o fugă la oficiul poştal, pentru a transmite o telegramă cu următorul conţinut: "Întîrziem cu o zi stop Descoperiri foarte interesante stop Ur­su Dan". Dar văzînd privirile curioase ale fetei de la ghişeu, Dan ceru un alt formular cu care se purtă mai zgîrcit: "Mai întîrziem o zi stop Dan Ursu".

3

Cînd Tic ajunse acasă, o găsi în grădină şi pe Lucia cu telegrama celor de la Vultureşti în mînă. Sosise chiar atunci. Conţinutul telegramei îl lăsă rece pe prichindel.

― Iar or fi dat peste vreo hrubă nenorocită... Dac-aţi şti ce murdărie e acolo! Doamne!

Şi se apucă să le povestească fetelor toate peripeţiile prin care trecuseră de cînd plecaseră din oraş. Despre ceea ce i se întîmplase lui vorbi cu mai puţine amănunte deoarece era foarte grăbit. Se mulţumi să le spună că primul mesager tre­buie să fie un şofer pe care pînă seara îl va dibui. Pentru a-şi pune în aplicare ideea lui grozavă, se văzu nevoit să apeleze la cei mai isteţi şi mai devotaţi puşti din ceata lui de candidaţi de cireşari. Îi chemă pe toţi, prin semnale misterioase şi grabnice, la el, în fundul grădinii, întări atmosfera enigma­tică prin cîteva cuvinte bine pregătite, şi abia pe urmă le vorbi despre misiunile lor tainice şi urgente: să afle pînă "deseară" care şofer de camion din oraş înjură de "anafură", "cristelniţă", "grijanie", "soare", "haram", şi "prescură". Indică fiecărui puşti în parte planul şi sectorul în limitele căruia trebuia să caute, ceru discreţie definitivă însoţită de jurăminte solemne, aşa că în momentul cînd se pregătea să dea semnalul de plecare întreaga ceată era transfigurată şi fiecare puşti ajunsese la marginea celui de-al nouălea cer.

― Seara la ora şapte, raportul! încheie Tic. Tot în acelaşi loc. Parola: ŢOMBI!

Astfel se explică de ce în după-amiaza aceea în oraş se petrecură cîteva scene foarte curioase mai ales pe străzile pe care mergeau sau opreau camioanele.

Pe o stradă laterală un şofer tocmai dădea drumul motorului.

― Mă iei şi pe mine, nene?

― Cît dai?

― Ce să dau?

― N-oi fi vrînd să te plătesc eu? se înfurie şoferul.

― Cu rabla asta... spuse puştiul îndepărtîndu-se.

Primi bineînţeles o "anafură" şi puştiul, fericit, notă numărul maşinii.

Pe altă stradă, un camion trecea cu viteză redusă. Un puşti de pe trotuar îi făcu semn şoferului să oprească, apoi spuse:

― Ce mai faci, nene?

― Ce vrei, mă?

― Se-nvîrte roata...

― Ba se-nvîrte capul tău, nerodule, grijania...

Puştiul notă imediat numărul maşinii.

Pe altă stradă, în faţa unei crîşme poposise un camion. Un puşti intră înăuntru şi se duse direct la şofer:

― Nene, ia înjură-mă!

― Ce, mă? Soarele şi...

Curajosului îi sfîrîiră imediat picioarele.

Un alt puşti traversa agale strada principală tocmai cînd venea în viteză un camion mare. Şoferul încetini într-adins viteza pentru a-i spune puştiului ceva în legătură cu o "cristel­niţă". Numai cînd îl văzu pe prichindel notînd numărul camionului îl bătu gîndul că puştiul ar putea fi băiatul vreunui ofiţer de la circulaţie.

Pe altă stradă, unul din candidaţi nici nu mai trebui să-l provoace pe şoferul care se chinuia să schimbe un cauciuc ex­plodat. Şi bineînţeles se încuraja din cînd în cînd cu cîte-un "haram" şi cu cîte-un "pămătuf". Puştiul notă imediat "hara-mul" şi numărul camionului, gîndindu-se cu bucurie la cuvintele de laudă pe care i le va spune Tic.

Al şaselea puşti procedă cel mai simplu. Taică-său fiind şofer şi mînuitor al "prescurii" nu făcu altceva decît să-l întrebe numărul camionului, pentru că acest lucru îi ceruse Tic.

La ora 7 fix, şase puşti îmbujoraţi de emoţie se întîlniră la poarta lui Tic. Şeful, foarte grav, ceru fiecăruia în parte parola şi cu o aprobare discretă din ochi îi trimise pe rînd în fundul gră­dinii. Pînă la sosirea lui Tic nici unul nu scoase un cuvînt. Dar cînd şeful ajunse în mijlocul lor şi întrebă cu glas poruncitor.

― Ei?

Toţi se repeziră cu carnetele întinse, ţipînd fiecare:

― Eu! eu! eu! eu! eu! eu!

Fericit, prichindelul primi rapoartele scrise ale celor şase de­tectivi. Fiecare raport conţinea un alt număr de camion şi una din înjurăturile desprinse din catalogul pe care îl indicase Tic.

Şeful cel mic şi cîrn şi cu părul încîlcit îi privi la-nceput năuc, apoi deodată se întristă atît de tare că puştii din jurul lui se simţiră apucaţi de tremurici. Cum va putea el totuşi să dea de şoferul care adusese mesajul?

Prichindelul se convinse în sinea lui că nu aflase tot ceea ce putea afla de la Şandramaua. Nu-i rămînea altceva de fă­cut decît să se mai ducă o dată la moşneag. Şi hotărî să plece spre Zogreni chiar a doua zi în zori.

4

Poate chiar în clipa cînd Tic, însoţit de Ţombi, ieşea pe poartă cu direcţia Zogreni, Ursu şi Dan îşi reluară săpăturile sus, pe creasta dealului, acolo unde se ascundea acea construc­ţie ciudată. Noaptea îi ţinuse pe amîndoi într-un somn de plumb, îi odihnise, iar spre dimineaţă îi aţîţaseră vise pline de taine. Din nefericire, palmele lui Dan erau numai băşici, fiecare mişcare cu lopata îi provoca usturimi şi arsuri insu­portabile. Ursu se zburlise la el, interzicîndu-i orice mişcare cu braţele. Dan îşi scoase însă din trusa medicală un sul de tifon, îşi bandajă palmele şi continuă să mînuie lopata, pînă ce Ursu îi văzu bandajul înroşit. Vlăjganul se răsti cu atîta hotărîre că Dan scăpă lopata din mînă:

― Dacă nu laşi imediat lopata, te azvîrl jos! Mai bine uită-te în jur şi vezi dacă nu ne iscodeşte vreun curios!

