Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 7 si 8

CAPITOLUL VII

1

(în care autorul îşi ia, pentru o clipă, permisiunea de a se adresa direct cititorului)

Nopţi dinaintea marilor plecări... Pînze albe, nesfîrşite, înălţate pe corabia unică a copilăriei... Te văd înfiorat, la ţăr­mul unui ocean de nelinişti şi depărtări; oricine ai fi, tu pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei; şi-ţi simt toate spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima ţărmului de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nopţi dinaintea marilor plecări... Le-ai trăit şi le-ai visat de atîtea ori, şi dacă nu ţi le aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca să ţi le dau înapoi... mai întîi le-ai visat, multe zile, săptămîni, poate luni, zile multe în care ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului. Zile multe în care te-ai dăruit tuturor mişcărilor, în care te-ai împrie­tenit cu toate gîndurile, în care ai fi vrut să închizi ochii şi să-i spui timpului mare: du-te! du-te mai repede! Vreau să vină noaptea cea mare... dar nu vine decît o noapte obişnuită, o noapte asemeni celorlalte, şi atunci rogi somnul să-ţi apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar mintea e încă plină de fulgere şi toate luminează clipite şi spaţii ciudate din marea călătorie. Ai vrea să dormi, să te cufunzi în moartea efemeră a somnului, să părăseşti timpul tău, să aluneci în timpul celălalt care înaintează fără tine, fără gîndurile tale, fără dorinţele tale, fără nerăbdarea ta groaznică. Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de tot, fiorii n-au părăsit toate clopotele trupului tău.

Încetul cu încetul, gîndurile tale trimise în cutreier înde­părtat se întîlnesc cu alte gînduri venite dintr-o lume pe care n-o vei cunoaşte şi n-o vei stăpîni niciodată. Imaginile create de gîndurile tale sînt supte de imaginile groteşti care năvă­lesc din neant şi care se dilată şi încep să stăpînească. Un dans halucinant, fără sens, îţi sparge contururile. De unde vin atîţia oaspeţi negri, elastici, cu atîtea dimensiuni? Cît de repede îţi anulează vibraţiile! Eşti robul lor şi ei există doar în acele clipe unice. Mai tîrziu nu va rămîne din ei nici măcar amintirea. Nimic, nimic, decît senzaţia că au sosit. Au fost... au fost... Cine?... Nu vei şti niciodată... Şi cînd oaspeţii se îngroaşă, şi te apasă, moi şi cotropitori, şi te învăluie, şi te înfăşoară în giulgiuri negre, în spirale negre, care urcă, urcă, atunci simţi că pleoapele s-au îmbrăţişat de mult, şi ştii, în sfîrşit, într-o clipă subţire de lumină, că a venit somnul... Somnul... somnul... Ai adormit. Lumea care te înconjoară şi te priveşte poate că învaţă atunci, prin tine, fericirea. Braţele somnului sînt calde şi blînde, parcă ar fi braţele mamei din vremurile pe care nu poţi să ţi le aminteşti. Dormi... Numai fulgii de zăpadă, în zborul lor tăcut, îţi seamănă. Fulgii aceia mari... liniştea lor... mersul lor despre care nu ştiu nimic... numele lor... silabele blînde, care-i alcătuiesc... ful-gii... şopteşte-le!... ful-gii...

Şi mai tîrziu încep visurile, această lume ciudată, stranie, închisă totuşi în tine, şi care totuşi singură se alege şi se pro­clamă şi care invadează spaţiul şi timpul somnului tău. Oaspeţii noi sînt mai familiari, relieful lor e relieful posibil al lumii tale de toate zilele, ei pot fi întrecuţi, pot fi re-creaţi de imaginea ta. Unii te mîngîie, alţii te înţeapă sau te rănesc, alţii, mai rău, vor să te ucidă... Dar înaintea marilor plecări vin alţi oaspeţi, mai îndepărtaţi, mai singuratici. Te iau de mînă şi te duc în spaţii necunoscute, pe care poate că le-ai cutreierat odată, dar le-ai uitat ca pe o răsuflare. Sau poate n-ai fost niciodată în acele lumi, poate că le-ai găsit odată în cărţi, sau într-o hartă îndepărtată şi încîlcită a fanteziei, sau tot într-un vis. Fantastice lumi! Coastele zvelte pe care chiar imaginaţia ta le-a înzestrat cîndva cu înfăţişarea falnică din visul pe care-l trăieşti, stînci ascuţite pe care ai poposit în basmele copilăriei şi pe care zbori, asemeni calului năzdră­van din aceleaşi basme, ah! atotputernice şi generoase basme ale copilăriei!... dar sînt şi mlaştini care bolborosesc şi-ţi caută picioarele, sînt şi păduri populate de fiinţe ― lucruri, hi­doase, care se furişează prin haine, în piele, şi răzvrătirile tale sînt groaznice şi neputincioase; o neputinţă crudă, de plumb, îţi condamnă toate mişcările şi răzvrătirile. Şi atunci somnul se înspăimîntă, şi singura speranţă rămîne speranţa visului, dar cînd îţi înfigi degetele în carne simţi dureri şi începi să plîngi că visul tău nu e vis... Dar întotdeauna, în ul­tima clipă, o mînă bună îţi mîngîie pleoapele, şi o adiere înceată îţi nelinişteşte respiraţia îngrozită... Vizitatorii din somn dispar, aşa cum au apărut, într-o clipită. Dispar pentru totdeauna, niciodată nu se vor mai întoarce. Visurile nu se repetă niciodată... Şi somnul va aluneca liniştit spre ziuă, va trece ca o culoare blîndă prin culorile ameţitoare ale zorilor, va înfrunta molatec răsăritul şi va dispărea încet şi neştiut aşa cum se dizolvă un nor albicios pe cerneala albastră a cerului. Zorii te mîngîie cu degete uşoare, prima răsuflare a soarelui care se trezeşte e o adiere pură, răcoroasă, naivă... Dacă ţi-ar putea zugrăvi cineva chipul şi tresăririle...

