Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 1, 2 si 3

Constantin Chiriţă

Cireşarii II

Castelul fetei în alb

CAPITOLUL I

1

În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi maha­lalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufe­reau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.

Un timp, toţi tinerii, şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Mai ales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar se ştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de cele spuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe care le stîrneşte căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, pînă ce dispar pe nesimţite în luciul apei. El continua să creadă în ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la frizeria "Higiena" în căutare de admiratori, dar cum frizeria nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în van. Îndurerat în adîncul lui, prichindelul cel cîrn şi ciufulit asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruţătoare, mereu aceeaşi, pe care o rostea tatăl lui Dan:

― Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari pă­cate: nu se rad şi nu-şi iubesc copiii.

Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă.

Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a inactivităţii şi mai ales din cauza unor despărţiri neprevăzute. Victor plecase pentru cîteva săptămîni undeva în străinătate, într-o tabără tinerească, iar Ionel îşi petrecea o parte din va­canţă, departe, împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia îşi petreceau timpul citind, scriind, visînd.

Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii.

Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe moş Timofte, poate că prietenii noştri Cireşarii ar mai fi lîncezit vreo cîteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? ca vizita aceasta întîmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult decît un strigăt menit să zgîndăre şi să aţîţe pe candidaţii la lene şi plictiseală.

Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decît un bărbat străin plimbîndu-se cu un moş Timofte foarte bucuros, ceea ce, bineînţeles, nu i-a stîrnit nici o exclamaţie, nici măcar o întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela nicio­dată pînă atunci în oraş. Dar puţintel mai tîrziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoţiile şi preo­cupările. Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de provincie vor înţelege atît de bine reacţia prichindelului!

Lîngă cişmeaua din curtea şcolii... era o fată! O fată bru­netă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. Tic n-avea încă vîrsta aceluia care în faţa unei asemenea arătări îşi duce mîinile la buze şi-şi şopteşte: "Doamne, ce fru­moasă!" Băiatul cîrn şi ciufulit, incarnaţie perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură întrebare: "Cine e?"

Pentru a nu fi descoperit şi a nu fi silit să roşească, Cireşarul a calculat că nu are altceva mai bun de făcut în calitatea sa de iscoadă, ― calitate pe care şi-o asumase ad-hoc şi fără consimţămîntul nimănui ―, decît să se furişeze în curtea şcolii şi să-şi aleagă cel mai sigur post de observaţie. Şi pentru că nimeni nu cunoştea mai bine decît el labirintul vizibil şi invizibil al şcolii, precum şi căile de intrare şi de ieşire din labirint, în mai puţin de un minut, după ce sărise gardul la adăpostul unui trunchi de copac şi se strecurase ca un şarpe printre tufe şi tarlale de flori, îşi fixă postul sub scara mare de piatră într-o firidă triunghiu­lară. De acolo, din întuneric, urmări cu privirile, cu tresăririle şi cu auzul uimitoarea apariţie albă.

Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemişcată, încreme­nită, tot acolo lîngă cişmea, cu privirile furate de zarea albastră. Atitudinea ei i-a inspirat puştiului prima remarcă: "Asta seamănă cu soră-mea: pesemne că spune în gînd poezii". Iar cînd fata în alb a început să-şi scuture capul şi să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă mai puţin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: "Asta pare şi puţintel zănate... sau poate că o fi atacat-o vreo viespe". Numai atunci cînd, trecînd pe lîngă scara de piatră, fata în alb a rostit cu voce rea şi sigur înţepătoare: "Ce proşti sînt spionii în oraşul ăsta!", lui Tic i-au îngheţat toate gîndurile, ba chiar şi buzele puţintel deschise, nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă remarcă. Şi-a revenit însă după cîteva clipe şi, ca să nu se dea bătut cu una cu două, a scos o limbă straşnică în direcţia fetei, după care a adăugat ameninţător: "Las-c-o să vezi tu, deşteapto!"

Nu se poate şti foarte precis ce planuri i-au trecut atunci prin cap lui Tic. Prichindelul avea însă în mîinile lui o tobă de veşti cu care trebuia să scoale şi morţii din morminte. Ceea ce însemna, la urma urmei, o victorie.

Iată cum întîmplarea l-a adus pe băiatul cîrn şi cu părul de aur în situaţia de a semnala, primul, faptul neobişnuit care apăruse în orăşel sub înfăţişarea unei fete negricioase, visătoare, isteţe, îmbrăcată într-o rochie foarte albă.

2

Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi alese. Dan. Era o alegere... obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de-dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără încuviinţarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca să-şi întocmească un ierbar, nemaipomenit, şi la mustrările ei, o confundase mai întîi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pen­tru ca faţa şi limba lui colaborau de minune la naşterea unor strîmbături şi măşti atît de caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-l ia pentru că în fiecare dimineaţă se antrena în se­cret, undeva, departe, pe malul rîului.

Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrîn în spatele casei.

Tic îl găsi, îşi băgă mîinile în buzunare şi tuşind boiereşte tre­cu de cîteva ori prin faţa lui. Dan era atît de cucerit de lectură, încît îşi uită obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării sale şi se gîndi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru sine:

― Zău că era foarte simpatic, păcat de el.

Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila.

― Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de la genunchi. Tot ar fi ceva.

Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă.

― Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş...

De astă dată, Dan sări în sus ca un resort:

― Cine, mă? Ce s-a întîmplat? şi azvîrli cartea aiurea.

― A, aici erai? Nu te văzusem... Ştii...

― Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întîmplat?

― Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare.

― Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraş. Îţi baţi joc de mine, mă cîrnule?

― Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necîrnule. Eu mă gîndeam la căţeluşul lui Ifrim. Şi-a rupt săracul piciorul, şi ştii era atît de simpatic, căţeluşul...

― Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul...? Cînd ţi-oi trage un picior...

― Mai întîi ― îl întrerupse Tic ― încă nu s-a născut derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Şi apoi, cînd am văzut că nici nu-ţi pasă de sărmanul căţeluş, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie fiul celui mai bun fri­zer din oraş?... Eu cred că tu ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la mine de parcă... Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cîrn. Eu, dacă aş fi în locul tău şi aş vrea să insult un cîrn, aş găsi ceva mai deştept. Mopsule... sau măgarule!...

― Dar ce, măgarul e cîrn?

― Dar ce, tu eşti cîrn?

Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lec­tură, fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la istoria cu tăierea piciorului şi cu frizerul cel mai bun din oraş, ba mai primise, la urmă, şi o insultă straşnică. Să continue conflictul, era fără speranţă. De aceea îşi schimbă atitudinea:

― N-ai venit tu degeaba aici, cîrnule. Trebuie să ai ceva în cap.

De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de simpatie, aşa cum era în realitate, şi socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul şi momentul să înceapă atacul adevărat:

― Care-i femininul de la Harap Alb?

Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l batjocorească.

― Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ că n-am terminat cartea.

― Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la Harap alb.

Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atîta senină­tate, încît Dan se lăsă convins.

― Dar ce, tu nu ştii?

― Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică?

― Cred că-i mai bine hărăpoaică...

― Nu se poate! Sună urît. Nu-i aşa?

― Atunci zi hărăpiţă!

― Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există?

― Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc.

― Hărăpoaică nu merge că nu-i urîtă. Hărăpiţă, la fel, nu merge că-i antipatică... Oare să-i zic Hărăpina albă?

― Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpina şi hărăpelă şi hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... despre cine-i vorba? Ce hărăpina?

― Aha! te-ai trezit. Am întîlnit-o în curtea şcolii. Adică n-am întîlnit-o. Cum să-ţi spun?... Ne-am observat reciproc pe furiş. Dar am crezut că numai eu stau la pîndă.

― Spune o dată! Despre cine e vorba?

― Dac-aş şti... şi Tic se apucă să-i istorisească întîlnirea neaşteptată din curtea şcolii.

Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi curio­zitatea îi era aţîţată la culme.

― Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur?

― La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru şi că e o scîrboasă... Ca şi celelalte. De altfel şi seamănă, continuă Tic amintindu-şi povestea cu florile, sînt amîndouă nişte hărăpoaice şi-s amîndouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă...

― De ce să-i zici şi albă?

― Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada...

― Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă.

― Ei şi! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic.

― De cît timp e în oraş?

― Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de cîteva zile...

― Ce te face să crezi asta?

― După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se vede că nu merge pentru prima oară.

― Aha! Va să zică, e de cîteva zile aici şi nici nu s-a gîndit să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în cap.

― Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi cînd a spus că în oraşul nostru spionii sînt proşti.

― Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi şi într-adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcîndu-te iscoadă nătîngă. Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă.

― Ba e proastă şi-i arăt eu! se înfurie Tic.

― Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem uşurel la punct şi dacă-i fată de treabă...

― E-o îngîmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare să ne batem puţintel joc de dînsa?

― Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine face pe factorul nevăzut?

― Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.T dacă vrei.

― Ştii unde stă?

― Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea.

Dan primi fără mofturi invitaţia subînţeleasă de a com­pune scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv.

3

Aşa se face că, în faptul serii, o arătare ciudată, un băiat îm­brăcat în nişte haine rupte, cu un bandaj alb peste un ochi, cu un basc ţuguiat pe cap şi cu un băţ gros în mînă, mergea şchiopătînd pe străzile din preajma liceului, cercetînd cu ochiul liber fiecare curte, fiecare cerdac, fiecare grădină. Rănitul se aşeză, în sfîrşit, obosit pe bordura unui trotuar şi începu să mănînce seminţe iscodind cu amîndoi ochii, bineînţeles după ce-şi ridicase o idee bandajul, ceea ce se petrecea pe cerdacul ca­sei din faţa lui.

Acolo, pe cerdac, o fată negricioasă, îmbrăcată într-o rochie foarte albă, vorbea cu o bătrînă înaltă şi uscată. Rănitul care mînca de zor seminţe înţelese destul de repede, mai ales din gesturile fetei, că discuţia de pe cerdac nu era amicală. Dar pentru că nu auzea nici o vorbă şi murea de curiozitate să au­dă totul, îşi trase din nou bandajul peste ochi şi şchiopătînd cumplit traversă strada. Se aşeză fără zgomot pe bordura tro­tuarului din faţă. Apoi îşi reluă la iuţeală ocupaţia de mîncător de seminţe, ciulindu-şi teribil urechile. Şi înregistra totul ca pe bandă de magnetofon.

― Ţi-am mai spus, Laura! ameninţa cu voce aspră bătrîna. N-ai ce căuta printre haimanalele de aici... Înţelege o dată pentru totdeauna!

"Ce bătrînă scîrboasă", reflecta rănitul în sinea lui.

― Bunicuţo, dar te rog, te rog foarte mult... răsună o voce făcută parcă din clinchete de clopoţei.

― Poţi să te plimbi unde vrei, continuă bătrîna cu o voce obiş­nuită dar pe care rănitul o califică imediat urîcioasă şi scîrţîită, dar nu-ţi dau voie să faci cunoştinţe. Taică-tău te-a lăsat în sea­ma mea... Eu hotărăsc, Laura. Eu nu rog şi nu sfătuiesc.

― Dar tăticul spunea...

― Lasă-l în pace pe tăticul. Ştiu eu mai bine cum se cresc copiii. Eu l-am făcut şi pe dînsul om... Deşi ar putea să-i fie ruşine... N-a mai dat pe la mine de cînd erai atîtica...

Rănitul nu văzu gestul bătrînei, dar auzi în schimb vocea fetei în alb: aceeaşi voce de clopoţei.

― Zău, bunicuţo, gîndeşte-te, singură, atîta timp. Asta e o tortură. Mai bine mă duceam cu tăticul...

― Dar eu cum stau de atîta timp singură şi nu mă vaiet. Şi să nu-mi mai spui că era mai bine să te duci cu tăticul, că mă supăr rău... Ştii foarte bine unde e el.

― Bunicuţo, iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, zău, bunicuţo... Ţi-am spus, fiindcă tăticul m-a învăţat să fiu sinceră...

"Asta, bunicuţă! reflectă din nou rănitul. Buniloaie sau mai bine babă împieliţată..."

Băiatul cel atît de nenorocit de soartă, lovit la ochi şi la picior, nu mai auzi o bucată de vreme nimic. Dar nici nu întoarse capul, aşa că nu văzu privirea iscoditoare a fetei în alb cercetîndu-l. Oare ce-o fi acolo? se întrebă dînsul, dar nu mai avu timp să-şi dea răspunsul pentru că o javră cîmă şi crudă ieşi din curte, se postă în faţa lui şi începu să-l latre şi să-l ameninţe cu colţii fără să-i pese cîtuşi de puţin de starea lui jalnică. Schilodul se blestemă groaznic, în gînd, că din anumite motive nu poate să-i altoiască javrei vreo cîteva ciomege bune pe spinare.

Vocea fetei în alb îl scoase din gîndurile lui războinice.

― Bunicuţo, n-ai o bucată de pîine, că văd un pui de cerşe­tor în faţa casei. Săracul e orb şi olog, şi cred că e şi idiot...

Rănitul era pe drept cuvînt nenorocit. Javra îl lătra fără întrerupere, fata în alb îi remarcase prezenţa... Aşa că pro­cedă cum ar fi procedat orice alt băiat foarte deştept aflat în situaţia lui. Se sculă încet, făcu doi paşi şchiopătînd pe tro­tuar, apoi atinse cu o lovitură fulgerătoare javra cîmă şi antipatică. Îi mai arse una cu piciorul şi abia după ce javra începu să schelălăie amarnic se azvîrli într-o goană atît de năpraznică, încît nici sănătoasă şi cu curajul întreg jigodia urlătoare nu l-ar fi putut ajunge.

Singura lui părere de rău era că nu mai putea să înceapă discuţia cu Dan amintind despre un cîine simpatic căruia, cine ştie, va trebui să i se taie piciorul de la genunchi. Mai întîi pentru că javra nu era simpatică. Apoi pentru că nici Dan n-ar mai fi crezut povestea spusă a doua oară şi, în sfîrşit, pentru că nu pocnise cîinele la picior, ci undeva mai sus, într-un loc mai puţin fragil, dar în schimb foarte dureros.

4

Tic se pomeni atît de repede în faţa casei lui Dan încît n-avu vreme, sau poate uită să-şi scoată bandajul de pe ochi şi să-şi reia înfăţişarea de toate zilele.

― Ce cauţi aici, haimana? îl întîmpină în poartă vocea mamei lui Dan. Vrei să asmut cîinii după tine...?

― Lasă, mamă, ştii... interveni Dan cam cu întîrziere, descoperind abia după cîteva clipe de uimire identitatea vagabondului care pătrundea atît de nestingherit pe poartă.

― Ce să las! Te-ai înhăitat cu derbedeii! Ieşi afară, golane! Grivei? Azor? Ia luaţi-l!

Tic n-avea ce face. Se retrase, deşi ştia că dulăii chemaţi sînt imaginari, dar după cîteva clipe era din nou în curtea pe care o părăsise, pe undeva prin spatele casei, fără bandaj, în schimb cu gaura de la pantaloni mărită din pricina unui ciot pe care nu-l observase cînd sărise gardul. Dan îi ascultă păţania cu baba şi javra, îl consolă pentru ghinionul care se ţinea scai de capul lui cînd îşi asuma rolul de detectiv, apoi îi citi cu voce înflăcărată, deşi se făcuse destul de întuneric, scrisoarea la care lucrase toată după-amiaza:

― Stimată necunoscută. Dacă aş fi poet, scrisoarea aceasta ar fi compusă toată în versuri. Iartă-mă, deci, pentru faptul că natura nu m-a înzestrat cu acest dar. Îţi ofer, în schimb, toate celelalte daruri cu care poate fi înzestrat un tînăr. Chipul tău nu mă părăseşte nici o clipă...

― Doamne, dar mare mincinos mai eşti, îl întrerupse Tic. N-ai văzut-o niciodată...

― Nu înţelegi că-i vorba de o scrisoare. Ascultă mai de­parte... În visuri îmi apari ca o zînă albă.

― Nu ţi-am spus că-i negricioasă?...

― Sssst... plutind în lumi ireale şi adunînd în jurul tău feţi frumoşi neînfricaţi cu care mă lupt pînă la istovire pentru a avea eu singur fericirea să te văd, fericirea să mîngîi urmele paşilor tăi, să sărut florile care ţi-au alintat obrajii şi părul de aur...

― Ce păr de aur? Nu ţi-am spus că are un păr ca smoala...

― Da, ai dreptate, trebuie schimbat, admise Dan. Păr ca smoala însă nu merge. Nu-i poetic. Să găsim altceva.