Bucuros că totuşi poate să aducă un folos, aşa schilod cum era, Dan îşi luă noua misiune în primire cu toată seriozitatea. Din fericire pentru dînşii, regiunea era într-un teren mlăştinos nelucrat, departe de comună, aşa că nimeni nu prea trecea prin părţile acelea. Ţăranii plecaseră şi ei cu dimineaţa în cap pe ogoare, în cealaltă parte a satului. Nimeni nu tulbură liniştea de la ruine.

Cu cît se adîncea puţul de eliberare, cu atît munca lui Ursu de­venea mai anevoioasă. După o pojghiţă de pămînt moale, nu prea groasă, lopata întîlni şisturi pietroase, greu de străpuns. Ursu era nevoit să lucreze numai cu tîrnăcopul la adîncire, lopata folosind-o numai la degajarea gropii. Tîrnăcopul fiind mic, munca nu era prea spornică, deşi vlăjganul lovea tot mai vîrtos în pămîntul îndărătnic. Apăruse cam jumătate de metru din uşa de fier, cînd tîrnăcopul deveni neputincios. Ceea ce crezuse Ursu la început, că e o porţiune de şisturi stîncoase, se dovedi mai tîrziu un zid înălţat cu scopul de a acoperi uşa de metal. Era cu neputinţă ca mica lui cazma să poată frînge rezistenţa zidului vechi.

― Aici, numai cu dinamită putem să răzbim, se plînse el lui Dan.

― Atît ne-ar trebui... se înfricoşa Dan. Poate găsim un alt mijloc mai la îndemînă.

― Mă-nfurie grozav toată drăcia asta!

― Să-ţi spun drept, Ursule, pe mine mă bucură grozav.

Ursu se uită la Dan cu o privire nu prea amicală. Şi Dan se grăbi să înlăture echivocul şi să-şi aducă prietenul pe calea cea bună.

― Nu, nu-i vorba de, cum să-ţi spun, de blindajul ăsta nenoro­cit, ci de toată descoperirea noastră. Cu cît lucrurile se complică, cu atîta cresc şansele noastre de a da peste ceva grozav, Ursule.

― Aaa! pricepu vlăjganul. Sigur că da, numai că nu ştiu cum o să trecem noi de obstacolul ăsta cumplit. N-avem nici unelte, nici zgomot prea mare nu putem face. Mă gîndeam să trag cu tîrnăcopul în uşă, cine ştie poate reuşim s-o bortelim. Dar gîndeşte-te şi tu la zgomot... Ar alerga tot satul aici... Doar ştii de la Catrina cu ce oameni avem de-a face.

― Am o idee! Ce-ar fi să loveşti de cîteva ori tare, pe urmă să întrerupi loviturile vreo jumătate de oră şi pe urmă iar să trăzneşti de cîteva ori.

― Şi-a treia oară? Sau îţi închipui că oamenii din sat or să rămînă nepăsători...

― Tic spunea că ieri nu era ţipenie de om în sat... Doar cîteva babe şi nişte ţînci...

― O să facem şi-aşa că nu e altă cale. Dac-am avea nişte carbid la noi!...

Dan nu înţelegea ce are Ursu cu carbidul:

― Carbid?! Ce să faci cu el?

― Nu te-ai jucat niciodată cu carbid şi cutii de conserve? Pui cutia de conserve într-o băltoacă, bagi o bucată de carbid dedesubt, ştii tu de la chimie. Carbidul face explozie şi aruncă în sus cutia.

― Ştiu, dar nu înţeleg la ce ţi-ar folosi chestia asta? Crezi c-o să poţi să arunci în aer uşa cu cîteva bucăţi de carbid?

― Nu să arunc în aer uşa, dar aş putea s-o deschid fără ca babele din sat să devină prea curioase.

― Nu înţeleg... Explică-mi.

― E simplu! Tu te-ai duce în sat şi-ai face cîteva experienţe cu carbid, acolo la fintînă printre ţînci. Cutii de conserve avem. Ne-am potrivi ceasurile şi ne-am înţelege asupra se­cundei precise...

― Aaaa! se dumeri Dan. Vrei să te maschez, să ne sin­cronizăm mişcările pentru ca bubuiturile să se audă cam în acelaşi timp. Grozavă idee! Dar ce folos dacă n-avem carbid.

― Oare nu s-o găsi la cooperativă?

― Eu încerc. Dacă găsesc... Iau şi cutiile de conserve cu mine.

Ursu şi Dan îşi potriviră întocmai ceasurile. Numai cînd secundarele arătară la fel se declarară mulţumiţi. Apoi se înţele­seră ca prima explozie să aibă loc la o anumită oră şi ea să fie semnalul că s-a găsit carbid. După două minute va urma cea de a doua explozie. Apoi din trei în trei minute alte explozii. Ursu va lovi la secunda fixată în uşa de fier.

― Bagă de seamă! îi spuse Ursu lui Dan. Ia mai multe cutii că nu poţi şti pe unde ţi se pierde vreuna. Şi pune-i pe puşti să le caute după fiecare explozie, ca să fii mereu aprovizionat cu cutii.

― Nici o grijă, din trei în trei minute!

― Şi mai e ceva, adăugă Ursu. Groapa cu apă să fie mică. Şi imediat ce pui carbidul sub cutie, aruncă-te într-o parte pe burtă. Eu am văzut odată un individ aproape scalpat de ex­plozia unei cutii de carbid. Ţîncii să stea la mama dracului.