O, nopţi, sublime şi istovitoare nopţi dinaintea marilor plecări...

Miezul nopţii sosise tăcut, aprinzînd alte smocuri de stele pe cerul inundat. Parcă întreaga lume se înfăşurase în giulgiul somnului. Oraşul dormea liniştit sub bolta înţesată de paznici de jar. Poate că mai şopteau uneori frunzele, împotrivindu-se adierilor uitate, poate că se mai speriau puii în cuiburi calde, poate că se mai auzea fîlfîitul unor aripi nevăzute, dar toate erau ale nopţii, toate sporeau atotputer­nicia liniştei. Era noapte şi linişte: noapte ― linişte... Era noaptea dinaintea marii plecări...

Nici un cireşar nu adormise. Degete calde şi degete reci, străine, înfiorau coardele subţiri ascunse în sufletul lor. Emoţia îi asemăna pe toţi, ca pe nişte picături de apă, dar cît de felurit o trăiau! Nu era numai emoţie, erau şi gînduri, şi tresăriri, şi mai ales culori care treceau prin toate şi care învăluiau totul şi pe care nimeni nu le deosebea. Nimeni...?

Dar undeva, în lume, există şi cel care trebuie să cunoască întotdeauna şi întocmai gîndurile şi simţămintele unor eroi...

2

Dan alese cel mai sigur leac împotriva propriei emoţii: să trăiască emoţia altora. Adică să citească pînă îi va cădea cartea din mînă, pînă cînd îi va cădea capul pe pernă, pînă cînd îi vor cădea, grele, pleoapele. Cartea îl duse în evul mediu, printre dueluri şi cavalcade; era o carte pe care o mai citise de cîteva ori, era una dintre marile cărţi ale copilăriei, şi recitea cu disperare paginile cele mai frumoase, dar fără să-şi dea seama, şi fără să ştie cum şi cînd, se pomenea în grote înfricoşătoare, ameninţat de beznă şi gheaţă, şi trebuia să-şi strîngă pleoapele pînă la durere pentru a regăsi castelul cu oglinzi şi lumini ameţitoare.

Maică-sa, rănită de lumina care inunda odaia, îi ceru să se culce, taică-su îi luă apărarea:

― Crezi că îl poţi obliga pe un om să se culce, aşa cum l-ai obliga să-şi radă barba?

― Eu ştiu că dacă-i întuneric, copilul doarme. Asta-i!

― Aici greşeşti. Dan nu mai este un copil...

― Treaba voastră... Dacă v-aţi înţeles amîndoi să-mi stri­caţi noaptea...

Dan stinse lumina şi chiar în prima clipă de întuneric des­coperi ideea jurnalului: un jurnal de călătorie, ţinut în cel mai strict secret, un jurnal cu întîmplări nostime, da...! cu avînturile, cu certurile, cu neînţelegerile care se vor ivi, un jurnal original, fără altitudini şi longitudini, fără calcule şi măsurători, fără denumiri latine... Iar la sfîrşitul expediţiei, sau poate mai tîrziu, sau poate chiar mult mai tîrziu, îşi va aduna prietenii şi le va citi... Ochii lui Dan se închideau, şi în faţa lui se afla jurnalul, şi creionul din mîna lui începea să alerge pe pagini; rînduri, rînduri despre spaime şi bucurii, despre surprize şi eşecuri, rînduri multe pe care întunericul grotei voia să le şteargă, rînduri încîlcite, pătate de întuneric, şuvoaie de cerneală neagră curgînd peste pagini... Nu cititul, cum crezuse el, ci scrisul acela îi închise pleoapele.

3

Şi Lucia descoperi, tîrziu, în prima ceaţă a somnului, ideea jurnalului. Parcă ar fi înţepat-o cineva, atît de iute se înălţă în capul oaselor. Mintea i se limpezi într-o clipă: cum de uitaseră lucrul cel mai important?... Expediţia avea nevoie de un secretar, de cineva care să noteze toate datele culese cu voie sau fără voie... Cine ştie? Poate că vor des­coperi lucruri mult mai importante, alături de care harta peşterii va părea o copilărie... Şi cît de uşor se pot pierde, sau cît de simplu pot fi ignorate dacă nu sînt judecate ca nişte părţi posibile ale unui întreg posibil!