― Negru, negru, negru - se gîndi Tic. Cioară!... Nu! E jig­nitor... Ce mai este negru?... Coada lui Ţombi... Cerneala! Tuşul lui tăticu`! Negru ca tuşul... Ce zici?

― Nu, nu sună, spuse Dan. Ca tăciunele...

― Zău că nu-mi place!... Cum dracu' de nu găsim noi ceva negru?

― Ştii ce? Facem ca poeţii. Cînd nu găsim cuvîntul care tre­buie punem ceva care merge ca un şperaclu oriunde şi oricînd, un şperaclu poetic. De pildă: minunat... sau fantastic. "Părul tău fantastic." Merge fantastic! Mai departe... Dar sosirea dimineţii care pe alţii îi fericeşte, pe mine mă duce într-o lume tristă, adică în lumea adevărată, care-mi ascunde chipul tău, care-mi opreşte îndrăzneala şi-mi amplifică tristeţile.

― Stai oleacă. Nu ţi se pare că "amplifică" sună puţin a megafon... zău, Dan, nu te supăra...

― Ssst... Cred că eşti o fiinţă generoasă, nobilă, cu sufletul încărcat de sentimente înălţătoare şi calde. Gata oricînd să alini marile suferinţe... Aruncă deci o privire încîntătoare tînărului enigmatic care tresare cînd îţi aude paşii... asta e inspirat din Eminescu, ştii?

― Nu! luă Tic întrebarea în serios. Dar chestia cu enigmatic...

― Sssst! redă-i veselia care înainte nu-l părăsea nici o clipă, insuflă-i mai ales nădejdea că poate zbura spre cuibul inimii tale. Iar dacă dorinţele mele ţi se par prea îndrăzneţe, oferă-i măcar putinţa să-ţi atingă o dată mîna, să te audă şoptindu-ţi numele cu clopoţei din glasul tău...

― De unde ştii tu că-i sună vocea cum sună clopoţeii? Zău, că-i adevărat...

― Suflet de poet, ce vrei...

― Daaaa... se îndoi Tic. Cînd a fost vorba de păr n-ai mai avut suflet de poet...

― Lasă şi tu critica şi mai bine ascultă... şi să se despartă cu icoana fiinţei tale pentru totdeauna păstrată în inima sa mare şi bună. Iar atunci cînd vei voi, peste un an, peste zece, sau mai tîrziu să vii din nou în faţa mea...

― Mi-e teamă că atunci o să se semene cu bunică-sa, spuse Tic în sinea lui.

― ...mă vei găsi în acea veşnică aşteptare pe care un singur sentiment e în stare s-o păstreze. Încîntătoare necunoscută, acceptă, te rog, propunerea de întîlnire pe care cu atîta teamă şi speranţă ţi-o fac şi vino mîine la orele 6 după-amiază, în grădina publică, pe banca din faţa statuii aceluia care a cîntat ca nimeni altul dragostea, marele Eminescu. Ce zici, Tic? Cu scrisoarea asta atrag la întîlnire şi... arborii...

― Asta nu mai cred.

― De ce, cîrnule?

― Pentru că arborele e de genul masculin. Poate sălciile, că sînt feminine şi plîng. Cunosc însă o fată pe care scrisoarea ar lasa-o, sigur, indiferentă şi rece.

― O fată?! se miră Dan. Crezi că există o fată care ar rezista la scrisoarea asta?

― Lucia. Aia ţi-ar face o demonstraţie că inima n-are cuib, că în gură nu pot să existe clopoţei, decît poate la bîlci, că nu se pot săruta toate florile, pentru că unele-s amare, ca să nu mai vorbim de urzici şi altele. O cunosc eu bine.

― Hărăpina ta vine la sigur, Ticuşor. Gîndeşte-te şi tu, sin­gură aici şi-i soseşte o scrisoare, dar ce scrisoare!... Vine sigur! Cum i-o trimitem?

― Asta-i treaba mea. Cînd mi-o dai?

― Dacă mă aştepţi, şi-acum. Dacă nu, mîine dimineaţă. Dar vezi să nu afle de la cine e. Să i-o dai în mare secret.

― Şi dacă vine, cum scoatem cămaşa? Adică înţelegi tu...

― Dacă vine? Ştii ce facem? Ne ascundem în stejarul ăla gros din spatele statuii. Şi-i pregătim un bileţel. După ce-o lăsăm să aştepte vreo jumătate de oră îi aruncăm băieţelul drept în poală.

― Şi ce vrei să-i scriem în bileţel?

― Ceva cam aşa: ...Urîcioasă şi îngîmfată necunoscută. Am vrut să ne batem joc de tine ca să-ţi mai scadă puţin nasul şi să-ţi mai iasă ceva fumuri din cap. Dacă vrei, însă, te primim în cercul nostru. Doi Cireşari. Ce zici?

― Grozav!... Să-ţi spun ceva, Dan. Odată mi-a trecut prin cap că eşti, ştii tu, aşa cum zice profesorul de chimie despre tîmpiţii ăia... cam neajutorat, dar acum îmi dau seama că în fond eşti un băiat deştept. Mîine dimineaţă sînt la tine.

Dan ascultă cu gura căscată spusele lui Tic. N-o fi vrut cum­va puştiul să-ţi bată joc de el? Dar vorbise cu atîta naivitate...

5

Tic avu grijă să nu intre în casă decît după ce-şi lepădă zdrenţele, aşa că ţinuta lui nu atrase nici o atenţie deosebită şi mai ales nici un reproş din partea părinţilor. Răspunse în doi peri maică-si la întrebarea pe unde hoinărise, iar atunci cînd taică-său îi spuse că Maria are oaspeţi, puştiul se îndreptă cu un tremur în inimă spre camera albastră, cu ferestre mari şi pian. Dar pentru că nu văzu înăuntru nici o fată cu rochia foarte albă, aşa cum îi fulgerase un gînd de o clipă, dădu un "bună seara" morocănos, şi strîmbă plictisit din nas, gest care lăsă in­diferente pe Maria şi Lucia, dar care nelinişti oarecum pe Ursu.

― Ce-i cu tine, Ticuşor? îl întrebă vlăjganul. Aţi luat bătaie la fotbal?

Întrebarea lui Ursu îl desmetici pe Tic şi-i readuse într-o secundă vioiciunea.

― Ce?! Aoleu! I-am bătut de i-am rupt. Am băgat trei goluri în cinci minute. Şapte la doi, şi-ncă s-a-ntrerupt meciul din cauza întunericului.

― Te pomeneşti c-ai băgat două goluri dintr-un şut! îl înţepă Lucia.

― Nu, că mi-a fost milă de tine. În poartă apăra pîrlitul ăla de văru-tău, ştii tu care: ăla cu ventuză sub barbă.

― Pîrlitul de văru-meu a plecat de ieri la băi. L-ai confun­dat poate cu vărul tău care e plecat la munte.

― Ia spune drept, Tic, pe unde-ai fost? îl luă din scurt Maria.

― După plante, pentru ierbar... Cioboţica pupezii, ferigi, ciuperci, urzici de baltă...

― Şi unde-s plantele? Măcar urzicile, o ferigă...

― Unde-s? Tic se gîndi la numele unui coleg dar, amintindu-şi ce i se întâmplase cu vărul Luciei, găsi un alt răspuns: M-am întîlnit pe drum cu un miel şi cum era flămînd, săracul, i le-am dat să le mănînce. Să-l fi văzut mititetul... De-abia se născuse...

― Grozavă oaie trebuie să fie maică-sa dacă l-a făcut acum în iulie - interveni Lucia. Tu nu ştii că mieii zburdă cam pe la în­ceputul primăverii.

― La urma urmei, ce tot îmi cereţi socoteală. Le-am mîncat eu şi erau bune, mai ales urzicile, şi n-am nimic, ca să termi­naţi o dată cu întrebările.

Ceilalţi, într-adevăr, nu-l mai întrebară pe Tic, dar cam toţi pricepură că prichindelul le ascunde ceva. Cîrnul cu ochii sărăciţi de argint înţelese că făcuse o greşeală la început şi căuta să schimbe vorba.

― Dar voi de ce v-aţi adunat aici? E ziua lui Ţombi?

― Am primit o scrisoare de la Victor, din Salzburg, îi răspunse Ursu. Adică Maria a primit-o. Îţi trimite şi ţie salutări şi spune că ţi-a cumpărat o lanternă grozavă.

Tic smulse scrisoarea din mîna Mariei, o citi pe nerăsu­flate şi cînd ajunse la lanternă îi veni să sară în sus:

― Psst! O să vedeţi voi. Cu lanterna asta îţi fac şi ţie faţa al­bă. .. i se adresă Mariei şi atunci îşi aminti o altă fată negricioasă îmbrăcată în alb. Şi chiar... Dar vocea i se rupse la timp.

Nu mai era o simplă impresie; purtarea lui Tic devenea de-a dreptul ciudată. Ursu se repezi să-l scoată din încurcătură.

― Vii mîine după-amiază, la şase, la ultimul antrenament? Poimîine am meci, Ticuşor, cred că ştii...

― Şi de ce-ţi mai trebuie antrenament? primi Tic ajutorul. Parcă ai tu cu cine să te baţi?

Într-adevăr, aşa cum era îmbrăcat în maiou, cu umerii goi, cu pielea bronzată, Ursu părea întruchiparea forţei şi su­pleţei. La cea mai mică mişcare muşchii i se zvîrcoleau ca o îngrămădire de şerpi.

― Nu fi chiar atît de optimist, răspunse Ursu prichindelu­lui. Individul ăla e şi mai înalt şi mai greu decît mine. De doi ani e campion la juniori.

― L-ai văzut?

― L-am văzut anul trecut. În repriza a doua şi-a făcut ad­versarul knock-out. Are un pumn cumplit. Pocneşte ca un ciocan şi se mişcă foarte iute, Ticuşor.

― Chiar eşti obligat să-l înfrunţi? se interesă Lucia. Ştiam că sînt nişte categorii după greutate...

― Nu-ţi fie frică, încercă Tic s-o consoleze. Îi vine Ursu de hac. Croşeul lui de dreapta! Cred că nu-i om pe lume să-i reziste. Te-am văzut eu la sacul de nisip. Brrrr! Ştii, Ursule... simulezi lovitura cu stînga, te deplasezi un pas spre stînga, te roteşti cu tot corpul şi-ţi trimiţi dreapta. Exact cum te învăţa antrenorul. Eu pun rămăşag...

― Antrenorul lui crede că-i viitorul campion naţional la grea... spuse Ursu cu un glas cam nesigur.

― Dacă te vedea pe tine spunea că e fostul viitor campion naţional. Tu să-l atingi cu dreapta şi-şi schimbă el cariera şi cîţiva dinţi.

― Atunci, vii mîine!

Tic se frămîntă un moment, apoi avu impresia că spune prima minciună din viaţa lui:

―Vin! Şi minţi cu atît mai mult cu cît spuse un "vin" categoric.

Puştiul ieşi din camera Mariei o dată cu Lucia şi cu Ursu, dar nu mai avu putere să-şi conducă oaspeţii, lăsîndu-i în

grija soră-si. Se duse direct în camera lui, se trînti în pat şi începu să mediteze asupra tuturor faptelor rele şi minciu­nilor pe care le făcuse şi le scornise în ziua aceea. Cînd maică-sa îl chemă la masă, se grăbi să răspundă că mîncase nişte prăjituri la Dan, cu un ceas înainte, ceea ce îi aduse cîteva reproşuri de ordin medical, cum că nu e bine să mănînci dulciuri înainte de masă, pentru că piere pofta de mîncare şi se deranjează stomacul, şi...

― Lasă, mămico, tu şi acasă vorbeşti ca un medic, dar ştii, copiii...

În faţa acestui răspuns ea nu găsi altceva de făcut decît să zîmbească şi să dea îngăduitor din cap. Gest care-i stîrni mare plăcere prichindelului, îi readuse liniştea, sau, dacă e să vorbim drept, neliniştea unor gînduri şi apoi a unor visuri foarte agitate cu boxeri, emoţii, spectatori urlînd, cu nişte babe urîcioase şi cu o fată în alb.

CAPITOLUL II

1

Ursu se sculă iarăşi o dată cu zorii, răsuflă adînc de cîteva ori şi se dădu jos de pe prispă. Dormise, ca întotdeauna în timpul verii, afară. Patul făcut din scînduri solide, cu cîteva pături deasupra, un pat tare, cazon, îi asigura trupului o odihnă desăvîrşită în timpul somnului. Nu departe, în spatele casei, Ursu îşi instalase un duş original. Doi pari pu­ternici prindeau ca un cleşte un butoi, sau mai bine zis o putină, la gura căreia aplicase un acoperiş de tablă perforat în sute de locuri. După ce turna trei căldări de apă în putină, printr-o simplă smucitură de sfoară, Ursu o prăvălea cu gura în jos. Cîteva minute se încingea în locul acela o adevărată ploaie artificială. Întotdeauna înainte de a se culca şi imediat ce se scula, Ursu se băga sub duş.

Apa rece, apă de fîntînă adîncă, îl trezi de-a binelea pe Ursu. Se agită sub duş ca un drac iar cînd putina îşi goli conţinutul se scutură de apă, făcu de cîteva ori înconjurul casei, apoi se opri sub bara fixă. Cîteva ridicări gigantice în faţă şi pe spate, alte ridicări, flexiuni, apoi din nou de cîteva ori înconjurul casei şi Ursu era gata pentru datoriile şi întîmplările neprevăzute ale zilei. Se îmbrăcă sumar: pantaloni scurţi, maiou, tenişi, îşi luă de pe o grindă pachetul cu mîncare agăţat încă seara de maică-sa, apoi porni cu paşi mari şi sprinteni pe străzile încă pustii ale orăşelului. De cîteva săptămîni, Ursu făcea cu regu­laritate acest drum. Antrenamentele pe cîmp i se păreau cele mai pline şi mai frumoase. Acolo nu-l tulbura nimeni, nu-l ur­mărea nimeni, se simţea liber, nestingherit.

Cînd ajunse pe cîmp, soarele se ridicase cu cîteva palme deasupra orizontului. Îşi prinse pachetul de mîncare de crean­ga unui copac, tot de o creangă îşi agăţă pantalonii şi maioul şi îşi începu goana obişnuită. Oricine l-ar fi văzut alergînd aşa, în neştire, l-ar fi luat poate drept un zănatec. El însă simţise şi apoi înţelesese că această goană, care uneori ţinea două şi trei ore, era cel mai bun antrenament pentru un atlet şi pentru un boxer. Mai ales pentru un boxer. Fuga tenace, dură şi dezordonată pe o cîmpie plină de gropi şi povîrnişuri, cerea corpului forţă şi rezistenţă, mişcări spontane, neregu­late, îl obliga la reflexe, la eforturi subite, îl trecea printr-o adevărată scară a eforturilor, adică obişnuia corpul cu cele mai variate şi mai nefireşti mişcări. Suflul se adapta astfel efortului brusc şi Ursu ştia că nimic nu e mai necesar unui boxer decît menţinerea respiraţiei, a suflului în acel haos de mişcări violente şi neregulate care este un meci de box.

Ursu îşi cunoştea adversarul, îi cunoştea calităţile: forţa, rezistenţa, iuţeala şi ştia că nu poate să-l învingă, aşteptîndu-l cu o lovitură puternică, pentru că tot atît de bine putea el să primească lovitura pe care voia s-o dea, ci opunîndu-i aceleaşi calităţi la un nivel superior.

Goana neregulată îi plăcea lui Ursu şi pentru că-i încerca reflexele, pentru că, aşa avea el senzaţia, îi obliga corpul să gîndească. Sărea peste o groapă şi i se ivea în faţă o tufă de scaieţi. Sărea peste ea şi după cîţiva metri de teren neted se înălţa o movilă. O urca şi o cobora în goană apoi se îndrepta spre o adunătură de copaci, trecînd fulgerător printre ei, în cele mai ciudate figuri geometrice, ca liliecii, noaptea, fără să-şi atingă, fără să-şi lovească braţele sau corpul. Uneori se agăţa cu mîinile de creanga vreunui copac şi se arunca la cîţiva metri mai departe. Acesta era secretul forţei lui Ursu, secretul supleţei sale, a fenomenalei sale rezistenţe.