Dan plecă în goană către sat, în timp ce Ursu începu să lărgească platforma pe lîngă uşa de metal pentru a avea putinţa să-şi facă vînt şi să lovească cu toată puterea în uşă. Nu se gîndise însă la un amănunt. Era prea preocupat cu lăr­girea platformei. Cînd termină îşi făcu planul loviturilor. Urcat deasupra zidului, va pendula cazmaua cu ambele mîini, îşi va pune ceasul alături, la vedere, şi la secunda exactă va lovi cu toată puterea. Cine ştie, poate că fierul ruginit nu va opune prea mare rezistenţă. Se întinse apoi pe iarbă, cu faţa în sus, cu mîinile şi picioarele desfăcute pentru a-şi odihni forţele. Timpul trecea încet. Începeau să-l asalteze gîndurile şi îndoielile. Pe unde-o fi Dan? Va găsi oare carbid? Va putea să-şi facă experienţele? Dacă nu merg la fel ceasurile? Tocmai în clipa cînd îşi dădu seama că trecuse peste un amănunt foarte important auzi zgomotul unei explozii. Dan găsise deci carbid şi-l anunţa prin semnalul convenit începerea "jocului".

Fără să se mai gîndească la altceva, Ursu îşi luă în primire locul şi postul. Se urcă pe muchia de sus a zidului, îşi desfăcu picioarele, apucă în mînă cazmaua, începu s-o penduleze, cu ochii ţintă la ceas. Mai rămăseseră trei... două secunde... Una singură.

Vlăjganul lovi cu o forţă cumplită. Nu auzi decît un singur zgomot, cel făcut de lovitura lui, la fel ca şi Dan, care, înconjurat de o ceată de ţînci, lîngă fîntînă, nu auzi decît zgomotul explo­ziei sale. Ursu aşteptă, încordat, încremenit în aceeaşi poziţie. Cînd din cele trei minute convenţionale nu mai rămăseseră decît vreo cîteva secunde, începu iarăşi pendularea braţelor. Se­cundarul se apropia... Înţelese înainte ca tîrnăcopul să atingă uşa de fier că noua lovitură va fi mai năpraznică... Atît de puternică încît coada cazmalei se frînse în două. La acest amă­nunt nu se gîndise Ursu. Dar nu mai era vreme de pierdut. În trei minute greşeala trebuia reparată... N-avea voie să rateze nici o explozie pentru că n-avea de unde să ştie cîtă vreme va mai putea continua Dan "jocul".

Ursu coborî dealul în stilul său nebunesc care întindea sigu­ranţa mişcărilor pînă la limita nenorocirii. Cu toate că de la uşa de metal pînă la locul pe care-l ochise Ursu, jos, erau cel puţin treizeci şi cinci de metri, vlăjganul făcu această coborîre înfigîndu-şi doar de cîteva ori călcîiele în coasta dealului. Ajuns acolo, Ursu se aplecă asupra unui bolovan care ar fi pus pe gînduri un bărbat voinic, îl prinse cu amîndouă mîinile şi-l ridică la înălţimea pieptului. Cu această povară în braţe, care-i împletici trupul încă înainte de a ajunge la coasta apruptă, începu urcuşul. Hotărîrea de a ajunge la timp îl făcu să par­curgă aproape o treime din drum fără să se oprească o secundă. Îşi luase ca punct de reper un brăduleţ şi o rădăcină ieşită afară. Dar cînd ajunse acolo, rădăcina în care-şi proptise genunchiul cedă. Cu bolovanul în braţe se rostogoli la vale.

În căderea crudă şi neprevăzută, Ursu avu totuşi inspiraţia să dea imediat drumul bolovanului. Îşi restabili echilibrul, înainte de a ajunge jos. Cînd luă a doua oară bolovanul în braţe, îşi propuse la început să urce cu mai multă grijă, dar nu-i trebui mult pentru a-şi da seama că acest stil de ascensiune îi des­tramă iute forţele. De aceea urcă în mici asalturi întrerupte de momente de pauză. Îşi lua mereu ţinte un copac, un smoc de iar­bă, o piatră, o gînganie, orice, străduindu-se să le atingă fără să răsufle, să se odihnească o secundă şi să continue. Mergea mai mult pe coaste, cu capul lipit de pămînt, căci bărbia era aceea care, înfigîndu-se în scoarţa dealului, ducea greul urcuşului. Bolovanul îl trăgea în jos, genunchii i se încordau cu disperare, vinele gîtului îi plesneau. Un timp crezu că va urca mai uşor dacă se va lipi cu spatele de munte. Greutatea bolovanului îl trase însă repede în jos. Numai cu cîteva grade să fi fost mai puţin înclinat dealul şi urcuşul pe spate ar fi devenit o jucărie.

Ultima ţintă pe care Ursu o ochise era coada cazmalei, chiar la începutul platformei. Abia cînd ajunse acolo, îşi dădu seama că încordarea care-i împinsese toate simţurile spre o singură ţintă: cazemata, îl împiedicase să audă zgomotul exploziilor lui Dan. Se uită la ceas. Îl interesa numai secundarul. Nici nu ob­servă celelalte ace. Îi era teamă să se uite în starea în care era. Nu-i rămînea să mizeze decît pe o singură şansă: că nu avusese loc decît o singură explozie şi că trecuseră de-atunci numai două din cele trei minute. Înţelese într-o clipă scurtă de lucidi­tate cît de nebuneşti sînt calculele pe care le face. Mai erau cinci secunde şi acul urma să-şi încheie, apoi să înceapă un alt tur de cadran. Ursu ridică bolovanul, îşi întinse braţele înain­tea pieptului, îşi aplecă trunchiul, pendulă o singură dată, scurt, apoi prăvăli povara într-un efort suprem.

5

Dan era pe cale să declanşeze cea de-a patra explozie, cînd văzu cîrdul de babe alergînd spre fîntînă. Din nenorocire nu putea să se grăbească. Mai rămăseseră cîteva secunde. Ţipă spre babele care se apropiau oţărîte.

― Feriţi-vă! Înapoi!

Apoi băgă carbidul sub cutie. Şi de astă dată explozia avu loc la secunda hotărîtă. Ţîncii chiuiră de bucurie în jurul lui. Ţopăiau ca nişte diavoli şi strigau mereu:

― Mai fă, nene, o bubuitură, că-i straşnic!

Babele erau însă lîngă el, cu gurile gata să reverse blesteme, ca nişte puhoaie distrugătoare.

― Golanule! Lua-te-ar dracii de gît şi de subsuori, şi de altele! Vrei să beleşti satul?

― Lasă, bunico...

― Taci, găinarule! Mînca-te-ar cîinii şi viermii! Da' ce, am ajuns la cheremul vagabonţilor?...