Lucia aprinse lumina. Tot chipul ei era un semn de între­bare zugrăvit din temeri şi naivităţi, din dorinţe şi tresăriri. Poate că niciodată lucrurile care o înconjurau şi care-i cunoşteau fiecare zvîcnet nu întîlniseră atîta puritate şi fru­museţe. Dar totul ţinu o clipă. Hotărîrea fermă îi înăspri trăsăturile, îi umbri strălucirile de aur. Sări din pat şi începu să caute prin sertare. Mişcări sigure, fără zgomot, fără ezi­tări, în sfîrşit, găsi tot ceea ce căuta: un caiet gros, cu scoarţe de piele şi un buchet de creioane colorate, culese cu chibzuinţă. Imediat împărţi caietul. Descoperise patru capi­tole mai importante: geologie... faună... floră... impresii personale. Fiecărui capitol îi atribui un număr egal de pagini. Şi pentru ca delimitarea să fie şi mai precisă şi orice eroare exclusă, repartiză şi creioanele: creionul roşu — geologie; creionul albastru - fauna; creionul verde ― flora; creionul ne­gru ― impresiile personale... da! Mai rămîneau mesajele T.F.F... Vor avea loc la ultimul capitol.

După ce puse totul într-un buzunar al rucsacului, Lucia stinse lumina şi se lungi pe pat. Somnul era undeva departe, şi poate pentru a-l atrage mai repede, pentru a-i arăta supunere, închise ochii. Dar gîndurile nu voiau să se liniş­tească. Caietul cu scoarţe de piele le aţîţa mereu. Creionul roşu se ridica în aer ca un semn de exclamare! Apoi ca un stîlp de hotar. Straturile triasice şi jurasice, în dispută aprigă, voiau să-şi dovedească şi întîietatea. Se întîlniseră la vîrful creionului roşu, şi creionul alunecă încet la orizontală, şi straturile se înnodară la mijlocul lui, şi totul se transformă într-o balanţă. Care era mai greu? Care era mai important? Balansau, balansau şi Lucia fu absorbită de mişcarea lor şi proiectată undeva în legănarea aceea lină, tocmai în clipa cînd simţi că mai uitase ceva. Uitase ceva... Dar nu-şi mai aminti ce uitase... Legănarea straturilor era lină, ameţitoare.

4

Valea e plină de ferigi şi palmieri, de cedri şi eucalipţi. Colibri şi papagali, pinguini şi vulturi pleşuvi şi-au dat întîlnire pe marginea unei cascade albastre. Jeturi înalte, ca nişte curcubeie verticale, ţîşnesc din aisberguri crenelate. O frunză uriaşă, sau o floare, sau o aripă pierdută, pluteşte peste ape, peste aburi şi nori. Din înălţimile ei priveşte Maria fantastica vale. Doarme? Visează?... Nu ştie... Aripa o înalţă, o înalţă mereu, şi valea e o insulă, insula e un punct, şi punc­tul e o floare, o floare cu multe pleoape, un trandafir... O răsuflare întîrziată şi ecranul gîndurilor s-a făcut alb, iar fa­ta cu visuri şi cozi speriate îşi apăsă, fără să ştie, pieptul înfiorat. Buzele se deschid, subţire, parcă ar vrea să cînte un cuvînt uitat... dar ecranul se tulbură, la început valuri şi pe­te, apoi reliefuri, şi culori, şi contururi.

Întunericul e greu, e numai întuneric... Şi totuşi sînt cotloane, şi grote, şi caverne, şi răcnete... Iată-i! Pătraţi, păroşi, fără frunte, cu braţe lungi, pînă la glezne, apărîndu-se de monştri cenuşii, cu colţi cît braţele. Împing bolovani spre intrări, şi poartă sub braţe prăjini cu vîrf ascuţit, de cremene, şi unii duc beţe aprinse şi cranii umplute cu jar. Stau faţă în faţă. Unii au puterea, cruzimea, numărul... Ceilalţi au cranii umplute cu jar şi beţe aprinse... Şi fiarele sar... Şi ea fuge, fuge prin scorburi întunecoase, prin cotloane, prin întuneric. Dar întunericul se face vîscos şi o împotmoleşte. E într-o mlaştină care vrea s-o înghită... Dacă ar putea să deschidă ochii, numai pentru o clipă, totul s-ar dizolva. Ţipă şi nu poate şi nici ţipătul nu i se aude, şi mlaştina o absoarbe, fierbinte, vîscoasă, umedă... Nu poate...

Maria deschise ochii şi se trezi sufocată, transpirată sub pătura care-o acoperise de tot. Azvîrli pătura şi căută cu privirile un obiect, un colţ familiar, orice lucru cunoscut care ar putea s-o scape de amintirea coşmarului. Chiar lîngă ea, pe noptieră, ticăia ceasul deşteptător. Fosforul cifrelor şi acelor adunau o oră atît de tîrzie încît îşi dădu seama că începe să fie devreme. Cu mîinile sub cap, cu cozile desfăcute şi torturate, se lăsă furată de somnul limpede dinspre dimineaţă.