După două ore de goană, Ursu se aşeză undeva la umbră, îşi deschise pachetul cu mîncare, sorbi aproape dintr-o înghi­ţitură ceaiul din termos şi începu să înfulece de zor. Imaginea adversarului nu-l părăsea nici o clipă. Era înalt, puternic, foarte mobil şi mai ales avea rutină şi aceasta îi dădea sigu­ranţă şi încredere în sine. Nu era genul bătăuşului orb, pe care l-ar fi liniştit foarte repede. Ca să-l învingă, se gîndea Ur­su, trebuia să atace în permanenţă, să nu-i dea posibilitatea să-şi pună în aplicare nici un plan de atac, să-l forţeze să fie mereu în apărare şi în repriza a doua sau a treia să încerce lovitura lui secretă, cea pe care o amintise Tic: simularea ata­cului de stînga cu acea întoarcere şi înaintare laterală care făcea din croşeul său, după spusele antrenorului, "cea mai for­midabilă lovitură pe care o văzuse în viaţa lui!" Ursu exersase îndelung mişcarea şi lovitura, antrenorul le perfecţionase şi se convinsese de eficacitatea croşeului pe pielea lui, la un antre­nament, cînd îndemnîndu-şi elevul să-l pună în practică şi pregătindu-se să-l eschiveze îl primise, din cauza fulgeră­toarei aplicări, în plină figură, ceea ce avu ca rezultat un knock-out discret şi mai îndelungat.

Dar dacă şi adversarul va folosi aceeaşi tactică? Dacă va ataca şi el mereu? Atunci va hotărî numai rezistenţa. De aceea Ursu se sculă din nou, îşi dezmorţi membrele, apoi îşi reluă goana sa fără ţintă.

2

Tic se înfiinţă dis-de-dimineaţă la Dan, recitiră scrisoarea, compuseră bileţelul de răspuns, exact aşa cum îl "sugerase" Dan cu o seară mai înainte, şi porniră amîndoi, în recunoaştere, spre grădina publică. În spatele statuii lui Eminescu, la vreo două­zeci de metri, se afla un stejar mare, stufos, care putea deveni la nevoie un post ideal de observaţie. Lui Dan nu prea-i convenea să cucerească arborele apelînd numai la mijloacele riscante ale omului primitiv: mîinile şi picioarele, dar negăsind altă soluţie problemei numărul unu a zilei: a observa fără să fii observat, se strădui să-şi caute însuşiri ancestrale. Urmări atent încercările pline de reuşită ale lui Tic şi se hotărî, după mari confruntări cu sine însuşi, să treacă şi el la atac. Tic deveni stat major şi Dan se mulţumi doar să-i urmeze ordinele: adică se prinse mai întîi de o cracă, apoi băgă piciorul într-o scobitură, apoi se agăţă de altă cracă, apoi îşi sprijini genunchiul într-un ciot şi în sfîrşit ajunse în mijlocul coroanei. E drept, puţin cam julit, răsuflînd greu, dar oricum era sus în postură de cuceritor.

― Să ştii că mă fac acrobat. Tii, dar bine se mai vede!

Într-adevăr, la adăpostul coroanei stufoase, puteau să vadă ca-n palmă aproape tot parcul, adică jumătatea din faţa lor. Mai ales banca de lîngă statuie, care căpătase rol de com­plice, li se părea, de-acolo din înălţimi, la doi paşi de ei.

― Grozav! se bucură Tic. O lăsăm jumătate de oră s-aştepte şi pe urmă îi trimit cu paraşuta, bileţelul. Dacă vrei i-l plasez chiar în poală. Zău, Dan, în tirul ăsta cu praştia nu mă întrece nimeni.

Dan încuviinţă vesel şi după ce puseră la punct ultimele amă­nunte cei doi strategi coborîră din stejar şi se despărţiră, fiecare cu gîndul la treburile lui. Adică Dan urma să-şi continue lectura, ceea ce era un lucru plăcut, iar Tic trebuia să facă pe dracul în patru pentru ca o anumită scrisoare să ajungă la o anumită des­tinaţie. .. În alb, ceea ce era, discret vorbind, şi mai plăcut.

Puştiul se duse mai întîi la "Alimentara" de pe strada Babei împeliţate, cu gîndul de a culege noutăţi despre evenimentele din cartier, cel mai de seamă fiind, fără îndoială, apariţia fetei în alb. Cu o mişcare şmecherească din ochi, îl scoase afară pe vînzătorul lui preferat, sau mai bine zis pe vînzătorul al cărui client preferat era el, şi cum nu se prea îmbulzeau cumpără­torii în dimineaţa aceea, avu vreme să sporovăiască mai pe îndelete cu dînsul. Bineînţeles că prichindelul îşi începu noul asalt prin cîteva manevre ocolite; întrebă mai întîi ce mărfuri noi sînt pe cale să sosească, vorbi apoi despre ingratitudinea şi mojicia unor clienţi, mai ales a unor babe uscate şi scîrţîite, apoi despre obrăznicia unor fete "care mai au şi tupeul să se îmbrace în alb", dar crezînd că spusese prea mult şi că, într-un fel, îşi trădase intenţiile, făcu greşeala să amintească în treacăt şi despre gala de box de a doua zi. Îşi închipuise că o să poată reveni imediat la subiectul în alb. Cînd auzi însă de box, vînzătorul, un băiat de vreo şaisprezece ani, îşi transformă gu­ra într-o asemenea moară de pronosticuri, aprecieri, subtilităţi tehnice şi previziuni tactice încît ai fi crezut că el o să boxeze în locul lui Ursu. Tic îi întrerupse elanul de specialist sportiv propunîndu-i un rămăşag: o ciocolată contra cinci sticle de bere că Ursu cîştigă prin knock-out în repriza I-a. Vînzătorul susţinea că în cel mai bun caz Ursu poate să bată la puncte, dar de fapt era absolut sigur că va fi învins. Spre a nu-şi peri­clita pariul, Tic propuse un al doilea rămăşag: două ciocolate contra zece sticle de bere că Ursu învinge. Celălalt primi cu plăcere gîndindu-se că-l va aduce la ruină pe Tic, dar fără să^:i treacă prin cap că şi prichindelul are aceleaşi şanse.

― Va să zică două ciocolate contra zece sticle de bere. Să-mi sară ochii că ţin! se bucură vînzătorul.

― Să-ţi spun drept, căută Tic un pretext, nici nu ştiu ce-o să fac cu atîta ciocolată. Dac-aş cunoaşte vreo sgripţoroaică uscată şi înaltă i-aş da-o ei, că babelor le cam place să mor­folească dulciuri. Dar parcă fetelor îmbrăcate în alb nu le place şi mai mult ciocolata... Ce zici?

― Stai, stai puţin, se rugă vînzătorul căruia Tic îi descon­sidera, şi nu chiar pe nedrept, inteligenţa. Avem noi aici pe stradă o sgripţoroaică înaltă şi uscată la care stă de cîteva zile o fată îmbrăcată în alb. Să-mi sară ochii.

― Zău?

― Zău! Cică baba are nişte băieţi, oameni mari. Din ăia care fac chestii cu cărţi şi cu un fel de icoane. Da-i tare a dracului bătrîna. Am auzit-o spunîndu-i fetei că n-are voie să-şi facă prieteni aici, în oraş la noi. Fata-i din Bucureşti, o cheamă Laura, mi se pare că mai are doi sau trei ani pînă termină liceul. Chiar pe la ora asta vine bătrîna după tîrguieli la noi. Să-mi sară ochii. Vrei să le dai lor ciocolata?

― Care ciocolată?

― Păi n-ai spus că...

― Dar tu cînd spui "să-mi sară ochii" chiar te gîndeşti să-ţi sară?

Vînzătorul nu mai avu timp să răspundă, pentru că îl chemă şeful înăuntru. Tocmai în acel moment, Tic zări venind spre "Alimentara" o bătrîna înaltă şi uscată cu un paner în mînă. Fără să se intimideze, puştiul o lăsă să intre în magazin, şi în timp ce ea îşi făcea cumpărăturile, care prevesteau vreme lungă pentru că era mereu nemulţumită, se gîndi cum să se prefacă în poştă clandestină. Să trimită pe cineva cu scrisoarea? Tic n-avea încredere în necunoscuţi, iar prichindeilor din ceata lui nu avea voie să le încredinţeze un secret. "Aia-s mult mai curioşi decît fetele, n-aş mai scăpa de ei în vecii vecilor". Să strecoare scrisoarea în panerul bătrînei ar fi însemnat o imprudenţă de neiertat, deoarece bătrîna îşi va controla măcar de cîteva ori, în drumul spre casă, mărfurile şi va da peste ea, ceea ce va de­clanşa o catastrofă generală. Atunci!? Abia îşi reţinu un strigăt de bucurie. Băiatul cu păr blond şi ciufulit simţea că zboară. Gă­sise în sfîrşit dezlegarea. Intră glonţ în magazin, trecu înaintea celorlalţi clienţi şi ceru de un leu ace cu gămălie.

Bineînţeles că obrăznicia şi necuviinţa lui atraseră imediat curiozitatea, nemulţumirea, uimirea şi mînia cumpărătorilor şi vînzătorilor.

― Dar ce, ne-am mutat în junglă, ne-am reîntors în codru? ră­sună vocea scîrţîită a bătrînei. Auzi, domnule! Am avut şi eu copii, slavă Domnului, îmi mai trăiesc şi astăzi, sînt oameni mari, dar...

Tic încercă s-o îmbuneze rostind cu multă înţelegere:

― Parcă nu ştiţi cum sînt copiii... Dar să ştiţi că ajung toţi oameni mari...

― Asta-i culmea! E nemaipomenit! Auzi, tupeu, madam!?

― Ieşi afară! Că nu-i prăvălia lui tac-tu! Ieşi, derbedeule!

― Dac-ar fi asta prăvălia lui tăticu, nu m-aţi mai certa acum pe mine. Ştiu eu...

― N-avem bolduri! La ferometal. În centru, sub cinematograf.

― Dar pentru ce-ţi trebuiesc bolduri, nătărăule?

― Mi-au intrat nişte ghimpi în picior şi n-am cu ce să-i scot. De cînd mă chinuiesc...

― Sărmanul băieţaş. Şi noi îl ocărîm.

― Săracul! Ia căutaţi un bold. Sau chiar un ac de siguranţă...

― Na, ţine un ac, băieţaşule... E mai bun ca boldul la aşchii...

― Săru-mîna, mătuşico ― mulţumi Tic. Să vă trăiască nepoţii... şi oamenii mari...

― Să te-audă Dumnezeu! Da-n care picior ţi-a intrat?

Tic însă o zbughise pe uşă. Şi abia atunci bătrînele îşi dădură seama că era ferecat la picioare.

― Ne-o fi amăgit puşlamaua... Ai văzut, madam!?

― Am mai întîlnit eu derbedei din ăştia... Ştiu eu ce le trebuie!

― Ferească Dumnezeu, unii îţi bagă mîinile în buzunare... Şi nu ca să şi le încălzească...

― Aoleu, unde mi-i punga cu bani? Săriţi, mi-a furat-o hoţul. Mînca-l-ar focul! Ală micul cu boldul...

― Auzi, prefăcutul! Chemaţi sergentul!

― Da' a cui e punga asta? Asta de lîngă tejghea?

― Mulţumescu-ţi Doamne, e-a mea. Şi l-am blestemat, săracul, degeaba. Ptiu, ptiu... Iartă-mă, Doamne...

― Te pomeneşti că chiar i-or fi intrat nişte ghimpi în picior. Şi băiatul meu, mai acu' vreo treizeci de ani...

― Şi de ce să nu-i intre? S-o fi încălţat pe urmă şi l-au apucat durerile...

― Săracul băieţaş, n-aţi văzut ce respectuos era...

Tic nu auzea însă nimic din sporovăială nestatornică... El se ascunsese după un colţ de stradă, nu departe de casa în care locuiau bătrîna şi fata în alb. Pîndi la colţ şi o zări pe sgripţoroaică apropiindu-se. O lăsă să treacă şi, cînd o văzu oprindu-se în apropierea porţii, fugi repede spre ea, o înghion­ti parcă fără să vrea, îşi ceru iertare, dar totul se întîmplă fără să-şi potolească o clipă goana.

― Bestemeticule! îl afurisi bătrîna. Ce, n-ai alt loc de fugă decît pe trotuar? Dumnezeule! Parcă-ar fi tot derbedeul ăla. Te pomeneşti că mi-a furat ceva!

Se convinse însă repede că nu-i lipseşte nimic. Dar nici nu-i trecu prin cap gîndul că ar putea să aibă ceva în plus. Cine ştie? atunci poate că ar fi descoperit agăţat de fusta ei un plic pe care se putea citi: "Prizonierei în alb". Plicul nu ră­mase însă multă vreme agăţat de fustă, pentru că o mînă subţire, delicată, îl desprinse fără zgomot şi-l purtă către sîn. Prizoniera în alb primise mesajul.

3

Exact la ora 5, Ursu sosi în sala de antrenament. Ştia că maestrul său ţine foarte mult la punctualitate. Antrenorul, un bărbat trecut de 50 de ani, cu o statură impunătoare, cu umeri largi şi ceafă puternică, îşi primi ca întotdeauna zîmbind ele­vul său preferat. Deşi se putea lăuda cu o carieră îndelungată în ring, figura lui nu prea aducea a boxer. Părea mai degrabă a unui om obişnuit, a unui intelectual deprins cu mişcarea şi sportul, decît a unui fost as al categoriei grele. De altminteri, întreaga sa concepţie despre box era foarte mult diferită de a altor maeştri ai sportului cu mănuşi, mai ales de cei care susţineau că boxul este prin definiţie şi exclusiv un sport al forţei şi rezistenţei. Antrenorul lui Ursu nu nega valoarea cali­tăţilor fizice, dar predica fără încetare elevilor lui ideea că în lupta cu pumnii contează, cel puţin în aceeaşi măsură, in­teligenţa şi psihologia. Adversarul trebuie cîntărit, judecat, susţinea el, stilul său trebuie studiat cu atenţie, de asemenea şi loviturile sale specifice şi, în raport cu rezultatul acestui studiu, boxerul angajat trebuie să-şi organizeze lupta. El nu propovăduia o singură tactică de luptă dusă pînă la desăvîrşire de un boxer, ci o multitudine de tactici, fiecare prilejuită de ad­versarul dat, de specificul boxului său. Uneori îşi îndemna elevii să-şi schimbe nu la fiecare repriză, ci la fiecare minut tactica în ring: atac sau dans în jurul adversarului, corp la corp sau lovituri de la distanţă, apărare simulată cu contre dure şi oportune, retragere directă care să faciliteze plasarea unei lovituri decisive. Luptătorul trebuie să judece tot timpul, să simtă momentele adversarului, să-l enerveze sau să-l calmeze, să-l înghesuie sau să-i dea satisfacţia unor succese uşoare. Clipele decisive, fie pentru acumulare de puncte, fie pentru plasarea unor lovituri puternice, trebuiau alese fără greşeală. Provocarea unui asemenea moment şi fructificarea lui era, la urma urmei, o problemă de psihologie şi de inteligenţă.

Antrenorul îi aminti lui Ursu toate aceste idei însoţindu-le cu exemple multiple din cariera lui şi din cariera altor boxeri care făcuseră faimă sportului cu mănuşi.

― Ce ştim despre adversarul tău? îl întrebă antrenorul pe Ursu. Că e puternic, mai puternic decît tine, că e tot atît de agil ca tine, că are mai multă experienţă decît tine. Două plusuri şi un egal în fişa lui, două minusuri şi un egal în fişa ta. Raţional şi psihologic, aceasta duce la o anumită con­cluzie: siguranţa. Adversarul e sigur de el. Adversarul e sigur de victorie. Nu se îndoieşte nici o clipă că va obţine victoria. Ei, eu cred că aici trebuie să căutăm ceva, aici trebuie să acţionăm noi. Adică, în raport cu această încredere în el, cu această siguranţă a victoriei să ne făurim tactica de luptă, toată concepţia noastră de luptă. Înţelegi, Ursule?

Ursu prinsese tîlcul celor spuse dar i se părea că ideea antrenorului nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse el despre meciul de a doua zi. De aceea se mulţumi să clatine din cap, dar gestul lui aducea mai degrabă a nedumerire.

― Adversarul e sigur pe el. Întăreşte-i siguranţa. Acordă-i cîteva succese uşoare. Fă-l să se autoliniştească, să te descon­sidere, atrage-l în atac, apără-te mereu cu şovăieli, şi în repriza a doua cînd va încerca, sigur, să pună capăt luptei plasează-i croşeul de dreapta. Te asigur că-l faci knock-out! Fără discuţie!

Ursu îşi privi gînditor profesorul. Tactica pe care acesta i-o predica era într-un fel opusă celei la care reflectase el. Logica pro­fesorului i se părea însă cu neputinţă de atacat. Maestrul nu-l lăsă prea multă vreme să mediteze; era vremea să înceapă antre­namentul. Frămîntările şi întrebările lui Ursu nu dispăruseră, nici măcar nu se atenuaseră. Simţea nevoia să se destăinuiască cuiva. De aceea îl şi chemase pe Tic la antrenament. Voia să-i vorbească puştiului ca unui prieten, să se uşureze măcar, pentru că la alt sprijin nu se putea aştepta de la el. Şi nu înţelegea ce se petrece cu Tic de întîrzie atît de mult.