― Ia-n dă, ţaţă Leano, varga aceea, să-i arătăm noi.

Bătrînele îl înconjuraseră pe Dan. Erau mînioase foc.

Bravul cireşar nu vedea nici un loc printre fustele lor care să-i asigure o retragere nevătămată.

― Cu parul ar trebui să-i frecăm schinarea.

― Ce mai aştepţi, Floareo? Dă-i stîrchiturei, să-l învăţăm minte! Să nu mai sperie satul şi să ne strice plozii!

― Pungaşule! se repezi una din bătrîne cu pumnii la dînsul. Barbarule!

Dan îşi băgă capul în piept oferindu-şi spatele... Aşteptă tremurînd dar lovitura nu-l atinse pentru că o voce groasă, pe care Tic ar fi identificat-o imediat, opri gestul bătrînei.

― Ho! baborniţelor! Ce-aveţi cu băiatul? După ce vă învese­leşte nepoţii vă mai şi repeziţi asupra lui. De ce nu-i întrebaţi pe copchii?

― Şi tu ce te-amesteci, hodoroagă? se oţărî o babă. Dac-ar fi după tine l-ai angaja la primărie ca să bubuie toată ziua satul.

― Eu, hodoroagă?!! Auziţi, oameni buni! se prefăcu moşul jig­nit şi-i făcu semn cu ochiul lui Dan s-o şteargă. Mai bine v-aţi uita la chipurile şi făpturile voastre. Nu vedeţi că vă curg oasele?

― Ba ai putea să-ţi legi gura! interveni o babă cu nasul ca un ardei.

― Şi să-ţi mai struneşti fata că prea-şi bate joc de flăcăi! adăugă alta.

― Ia uită-te, babele! Baborniţele! Ho! N-aveţi de cine să vă legaţi?

Dan nu mai apucă deznodămîntul conflictului, care începuse la fîntînă, pentru simplul motiv că se strecură printre două bătrînele ameţite de insulta lui moş Plăcintă şi se lansă într-o goană nebună pînă a nu simţi babele evadarea lui. Nu-şi opri fuga decît la ruine. Acolo, se prinse cu ultimele eforturi de frînghia pe care i-o aruncă Ursu. Noroc că vlăjganul, observînd oboseala lui Dan, trase el de frînghie aşa că mînuitorul carbidu­lui şi al cutiilor de conserve ajunse sus fără să mai facă vreun efort. Se trînti mort pe iarbă, jeluindu-se prietenului său:

― Erau să mă omoare babele. Dacă nu apărea un moşneag cumsecade mi-ai fi cules oasele de la fîntînă. Mamă dragă, să fi văzut cum mă înconjuraseră şi cum se repeziseră la mine?

― S-a auzit zgomotul loviturii?

― Ce lovitură? întrebă Dan cu ultimele eforturi.

― De cîte ori ai explodat?

― Păi... de patru ori.

― Cum? Atunci înseamnă că nu s-a auzit nimic, n-am pier­dut nici o explozie!

― Eu nici n-am auzit altceva decît zgomotul exploziilor mele. Păcat că nu ne-a reuşit planul, dar dacă le-ai fi văzut şi tu cum se pregăteau să mă atingă.

― Dă-le-ncolo de babe. Asta contează acum?

Dan observă tîrnăcopul şi sări în sus întrerupînd fraza lui Ursu:

― Ce!? Ţi s-a rupt tîrnăcopul? Cînd?

― La a doua lovitură!

― Şi ce-ai făcut? Adică ai reuşit?

Ursu îi arătă lui Dan bolovanul. Dan, uluit, se uită la vlăjgan:

― Unde l-ai găsit?

― Aici! Hai să-ţi arăt!

Se aplecară amîndoi asupra uşii de metal. Bolovanul sfărîmase partea de sus a uşii făcînd o crăpătură prin care putea pătrunde pumnul unui om.

― Dacă mai era o explozie, băgăm sigur bolovanul înăun­tru. Parcă am presimţit ceva. M-am oprit în ultimul moment.

― Acum n-ai putea? Babele o să creadă că m-am oprit undeva la marginea satului şi continui jocul. Ce zici? Riscăm foarte puţin.

Dar nu mai era cazul să rişte. Auziră zgomotul unei explozii din direcţia satului. Puştii prinseseră "tehnica jocului" şi sub oblăduirea lui moş Plăcintă începură să se distreze singuri. Cei doi cireşari înţeleseră că nu mai era nici un obstacol în calea lor. Ursu ridică bolovanul, îşi încorda năpraznic braţele şi-l prăvăli din nou asupra uşii. Dan care era în partea cealaltă scoase un strigăt de triumf:

― Gata! Ura!

Bolovanul trecuse prin uşa de metal căscînd o deschizătură prin care se putea lesne strecura trupul unui om.

6

Detectivul cu păr de aur şi cu Ţombi după el ajunsese destul de repede la Zogreni. Întîlnise o căruţă în drum şi ţăranul se bu­curase că are cine să-i ţină tovărăşie. Un ţînc de treabă îl dusese pînă la locuinţa lui moş Beteală. Şandramaua era chiar în mij­locul curţii înconjurat de nişte orătănii. Le arunca din cînd în cînd cîte o mînă de grăunţe. Dacă pe Tic l-ar fi preocupat porecla moşului, ar fi dezlegat-o imediat. În picioare, moş Grigorie Beteală avea înfăţişarea unui par fără de sfîrşit, format parcă din doi de S. Capul i se bălăbănea înainte, ghebul din spate parcă voia să i-l tragă înapoi, burta încerca să readucă echilibrul corpu­lui, dar imediat fundul se grăbea să-i asigure ciudăţenia, pentru ca genunchii să facă un ultim efort de restaurare a trupului. Această neînţelegere dintre atîtea părţi ale corpului dăduseră naştere siluetei formată din doi S, unul continuîndu-se prin altul şi aspectului jalnic de şandrama gata să se prăbuşească.

Şandramaua îl identifică pe Tic imediat ce-i auzi "bună ziua", şi-l scrută cu privirea cîteva clipe.

― Aaaa! Tot mătăluţă. Da' ce te-o mai fi aducînd pe-aici?

― Tot cu şoferul acela, moş Şandramaua.

― Bată-l să-l bată pe sudălău, ca să vezi cum poartă copchiii pe drumuri.