5

Ursu dormea afară, pe prispă. Acolo îşi instala patul de vară: o saltea tare, de paie, cel mai sănătos pat pentru un sportiv, cum îl învăţase un antrenor. Dar nu dormea. Îşi reze­mase capul de o raniţă uriaşă, în care îndesase aproape tot depozitul expediţiei, şi privea undeva în noapte. În tindă, lu­mina încă nu se stinsese. Se uitase de cîteva ori pe geam şi o văzuse pe maică-sa tot cu andrelele în mînă, împletind, împletind mereu. Nu îndrăznise s-o tulbure. Dacă i-ar fi spus că n-are nevoie de puloverul la care se chinuia de atîta timp, ar fi mîhnit-o greu. De unde găsise bani ca să cumpere lînă? Era un mister pentru Ursu. Cu zece zile în urmă, era îngrozit că va trebui să plece în expediţie cu un pulover vechi, ros şi decolorat, care ar fi plesnit pe el. Şi iată c-o surprinde într-o seară pe maică-sa împletind de zor, cu vechiul pulover în faţa ei. Împletea numai seara, pe furiş, ca să n-o vadă el. Pregătea cea mai frumoasă surpriză din viaţa ei. Cît de greu se stăpînise Ursu! îi venea să treacă prin uşă şi să îngenun­cheze în faţa ei. Şi iată-l, două zile mai tîrziu, cum i se încarcă braţele cu tot ceea ce poate dori un tînăr care vrea să-şi petreacă vacanţa prin munţi. Absolut totul... şi un pulover cum nu mai era altul în oraş... Oare cînd va afla de ce i s-a dat premiul cel mare?

Lumina se stinse în tindă. Ursu oftă. Alte gînduri îl sîcîiau. Expediţia era primejdioasă, sau putea să devină primejdioasă. Nimeni nu cunoştea regiunea, nimeni nu ştia de ce să se ferească şi cum să se ferească. Unii erau prudenţi, ca Ionel. Alţii antrenaţi, ca Victor. Dar ceilalţi?... Mai ales fetele? Oare vor rezista greutăţilor şi neprevăzutelor?... Maria, da... Dar Lucia? Nu era prea fragilă?... Ba nu!... mai multe pericole o pîndeau pe Maria. Era prea nepăsătoare şi îndrăzneala ei putea să se transforme în imprudenţă... Şi mai era Dan, mai ales Dan! Moale, fără vlagă, la prima excursie din viaţa lui, incapabil să se descurce într-o situaţie grea... Da! Maria şi Dan... Să nu-i scape nici o clipă din ochi, mai ales în locurile sălbatece şi ispititoare... dar Lucia?.. Ursu ar fi vrut să-şi încordeze braţele, să-şi încerce puterea pe care presimţea că i-o va cere muntele, dar braţele îi alunecară şi somnul îl cotropi şi pe el.

6

De cînd se băgase în pat, Ionel se gîndea la un singur lu­cru: cine va fi conducătorul expediţiei? Şi îşi făcea reproşuri amare că nu ceruse mai de mult răspuns la această între­bare. Nici măcar n-o căutase, ba chiar se ferise de ea... Pentru că aşteptase să se decerneze mai întîi Premiul Bombă! Acesta era adevărul! Dacă ar fi primit el premiul, poate că nici n-ar mai fi fost necesară întrebarea... Fusese prea sigur... Şi iată că acum se ridica ameninţătoare! Cine putea fi conducătorul expediţiei?... Ursu? Nu! Pentru prea multe motive, dar mai ales pentru că nu se gîndea la aşa ceva... Dan? Nici atît... Fetele? Nu aveau asemenea veleităţi şi, mai ales, nu voiau să apară ridicole... Victor! Singurul rival... Ştia asta de multă vreme, şi mai ales ştia că Victor va fi greu de înfrînt. De aceea se aliase cu speranţa Premiului Bombă...

Ionel simţi cum îl trec năduşelile. Clocotea. Nu putea să suporte pe altcineva deasupra lui. Şi nu era numai atît. Ce făcuse Victor pentru expediţie? Căutase o hartă oarecare la un muzeu? El se chinuise luni de zile, şi duminica, şi nopţile, ca să construiască aparatele T.F.F. Muncise ca un nebun, ca un bezmetic. Şi toată puterea şi frumuseţea expediţiei... şi mai ales toată siguranţa expediţiei o constituiau aparatele T.F.F. Orice-ar spune Maria... Ar fi o nedreptate să conducă Victor expediţia.

Ionel se dădu jos din pat şi începu să se plimbe prin cameră. De cîteva ori se opri în faţa diplomelor obţinute la diferite concursuri: fizică, naturale, chimie... dacă ar fi fost la altă şcoală, ar fi luat întotdeauna Premiul de Onoare. Totul era nedrept! Cumplita neşansă!... Poate din cauza aceasta devenise mai retras, şi mai invidios, şi mai închis, şi mai... Mereu al doilea... Nu! De astă dată nu va mai accepta. El îmbogăţise expediţia cu aparatele, el trebuia s-o conducă...

Cînd se trînti din nou pe pat, Ionel scăpase de chinurile îndoielii. Ştia ce trebuie să facă. Mai întîi s-o convingă pe Lu­cia, şi pe urmă să discute cu Victor... Da! Poate că Victor nici nu se gîndea la conducerea expediţiei. Poate că tocmai Victor îl va propune conducătorul expediţiei...

Ionel adormi imediat. Pe chipul lui se citeau visuri frumoase.