Mai era însă cineva căruia Ursu putea să i se destăinuie, dar la care nu îndrăznea să se gîndească: Lucia. După întîmplările din Peştera Neagră, prietenia dintre cei doi se răcise. Dacă aco­lo, pe munte, în mijlocul primejdiilor, firile lor deosebite se întîlniseră şi se atinseseră plăcut, dacă în noianul de spaime şi emoţii îşi trimiseră unul altuia unde calde, duioase, necesare, uneori aproape imperceptibile, reîntorşi în liniştea şi monotonia orăşelului, simţiseră amîndoi un fel de teamă şi apoi nişte valuri de gheaţă peste ceva ce fusese blînd şi cald. Ursu îşi amintea cu un tremur care-i zguduia tot trupul clipele cînd o purtase, leşi­nată, în braţe, cînd îşi lipise obrazul de părul ei, cînd îi atinsese cu fruntea faţa şi buzele. Sentimentul că făptuise un sacrilegiu nu-l părăsea nici un moment. Timiditatea lui faţă de Lucia se ac­centuase, se amestecase cu un sentiment de teamă şi ruşine. Din cauza aceasta, uneori se purta prea băieţeşte cu dînsa. Ati­tudinea lui Ursu, atît de diferită de cea pe care o avusese pe munte, o readusese pe Lucia în starea veche de superluciditate, de răceală şi indiferenţă, fără să-şi dea seama că ascunde în carapacea ei voluntară durerea unei adolescente care ar dori să privească altfel florile şi culorile. Nu-l înţelegea pe Ursu sau poate fiorii aceia necunoscuţi care reînviau o dată cu amintirile o obligau să nu încerce să-l înţeleagă.

Ursu se simţi trăznit cînd o văzu pe Lucia pătrunzînd pe uşa sălii de antrenament. Nici nu-i trecea prin cap că apariţia neaşteptată fusese determinată de zvîcnetul unui al şaselea simţ feminin care-o făcuse pe Lucia să intuiască, să descopere că Ursu are nevoie de un confident înaintea întîlnirii de mîine. Fata simţise că prezenţa ei în preajma lui Ursu îl va linişti, îi va spori încrederea în propriile forţe. Simţise totul?... Nu, judecase totul şi ajunsese la această concluzie, sesizase cu nevinovăţie, fata.

Apariţia Luciei declanşa însă în Ursu un noian de gînduri şi întrebări şi emoţii... Muntele, peştera, prăpastia... Şi dintr-o dată nu mai văzu în faţa ochilor decît chipul acela blond, cu ochii puţin oblici, cu buze subţiri, cu obrajii pudraţi de o uşoară paloare. Alergă spre Lucia, o prinse de umeri cu mîinile sale deformate groaznic din cauza mănuşilor şi aproape o sfărîmă la pieptul său. Lucia deveni lividă... Se uită în ochii agresoru­lui cu priviri speriate... Ursu îşi retrase mîinile. Se îngrozi. Se dădu un pas înapoi şi Lucia, speriată şi ea, şi cu convulsii în piept, fugi pe străzi fără să mai vrea să se gîndească la ceva.

4

Tot cam pe la ora aceea, alţi doi cireşari, cocoţaţi în stejarul din spatele statuii lui Eminescu, trăiau clipe grele şi-ncepeau să simtă gustul amar al înfrângerii. Se urcaseră în stejar pe la cinci şi un sfert. Aşteptaseră în linişte jumătate de oră, dar minutele care urmară erau pline de emoţii. Unul din ei întrebă cu frică:

― E şase?

― Fix. Să ştii că nu vine. Eu în locul ei eram aici înainte de şase. Hărăpina dracului.

― Ssst! Vine cineva din dreapta.

Se lăsă din nou linişte în stejar. De pe o alee din dreapta ve­neau doi îndrăgostiţi. O pereche din familia celor care fac senzaţie pe la baluri. Mergeau dansînd şi frecîndu-şi obrajii, dar deodată se opriră şi se aşezară pe banca din faţa statuii. Cîteva clipe de ritm din umeri şi călcîie apoi începură să ciripească.

― Ce le-a venit ăstora să se aşeze tocmai pe banca noastră? întrebă înfuriat Dan.

― Tu eşti de vină, răspunse Tic. Trebuia să lipeşti un bileţel "ocupat" pe bancă. La asta de ce nu te-ai mai gîndit?

― Dar ce, crezi că sîntem la teatru?

― Eu îi scol de pe bancă, se înfurie brusc prichindelul.

― Cum? Vrei să ţipi la ei şi să trădezi ascunzişul?

― Aiurea!... cu praştia! în mai puţin de un minut.

Tic scoase praştia, puse în aruncătoarea de piele o ghindă, întinse elasticul şi ţinti spre bancă. Nu slobozi însă imediat proiectilul. Aşteptă. Pe bancă, tînărul cu plete feminine savu­ra tacticos o ţigară. Cu un gest larg îşi sprijini mîna cu ţigara de speteaza băncii. Dar numai după o clipă sări ca ars. Ţigara îi fusese pur şi simplu smulsă din mîna.

― Ce s-a întîmplat, greieraşule? îl întrebă speriată fata cu buze foarte roşii şi cu sprîncene de catran.

― Nu, nimic, se încuraja greieraşul, mă uitam, ştii, nişte fluturi formidabili.

Tic pregăti o a doua aruncătură. "Greieraşul" îşi căuta o poziţie cît mai comodă. Stătea picior peste picior însă cu spatele atît de lăsat, că parcă stătea cu picioarele în sus. Cireşarului ţintaş i se păru prea indecentă poziţia, aşa că a doua lovitură i-o trimise în talpa pantofului. Pocnitura se auzi bine în jur. "Greieraşul" sări de pe bancă atît de iute şi o luă atît de cavalereşte din loc, că însoţitoarea cu buze roşii se văzu nevoită să alerge după el pentru a-l ajunge.

După cîteva minute de la retragerea greieraşilor îşi făcu apariţia, de astă dată din stînga, un nou cuplu: o bătrînică gra­să şi scundă şi un băieţaş molîu cu ochelari. Tic îşi pregăti din nou praştia:

― Dacă se aşază pe bancă, îl transform pe molîul ăla cu patru ochi în campion de fugă cu obstacole. Ia uite, tîmpitul!

Într-adevăr, molîul se împiedicase chiar în faţa băncii şi era cît pe-aci să-şi întindă oasele pe jos. Noroc că se prinsese de bancă.

― Aoleu, maică! Ţi s-a întîmplat ceva? auziră cei doi vocea bătrînei.

― Dă, Doamne, să se aşeze! se ruga Tic, cu praştia pregă­tită. Zău că-l prefac în popîndău.

Cireşarul cel blond era înfuriat. Simţea nevoia să se descarce, să tabere asupra cuiva. Dar pentru că bătrînică se cărăbăni trăgîndu-şi molîul de mînă, îşi amînă explozia. Mai trecură pe alee doi oameni serioşi, apoi un ofiţer, apoi două ţărănci, un popă, un lungan cu nişte mîini pînă la genunchi şi cu un nas de Pinochio, căruia Tic îi pusese gînd rău, mai ales vîrfului roz, o fetişcană înaltă cît o prăjină, ţinînd de mînă două fetiţe care urlau după maică-sa, acelaşi ofiţer, doi colegi de-ai lui Tic, dintre care unul fu gratulat cu un proiectil, într-un loc cărnos şi usturător, o bătrînă cu părul alb ca ză­pada, aplecată deasupra unui cărucior, şi şoptind fără încetare: "Ţuguloi, ţuguloi, ţuguloi", o servitoare oacheşă cu un borcan în mînă, din nou ofiţerul...

― E şase şi jumătate, spuse Dan. Ce facem? Mi se pare că n-a ajuns scrisoarea la destinaţie. Sau o fi pus bătrîna mîna pe ea.

― Dac-o fi enervat-o scrisoarea şi-o fi citit-o numai pînă la jumătate?

― Imposibil! N-a citit ceva asemănător în viaţa ei.

― Poate că ai şi tu dreptate... spuse rar şi cu subînţeles Tic.

― Adică ce vrei să zici? Că n-oi fi scris aşa la înălţime?

― Mai stăm? îl întrerupse mînios ţintaşul.

― Eu unul nu mai stau. Dacă tu vrei...

― Nici eu! M-am săturat. Gata! Las' că... .

Tic sări repede jos, iar Dan şi mai repede... pentru că-şi pierduse echilibrul. Arătau amîndoi ca nişte învinşi. O oră şi mai bine stătuseră cocoţaţi în stejar, de pomană.

― Hărăpina ta e-o fricoasă fără pereche, încercă Dan să se consoleze. Şi n-are nici un pic de romantism în ea. Dacă nu acceptă dînsa riscul şi surpriza unei întîlniri...

― Numai zgripţoroaica e de vină. Ştiu eu. Cred că o ţine legată în lanţuri. La mîini şi la picioare.

Cei doi învinşi se apropiară de bancă. Lui Dan îi veni ideea să se aşeze. Dar nici n-apucă să atingă speteaza de lemn, că se azvîrli în sus de parcă îi intrase un cui în spate:

― Ia uită-te, Tic! Ce-i asta? Cine-a adus-o? Cînd?

Tic se uită spre mîna lui Dan. Pe speteaza băncii, la mijloc, era lipit un bilet. Îl smulse într-o clipită şi-l citi cu voce tare:

― ...Stimaţi copilaşi! Am primit mesajul vostru care mi-a de­clanşat într-adevăr un sentiment... de milă faţă de voi. V-am făcut şi cinstea de a vă arunca o privire încîntătoare, plină de admiraţie cînd am văzut cu cîtă uşurinţă v-aţi căţărat în copac. Îmi pare totuşi rău că nu veţi putea mîngîia urmele paşilor mei şi mi-e teamă că din această cauză veţi crede că sînt o zînă, ceea ce pentru vîrsta pe care presupun c-o aveţi n-ar fi deloc de mirare. Sfatul meu este să vă găsiţi preocupări mai apropiate de vîrsta şi posibilităţile voastre. Ce-aţi zice să participaţi la un concurs de trotinete sau triciclete? Dacă nu-l veţi cîştiga, fiinţa mea generoasă se va strădui să aline marile voastre suferinţe. Acesta este răspunsul "Prizonierei în alb". P.S. Pariez că veţi sta în copac cel puţin pînă la şase şi jumătate şi că veţi face nişte mutre cînd veţi citi aceste rînduri..."

Fata în alb nu greşise cu nimic în ultimele presupuneri. Mutrele celor doi erau jalnice. Niciodată un cireşar nu primi­se o insultă asemănătoare. Se uitau unul la altul şi nu ştiau cu ce să înceapă. Dan era înfuriat că ideea lui cu scrisoarea fusese falimentară şi că îl luase în derîdere o fiinţă pe care nici n-o cunoştea şi care, după spusele lui Tic, nu depăşea vîrsta Mariei şi Luciei. Pe Tic îl scoteau din sărite întrebări mult mai concrete. "Cine şi cînd lipise biletul pe bancă?" Îi ve­nea să plîngă de ciudă că fusese dus de nas ca un ţînc. Ca să nu mai vorbim de chestia cu trotinetele şi tricicletele.

― Numai băboaica e de vină! scrîşni puştiul. Dac-aş putea să aranjez să i se plimbe un şoarece pe spate... Las-că tot i-o fac eu!

Dan nu înţelese care putea fi rolul babei în lovitura pe care o primiseră. Şi, dacă e să vorbim drept, nici Tic nu ştia ce rol jucase bunica în piesa care-i ridiculizase, ci vorbise, aşa, ca să-şi reverse mînia asupra cuiva. Isteţimea fetei, deşi îl ener­va la culme, îi stîrnea parcă un anumit sentiment de respect şi de admiraţie, pe care bineînţeles îl ascundea cît putea mai bine. Astfel se explică de ce paratrăsnetul descărcărilor lui îl constituia bătrîna.

― Şi totuşi cum a ajuns biletul aici? întrebă Tic. Cine şi cînd l-a adus? E nemaipomenit!

― În orice caz nu înainte de venirea noastră în parc, pentru că l-am fi găsit atunci. Ticuşor! Sînt sigur că bileţelul a fost scris după ora cinci şi jumătate. Adică în loc s-o observăm noi pe ea, ne-a observat ea pe noi. Şi să-şi bată joc în aşa hal de scrisoarea mea! N-o iert toată viaţa!

― Ia să ne gîndim cine a trecut pe alee şi cine a stat pe bancă, reveni la concret fostul ţintaş.

― "Greieraşul"! imposibil!

― Baba cu molîul ăla cu ochelari şi mai imposibil.

― Păi alţii nici nu s-au mai aşezat pe bancă.

― Atunci cine dracu' a lipit biletul? Cu praştia n-a fost asvîrlit.

Dacă Tic ar fi avut inspiraţia să iscodească în acel moment casa în care locuia fata în alb, ar fi dezlegat repede enigma. Bătrîna înaltă şi uscată îşi căuta de zor ochelarii pe cerdac în timp ce, într-o cameră în fund, o fată negricioasă şi obosită îşi aranja în faţa oglinzii rochia cea albă. Pe un scaun, alături, zăceau aruncate: o pereche de pantaloni scurţi de excursie, o bluză groasă băieţească şi un basc decolorat, caraghios. Costu­mată în vestmintele de pe scaun şi mascată cu ochelarii pe care-i căuta bunica, luase înfăţişarea unui băiat molîu şi prostuţ, într-atît de molîu încît reuşise să convingă o babă fără ocupaţie să-i arate ieşirea din grădina publică şi chiar s-o conducă pînă la poartă. Dar pentru că Tic nu avu această inspiraţie, rămase mai departe cu întrebarea pe buze şi mai ales cu sentimentul unei înfrîngeri cum nu se poate mai ruşinoase.

Cei doi ciresari descoperiseră totuşi ceva foarte important şi anume că au avut de-a face cu un adversar greu de bătut, înfrîngerea le aduse mintea la cap şi astfel într-un moment de luciditate căzură de acord să discute despre fata în alb şi cu ceilalţi ciresari. Chiar în cursul serii. De aceea plecară amîndoi în căutarea prietenilor: Tic spre Ursu, mai ales că trebuia să-şi ceară scuze pentru întîrziere, iar Dan spre Lucia şi Maria. O bună bucată de drum merseră împreună, tăcuţi, numai cînd ajunseră pe strada pe care locuia fata în alb, amîndoi parcă se treziră. Aceasta cu atît mai mult cu cît chiar în apropierea locuinţei inamicului, cam pe la centrul străzii, acolo unde Tic prinsese mesajul pentru prizonieră de fusta bătrînei, se afla chiar fiinţa pe care în acea clipă cei doi ciresari doreau cel mai puţin s-o întîlnească.

Hărăpina lui Tic discuta veselă, mişcîndu-şi braţele ca o balerină, cu un tînăr impunător, foarte înalt şi solid. Şi Dan şi Tic fură năpădiţi de emoţie, dar imediat îi trăzni uimirea pe amîndoi, pentru că descoperiseră în însoţitorul fetei un alt redutabil inamic: adversarul lui Ursu, cel care de doi ani deţinea titlul de campion de juniori.

― Mă, da frumoasă-i! se minună totuşi Dan.

Tic nu dădu nici o atenţie vorbelor scăpate de prietenul lui. Pe el îl chinuiau amarnic, ca întotdeauna, întrebările con­crete: De unde cunoaşte vlăjganul pe fata în alb? De ce dacă voia şi putea să aibă prieteni, fata în alb în loc să-i caute pe ciresari se împrietenise cu "individul ăsta urît" care nici mă­car nu era din oraşul lor? Şi cum de i-a dat voie baborniţa să se întîlnească seara cu el?

― Zău, Dan, dacă mai înţeleg ceva! se plînse Tic.

― Nici eu. Doar atît: că are o gardă personală cumplită.

Amîndoi se opriseră în mijlocul străzii. Fără să se destăinuie unul altuia, amîndoi încercară aceeaşi manevră: să se întoarcă din drum pentru a nu da cu ochii de inamicii lor. Tocmai cînd să-şi pună în aplicare gîndul, fata în alb îşi întoarse fără voie capul şi-i zări. Tic avu fericita inspiraţie să se aplece şi să-şi deslege şiretul pentru ca să aibă motiv să-l lege la loc. Fără această inspiraţie, îşi imagină el, s-ar fi făcut de rîs! Dan nu înţelese imediat şi-l întrebă:

― Ce-ai păţit? Cînd te-ai lovit?