― Poate vă mai aduceţi aminte de ceva. Era gras?

― Nu-mi păru deloc gras...

― Era slab? Înalt? Ghebos?

― Aşa, ca omul de toate zilele, pe care-l uiţi cum îl vezi.

― Nu cumva şchiopăta, sau poate că avea ceva pe faţă, vreo cicatrice?

― Cică... Ce-i aia?

― Vreo urmă de rană, ştiţi cînd se taie cineva...

― Aaaa! Vrei să întrebi dacă nu cumva era însemnat? Nu mi s-a părut. Ia stai!... Ba nu... Era doar murdar de funingine de maşină, nu-ş cum îi zice. Avea urme de degete pe obraji.

― Nu vă amintiţi cum era îmbrăcat?

― Ba cum nu. Cu haine din cele de umblă tractoriştii. Le zice "salopente". Dar el îşi dăduse jos haina, rămăsese într-o că­maşă de bumbac subţire, fără mîneci. Ş-avea omul braţele tari, se cunoştea.

― N-avea pe braţe vreun tatuaj?

― Cum? Ce-i aia? Că eu ţi-am spus că n-am umblat la şcoală... Tatu...?

― Ştiţi, cum fac marinarii. Îşi scriu ceva pe braţe, parcă şi le-ar desena cu cerneală albastră. Inimi, chipuri de femei...

― Aaaa! se dumiri Şandramaua. Da' n-avea nici o baza­conie pe braţe. I se vedeau numai vinele umflate.

Tic era deznădăjduit. Ce şofer idiot şi anost! Fără cicatrice, fără tatuaj. Dacă măcar şi-ar fi rupt un picior, sau i-ar fi tăiat cineva o ureche într-o încăierare...

― N-avea chiar nimic, nimic? Nici măcar nasul nu i-l turtise cineva?

― Eu, dacă l-aş vedea, poate că l-aş cunoaşte, dar aşa, să aibă ceva aparte, nu-mi aduc aminte. Da' ce ai mătăluţă cu el de vrei neapărat să-l vezi?

Prichindelul nu mai avu ocazie să răspundă la întrebarea moşului. Ţombi, bănuind probabil că stăpînul lui se află în încur­cătură, se luă brusc la harţă cu o javră lăţoasă care-l privea înfricoşată dintr-un ungher al ogrăzii. În ajutorul javrei sări însă şi un dulău vecin aşa că lupta tindea să ia proporţii egale dacă n-ar fi intervenit inteligenţa şi şmecheriile lui Ţombi. Printr-o figură abilă musafirul cu colţi reuşise să aducă javra lăţoasă în stare de schelălăială şi părea a-i spune dulăului vecin, care era totuşi ceva mai mare decît el şi mult mai fioros, că-l aşteaptă aceeaşi soartă dacă nu-şi caută de treabă. Şandramaua, neştiind care-i situaţia adevărată pe frontul de luptă cîinesc, luă o joardă şi o azvîrli drept în capul dulăului de sacrificiu.

― Ieşi afară din ogradă, pămătuful şi haramul...! înjură el, apoi întorcîndu-se spre Tic îşi ceru parcă scuze: Sudălăul acela de şofer... Înjura atîta că m-a năucit şi pe mine, om bătrîn. Da' ce-o fi pămătuful?

― Un fel de pensulă de ras... răspunse indiferent prichindelul.

― Aha! Şi ce-avea şoferul cu pensula de bărbierit ca s-o suduie?

― Înjura de pămătuf? sări Tic ca un greier.

― Păi cum îţi spusei. În viaţa mea n-am mai auzit pe cineva suduind de pămătuf, şi slavă Domnului n-am auzit puţine sudalme. Da' ca şoferul ăla şi ca alţi şoferi mai rar.

Va să zică prichindelul nu făcuse drumul degeaba. Tot aflase ceva. Poate că pînă la urmă va descoperi şoferul chiar cu ultimul amănunt, cu pămătuful de care-şi amintea Şandra­maua. Deşi grăbit nu uită să-i lase moşului un "sărut mîna" recunoscător şi o zbughi pe poartă.

― Hai, Ţombi! îşi chemă el cîinele. Trebuie să descoperim omul care înjură de pămătuf în oraşul nostru. Ştim atîta: e şofer.

Se vede că norocul începea să-i dea tîrcoale cireşarului cu nasul cîrn. Abia ieşise din sat că-l prinse din urmă o şaretă. Vizitiul îl pofti să se urce, aşa că Ţombi fu nevoit să facă uz de toată rezistenţa lui pentru a ţine pasul cu trapul iute şi mărunt al calului. Cum ajunse în oraş, Tic convocă în grabă ceata de puşti şi anunţă misterios şi încruntat că misiunea trebuie repetată. Apoi schimbă planurile şi zonele candida­ţilor în aşa fel ca nici unul să nu mai provoace înjurăturile cu aceeaşi metodă la acelaşi şofer.

― Schimbăm şi parola, spuse Tic: IBMOŢ!

Îl puse pe fiecare să repete şi cînd se convinse că nici unul nu se bîlbîie, le destăinui misiunea.

― Trebuie să aflaţi care şofer din oraşul nostru înjură de pămătuf. Băgaţi de seamă: PĂMĂTUF. Ştiţi ce-i pămătuful? Pensula de bărbierit.

Din ceată se auzi vocea timidă a unui puşti:

― Păi eu ştiu cine înjură! Dacă mi-ai fi spus atunci! Întîi a înjurat de "haram". Pe urmă l-am auzit înjurînd şi de pămătuf, dar am crezut că-i vreo piesă de maşină, vreun şurub.

― Cum?! sări în sus maestrul de ceremonie. I-ai notat numărul?

― Ţi l-am dat atunci.

Tic îşi cotrobăi cu înfrigurare buzunarele, dădu peste ra­poartele puştilor, şi alese unul din ele:

― Asta-i? Raportul numărul cinci, zona E?

― Da!

― Mă ţînculică! Pentru asta ai merita să-ţi spun cireşar.

Ceilalţi puşti erau trişti nevoie mare că li se terminase mi­siunea înainte de a o începe. Vice cireşarul în schimb era în al nouălea cer. Ştia că fiind protejatul lui Tic, nici un puşti din cartier nu va mai îndrăzni să-l înjure sau să-l provoace la bă­taie. Emoţia îl tulburase într-atît încît chiar îndrăzni să-i facă o propunere şefului:

― Ce-ar fi să căutăm maşina?!