7

Victor încremenise la fereastră. Îşi trăsese acolo scaunul lui de veghe, şi, sprijinit în coate, privea de ore întregi stelele, fără să le vadă. Încremenirea lui ascundea o violentă frămîn­tare. Totul plecase de la hartă. După ce o cercetase, poate a mia oară, inutil, că o avea mereu în faţa ochilor, cu toate linii­le ei, se simţi deodată năpădit de o sumedenie de întrebări. Oare nu era prea mare cutezanţa cireşarilor de a explora o peşteră de multă vreme neumblată şi foarte puţin cunoscută în regiune? Oare nu era o imprudenţă?... Dar Victor ura această întrebare. O respingea mereu: Deocamdată totul era un gînd, o dorinţă, nu se putea vorbi de imprudenţă. Oare peştera rămăsese aceeaşi pe care o înfăţişa harta, după atîta amar de vreme?... aceasta era întrebarea cea mai chinui­toare. Căutase răspunsul în cărţi, în părerile profesorului şi aflase că în nici o peşteră procesul de eroziune nu se termină. El continuă în timp, de cele mai multe ori lent, uneori însă violent, se produc schimbări de straturi, prăbuşiri, trans­formarea unor simple pîraie în lacuri şi cascade subterane. Cine ştie ce schimbări se petrecuseră în Peştera Neagră, după atîta timp? Poate că harta nu mai corespundea noilor formaţii din peşteră. Dar acest lucru, tocmai acest lucru îi atrăgea pe cireşari în peşteră: să facă o hartă nouă, care să înfăţişeze întocmai relieful peşterii. Relieful nou, schimbat, poate cu totul altul, pentru ca harta peşterii să fie Harta Cireşarilor.

Dar era o întrebare şi mai chinuitoare: dacă procesul de transformare era în toi şi peştera ar fi suferit o prăbuşire în straturi chiar cînd cireşarii se aflau înăuntru?... Dacă prăbuşirea s-ar petrece în faţa lor, n-ar fi nici o primejdie... Dar dacă se va petrece în spatele lor... Ar însemna să rămînă îngropaţi de vii în adîncul muntelui...

Acest gînd îl neliniştea pe Victor şi acestui gînd îi găsise, în sfîrşit, un răspuns. Era unul singur, în puterea lor. Să se formeze două grupuri: unul să străbată peştera, iar celălalt, paralel, coasta muntelui. Unul înăuntru, altul afară, cu obligaţia unor comunicări telegrafice periodice, iar în caz de pericol: S.O.S. Grupul de pe coastă ar da alarma şi astfel sal­varea celor dinăuntru ar deveni certă.

Victor mulţumi, în gînd, lui Ionel şi Luciei pentru marea lor realizare: aparatele T.F.F. Cu ele, cireşarii vor fi tot tim­pul împreună. Da! Era foarte limpede: toată siguranţa expediţiei stătea în formarea celor două grupuri. Şi înainte de a adormi, Victor se gîndi că primul cu care trebuia să dis­cute despărţirea era Ionel.

8

De pe birou dispare un creion. Creionul se ridică în aer, pluteşte, face cîteva rotaţii, apoi se aşază la locul lui. În clasă se deschide uşa, nu intră nimeni, dar pe catedră catalogul se des­chide şi o voce îngroşată, pentru a nu fi recunoscută, rosteşte notele: "Apostolescu! Româna patru... istoria doi!... Doi! Nu ţi-e ruşine, măgarule!"... Pompilică e înşfăcat zdravăn de păr. Se întoarce: nimeni... Bombeul unui pantof îl izbeşte în spate: tot nimeni. Un cîrlig îi prinde urît nasul: dar nu e nimeni în faţa lui, în spatele lui, în apropierea lui. Înspăimîntat, o ia la goană, se uşcheşte... Moş Timofte doarme. Pe geamul deschis nu pătrund decît razele lunii. Şi totuşi, pe masă, se mişcă o pipă. Din nevăzut curgea în ea tutun. Cel mai fin tutun de pipă care există în lume. Pe o farfurioară goală poposesc, una după alta: patru, cinci, şase portocale învelite în hîrtie roşie, de mătase. În somn, bătrînul parcă ar simţi cum i se încălzesc sprîncenele... Deschide ochii: nimeni. Adoarme iarăşi...

Ciudate, nemaipomenite întîmplări!... Toate se petrec în capul unui prichindel care rîde, rîde tot timpul, mai ales cu ochii. Cutia fermecată a şi ajuns în buzunarul lui. Nu trebuie să spună decît trei cuvinte, să le sufle încet în cutie, şi gata! Poate să facă orice vrea. Ce bine e să fii nevăzut! Fiuuuuu! Un singur cuvînt... Dar care-o fi cuvîntul vrăjit?

Tic îşi chinuieşte mintea, şi caută, şi caută, dar în zadar. Cuvîntul... Care-o fi cuvîntul?... Pleoapele i se apropie, ochii i se subţiază, i se închid... Dar cît de iute tresare! Deschide ochii, îşi pişcă obrazul... poate c-ar trebui să caute un ac... N-are voie să doarmă! în afară de tăticu, nimeni nu ştie că pleacă şi el în expediţie, nimeni. Şi nici nu trebuie să ştie... O să-i urmărească pe cireşari pînă la ieşirea din oraş, şi încă puţin, o să ocolească pe un drum lăturalnic, îl cunoaşte el bine, o să iasă deodată în faţa lor! Ce mai mutre vor face! Mai ales urîcioasa, nesuferita, scîrboasa... Şi la început n-o să-i spuie că i-a dat voie tăticu... O să creadă c-a fugit de-acasă!... Cum de i-a dat voie tăticu?...