― Vrei să-şi închipuie că sîntem laşi? întrebă la rîndul său Tic. Scapă ceva jos şi apleacă-te să-l iei.

Dan scăpă o batistă scoasă în fugă din buzunar şi abia pe urmă se simţi caraghios.

― Nu cumva ai de gînd?... Ne-am făcut de rîs!

― Ne-a zărit! Sînt sigur că acum îşi bate joc de noi.

― Bineînţeles! mormăi Dan. Dacă facem mătănii în mij­locul străzii ca doi caraghioşi.

― Hai să mergem chiar pe partea lor! se îmbăţoşă subit prichindelul.

Înţeleşi parcă, amîndoi luară un aer cît se poate de senin şi de nepăsător şi se îndreptară cu paşi foarte obişnuiţi spre cei doi inamici. Dan îşi aţinti privirile asupra fetei în alb şi observă că e puţintel cîrnă şi are ochi verzi, foarte mari, iar Tic îl privi pe vlăjgan cu fulgere în ochi. Fata rîdea cu toată faţa. Îi povestea ceva vesel însoţitorului ei. Cu toate străda­niile sale, Tic nu prinse decît o frază:

― ...nişte copilaşi! le place să joace roluri de cerşetori, de spioni, de prostănaci..." care-l înfurie atît de cumplit, mai ales cînd auzi hohotele de rîs ale lunganului şi remarca lui idoată: "ce tîmpiţi", încît aproape că răcni la Dan:

― Ah, dacă i-ar muta Ursul nasul, măcar cu cîţiva cen­timetri mai sus...

― Mă hahaleră! auzi Tic o voce groasă şi rea în spatele său.

Spre surprinderea lui Dan, Tic se deslipi de lîngă el şi se îndreptă spre vlăjgan. Îşi înfipse mîinile în buzunare cînd ajunse în dreptul acestuia şi-l măsură din cap pînă-n picioare:

― Ce doriţi, mă rog?

Întrebarea şi aerul lui Tic îl uluiră pe vlăjgan. Chiar şi fa­ta în alb rămase descumpănită. Cireşarul profită de aceste clipe de uluire şi porni atacul:

― Spuneţi-i, vă rog, domnişoarei că atunci cînd vom avea nevoie de roluri de măgari, ne vom adresa dumneavoastră...

După care se întoarse, merse liniştit cîţiva paşi, apoi se lansă într-o goană nebună. Cireşarul calculase exact. Abia în clipa cînd Tic îşi începu goana, vlăjganul înţelese că insulta îi fusese adresată şi vru să se ia pe urmele lui, dar fata în alb îl opri reţinîndu-şi o furtună de hohote de rîs. Vlăjganul agită pumnul şi răcni după Tic:

― Golan!

Puştiul se opri undeva în mijlocul străzii, făcu şi el un semn cu mîna, apoi rosti cu voce tare:

― Iar eu mă numesc Tic! încîntat de cunoştinţă.

De astă dată fata în alb nu mai izbuti să-şi stăpînească rîsul. O adevărată cascadă. Tic, în schimb, căuta să-l convingă pe Dan că se aşteptase dinainte la insulta adversarului său şi-şi pregătise replica.

― Zău, Ticuşor? Dar dacă accentua, dacă spunea: gola­nule?! întrebă Dan.

― Atunci îl puneam în conflict cu un cetăţean de pe stradă. De pildă cu bătrînul ăsta. Îi spuneam: Domnule, auziţi, derbedeul ăla vă face golan... Era şi mai grav.

Isteţului îi scăpase însă ceva. Nu se gîndise că vlăjganul nu va primi cu aceeaşi indiferenţă şi cea de a doua insultă, şi nici nu-şi închipuise că fata în alb va rîde cu atîta poftă încît nu va mai avea timp să-şi domolească prietenul. De aceea nu se mai uită în spate şi nu-l văzu pe vlăjgan pornind în goană spre el. Cînd întoarse capul era prea tîrziu. Vlăjganul se afla la doi metri de el. E drept că startul lui Tic putea fi invidiat de orice campion de 100 metri plat. Şi numai acest start de săgeată îl scăpă de-o chelfăneală cruntă. Totuşi piciorul vlăjganului întins pînă la limită atinse cu vîrful bombeului fundul cireşarului grăbit.

După vreo sută de metri de goană inutilă, pentru că vlăj­ganul satisfăcut se întorsese de mult la locul de unde plecase, Tic se opri, îl aşteptă pe Dan, şi cînd acesta ajunse lîngă el îi spuse cu un calm năucitor:

― Ai văzut cum m-a atins?

Dan, cu toată mila pe care o simţea faţă de prietenul lui, nu reuşi să-şi reţină rîsul:

― Parcă spuneai că încă nu s-a născut omul care să-ţi dea ţie un picior în spate.

Tic îl privi oarecum dispreţuitor pe Dan:

― Mai întîi că abia, abia m-a atins cu vîrful piciorului, ca să ştii. Şi în al doilea rînd îţi jur că pentru această "încercare", îl fac knock-out, chiar dacă-ar trebui să mă antrenez zece ani la sacul cu nisip şi să-mi schimb cariera de băiat deştept în cea de boxer. Puştiul vorbea cu atîta calm şi cu atîta siguranţă, că Dan îl ascultă cu gura căscată. Şi culmea e că nu avu nevoie să se antreneze zece ani şi nici să-şi schimbe cariera pentru a-şi duce la capăt teribila răzbunare.

5

În sala de antrenament, Tic îl găsi pe Ursu singur şi foarte abătut şi parcă ascuns într-un colţ. Purtat de elicea răzbunării, ciufuliciul se miră enorm de starea în care era Ursu. De unde să ştie el că Lucia fusese pe-acolo cu aproape o oră înainte şi că se petrecuse o scenă care ar fi avut altă desfăşurare şi alt desnodămînt dacă el n-ar fi întîrziat? Ursu se simţea distrus. Aproape un ceas rămase nemişcat în colţul în care-l găsi Tic, sub povara unor gînduri şi sentimente sfîşietoare.

― Ce-i cu tine, Ursule? îl întrebă Tic. Nu cumva ţi-e frică? Sau te-a pocnit şi pe tine cineva cu piciorul în spate?

Cel întrebat nici măcar nu îndrăzni să-i arunce o privire lui Tic. Ciufuliciul deveni dintr-o dată înflăcărat:

― Ursule, zău să-l baţi! Dar ştii... aşa... să nu-i mai ardă toată viaţa de box. Dac-ai şti ce mi-a făcut...!

Şi se apucă să-i povestească ceea ce i se întîmplase pe stra­da fetei în alb. Ursu însă nu auzea şi nu înţelegea nimic. Se gîndea mereu la ceea ce se petrecuse între el şi Lucia, îl scăpărau emoţiile cu duiumul, iar pe spate parcă i se urcau reptile. Ce mai, era nenorocit! Tic îşi isprăvi istorisirea cu un of! greu şi ameninţător apoi, aducîndu-şi aminte că întîrziase, îi ceru iertare lui Ursu. Abia atunci îşi auzi prietenul rostind primele cuvinte:

― Ah, Ticuşor, dacă n-ai fi întîarziat! Uf! Doamne! De ce-ai întîrziat?

― Zău, iartă-mă, te rog din tot sufletul să mă ierţi... Te rog să mă ierţi şi pentru altceva... Ceva mult mai grav... Ţi-am ascuns un lucru...

― Ticuşor dragă... am... am jignit-o groaznic pe Lucia, se destăinui pe neaşteptate şi fără să vrea Ursu.

― Şi de-aceea eşti trist? Nu cred...

― Da... nici nu poţi... Nici nu poate să-ţi treacă prin cap! Mai bine să tac.

Tic se porni pe un rîs nebun.

― Ha, ha, ha! Lucia jignită! Eşti un prost! N-o cunoşti. Pe Lucia poţi s-o baţi cu varga la spate o zi întreagă şi nu se simte jignită. O face pe nebuna.

― Nu, Tic, nu poţi să înţelegi... e altceva.

Tocmai atunci pătrunse pe uşă antrenorul:

― Ei, cum a mers? Bagă de seamă, Ursule! Tactica e clară. Întăreşte-i adversarului siguranţa. Acordă-i cîteva succese uşoare. Fă-l să te desconsidere, să se autoliniştească, atrage-l în atac, apără-te mereu, fă-l să creadă că ţi-e frică şi în repriza a doua, cînd va căuta să-ţi plaseze lovitura decisivă, azvîrle croşeul. N-are nici un rost să fii abătut. Dacă nu-l faci knock-out, îmi dau cuvîntul de onoare că mă retrag din box. Înseamnă că habar n-am ce-i boxul. Haide, nu mai fi abătut! Niciodată în viaţa mea n-am fost mai sigur de o victorie. Ai tot ce-ţi trebuie pentru victorie şi în primul rînd tactica!

― Da, da, rosti Ursu cu o voce foarte puţin convingătoare.

― Îmbracă-te repede că trebuie să lăsăm sala liberă pentru adversarul tău.

Ursu urmă sfatul antrenorului, se îmbrăcă şi ieşi din sală împreună cu Tic. După cîţiva paşi se opri ruşinat:

― Tic, nu te supăra, dar...

― Aaaa! descoperi puştiul. Vrei să fii singur. Tocmai mă gîndeam cum să fac ca să nu te superi... Ştii, vreau să mai rămîn puţin, să-ţi văd adversarul. Aoleu! Era să uit. Am hotărît să ne-ntîlnim la opt, la mine, să discutăm ceva... ex­traordinar. Toţi cireşarii...

Ursu dădu din cap, afirmativ, iar Tic se întoarse cu paşi tăcuţi, spre sală. Pătrunse cu băgare de seamă înăuntru, se ascunse lîngă uşă, după nişte bănci, şi rămase în aşteptare.

Cînd găliganul păşi pragul uşii, Tic simţi un fior de spaimă în ceafă. În costumul său sumar de sportiv vlăjganul era şi mai fioros. Înalt, cu umeri laţi, cu mîini lungi, muscu­loase, cu gît puternic, cu figură specifică de boxer, părea că-şi petrecuse toată viaţa în ring. Antrenorul îi indica mişcările, îl îndruma ca pe un copil:

― Va să zică, mîna stîngă în sus cu pumnul strîns înseam­nă să te bagi în corp la corp. Mîna dreaptă în sus cu pumnul strîns înseamnă retragere. Palma stîngă deschisă înseamnă atac furios. Palma dreaptă deschisă înseamnă contrare. Amîndouă mîinile în sus cu pumnii strînşi înseamnă eschivă. Amîndouă mîinile în sus cu palmele deschise înseamnă plasarea loviturii decisive. Ia să încercăm.

Şi astfel, Tic avu prilejul să asiste la cea mai perfectă diri­jare a unei lupte pe care ar fi putut s-o vadă vreodată în viaţa lui. Elevul realiza aproape instantaneu semnalele maestrului său. Uneori aplica două indicaţii în mai puţin de-o secundă: eschivă-contrare sau atac furios-retragere. Era o plăcere să vezi cum un simplu semn cu mîna declanşa o imagine de corp la corp cu zeci de lovituri în cîteva secunde, sau cum un alt semn transforma dreapta găliganului într-un piston formidabil.

― Perfect! spuse antrenorul. Sînt mai sigur de victoria ta decît de faptul că exist. Aici greşesc, dragul meu, o mulţime de antrenori. Ei îşi închipuie că în toiul luptei un boxer mai poate să-şi păstreze luciditatea şi judecata. Ei uită că nimeni nu e în stare să aprecieze mai bine lupta decît cel din afara ringului. Numai cel din afară vede ceea ce nu văd boxerii şi simte ceea ce ei nu simt. Totul este să ştii să-ţi conduci luptă­torul! Ei, şi-acum treci la sacul de nisip! Adversarul tău e puternic. Trebuie lovit tare ca să cadă.

Antrenorul părăsi sala cu chipul scăldat într-un zîmbet de mulţumire, iar elevul său începu atacul sacului de nisip. Lui Tic i se încrîncenă carnea cînd văzu cu cîtă forţă izbeşte în sac. Unei asemenea lovituri nu-i poate rezista nimeni, gîndi ciufuliciul. La fiecare lovitură sacul de nisip făcea un arc de aproape 90 de grade. Se mişca sacul de nisip ca un pendul besmetic, parc-ar fi fost umplut cu puf, "Doamne, zău că mi-e frică de Ursu!" Găliganul lovea din ce în ce mai cu sete, mai vîrtos. Oscilaţia sacului creştea. Scoase încet capul de după bancă, se apropie cu paşi neauziţi de uşă, aşteptă cîteva clipe...

Vlăjganul trimise un pumn ucigător în sacul cu nisip. În aceeaşi clipă acţionă şi Tic. Scoase un ţipăt, scurt: "Aaaa!" Surprins, boxerul întoarse capul în direcţia sunetului. Dar nu mai apucă să vadă cine strigase. Pentru că, revenind din os­cilaţie sacul îl pocni năpraznic în falcă. Găliganul se prăbuşi ca o şubă grea în primul knock-out din viaţa lui. Cireşarul îşi respectase întocmai cuvîntul.

6

În camera albastră, cu ferestre mari şi pian, Maria îl is­codea pe Dan:

― Nesuferitule, spune odată! Nu-ţi dai seama că m-ai făcut curioasă?

― Numai cînd o să vină Tic şi Ursu. Ai puţintică răbdare...

― Dac-ai şti cît de urîcioşi îmi sînt băieţii care se prefac dis­creţi. Vor să-şi dea şi ei aere de bărbaţi. Să-ţi spun un secret, Dănel. Cu fetele nu-i bine să fii discret. Între băieţi mai merge...

― Şi de ce nu e bine să fii discret cu fetele?

― Pentru că, pînă la urmă, tot nu poţi rezista insistenţelor lor şi devii cu atît mai mult un caraghios... şi pentru că... fetele ştiu aproape întotdeauna care e obiectul "marii discreţii".

― Eu sînt sigur, de pildă, că nici nu poate să-ţi treacă prin cap despre ce e vorba!

― Vrei să încercăm? Eu îţi pun întrebări şi tu răspunzi prin da sau nu. Atît: da sau nu. Nimic altceva.

Dan se codi o clipă, apoi i se păru nostim jocul.

― Hai! M-ai făcut şi tu pe mine curios.

― Bine! 'ncep... E vorba de o fată...

― Asta-i culmea! De unde ştii? Aha! Cam înţeleg eu: ţi-a spus Tic?

Maria pusese întrebarea numai pentru încercare. Dacă i s-ar fi răspuns simplu, cum era jocul, prin da sau nu, ar fi fost în mai mare încurcătură. Răspunsul întrebător al lui Dan îi dădu însă certitudinea. Şi încercă să-l imite pe Victor: "E deci vorba de o altă fată decît Lucia. E deci vorba de o fată cu care nu pot veni în contact. Altfel nu s-ar putea explica uimirea lui Dan. Şi nu pot veni în contact decît cu o fată pe care n-o cunosc... Acesta trebuie să fie al doilea salt."

― Tic? nu mi-a spus nici un cuvînt. Dar să continuăm.

Şi Maria continuă cu un ton în care plutea oarecare sigu­ranţă şi încredere, chiar puţină zeflemea:

― Nu-i aşa că n-o cunosc?

Dan o privi cu ochii mari:

― Să nu mă minţi! Ţi-a spus Tic. Fir-ar să fie de guraliv! Las-că-i arăt eu!

Maria, cu o mască zîmbitoare, îşi continuă raţionamentul: "Nu-i deci vorba de o prietenă, nu-i vorba de o colegă, dar tre­buie să fie o fată de vîrsta mea, altfel n-am discuta despre dînsa. Şi eu n-o cunosc!... Dar pe care fată din oraş n-o cunosc eu? Deci nu e o fată din oraşul nostru! Sigur!"

― Ţi-am mai spus o dată că n-am aflat nimic de la Tic... Îi răspunse Maria cu un ton ciudat în voce, pentru a-i strecura îndoiala că ar fi putut afla anumite amănunte de la altcineva: Nu-i aşa că nu-i din oraşul nostru?

― Tu îţi baţi joc de mine, Maria. Cine ţi-a spus? Ea?

"Va să zică nu-i din oraşul nostru, gîndi Maria, fără să ia în seamă întrebarea lui Dan: Atunci cum de n-am aflat des­pre dînsa? Înseamnă că e de puţin timp în oraş. Precis!

― Nu-i aşa că a sosit numai de cîteva zile în oraş?

Dan răspunse de astă dată sec:

― Da!