Propunerea lui fu acceptată fără rezervă de Tic şi cu mare entuziasm de ceilalţi candidaţi de cireşari. Unul din ei avea iarăşi şansa de a obţine felicitările şi favorurile şefului. Ple­cară toţi în goană repetînd în gînd numărul maşinii şi ciudata parolă. Şi după o oră unul din ei se întoarse gîfiind:

―IBM... hî, hî, hî, IBMO... M, hî, hî,... IB...

― MOŢ! completă Tic. Ce s-a întîmplat?

― Pe Dom... hî, hî, hî, pe Domnească... maşina, şoferul, în pană de motor.

― Mă! ţipă Tic. Eşti sigur?

― Dacă m-a înjurat şi pe mine de pămăruf. "Ce zgîieşti, mă, ochii? mi-a zis. Pămătuful tău de vagabond!..."

― Unde l-ai lăsat?

― Pe Domnească... Cam prin faţa Ferometalului.

Deşi se grăbea, Tic nu voia să strice marile ritualuri ale cetei sale. Luă o poziţie de drepţi şi-i întinse mîna puştiului. Neaşteptîndu-se chiar la o asemenea cinste, puştiul fu cuprins de tremur.

― Îi vei aştepta pe ceilalţi şi le vei spune că eşti însărcinat de mine să primeşti rapoartele. Dar să nu uiţi să le ceri parola IBMOŢ!

Tic plecă apoi în goană, iar puştiul începu să-şi chinuie ca­pul cu o sumedenie de întrebări. Cu ce ton să le vorbească celorlalţi? Dacă n-ar fi bine să le ceară rapoarte scrise? Cam ce observaţii să le facă? Mai ales ăluia care avusese norocul să dea primul peste şofer. Ăluia, Tic nu-i întinsese mîna.

Prichindelul cîm şi ciufulit nu se mai gîndea însă la dramele prin care va trece ceata lui de puşti în urma acestor întîmplări. El alerga spre calea Domnească, stîrnind prin goana lui uimirea cetăţenilor. Îi era teamă ca nu cumva şoferul să repare motorul şi să dispară.

Teama lui Tic nu era însă întemeiată. Şoferul, ca întotdeau­na, avea mult de lucru pentru a-şi aduce motorul în stare de funcţiune. Tic îl găsi în locul în care-l lăsase puştiul cel fericit, poate chiar mai furios decît îl lăsase puştiul. Încă înainte de a ajunge lîngă el auzi cuvîntul "pămătuf" scrîşnit în dinţi. Ca să nu atragă mînia şoferului asupra sa, prichindelul căută un prilej mai puţin obişnuit de a intra în vorbă cu el. Se strădui să nu fie observat de şofer şi atunci cînd îl văzu scăpînd jos o piuliţă se repezi, o ridică şi i-o întinse în mare grabă:

― Poftim! Era cît p-aci să cadă-n canal.

Surprins de gestul şi de vorbele politicoase ale lui Tic, şofe­rul nu se mai gîndi să se uite în jur pentru a descoperi că nu era nici urmă de gură de canal. Cireşarul riscase, dar cu folos.

― Mulţumesc, răspunse şoferul cu voce încă morocănoasă. Dacă o pierdeam iar mai întîrziam jumătate de oră.

Şoferului începuse să-i vină inima la loc. Reuşise reparaţia... Dădu drumul la motor şi-i făcu semn lui Tic:

― Ei, nu vrei să te plimbi puţin?

Prichindelul nici nu visase că va ajunge atît de repede atît de departe. Se urcă imediat în cabină alături de şofer şi începu să-l descoase cu multă artă:

― Mergeţi şi-afară din oraş, prin sate?

― Aproape numai afară. De-aceea s-a şi hodorogit camionul. Nişte drumuri, pămătuful şi haramul celor care nu le îngrijesc! Uff! Numai pene. Una după alta. Cînd merge motorul, ex­plodează cauciucul. Cînd merge cauciucul, se strică motorul.

― Şi nu găsiţi pe nimeni ca să v-ajute? Am văzut chiar azi la Zogreni o maşină în pană. Dar s-a găsit un moşneag, unul Şandramaua, înalt şi deşirat care l-a ajutat pe şofer.

― Un moşneag cu trupul şui? întrebă şoferul.

― Da... Avea trupul ca un fel de S dublu.

― I-auzi, domnule! L-am întîlnit şi eu, acum vreo două zile. Ştiu că i-am dat un pacheţel. Oare l-o fi dus?

― Era pacheţelul dumneavoastră? puse Tic întrebarea cheie.

― Nu! Mi-l dăduse un ţăran, un flăcău din Bozieni, care se tot plimbă cu bicicleta. M-a rugat să-l duc la tîrg.

― Nu-l cunoaşteţi pe flăcău? Nu ştiţi cum îl cheamă?

― Nu! L-am văzut de vreo două ori cînd am trecut pe la Bozieni şi Movila. Umblă toată ziua pe bicicletă. Dar de ce te interesează?

Tic tocmai se pregătea să scornească un motiv, cînd o bubuitură groaznică cutremură camionul. Şoferul frînă şi-şi duse mîinile la cap:

― Pămătuful şi haramul ei de maşină. Ai văzut! Cauciucul! Ufufuf.

Tic nu mai auzi cel de-al doilea pămătuf. Sări din maşină şi cu toată viteza o apucă spre casă. Voia să ajungă chiar în acea zi la Bozieni şi să dea peste aducătorul mesajului. O puse repede la curent pe Maria cu cercetările sale şi o îndemnă să spună părinţilor că s-a dus în vizită la un coleg din Bozieni. Apoi îl chemă pe Ţombi după el şi porni pentru a doua oară în aceeaşi zi pe drumul pe care îl cunoştea în toate amănuntele.

7

Ursu îşi introdusese mai întîi braţul, apoi capul în gaura pe care o făcuse bolovanul în uşa de metal. Aprinse lanterna şi începu să-i plimbe raza. Bolovanul se prăvălise într-o încăpere strîmtă care exala un miros puternic de mucegai, încăperea avea o formă pătrată cu latura de vreo trei metri. Proiectă raza lanternei de-a lungul pereţilor dar nu descoperi în ziduri nici o uşă, nici o deschizătură. Îşi scoase cu multă băgare de seamă capul şi braţul afară şi-i descrise apoi lui Dan ceea ce-i destăinuise lanterna.