Ce bun e moş Timofte! Credea că nu mai vine... vine... vine... Nu! Nu trebuie să adoarmă. Poate că era mai bine să caute un ac... N-are voie să adoarmă... Să nu piardă pleca­rea... Care-o fi cuvîntul vrăjit?... Ce fel de cuvînt o fi?... Întuneric?... Somn?... Moale?... Clopoţei?... Clopoţei?... Da! Clopoţei!... acesta e cuvîntul: clopoţei...

Ceasul deşteptător o trezi cu răutate pe Maria, o trezi din somnul cel mai dulce. Dar sări imediat din pat, stinse sunetul ceasului şi privi afară: zorile...

În camera de alături, Tic, prichindelul care se războise atît de cumplit cu somnul, era cel mai fericit om de pe pămînt. Descoperise cuvîntul vrăjit. Somnul şi visul îi zugrăvise pe chip fericirea neasemuită a descoperirii. Clopoţeii ceasului tăcuseră însă, şi nimeni, nimeni nu-i şopti la ureche că adormise... Doar o zînă frumoasă se aplecă şi-i sărută ochii. Dar zgomotul paşilor care fugeau spre zori nu-l mai auzi...

CAPITOLUL VIII

1

Toate străzile din oraş, oricît de întortocheate şi de încîl­cite ar fi fost, de oriunde ar fi pornit, se strecurau toate spre şoseaua principală şi se revărsau toate în ea, transformînd-o astfel în singura cale de ieşire din tîrg spre munţii care se profilau în depărtări. Mai era şi o gîrlă prăpăstioasă care împiedica celelalte străzi să părăsească oraşul de capul lor, o gîrlă care înconjura tîrgul ca un şanţ de cetate şi peste care nu se aruncase decît un singur pod, un pod mare, de piatră, la capătul dinspre nord. Locului unde se afla podul i se spunea: "la barieră". În preajma podului se înjghebaseră, de-a lungul anilor; cîteva căsuţe pipernicite şi nişte gherete de bîrne, toate roase de oftica vremurilor. Dacă în timpul nopţii bariera dormea somn greu, rareori tulburat de vreun scîrţîit de care sau de claxonul vreunui camion, de cum se iveau zorii începea o forfotă care nu se mai termina pînă la asfinţit. Drumeţi, care cu boi, docare, biciclete, mai rar cami­oane sau maşini de şosea, căruţe, mai ales căruţe cu coviltirul deasupra, se scurgeau, se scurgeau întruna spre oraş. Străini sau cunoscuţi, oamenii îşi dădeau bineţe într-un fel ciudat, care se împămîntenise în toată regiunea: întotdeauna îşi destăinuiau şi scopul colindei lor la oraş. Cam în felul acesta se salutau oamenii la barieră:

― Bună să-ţi fie ziua, cumetre! Ia, m-a trimis nevasta cu nişte verdeţuri...

Celălalt, poate chiar cumătru, poate un străin, îi întorcea cuviincios vorba:

― Să te-audă Domnul! Că azi o să cam fie belşug de păsări la tîrg...

Vreun altul poate că se cam grăbea cu răspunsul:

― Bună să fie! Bună inima mătăluţă. Deseară nu mă mai întorc în sat pe jos. Îmi iau bicicletă.

― Ei na! Parcă nu tot picioarele, săracele, se chinuie la ea. Oamenii se cunoşteau, mai schimbau noutăţi, mai trăgeau o lulea, îşi mai făceau curaj, de... ca înainte de a intra într-un oraş. Iar dacă erau unii cărora li se potriveau mărfurile, nu uitau să statornicească preţurile cu care urmau să le vîndă, mai tîrziu, la piaţă. Fără acel bob de taifas de la barieră, oa­menii n-ar fi intrat cu inima plină în oraş. Aşa se obişnuiseră ei. Şi dacă se pomenea vreun necunoscut, isteţii se grăbeau să-l ghicească după mărfuri şi după port.

― Ăsta-i de sub pădure, de la Ţurlui... Ia caută-l la jambiere!

Şi ca să se convingă sau să-i convingă pe ceilalţi, trebuia să scornească o singură întrebare:

― Din care ai? Zarzăre sau caise?

― Eu aş zice că din amîndouă...

― V-am spus eu că-i de sub pădure, de la Ţurlui.

În dimineaţa plecăm, isteţii de la barieră fură puşi în grea încurcătură.

― Cine-o fi, bre, bătrînul?... Ia uită-te-l!

― Eu aş zice: drumeţ, că-i ras de cu seară...

― Fugi, bre, încolo! Nu vezi că poartă ghete?

― O fi vreun controlor că prea se uită înapoi...

― Ei na, controlor! Ăia-s mai diplomaţi. Se fac că n-au nici o treabă...

― Bre! Eu aş zice că-i un preşedinte, sau cam aşa ceva... Ia uite cum zgîieşte ochii la cireşe!

― Te pricepi şi tu la oameni cum cum se pricepe fiică-mea la prăşit...

― Ei na! Şi asta-i de laudă la tine!

― Nici de laudă, nici de ruşine, că fiică-mii abia i-au ieşit dinţişorii...

Oamenii făcură haz. Cel cu fiica nu se dădu bătut:

― După port... pare orăşan... Păcat că nu fumează. Că omul se cunoaşte şi după cum ţine ţigara...