Maria îşi ascunse nemulţumirea faţă de răspunsul zgîrcit al lui Dan sub masca unui zîmbet atotştiutor. "Dacă a sosit to­tuşi de cîteva zile şi eu n-am aflat de ea, înseamnă: a) că stă în altă parte a oraşului; b) că stă toată ziua în casă; c) că nu are nici un prieten; d) că familia unde stă nu e numeroasă, dacă n-a putut răzbate în rîndul fetelor din oraş vestea sosirii unei străine". Îl privi scrutător pe Dan şi spuse cu voce sigură:

― Să-mi răspunzi prin da sau nu cum ne-am înţeles: Dar repede, fără ezitări: Stă în cealaltă parte a oraşului?

― Da!

― Stă toată ziua în casă?

― Da! răspunse Dan din ce în ce mai uluit.

― Nu-i aşa că n-are nici un prieten în oraş?

― N-are!

― Fiindcă o ţine de scurt, acasă, nu?

― Da.

Maria puse atunci întrebarea cea mai primejdioasă, între­barea de care atîrna tot succesul "jocului" ei.

― Crezi că e cazul să mai continuăm întrebările? Şi după o pauză cu subînţeles: îmi închipui că te-ai convins...

― Da de unde dracu' ştii? se prinse Dan. Cine a putut să-ţi vorbească despre fata în alb? Cine altul decît Tic?

― Tu!

― Eu? Îţi baţi joc de mine? N-am obiceiul să vorbesc în vis şi chiar în cazul ăsta nu prea văd cum ai putea tu să-mi supraveghezi visele.

― Tu mi-ai spus!

― Cînd?

― Acum!

― Ştii ceva, Maria... dar cuprins de o bănuială, nu-şi mai duse la capăt insinuarea. Zici că eu ţi-am spus? Chiar acum? Adică...

― Da! Şi te-am avertizat că n-o să poţi ţine secretul. N-am procedat ca alte fete cu linguşiri, cu promisiuni, cu dezmier­dări sau cu ameninţări. Am jucat corect. Şi tu te-ai lăsat prins în joc. Tot nu înţelegi?

― Explică-mi mai clar. Ştii tu că m-am născut cu o anumită debilitate în chestia asta care-mi stă pe umeri.

Maria îi explică lui Dan tot raţionamentul. Autoindiscretul se cam înfurie la început, apoi se lăsă prins de frumuseţea jocului, deveni chiar cavaler şi o felicită pe Maria. Bineînţeles în felul lui:

― Eşti o drăcoaică şi jumătate şi... vorba lui Tic, am impre­sia că te-am subestimat pînă acum. Dac-aş fi ştiut... ai fi avut şanse mari să mă îndrăgostesc turtă de tine. Păcat...

Astfel se face că, atunci cînd Tic pătrunse bosumflat în cameră, Maria cunoştea în toate amănuntele misterul fetei în alb. După ce se însenină puţin istorisind povestea knock-out-ului, Tic le mărturisi celor doi că Ursu nu vine la sfat şi că-l lăsase la despărţire cam abătut, "probabil din cauza meciu­lui, deşi el a vrut să mă convingă că ar fi altă cauză la mijloc".

― Am trecut pe la el pe acasă, să-l iau, după ce l-am făcut pe ăla knock-out, dar nu vrea în ruptul capului, spuse Tic nu fără părere de rău.

― Nici Lucia nu vrea să vină, anunţă Dan. Şi, ştiţi voi, ea cînd spune ceva...

― Nici Lucia! se miră Tic. Ce dracu i-o fi apucat pe amîndoi? Să vezi că din cauza lor rămîne hărăpina albă nepedepsită. Dar eu tot nu mă las.

― Aţi putea să-mi spuneţi şi mie de ce vreţi s-o pedepsiţi? întrebă Maria.

― Urîcioasa! Scîrboasa! Spioana! Parcă nu ştii ce ne-a fă­cut? sări ca fript prichindelul. Şi-a bătut joc de noi!...

― Şi pentru asta vreţi s-o pedepsiţi? continuă Maria. Voi de ce n-aţi reuşit să vă bateţi joc de ea? Sau poate că nici nu v-a trecut prin cap s-o ridiculizaţi?

― Nu cumva îi iei apărarea? se miră Dan. Maria! Mi se pare că pînă la urmă tot ai făcut cunoştinţă cu ea...

― N-o cunosc deloc! O cunosc numai din spusele voastre şi oricît aţi căuta voi s-o înnegriţi nu reuşiţi decît s-o faceţi şi mai albă. Ştiţi cum vă purtaţi voi? Ca un coleg de-al nostru, Pompilică sau Sergiu care vorbeşte cam aşa despre Ionel sau despre Victor: "Mă ce tîmpit e, mă; ştie toate rîurile la geo­grafie parcă s-ar găsi pe moşia lui. Şi la istorie, mă, să-l vezi, tocilarul, ştie toate datele şi toţi domnii, mă, auzi ce bou, dacă pînă şi la botanică, unde toţi îl copiază pe profesor, învaţă pentru teză de-i ies ochii din cap. Spune şi tu, mă, nu-i un tîmpit?" Ei, acu, spuneţi şi voi care-i de fapt tîmpitul?

― Adică vrei să insinuezi că noi sîntem tîmpiţi? se ofensă frăţiorul cu cîrlionţii zburliţi.

― Nu fi chiar atît de categoric. Dar nişte prostuţi... aţi cam fost... Nişte neajutoraţi...

Tic se uită la soră-sa, apoi la Dan. N-avea nici un rost să se mai ascundă. Simţea şi el că ar fi momentul să înceteze jocul:

― Dan poate c-a fost un prostuţ. Dar eu am fost tîmpit mare. Auzi! Să mă ducă de nas o fată!... Dar eu tot îi fac baborniţei ceva! O prind eu pe stradă o dată, o opresc şi-i spun: Sărut mîna. Nu vă supăraţi, vă rog, dar am impresia că sînteţi surdă... Sau tot îi fac eu rost de un şoarece frumuşel care ştie să umble pe spate.

Şi Dan şi Maria rîseră cu poftă la gluma serioasă a lui Tic. Cam mirat, prichindelul îi lăsă să-şi termine rîsul, apoi întrebă nevinovat:

― Şi cu fata în alb cum rămîne? Chiar să n-o pedepsim deloc?

― Eu zic că după faptele ei merită s-o atragem în cercul nostru... Îşi spuse Maria părerea. Cred că şi Ursu ar fi de acord. Şi Lucia...

― Lucia?! oftă Tic. Aia pînă nu-i pipăie toate încheieturile, pînă nu-i află toate notele, la toate obiectele, în toţi anii de şcoală prin care a trecut, nici n-o să vrea să audă de ea. Las-c-o ştiu eu... Exact ca baborniţa o să arate şi Lucia cînd o să fie bătrînă.

Tic era într-unul din momentele sale de exagerare. Era înfu­riat pe Lucia pentru că o bănuia vinovată de tristeţea şi nepăsarea lui Ursu chiar înaintea meciului. Nu că se gîndea la pariu "cîţiva lei acolo", dar înfrîngerea lui Ursu ar fi dărîmat toată autoritatea lui în materie de sport şi de pronosticuri sportive. Şi de cînd, vrînd să-şi bată joc de un terchea-berchea care-i ceruse părerea la întocmirea unui buletin pronosport indicîndu-i cele mai aiurite pronosticuri, buletinul respectiv obţinuse singur 12 rezultate exacte, Tic devenise un adevărat rege al pronosticurilor în oraş. O să întrebaţi: dar ce s-a întîmplat cu buletinul acela? Dacă vreţi să aflaţi, duceţi-vă în piaţa orăşelului, lîngă biserica Sf. Ilie, e acolo o dugheană cu mărunţişuri, cereţi de un leu nasturi, unui individ scurt, gros, cu nişte urechi mari, blegi, care-i atîrnă ca urechile unui elefant, şi o să-l auziţi spunînd: Să vă dau de doi lei... Cine ştie, poate mai pierdeţi unul... Să vă dau şi de un leu agrafe? Cine ştie, poate vă cade nasturele pe stradă şi n-aveţi cu ce să vă prindeţi imediat pantalonii... Decît să-i ţineţi cu mîna... Să vă dau şi nişfe şire­turi? Cine ştie, poate sînteţi c-o fată, vi se rupe şiretul... V-aş sfătui să luaţi şi-un stilou. Un stilou modest dar garantat... Costă nouăsprezece lei... Nu!!!? Păcat! Eu din cauza unui stilou am ajuns nenorocit, vînzător de mărunţişuri. Nu rîdeţi, un stilou m-a nenorocit. Ah, Doamne... dac-aş fi întîlnit în ziua aceea un vînzător, aşa cum aţi întîlnit dumneavoastră azi, care să-mi ofere un stilou!... Oooof... Ştiţi! Jucam la "Pronosport"... Am fă­cut un buletin... Uitaţi-l! l-l-X-2-l-X-2-2-2-X-X-2... Concursul 27, uitaţi-vă bine... Asta s-a întîmplat duminică dimineaţa. M-am dus la agenţie... Ştiţi, pe strada principală, unde-a fost înainte bodegă... Era o lume, mai ceva ca la circ... Şi nici un loc liber... Ce să fac? Mă uit la buletin. Zic: dă-l dracului. E prea aiurit. Un copil mi-l dictase: Tic, băiatul inginerului Florescu. Un pezevenghi fără pereche... Am băgat buletinul în buzunar. Mai jucasem zece. Am zis: Unul în plus sau în minus ce contează? Of, Doamne... Dacă aş fi avut un stilou la mine, l-aş fi completat repede şi l-aş fi dat. Doi lei? Ce contează! Seara am auzit la radio: l-l-X-2-l-X-2-2-2-X-X-2. Poftiţi şi ziarul. Vedeţi? Concursul douăzeci şi şapte. Nici un buletin cu douăsprezece rezultate... Mi-am luat la bătaie nevasta. Şi i-am dat pîn-a-nceput să zică fără-ncetare: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi... M-am dus la Iacob, vînzătorul de stilouri, criminalul!, i-am spart vitrina, i-am rupt coastele şi nu l-am lăsat pînă ce n-a spus: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi, ies, ies, doi... tot bule­tinul, off... M-am dus la Pronosport... am spart toate călimările şi-am urlat la neghiobii ăia că dacă nu aduc pînă într-o oră o sută de tocuri şi de călimări îi omor pe toţi... M-am dus acasă şi m-am băgat sub pat cu gîndul să mor acolo... Ca să vezi! Nici un buletin cu douăsprezece rezultate. Of, Doamne! Cel puţin două sute de mii de lei... Ce să mai fac?... M-am apucat să vînd mărunţişuri... stilouri... stilouri... zău luaţi un stilou. Optspre­zece lei... Poftim! Nu doriţi şi-o pereche de papuci de casă?... Ieftini, buni... ca la comandă"...

Şi cum nu era om în orăşel şi în împrejurimi căruia vînză­torul cu urechile de elefant să nu-i fi istorisit păţania, e lesne de închipuit ce popularitate şi autoritate avea Tic în dome­niul pronosticurilor sportive. Tocmai această autoritate nu voia să şi-o piardă prichindelul. In afară, bineînţeles, de fap­tul că înfrîngerea lui Ursu ar fi însemnat pentru dînsul o durere căreia nu i-ar fi putut găsi niciodată leacul.

― Atunci, încercă Maria să clarifice situaţia, chiar dacă Lu­cia ar fi împotrivă, tot am avea majoritatea. În cel mai rău caz, trei voturi pentru şi două contra, deşi nu-mi închipui că Ursu ar fi contra.

― Şi cum crezi c-am putea s-o atragem spre noi? se interesă Dan. Cam ce metodă ar prinde?

― Cea mai simplă, răspunse Maria. Discutînd cu ea totul pe faţă.

― Cine să discute? se sperie Tic.

― În nici un caz voi. Voi v-aţi compromis în ochii ei. Va tre­bui să încerc eu!

― Cum?

― Mîine dimineaţă îi voi face o vizită...

CAPITOLUL III

1

A doua zi dimineaţa, Maria se duse într-adevăr la locuinţa fetei în alb. Era o zi frumoasă de vară, bîntuită de o adiere ră­coroasă. Maria bătu de cîteva ori în poartă, îmblînzi cu un "cuţu", "cuţu" javra care nu descoperise în ea pe sora celui care-i ciomăgise spatele, şi aşteptă cu o undă de emoţie apari­ţia necunoscutei. După cîteva momente de linişte, ieşi pe cerdac o bătrînă înaltă şi uscată. Apariţia nedorită o cam puse în încurcătură pe Maria.

― Pe cine cauţi dumneata? întrebă bătrîna cu voce supă­rată şi mai ales indignată că fata din faţa ei nu rostise nici un cuvînt de salut.

Maria descoperi însă repede greşeala comisă şi căută s-o îndrepte:

― Sărut mîna, nu vă supăraţi că vă deranjez... Aş vrea să împrumut o carte...

Bătrîna îşi puse ochelarii pe nas, o măsură cu atenţie şi-i spuse cu voce posacă:

― Nu cred că te pot interesa pe dumneata cărţile mele. Cunoşti alfabetul chirilic?

Neprevăzutul răspunsului şi al întrebării o fîstîci din nou pe Maria. În sinea ei încerca să-i dea dreptate lui Tic sau mai bine zis începea să înţeleagă pornirea lui împotriva bătrînei. Deodată Maria văzu la una din ferestre cum se mişcă o perdea şi, o clipă mai tîrziu, zări chipul unei fete negricioase şi ochii ei mari, uimiţi, privind-o. Încurajată parcă, răspunse fără ezitare bătrînei:

― Poate că are Laura cartea de care am nevoie...

― Dar de unde o cunoşti dumneata pe Laura?

În clipa aceea, uşa casei bătrîneşti se deschise şi cerdacul umbrit se lumină la erupţia fetei îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada. Apariţia albă o privi pe Maria fără să clipească, dar în afară de curiozitate şi o urmă de uimire, faţa ei nu ex­prima nimic altceva.

― Ne cunoaştem de la Bucureşti... mi se pare de la un con­curs... minţi înroşindu-se Maria.

Bătrîna se uită cercetătoare la Laura. Fata în alb se uită iarăşi uimită la Maria:

― La ce concurs ne-am întîlnit?

Maria îşi învinse cu ultimul dram de rezistenţă emoţia pe care o simţea în gît, şi astfel răspunsul născocit se auzi:

― La concursul de literatură... anul trecut.

Fata în alb tresări şi se uită iarăşi fix la Maria. Pe faţa ei apăru mai întîi un val de roşeaţă, apoi o paloare dureroasă. Parcă îşi amintea ceva, vag... O masă mare îmbrăcată în roşu... În sală elevi şi eleve, şi teamă şi emoţii şi speranţe... Auzea parcă vocea aceea groasă anunţînd: ..."Premiul întîi pentru compoziţie"... Şi parcă vedea înaintînd lin prin sală o fată negricioasă, cu cozi, cu sîngele în obraji...

― Dumneata eşti Maria Florescu? întrebă de-a dreptul tul­burată fata în alb.

― Da! răspunse Maria tulburată şi ea.

Fata în alb se lăsă din nou năpădită de amintiri. Abia ieşise de cîteva zile din spital: meningita o ţinuse în pat aproape două luni. Era slăbită... capul o mai durea uneori... Venise to­tuşi la concurs... Îl aştepta de un an de zile... O sală mare... Băncile pline cu fete şi băieţi... Într-o bancă stătea ea... Scria... scria... Despre păduri şi castele... despre săli mari, întunecoase... despre o fată îmbrăcată în alb care se plimba maiestoasă pe lespezi de marmoră... Auzea parcă zbîrnîitul unei sonerii... Auzea foşnetele caietelor care se închid... O pro­fesoară bătrînă, cu părul alb, lipită de banca ei... Dar ea continua să scrie... Profesoara îi cerea caietul... I-l întindea cu mîna tremurîndă... Apoi din nou amfiteatrul acela... O voce groasă: "...Premiul doi, pentru o lucrare excepţională, din ne­fericire neterminată..." Dar în sală nici o mişcare... Din nou vocea aceea groasă, strigînd un nume... Dar nimeni nu răspundea... Ea plîngea undeva într-un colţ, plîngea adînc, fără zgomot... Era prima înfrîngere din viaţa ei...

― Dumneata eşti Maria Florescu? Dar nu ne-am cunoscut niciodată...

Speriată, Maria îşi duse mîna la piept. Bătrîna părăsi ime­diat starea de muţenie şi aşteptare la care o condamnase convorbirea nesigură:

― Atunci ce cauţi dumneata aici?... Şi cum poţi să minţi în asemenea hal?... Te rog să pleci imediat!