― Să nu fie gura unui puţ, se cam înfricoşă Dan.

― O să cercetăm podeaua. Deocamdată nu cred că e vreo primejdie.

― Ai văzut tu podeaua? Eşti sigur?

― Dacă bolovanul e înăuntru înseamnă că încăperea are o podea, răspunse Ursu. Cobor eu primul. Tu să-ţi bagi întîi capul şi pe urmă te laşi în seama mea. Ia o lanternă.

Ursu îşi strecură cu dibăcie capul prin gaură, mai întîi pi­cioarele, apoi din cîteva mişcări elastice, răsucite şi restul trupului. Îşi dădu drumul jos. Simţi sub tălpile sale o podea dură, acoperită de o pojghiţă subţire de pămînt. Îl ajută şi pe Dan să coboare. Aprinseră amîndoi lanternele şi începură să studieze cu atenţie interiorul de cub în care pătrunseseră.

Încăperea părea o construcţie simplă, dar solidă, cu ziduri groase. Cei doi cireşari organizară un control temeinic şi meto­dic, căutînd ieşirea secretă pe care erau siguri că încăperea o posedă. Ursu bocăni cu tîrnăcopul în fiecare zid în afară de cel în care era uşa şi care era astupat din afară. Nu lăsă nici o palmă de zid necercetată dar nu găsi nici urmă de uşă.

― Imposibil! se încăpăţînă Dan. Camera trebuie să aibă un rost. Şi singurul pe care-l poate avea este acela de a tăinui o intrare se­cretă. Vezi tu un altul? Eu oricît mă chinui nu-i găsesc altul.

― Mai ştiu şi eu ce să cred? Fiecare descoperire pare plină de speranţe şi de promisiuni... ştii doar, şi-n ruine, în hrubele ace­lea. .. dar nici n-apuci să răsufli bine după eforturile făcute, ori să strigi "Ura"! ca să-ţi dai seama că descoperirea e o aiureală care duce nicăieri, sau că au mai fost şi alţii înainte, pe-acolo.

― Nu uita, Ursule, că aici, de cînd a fost îngropată încă­perea, cine ştie de cîte sute de ani, nimeni în afară de noi nu i-a păşit pragul.

― Asta-i adevărat. Locul ăsta n-a fost descoperit de nimeni înaintea noastră.

― Vezi? Eu cred că încăperea asta tăinuieşte ceva.

― Să cercetăm podeaua! De-aceea am lăsat-o la urmă. Întotdeauna intrările secrete se află în podea.

― Hai! Şi-aş îndrăzni să spun: Cu noroc!

Ursu avusese inspiraţia să-şi arunce, înainte de a coborî, uneltele înăuntru. Zgîrie cu ajutorul cazmalei două diagonale. Apoi împărţi podeaua încăperii în patru părţi egale, tot prin linii făcute de vîrful tîrnăcopului. Luă apoi la cercetare fiecare parte a podelei. Rase cu lopata pojghiţa de pămînt de la suprafaţă pînă ajunse la zid. Cînd podeaua fu astfel curăţită plimbă cu atenţie lumina lanternei din ungher în ungher. Într-un colţ, spre zidul din fund, zări un cerc de pămînt cît jumătate de palmă. Îşi dădu imediat seama că trebuie să se afle o gaură acolo. Poate chiar mai mult.

Dan urmări cu atenţie mişcările lui Ursu. Îl văzu luînd partea de fier a cazmalei, introducîndu-i colţul în insuliţa aceea de pămînt şi răsucind. Auzi şi el clinchetul metalic pe care-l scoase vîrful tîrnăcopului.

― Un inel! şopti Ursu înfiorat. Asta am vrut!

Abia atunci, fixînd razele lanternelor acolo, observară în jurul inelului patru tăieturi subţiri, patru şănţuleţe, alcă­tuind un pătrat cu latura de aproape jumătate de metru.

― Un chepeng! tremură Dan de emoţie. Ai văzut, Ursule?

În loc de răspuns, Ursu băgă vîrful cazmalei în inel şi începu să tragă cu toată puterea de coada de lemn care mai rămăsese. Trase pînă simţi că-i pleznesc vinele.

― Nu vrea să cedeze? întrebă Dan. Să facem o pîrghie din coada lopeţii.

― N-o să reziste, dar altceva n-avem ce face.

Într-adevăr coada lopeţii se frînse, dar lui Ursu i se păru că chepengul se clintise. Băgă din nou vîrful cazmalei şi trase... trase pînă avu senzaţia că-i pocnesc şi venele şi tîmplele. Chepengul se mişca. Se ridicase cu cîţiva milimetri. Mai trase o dată din răsputeri. Una din muchii depăşise podeaua. Scoase tîrnăcopul din inel şi din cîteva mişcări forţate ridică tot capacul de piatră, despărţindu-l de podea.

În faţa ochilor celor doi cireşari apăruse o scobitură. În interiorul scobiturii era o ladă de metal. Scoaseră lada afară. Scobitura se termina foarte aproape de suprafaţă. Ursu bocăni cu vîrful tîrnăcopului dar zgomotul era înfundat. Nu mai încă­pea nici o îndoială. Scobitura nu continua printr-un gang secret.

În sfirşit, se puteau ocupa de obiectul găsit. Lada nu avea lacăte şi era numai rugină. Deschiseră capacul şi spre sur­prinderea lor văzură o altă lădiţă de lemn. Putrezită. Dar şi această lădiţă adăpostea o altă ladă de metal mai puţin atinsă de rugină şi încuiată.

― Ladă după ladă! se miră Ursu. Ce taină o mai fi şi aici?

― Dacă-i o comoară? Altceva nu văd ce-ar putea fi.

― S-o deschidem?

― Poţi?

Ursu manevră cu lopata. Capacul de metal nu rezistă prea mult. Sări în lături dar înăuntru se afla o altă lădiţă de lemn foarte bine păstrată. Lemn dur, fără moarte.

― Asta-i culmea! spuse Dan uimit. Ce comori s-or fi aflînd înăuntru?