― Bre! Asta-i şi mai şi! Uite-te-l! Trage din lulea!

― Orăşean e! că-i prea nervos pentru bătrîneţea lui. Aş zice că-i pensionar sau vreun învăţător... Luleaua...

― Ei na! Sînt gata să pun mîna-n foc! Din lulea trag numai dascălii. La noi în sat sînt doi: unuia-i zice Petecă... celuilalt Prohab. Şi-amîndoi trag din lulea.

― Bre! Aici prea o potrivişi... dac-o luăm aşa, atunci toţi cei cu baston sînt pompieri...

― Ei na! Şi asta ce-ar vrea să mai spună?

― Păi e unul la noi în sat care poartă baston, unu Scurtu. Un pompier... Şi-a zdrelit piciorul la un foc, pe deal, şi pînă şi-l lecuieşte...

Oamenii făcură iarăşi haz, dar tot nu izbutiră să afle meseria drumeţului neobişnuit de la barieră. Ba o bună bu­cată de vreme îl uitară rezemat de o baracă. Şi asta nu pentru că şi-ar fi aranjat marfa în căruţe sau şi-ar fi adăpat animalele însetate. Altceva le atrase interesul. Pe şosea apăruse o ceată de tineri cum nu prea văzuseră ei de multe ori, deşi erau aproape toţi oameni de sub munte.

― Bre! ia uite, bre, ce dihănii! Parc-ar avea o sută de capete şi o sută de picioare... Numai pe creştet să mai ducă un ceaun şi de picioare să le atîrne nişte putini şi n-ai mai găsi alt loc de povară...

― Eu aş zice că-s nişte studenţi... Parc-ar avea şi lopeţi şi securi. Ia uite, minune! Alea trebuie să fie aparate de filmat sau poate ceva de găurit munţii...

― Ei na! Studenţi!... Nu vezi că nici nu li s-a dus caşul de la gură şi nici n-are de gînd să le mijească tuleiele? Nişte tinerei...

― Taci, bre, că nici tu nu te-ai pus cu zdrahonul ăla, care... uite-te-l!... duce-n spate o casă întreagă şi n-a uitat nici ham­baru-n ogradă...

― Eu aş zice că-s puşi pe fapte mari... Prea se contrează la drum...

― Las' că mi-i cunosc eu. Am mai văzut din ăştia. După ju­ma' de kilometru încep să scoată limba şi se iau la bătaie că nu s-au dus cu trenu...

― Nu-i necaz... O să-i ajungem diseară la ăl'lalt pod ş-o să-i cam luăm cu căruţa. Cinci, şase kilometri or face ei...

― Bre... Numa să nu te rogi tu de ei să-ţi ia mîrţoaga-n spate...

― Eu aş zice că şeful nu pare a fi cel zdravăn...

― Ei na! Atunci care e?

― Ăla de merge cu lanterna la şale...

― Păi dacă toţi cei cu lanterna ar fi şefi, atunci fănaragiul nostru cel bîlbîit...

― Stai, bre! Vezi-l cum merge cu mîinile-n buzunare... şi n-are decît un săculeţ în spate...

― Ei, na-ţi-o bună! Sînt şi două fete-n ceată!

― Fugi de-aici!

― Să mă bată Dumnezeu! Ei, nici acu' nu le vezi pletele? Uite-te-le!

― Ce plete, bre omule!? Că aia bălană e tunsă curat ca băieţii. Ş-ai văzut, cumetre? Amîndouă cu pantaloni!

― Eu aş zice că nu-i lucru de şagă. Nu se poate să nu aibă ei vreo treabă! Ii încercăm?

― Îi!... Dimineaţa bună, domnişorilor! Da-ncotro?

― Bună! Bună! Spre Peştera Neagră...

― D-apoi să vă ţină norocul! Că-i drum lung pîn-acolo şi-năuntru nu prea se-ncumetă omul... Da' ce faceţi acolo? Poze sau niscai esperenţe?

― Facem! Facem! Şi rămîneţi cu bine!

― Şi 'mneavoastră să vă-ntoarceţi sănătoşi... O luaţi tot înainte pînă la pod, la cel de-al doilea pod, tot de piatră ca ăs­ta... şi de-acolo o luaţi la stînga, pe-un drum pietruit, vreo paişp'ce kilometri pînă la Zănoaga, iar de la Zănoaga sînt două drumuri spre Negroaia, că noi aşa îi zicem peşterii... Cel din dreapta ocoleşte mult al dracului, dar e mai domol... Cel din stînga, mai pieptiş, duce în şapte, opt kilometri acolo...

― Dar cui îi vorbeşti tu, bre, ca să-l înspăimînţi, că oamenii au trecut de pod?...

― Ei na, cui?... Ce, n-am dreptul? Cam cîţi erau cu toţii?

― Cinci aş zice eu...

― Taci, bre, că erau şase...

― Cinci, că doar n-am chiorît dintr-odată...

― Bre! degeaba vrei să te betegeşti, da' erau şase. Unu! Cel zdravăn cu hambaru-n spate, este?

― Este! Pe urmă, ăla, şeful cu mîinile-n buzunare... pe ur­mă aia bălană, care se uita la tine ca la un urs... pe urmă oacheşa cu cozile pe spate...

― Ei na! Că parcă mai era una cu cozile pe piept...