Vorbele grele ale bătrînei trecură pe lîngă Maria fără s-o atingă. Toate gîndurile, toate simţurile ei învrăjbite ţinteau numai apariţia albă uimită, speriată şi palidă. Se uită drept în ochii Laurei şi-i spuse tăios:

― Eşti rea! Eşti fricoasă! Cîtă laşitate!

Maria nu mai privi în urmă. Plecă iute, aproape fugind, aproape plîngînd.

2

Fata în alb veni totuşi la meci. Se aşeză într-un rînd de scaune care i se păru mai liber, nu departe de ring, şi îşi roti ochii prin sală, căutînd parcă o anumită persoană. O descoperi undeva pe Maria şi-şi aţinti privirile asupra ei, ba simţi şi impulsul de a fu­gi spre ea. Dar privirile Mariei erau prea dispreţuitoare. Îşi reteză mişcarea. O clipă căzu pe gînduri, dar deodată îşi scutură capul şi alungă ceva cu mîna, parcă ar fi alungat o viespe.

Tic şi Dan aflaseră ce se întîmplase, dimineaţa, pe cerdacul baborniţei, dar erau amîndoi atît de frămîntaţi de starea lui Ursu, încît se mulţumiseră doar să ridice din umeri neputincioşi şi să amîne pentru a doua zi discutarea "cazului fetei în alb". Tic, mai ales, era foarte neliniştit, şi simţise prichindelul că şi antrenorul lui Ursu se scaldă în ape străine. Îl auzise de prea multe ori dăscălindu-şi elevul:

"Nu-ţi fie teamă, Ursule! Gîndeşte-te la ce ţi-am spus. Victo­ria e în mîna ta, în tactica ta şi în croşeul tău".

Iar Ursu răspundea prea stereotip, înclinîndu-şi capul şi refuzînd să scoată o singură vorbă. Mişcarea lui din cap şi mutismul care o însoţea, numai convingere nu însemna.

Antrenorul repeta întruna aceleaşi vorbe. Ursu răspundea cu acelaşi gest... Nu prea-i convenea lui Tic ce se petrecea în cabină.

Prichindelul se convinse că lui Ursu i se întîmplase ceva neobişnuit. Îl cunoştea bine, ştia cu cîtă răbdare aşteptase întîlnirea, ştia cît de minuţios se pregătise pentru ea, şi iată că numai cu un ceas înaintea meciului înfăţişa tuturor o mutră de înmormântare, nu emoţia şi nerăbdarea omului care se pregăteşte să urce o mare treaptă în viaţa lui.

O clipă lui Tic îi flutură în minte ideea de a-i destăinui lui Ursu ceea ce aflase la antrenament: semnalele cu care antre­norul celălalt îşi va dirija elevul. Ursu ar fi cunoscut astfel în orice clipă intenţiile adversarului, pentru că prichindelul reţinuse absolut totul, poate chiar mai bine decît găliganul cel antipatic. Dar era un gînd de o clipă, un gînd speriat. Cu toate năzbîtiile şi şotiile sale, Tic era un spirit loial, un adevărat spirit de sportiv. Ar fi fost o faptă josnică, pentru că ar fi stre­curat unuia din luptători o armă în plus, o armă mişelească. Ce deosebire între a-i destăinui lui Ursu semnalele de luptă ale adversarului sau a-i ascunde o bucată de plumb în mănuşă?... Dar totul nu s-ar fi oprit numai aici. Ursu l-ar fi refuzat fără nici o ezitare şi l-ar fi privit apoi toată viaţa cu dispreţ.

Tic se mai duse o dată în cabină. Antrenorul îşi masa elevul fără să-i vadă faţa, dar Tic o vedea şi faţa lui Ursu exprima aceeaşi stare jalnică, ba parcă mai agravată. Încercă să facă o glumă; spuse, clipind din ochi, că găliganul se laudă în toate părţile că-l va face knock-out înainte de începerea meciului, dar Ursu nu schiţă nici un zîmbet, nici măcar o strîmbătură de dez­gust. Abia după ce antrenorul părăsi cabina pentru a pune la punct cîteva detalii tehnice, Ursu scăpă, în sfîrşit, primele vorbe:

― Lucia a venit?...

Tic răspunse bineînţeles cu o glumă, închipuindu-şi că e cel mai bun moment pentru a-şi înveseli prietenul:

― Aia să vină?!... Eu pun pariu că în momentul ăsta Lucia calculează în ce ritm se schimbă conformaţia oaselor feţei la un boxer care are douăzeci de întîlniri pe an şi patru înfrîngeri prin abandon... Parcă n-o ştii!

― Chiar n-a venit?...

― Ce tot te gîndeşti la ea?! se enervă prichindelul. Dacă ţi-a făcut ceva, uite, mă jur că o oblig să înveţe boxul sau luptele pentru a se apăra de răzbunarea mea...

― Zău, Ticuşor... E ceva foarte serios...

― Zău, Ursule, că tu nu eşti serios dacă îţi închipui că poate fi ceva serios...

― Nu, Ticuşor... Nu poţi să înţelegi... Am jignit-o...

― Ei, na! Dă-o dracului! Las-c-o ştiu eu...

Din păcate, Tic nu mai avu timp să-şi liniştească prie­tenul. Antrenorul se înapoie în cabină pentru a anunţa că în cîteva minute va începe meciul:

― Ursule, ne-am înţeles! Întăreşte-i încrederea! Fă-l să-şi piardă orice teamă... Lasă-i cîteva succese uşoare, atrage-l... Şi cînd l-ai plasat în zonă deschisă, azvîrle croşeul...

Altceva prichindelul nu auzi. Pentru că se grăbi să părăsească mica încăpere, spre a-şi ocupa locul din spatele fetei în alb. Avu­sese el grijă să lase pe scaun un bileţel pe care scrisese cu litere mari un nume scurt: TIC. Înainte de a se aşeza pe scaun, avu gri­jă să-i facă un semn energic de încurajare lui Ursu. Cireşarul din ring parcă se mai trezise puţin. Îl auzea pe antrenor vorbind şi se străduia să priceapă tîlcul spuselor lui. Vorbea de raţionament, de logică, de tactică, de psihologie... Ursu, într-o clipă de încor­dare, îşi dădu răspunsul: "Tactica asta e foarte logică, dar nu poate duce decît la înfrîngere. Mă voi supune..." Cu această con­cluzie îngrozitoare se urcă Ursu pe ring.

Apariţia celor doi boxeri stîrni o larmă de nedescris în sala tixită de tineri, mai ales elevi şi studenţi. Chiar în jurul lui Tic, vreo douăzeci, treizeci de puşti alcătuiau o galerie formidabilă, condusă cu o energie neobosită de cireşarul cîrn şi ciufulit.

"Ur-su!... Ur-su!... Ur-su!... răsunau ca nişte bubuituri vocile adunate ale puştilor.

Tic, bineînţeles, striga mai tare decît toţi, şi de cîte ori se simţea în formă supremă, îşi apropia, ca din greşeală, buzele de urechile fetei în alb. Dar Laura parcă era de marmură. Nu scăpă nici un gest, nici o mişcare. Avea în mînă o pungă cu bomboane de care nici nu se atinsese. Calmul şi nemişcarea ei îl cam enervau pe prichindel. Într-o clipă de mare curaj, atinse uşor cu mîna umărul fetei şi cînd ea se întoarse îi spuse cu o voce care provoca şi ameninţa în acelaşi timp:

― Aţi cîştigat un pariu... Ştiţi, cel cu copacul... De fapt din pricina unui prieten de-al meu cam neajutorat... Nu vreţi să-mi acordaţi posibilitatea unei revanşe, chiar acum...

― Nu pariez decît la concursuri de trotinete, răspunse ea prompt.

― Păcat că nu pariaţi şi la concursuri de înfrumuseţare, nu se lăsă Tic mai prejos. Sînt sigur că prietenul dumneavoastră va arăta mult mai frumos după meci...

Dar fata în alb se prefăcu că nu mai aude vorbele care-i zbîrnîiau la ureche. Şi Tic se răzbună trimiţînd o nouă salvă spre timpanele rezistente:

― Ur-su Ur-su! Ur-su!

Galeria puştilor, confundînd gestul lui de răzbunare cu semnalul convenit, declanşa canonada:

― Ur-su!... Ur-su!... Ur-su!

De pe ring, Ursu făcu un semn cu mîna spre galeria înfierbîntată, ba chiar îşi schimonosi faţa într-un zîmbet. Fericiţi că fuseseră descoperiţi, barbăcoţii se umflară în pene şi începură să se sfădească între ei, fiecare considerîndu-se destinatarul salutului şi zîmbetului viitorului învingător.

Ursu îi uită repede. Îşi roti ochii prin toată sala căutînd cu disperare ceva. Dar nu găsi ceea ce căuta. Pentru că privirile care se opriră o clipă asupra lui Tic erau triste şi abătute. Prichindelul se simţi învăluit de nelinişte şi neliniştea lui aduse linişte în întreaga sală. Puştii cu blazonul lui Ursu pe revere, un blazon simplu: desenul unui urs cu mănuşi de box în labe, aveau un consemn foarte strict: să nu facă galerie decît la semnalele dirijorului cu părul încîlcit. Şi cum ei erau cei care dădeau tonul şi iscau tumult în sală...

Liniştea continuă... Şi deodată o voce amplificată anunţă numele boxerilor, categoria, greutatea, durata meciului, nu­mele antrenorilor, poziţia în ring...

Iar linişte... Apoi gongul!

Găliganul porni fulgerător la atac. Ursu se retrase, eschivă cu măiestrie primele lovituri, ceea ce îl făcu pe Tic să se învio­reze şi să dea semnalul convenit. Vocea galeriei însufleţite sparse pereţii sălii. Conducătorul nucleului gălăgios privi spre antrenorul găliganului şi-l văzu ridicînd mîna stîngă în sus, cu pumnul strîns. "Corp la corp", şopti el. Schimbarea tacticei, cu totul neaşteptată, îl surprinse pe Ursu. Pumnii găliganului nu mai loveau umbrele şi aerul. Ursu se strădui să iasă din înghe­suială cu o retragere mascată, urmată de un atac fulgerător. Dar antrenorul găliganului parcă-i ghicise gîndurile. Ridică mîna dreaptă cu pumnul strîns: elevul său se retrase imediat, anihilînd intenţia dură de atac a lui Ursu. Apoi ridică mîna dreaptă cu palma deschisă. Ca un automat, găliganul împinse o contră de stîngă care-l nimeri pe Ursu în plină bărbie.

Tic închise ochii şi scrîşni din dinţi. Parcă în falca lui se oprise cumplita lovitură. Cînd deschise ochii văzu mîna stîngă a antrenorului cu palma deschisă: atac furibund! Şi nu se mai putu stăpîni:

― Fereşţe-te, Ursule! ţipă el din toate puterile.

Dar cine-l putea auzi în vacarmul de nedescris al sălii? Mai ales că, înainte de a-şi termina fraza, găliganul deslănţuise atacul comandat. Ursu se retrăgea mereu, eschiva, para, blo­ca, făcea adevărate minuni, se lăsa foarte greu nimerit de o lovitură mai puternică, dar adversarul era mereu peste el, ca o maşină care nu poate obosi niciodată.

În colţul albastru, antrenorul lui Ursu nu părea deloc spe­riat sau neliniştit. Elevul îi urma întocmai indicaţiile.Îi întărea adversarului siguranţa victoriei şi încrederea în sine, îi oferea succese uşoare, îl ducea spre autoliniştire, spre calm, spre momentul cînd îşi va pregăti o lovitură îngrozitoare. Dar pînă atunci, pînă la lovitura aceea de final, va ţîşni sur­prinzătoare şi cumplită reacţia lui Ursu...

În retragerea sa, în rolul său de luptător care se apără, Ursu simţea din ce în ce mai sigur că tactica pe care i-o indicase antrenorul îl va duce la înfrîngere. Dar nimic din el, nici un gînd, nici un simţămînt, nici un reflex nu se împotrivea presimţirii rele şi colţuroase. Bloca, para, eschiva, se apăra cu îndîrjire... Încerca uneori să simuleze lovituri cu stînga sau cu dreapta, dar întotdeauna adversarul lui era pregătit pentru eschivă.

Sus, în lumea galeriei, în mijlocul ei, Tic urmărea cu sufle­tul la gură nenorocirea din ring, pentru că îl înţepa mereu gîndul unei nenorociri. Şi deodată observă semnalul antreno­rului dirijor şi groaza îi strangula vocea. Văzuse două braţe ridicate cu palmele deschise. În aceeaşi clipă, găliganul îl ful­geră pe Ursu la bărbie. O lovitură cumplită, o lovitură în plin, o lovitură sonoră care amuţi sala. Ursu se clătină, se îndoi, se sprijini în genunchi... Arbitrul începu să numere. Antrenorul găliganului ţinea mereu amîndouă mîinile ridicate cu palmele deschise. Elevul lui aştepta în colţ, cu mîna dreaptă încordată, ca de oţel, plasarea celei de a doua lovituri de ciocan. Des­cifrase întocmai semnalele maestrului său: lovitură după lovitură, fiecare cu toate puterile. La "opt", Ursu se ridică. Găliganul porni ca o săgeată spre el şi-şi azvîrli dreapta. Ursu, încă buimăcit, mai avu totuşi puterea să eschiveze scurt. Pum­nul de oţel aproape că-i şterse faţa. Forţa loviturii, dar mai ales eschiva de miracol îl răsuciră pe găligan, îi transmiseră chiar o spaimă de cîteva clipe. Antrenorul nu-şi coborîse însă braţele şi nici nu-şi închisese palmele.

Ursu resimţea încă lovitura. Nu-şi revenise pe de-a întregul. Directa adversarului fusese îngrozitoare, ca un ciocan de fier încins la roşu. Şi faţa îi ardea. Pe un altul l-ar fi aruncat dinco­lo de corzi. Împins de disperare încercă un corp la corp salvator, un paleativ de moment care ar fi întîrziat poate deznodămîntul. Antrenorul dirijor îi ghici iarăşi gîndul şi ridicase mîna dreaptă cu pumnul strîns, adică îi ordona elevului retragere grabnică, în plină retragere mai primi o indicaţie: palma stîngă deschisă, şi aproape în aceeaşi clipă alta: îşi deschisese şi palma dreaptă: atac furios încheiat cu lovitura decisivă!

Ursu primi un upercut de stînga care-l trimise în corzi. Antrenorul găliganului răsuflă uşurat şi-şi desfăcu braţele într-un gest de triumf: era sfîrşitul! Nu exista om care să poată rezista la o asemenea lovitură. Dar mai era şi gongul... Ră­sună puternic în liniştea sălii, în clipa cînd Ursu se sprijini pentru a doua oară în genunchi. Dar auzind vibraţiile gongu­lui, mai avu putere să se ridice şi să păşească năucit, ameţit spre scaunul lui. Căzu pe scaun şi închise ochii.

În colţul ringului, alături de el, antrenorul îl masa, îl învio­ra, sau încerca să-l învioreze, dar parcă în neştire. Era şi el neliniştit. Simţea că-i scăpase ceva, dar nu descoperea ce anume. În timpul primei reprize îşi revăzuse întreaga tactică dar parcă nu-i găsea nici o fisură. Şi cu toate acestea undeva se strecurase ceva şubred.

După cîteva secunde, sub efectul unei salve de apă rece ca gheaţa, Ursu se trezi. Răsuflă adînc, clipi de cîteva ori din ochi, apoi roti privirile prin sală. Nu întîlni decît figuri triste, îl zări pe Tic şi-i făcu un semn moale din ochi. Cele două lovi­turi fuseseră cumplite... Nu-şi închipuise că un om poate lovi cu atîta forţă. Îşi mai aruncă o dată privirile în sală, şi iarăşi toată jalea lumii se adună în ochii lui.

Minunea se petrecu în galerie, în mijlocul ei, acolo unde se găsea conducătorul. Tic se uită la ceas. Mai erau treizeci de secunde pînă la începerea reprizei. Cel de al doilea ocol pe care îl făcuseră privirile lui Ursu îl lămuriseră definitiv. Scoase iute carnetul, creionul, scrise cîteva cuvinte pe o foaie ruptă cu violenţă, dar pe care o împături cu grijă. Mai rămăseseră 20 de secunde. Nu mai avea timp să ajungă în colţul lui Ursu. Avea prea multe obstacole în faţă şi trebuia să mai înconjoare şi ringul. Scoase praştia din buzunar. Mai rămăseseră 15 secunde. O întrebare rea îi opri răsuflarea: Cu ce?... În faţa lui, fata în alb, cu punga de bomboane neatinsă, privea absentă ringul. Tic tresări. Găsise. Se aplecă spre Laura şi îşi băgă mîna în pungă, spunînd cu voce grăbită:

― Nu vă supăraţi... Am nevoie de o bomboană...