Scoaseră amîndoi cu grijă lada de lemn din interiorul celorlalte lăzi. Capacul era bătut în cuie.

― Ieşim afară? propuse Ursu. Că nu cred să mai fie altceva în camera asta.

― Hai! Că mi s-a făcut şi mie rău de atîta praf şi mucegai.

Întîi aruncară uneltele, apoi ieşi Ursu. Dan îi întinse lada enigmatică, apoi îşi scoase şi el capul pe gaură. Ursu îl trase în sus fără nici o greutate.

― E mai bine la lumina zilei, spuse Dan inspirînd cu nesaţ aerul curat şi răcoros. Tare sînt curios să ştiu ce conţine lada. Hai s-o deschidem!

Pentru Ursu, înarmat cu tîrnăcopul, deschiderea lăzii era un fleac. Totuşi mînui vîrful cazmalei cu multă atenţie ca să nu distrugă lădiţă. O dată capacul în lături cei doi îşi aruncară privirile în interiorul lăzii. Altă lădiţă? Sau... Se aşteptau să vadă luciul comorii, monezi, giuvaeruri. Nimic strălucitor, nici o fărîmă de metal. Nişte cîrpe putrezite şi nişte scoarţe vechi. Atît! Acesta era tot conţinutul lăzii. O răsturnară cu fundul în sus, o întoarseră pe o parte şi alta. În zadar. Lada nu mai conţinea nimic altceva. Dan tocmai era pe cale să scoată o înjurătură, cînd Ursu cu un gest rapid desfăcu scoarţele. În in­teriorul scoarţelor se aflau nişte coli de hîrtie. Două coli de hîrtie. Dan se repezi asupra lor.

― Ce-ar putea să fie?

Colile erau umplute cu un scris mărunt de mînă. Erau scrise cu litere chirilice. Dan se uita la Ursu. Vlăjganul se scuză cam încurcat:

― Eu, din păcate, habar n-am! Poate cunoşti tu alfabetul chirilic?

― Nu cunosc decît cifrele... Stai că parcă descifrez ceva... Pssst! ce rău îmi pare că nu cunosc alfabetul! Ia notează Ursule: ...? ...1 ...4 ...1. Ce-ar putea să însemne aceasta. Uite aici în jo­sul colii, 7141...

― N-o fi anul? îşi dădu cu părerea Ursu.

― Ai dreptate, Ursule! Anul şapte mii o sută patruzeci şi unu. Ia scade din el cinci mii cinci sute opt.

― O mie şase sute treizeci şi trei! răspunse Ursu prompt. Anul o mie şase sute treizeci şi trei. De-atunci trebuie să fie documentul.

― Cred c-am descoperit ceva grozav, Ursule. Ia gîndeşte-te la vechime. Şi mai ales la grija cu care a fost ascuns şi păstrat do­cumentul. Te pomeneşti că toată zidirea asta s-a făcut pentru el!

― Ştiu şi eu ce să zic? Ţi-am spus că mi s-a făcut teamă. De cîte ori credem c-am dat peste ceva...

― Nu mai fi şi tu pesimist. Sînt convins că-i ceva grozav! Şi tot meritul e al tău, Ursule. Dacă n-ai fi observat colţul ăsta de zid, ne-am fi întors acasă cu buzele umflate.

― Las-o şi tu mai moale. Ai cel puţin acelaşi merit ca mine. Ce facem?

― Ne-ntoarce, imediat! Şi Maria şi Lucia cunosc bine alfabetul chirilic. De altfel, îţi dau cuvîntul meu de onoare că, pînă mîine la prînz, îl descifrez singur, numai să fie scris în româneşte.

― Uite, la treaba asta mă bag şi eu, spuse Ursu cu fermitate.

― Cu gaura ce facem? întrebă Dan. O lăsăm aşa, sau o astupăm?

― N-ai nici o grijă. Mai trec multe săptămîni pînă să fie ob­servată. Cine să umble pe-aici? Poate numai din întîmplare.

― Şi de altfel nici nu cred că mai avem ce căuta aici, adăugă Dan.

Dar în privinţa asta, Dan se înşela.

Ursu strînse repede cortul şi îndesă totul în raniţa cea mare. Puteau să plece. Cu o nuanţă de tristeţe în glas, Dan îi spuse prietenului său:

― Ce rău îmi pare că n-a asistat şi Tic la descoperirea noas­tră. Cît s-ar fi bucurat! Săracul, Ticuşor. Cine ştie pe unde-o fi?

Ursu şi Dan îşi mai aruncară o dată privirile asupra rui­nelor, apoi porniră cu paşi inimoşi spre gară. Soarele mai avea cîteva ore pînă la asfinţit.

8

Nici unul din cei trei băieţi nu-şi atinse însă ţinta în cursul acelei zile. Dan şi Ursu sosiră atît de tîrziu în oraş, încît nu mai avură curaj să-şi scoale prietenii şi să le anunţe marea descoperire. Amînară totul pentru a doua zi dimineaţa. Iar prichindelul, nevoit să parcurgă tot drumul pînă la Bozieni pe jos, ajunse în sat o dată cu înserarea. Din fericire, n-o minţise pe Maria cînd îi spusese că are un coleg acolo în sat, aşa că trase chiar la dînsul. Iscodindu-l, pe departe, Tic află de la el că există într-adevăr un flăcău care face de cîteva ori pe zi, cu bicicleta, drumul între Bozieni şi Movila, dar care nu locuieşte în Bozieni, ci în Movila.

― Să-l vezi ce ţanţoş e pe biciletă! adăugase colegul. Mamă, mamă! o să rîzi să te prăpădeşti. Parcă ar călări un armăsar. Dacă ne sculăm mîine mai dimineaţă, îl vedem.

Tic îi lăudă colegului spiritul de observaţie, îi făcu chiar cîteva complimente dîndu-i a înţelege că are talent la română ("să ştii, mă, că te persecută profesorul de română") şi se arătă foarte curios să-l vadă pe biciclist, pentru a se convinge dacă portretul făcut îi corespunde într-adevăr. Năpădit de atîtea atenţii şi bucurii, colegul se jură, cu cele mai sfinte cu­vinte, că îi va arăta mîine dimineaţă biciclistul, chiar dacă ar trebui pentru asta să nu doarmă toată noaptea.