― Cu plăcere... i se răspunse foarte prompt. Sînt cu lapte...

Tic lăsă ofensa fără replică. N-avea timp. Înfăşură bom­boana în hîrtia pe care scrisese cele cîteva cuvinte misterioase, pregăti praştia, puse ghemotocul în aruncător şi întinse. Mai erau şapte secunde. Multe, multe ţinte extraordinare ochise prichindelul în cariera lui de campion al praştiei începînd cu vrăbii şi terminînd cu ţigările de pe buzele unor tinerei care făceau pe emancipaţii. Odată, încheiase un pariu fabulos cu zece colegi: va sparge un bec într-o cameră fără să spargă gea­mul! Pentru că geamul în cauză avea o crăpătură lată cît unghia. Fusese cea mai mare victorie din cariera lui, prin ea îşi cîştigase titlul de zeu al praştiei... şi pariul: o minge de fotbal, o minge adevărată. Dar niciodată nu dorise mai fierbinte ca în acea clipă să nu greşească ţinta. Întindea elasticul rugîndu-se. Mai erau 6 secunde. Tic ţinti. Îşi opri răsuflarea şi slobozi proiectilul neobişnuit.

Ghemotocul îl lovi pe Ursu drept în piept. Prichindelul întinsese elasticul pînă la limită. Ursu tresări de usturime. Ghemotocul căzu la picioarele lui. Se uită în sală, aiurit, şi văzu semnele disperate ale lui Tic, şi mai ales îi văzu praştia în mînă. Înţelese. Mai erau 3 secunde. Desfăcu hîrtia, o netezi şi citi: "Trebuie să învingi! Lucia". Mai era o secundă...

Exact în acea clipă antrenorul lui Ursu se repezi asupra elevului, voind parcă să-l reţină, să-i spună că întreg raţiona­mentul lui se baza pe o eroare profundă, că trebuie totul schimbat, dar gongul îi azvîrli elevul de pe scaun. Ursu hotărîse să înceapă şi să termine noua repriză cu altă tactică, cea la care se gîndise de mult timp.

Şi porni la atac o dată cu sunetul, o dată cu ultimele lui vi­braţii, întocmai ca adversarul său care-l credea încă buimăcit, înfruntarea trează şi dură iscă momente de o frumuseţe fără egal. Lovituri, eschive, contre, blocaje, simulări, reveniri, dans, forţă, supleţe, eleganţă. Un timp antrenorul găliganului mai avu putinţa să-şi dirijeze elevul. Iuţeala luptei, dar mai ales surprizele în lanţ pe care le născocea Ursu îl lăsau în întîrziere. Mai mult asuda el, acolo, afară, decît elevul din ring.

Atacul lui Ursu îl surprinse pe campion. Îl crezuse sfărîmat şi deodată... Ursu dansa mereu în jurul lui. Şi trimitea la mo­mentul oportun lovituri seci la corp şi la figură, eschiva orice contră, lansa upercuturi dure şi refuza prin fente uluitoare orice încercare de corp la corp. Era un dans de o eleganţă şi într-un ritm cum nu se mai văzuseră pe un ring de box. Sala se trezise. Galeria puştilor parcă fusese împroşcată cu apă vie. Strigătele şi exclamaţiile nu mai conteneau. Nu le mai dirija ni­meni, pentru că nici Tic nu mai ştia ce se întîmplă cu el. Aproape că-şi smulgea părul de bucurie. La un moment dat îl văzu pe Ursu pregătindu-se să atace cu stînga. Văzu rotirea corpului, deplasarea laterală spre dreapta, înainte, îi simţi braţul drept încordat şi de oţel, şi stîngul ridicîndu-se amenin­ţător. Găliganul îşi duse ambele mănuşi pentru a para o lovitură pe care o simţea cumplită în partea dreaptă a feţei. Dar nu acolo urma să fie lovit. Celebra simulare a lui Ursu... Şi cînd văzu braţul drept smucindu-se scurt, înapoi, apoi plecînd ca un fulger, prichindelul închise ochii. Zgomotul loviturii se auzi pînă la el. Cînd deschise ochii, Tic nu mai văzu în picioare decît un singur luptător. Celălalt zăcea, pe podea, nemişcat.

Arbitrul numără rar şi inutil, apoi ridică braţul lui Ursu. Învingătorul coborî treptele ringului în urale care nu mai conteneau. Adversarul începea să se mişte, dar cine se mai putea uita la el! Toate privirile şi toate vorbele şi toate respi­raţiile erau ale lui Ursu. Antrenorul îşi felicita elevul cu un aer de vinovăţie pe faţă:

― Ursule, cum de m-ai înţeles?... N-am mai avut vreme să-ţi spun că trebuie să schimbi tactica. Chiar cînd am vrut...

Ursu îi răspunse cu capul plecat:

― Mi-aţi spus, mi-aţi spus altădată... M-aţi învăţat că psi­hologia contează enorm la un boxer. De la asta am plecat.

Raţionamentul dumneavoastră pornea de la certitudinea ad­versarului în victorie. Şi al meu pleca tot de aici. Dar dumneavoastră spuneaţi să-i acord cîteva succese uşoare ca să-i întăresc siguranţa şi să-l duc la autoliniştire. Dar dacă în loc să-l ducă la autolinistire această tactică l-ar fi dus la hotărîrea de a termina cît mai repede cu mine? Mai ales cînd va vedea că totul îi merge uşor... De ce să nu evite de la început orice sur­priză, orice pumn norocos? Eu am simţit tot timpul că raţionamentul dumneavoastră şi aplicarea lui va obliga adver­sarul la această reacţie, nu la autoliniştire.

― Şi raţionamentul tău? întrebă uimit antrenorul.

― Pleca tot de la certitudinea adversarului în victorie. Numai că-l continuam altfel. Mi-am spus că dacă aş ataca de la început, i-aş zdruncina certitudinea, i-aş inspira teama că ar putea să piardă meciul. Şi cred că asta ar fi dus la un anumit dezechilibru, cred că adversarul, cu teama şi nesiguranţa în el, ar fi rămas la discreţia mea. Aşa cum s-a întîmplat în repriza a doua. Vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să gîndesc... dar să ştiţi că a mai fost un factor care a contribuit la victoria mea...

Celălalt factor intră tocmai atunci în cabina lui Ursu sub înfăţişarea unui băiat blond, cîrn, cu părul de aur răvăşit, care se prinse dintr-un singur salt de gîtul învingătorului. Aproape plîngea de bucurie:

― Iartă-mă, Ursule, dar nu ştiu cum ai cîştigat. Cînd am văzut cum îţi pleacă dreapta am închis ochii. Mi-era milă să-l văd a doua oară knock-out.

― Unde-i Lucia? întrebă imediat Ursu.

― Care Lucia? se miră Tic cu un aer foarte sincer.

― Păi biletul... biletul pe care l-ai...?

― Aaaaa! Biletul! L-am scris eu! Crezi că eram nebun să te las să pierzi meciul din cauza ei? Dar ce-i cu tine?

Ursu se lăsă moale pe canapea. Ar fi dorit din tot sufletul să mai primească o lovitură cruntă de la găligan, cea de a treia, iar Lucia să fie de faţă.

3

Fata în alb încremenise în cadrul ferestrei. Pe strada slab lu­minată trecătorii erau rari. În casă se lăsase de multă vreme liniştea. Gîndurile ei puteau să zboare libere. Se simţea singură, prea singură, revoltător de singură. Cînd tatăl ei îi spusese că-şi va petrece vacanţa la bunica, sărise în sus de bucurie. Orăşelul pierdut undeva pe harta ţării o atrăgea ca un magnet. Aminti­rile unei copilării vesele, cam nebuloase ele şi foarte îndepărtate, chipul bunicii, casa mare, cu cerdac, ograda fără sfirşit cu iarba aceea mătăsoasă care-i alinta picioarele, cînd bunica o lăsa să umble desculţă, toată vraja unor zile însorite, de demult, îi suna în urechi ca o melodie luminoasă, albastră. Dar în afară de toate amintirile, orăşelul o chema şi o ispitea şi prin cireşarii lui. As­cultase multe istorisiri despre cireşari, dar cea mai bogată şi cea mai adevărată o auzise chiar din gura unuia dintre ei.

...Nici nu-i trecuse prin minte, la început, că băiatul acela slăbuţ şi stîngaci, pe care-l întîlnise cu cîteva săptămîni îna­inte în biroul tatălui ei, era unul dintre cireşari. Îl găsise cam stingherit, plimbîndu-şi ochii peste cărţile care se înşiruiau cu miile în rafturile bibliotecii, în timp ce tatăl ei discuta aprins cu un bărbat înalt şi blond, un fost coleg de liceu. Cînd, în sfirşit, se făcuseră prezentările, tînărul roşise pînă în vîrful urechilor, ceea ce adusese un zîmbet superior pe faţa ei.

Mai mult din politeţe, şi fără îndoială sub influenţa cărţilor din rafturi, tînărul o întrebase, timid, dacă-i plac călătoriile. Ea afirmase cu o mişcare a capului şi-i aruncase, repezit şi indife­rent, aceeaşi întrebare. El răspunse la fel: clătinîndu-şi capul, pentru a se retrage apoi în muţenia în care îl găsise. Rămă­seseră singuri în bibliotecă. Părinţii lor ieşiseră în grădină. Îl întrebase brusc:

― Ţi-e frică de mine?

Întrebarea, prin cruzimea ei, îl scosese pe tînărul musafir din carapacea în care prefera să stea. O privise în ochi, încrun­tase din sprîncene a dojana, dar dintr-o dată lovise fără ocol:

― Îţi place să faci pe emancipata?! Să ştii că nu-ţi stă bine. Caută-ţi alte roluri care nu se bizuie pe ifose şi pe dorinţi, ci pe inteligenţă, pe sinceritate...

― Nici ţie nu-ţi stă bine ca psiholog. Vrei să-ţi spun cine eşti?... Eşti un timid, înţepat de spaime. Eu, să fi fost în locul tău, de multă vreme aş fi ştiut cu cine stau de vorbă...

― Aaaaa, sigur... Dacă în locul tău ar fi fost o fată mai... În sfârşit...

Negăsind cuvîntul potrivit, sau prefăcîndu-se că-l caută, se mulţumise să ţuguiască buzele.

― Eu sînt Laura...

― Eu aş fi Ionel...

― Mie-mi place să călătoresc, să fiu singură şi regină, îmi plac munţii, castelele, pădurile, îmi place să beau apă din izvoare şi să fiu mai deşteaptă decît toţi!... Şi să scriu... Îmi place să scriu, să scriu, să scriu despre orice... despre păduri, despre castele...

― Teribilă mai eşti! se mirase Ionel, propunîndu-şi s-o scoată pe Laura din reverie. Dar peşterile de ce nu-ţi plac?

― Nu-mi plac peşterile? Cine ţi-a spus? Ba îmi plac!

― Dacă erai simpatică aş fi putut să-ţi povestesc o întîmplare adevărată petrecută într-o peşteră fantastică...

― Aaaaa! Despre cireşari! Am auzit-o! Nu mai ţin minte de cîte ori am auzit-o şi de la cine am auzit-o. Ştiu totul! Victor, Ursu, Maria, Lucia, Tic, Ionel, Dan... De ce ai roşit?

― Nu!... N-am roşit... Adică... Ei bine! Nu ştii nimic! În primul rînd nu ştii cine sînt eu. Eu sînt Ionel! De ce ai roşit?

― Tu?! Ionel?... Eşti cireşar?... De ce nu mi-ai spus de la început?... Să nu te lauzi, că...

Ionel îi răspunsese cu un zîmbet. Apoi îşi dusese mîna dreaptă undeva la ceafă şi o chemase lîngă el.

― Dacă vrei să te convingi, pune mîna aici. Aici m-a pocnit Petrăchescu cu tocul pistolului. Aoleu! Cît m-a mai durut! Dacă nu era Maria...

― Ştii ceva?... Haidem în grădină, într-un colţ cu iarbă şi povesteşte-mi totul. Dar dacă uiţi ceva, îţi las şi eu un semn...

Şi fugiseră amîndoi în grădină, şi acolo, la umbra gutuiului, Ionel îi povestise de-a fir-a-păr extraordinara expediţie a cireşarilor din Peştera Neagră. Îi făcuse portretul fiecăruia, îi vorbise despre curajul şi forţa neasemuită a lui Ursu, despre energia şi clarviziunea lui Victor. Mai ales despre Victor, faţă de care încă se simţea vinovat, îi vorbise în culorile cele mai frumoase.

Uimirea şi admiraţia pătrunseseră pe nesimţite în sufletul ei. Seara, se despărţiseră amîndoi ca nişte prieteni vechi şi foarte buni. Îşi făgăduiseră să-şi scrie, să se viziteze, să-şi cunoască prietenii. Şi se simţise dintr-o dată atît de apropiată de cireşari, încît făcuse o groază de încercări pe lîngă tatăl ei, să-şi petreacă o parte din vacanţă la bunica ei, în orăşelul cireşarilor. La început, tatăl ei nici nu voise să audă: va veni cu el, ca şi în alte vacanţe. Dar pînă la urmă, rugăminţile şi rugăciunile ei învinseseră...

Încremenită în cadrul ferestrei, Laura îşi aduna amintirile. Venise în orăşel cu gîndul să-şi caute prietenii pe care îi visa de atîta vreme, dar bunica o ferea din calea oricui, o obliga să stea mereu în casă sau să se plimbe numai cu dînsa... Şi Laura se simţea şi era singură, prea singură, revoltător de singură.

Un zgomot de paşi apăsaţi pe caldarîm o trezi din gînduri. Pe strada pustie zări o siluetă înaltă. Parcă venea spre dînsa. Cînd ajunse în dreptul felinarului, silueta căpătă o identitate care o bucură pe Laura. Era Ursu. Şi parcă o cuprinse un vîrtej. Zeci de gînduri şi simţăminte o încolţeau şi mai ales unul: să vor­bească imediat cu Ursu, să-şi ceară iertare pentru întîlnirea cu Maria, care-i aprinsese o amintire foarte dureroasă, să-i spună fără ocol că vrea să se împrietenească şi să se alăture cireşarilor, să le propună o mare, o extraordinară aventură...

Într-o clipă de înflăcărare, Laura sări geamul chiar cînd Ursu ajunse în dreptul casei.

Vlăjganul rămase nemişcat ca un stîlp în faţa arătării albe. Nu putea să înţeleagă ce se întîmplă. Chiar făcu un pas înapoi. Şi auzi o voce şoptită:

― Eşti Ursu, nu? Eu sînt Laura...

Ursu mai făcu un pas înapoi, dar arătarea albă se apropie şi mai mult de el:

― Nu te supăra şi nu-ţi fie teamă... vorbi ea cu şoapte tremurînde. Vreau să-ţi spun ceva foarte important...

Dar chiar în aceeaşi clipă becul de pe cerdac se aprinse împrăştiind o lumină orbitoare, se auzi zgomotul unei chei care se învîrteşte în broască, şi în deschizătura uşii apăru chipul îngrozit al bătrînei. Cînd îi zări pe cei doi tineri faţă în faţă, aproape atingîndu-se, bătrîna din cadrul uşii abia mai avu pu­tere să se rezeme de pervaz şi să îngîne un singur cuvînt:

― Intră...

Laura se supuse ca hipnotizată.

Ursu mai auzi uşa închizîndu-se, cheia răsucindu-se fu­rioasă în broască şi, încă uimit, îşi îndreptă paşii spre casă.

Bătrînei îi trecuse uimirea. O cuprinsese spaima şi furia. Ochii ei scăpărau fulgere.

― Cum se poate asta? La vîrsta ta? Să sari geamul?

Laura nu izbuti să-i explice nimic. De cîte ori deschidea gura, bătrîna o oprea după primele cuvinte, pentru a tăbărî asupra ei:

― E nemaipomenit! O ruşine! O oroare! De mîine nu mai ai voie să ieşi din casă. Gata!

― O să fug!... se încăpăţînă Laura şi o podidi un plîns amarnic, care lăsa să se audă printre sughiţuri aceleaşi cu­vinte: o să fug!... o să fug!...

― De mîine nu mai ai voie să ieşi din casă. Te voi încuia cu cheia!

― Bunico! sări Laura. De ce nu vrei să mă asculţi? Măcar ascultă-mă dacă nu vrei să mă înţelegi!

Bătrîna părăsi însă încăperea fără să se mai uite la nepoa­ta ei. Laura se aruncă pe pat şi în timpul plînsului liniştitor îşi făcu un plan temerar.