― Stai, bre, că m-ai încurcat!... Vas' că patru pîn-acu, da? Zdrahonul, şeful, fetele...

― Şi cu ăla care gîfîia, ăla grăsuliu, care-o să-şi dea sufletul pîn' la pod, sînt cinci?

― Sînt!

― Şi mai era unul!

― Care?... Da, bre! Băiatul ăla care ţinea sprîncenele în sus de parcă mereu întreba ceva... Da! Şase...

― Ia uite-te-l! Luleaua a luat-o înapoi spre oraş! Ce i s-o fi întîmplat de-şi forţează aşa de crunt bătrîneţile?

― Bre! Dar voi ştiţi că ne-am cam întrecut cu vorba? Ca ba­bele de la Putinei care, cînd n-au ce face, cheamă coţofenele la taifas...

― Aşa-i la drum de cînd e lumea... Bunicul, fie-i ţărîna uşoară, îmi povestea el o istorie adevărată cu drumul şi călă­torul... Dar v-oi spune-o seara, la întoarcere, pe şosea...

Ceilalţi răsuflară uşuraţi.

― Atunci, spre amurg, tot aici la barieră, oameni buni.

Apoi îşi îndemnară animalele, care cu bice, care cu strigăte, care cu o smucitură de hăţ, şi porniră spre oraş, parcă pe urmele moşului cu luleaua, pentru a-i afla îndeletnicirea.

Moşul era însă departe. Se grăbea amarnic pentru că văzuse numai şase tineri luînd calea muntelui. Ce se întîm­plase cu al şaptelea, cel pe care-l aştepta el? ... Moşul se opri nehotărît în faţa unei case cu cerdacul acoperit de iederă.

2

Ursu era mereu în frunte, obligîndu-i pe ceilalţi să ţină pasul cu el. Ajunsese primul la pod. Toţi oamenii care-l întîlniseră pe drum îl priviseră cruciţi şi-i lăudară puterea: "Un flăcău ca ăsta n-ar strica deloc la casa omului", gîndea cîte unul. Încărcat cum era, părea de trei ori mai voinic.

Vlăjganul îşi rezemă raniţa înfricoşătoare de balustrada podului, şi astfel, uşurat de povară, aşteptă prietenii.

― Po... pas! gemu Dan cu ultimele-i puteri.

Şi fără să aştepte încuviinţarea celorlalţi, se descătuşă de poveri şi se întinse pe iarbă.

― Scoală, imprudentule! îi ordonă Lucia. Iarba-i udă şi rece, iar corpul tău e cald şi transpirat... Cea mai bună com­binaţie pentru o dublă pneumonie perfectă...

― Triplă, cvadruplă, sextuplă, infinituplă să fie şi tot nu mă scol!

Lucia nu se mulţumi, din fericire, numai cu îndemnul ver­bal, îl însoţi imediat de o straşnică zgîlţîitură.

― Hai, nerodule! Hai, că n-avem sanatorii în peşteră.

― Poate că s-au gîndit strămoşii... Încercă Dan o glumă. Dar Lucia n-avea chef de glume. Îl mai zgîlţîi o dată, apoi

Îl trase în sus... cu ajutorul Mariei, care-l apucase de cealaltă ureche.

Se apropiau de pod şi ultimii doi: Victor şi Ionel. Îşi înceti­niseră dinadins mersul cînd îi văzură pe ceilalţi că se opresc. Victor era mulţumit că Ionel acceptase de la bun început ideea despărţirii grupului, considerînd-o şi el absolut necesară pen­tru securitatea expediţiei. Ionel, în schimb, părea cam necăjit, sau poate preocupat de uri gînd căruia nu-i găsea capătul.

Popasul se făcu sub supravegherea foarte severă a Luciei: jumătate de oră, fără nici o prelungire; nimeni să nu se lun­gească pe iarbă; ceai fierbinte şi biscuiţi; două mere de cap; interzicerea discuţiilor triste. Punct!

Maria, fără să-şi dea seama, încălcă primul punct:

― Săracul Ticuşor! Mai bine-l luam şi pe el...

― Atunci ar fi trebuit să aşteptăm ora deschiderii maga­zinelor, o întrerupse Ionel.

Maria nu înţelese unde bate Ionel.

― Ca să facem o provizie bună de biberoane...

― Zău! schimbă Maria tonul. Eu cred că ţie ţi-ar fi ajutat foarte mult...

De data asta, Ionel nu ştia unde ţinteşte Maria:

― Biberoanele?... întrebă el ofensat.

― Nuuuu... Tic! El ţi-ar fi ajutat. După ce i-ai fi dat raniţa, poate că te-ar mai fi luat din cînd în cînd în spate.

― Ha, ha, ha! făcu Ionel strîmbîndu-şi faţa. Ce spirit! Păcat că n-a adus Dan cu el praful de scărpinat...

― Cine ţi-a spus că-i un spirit?

Lucia, încredinţată pe deplin că ultimul punct va trebui scos din orice program de popas, opri cearta tradiţională printr-o veste, la urma urmei nu prea veselă:

― Mai aveţi cinci minute!

― Numai cinci minute?! se prefăcu Dan foarte mirat. Ăsto­ra nu le-ar ajunge nici cinci secole ca să-şi termine sfada...

Pînă şi Lucia schiţă un zîmbet, dar nu uită să rectifice cu un aer sever:

― Cinci minute pînă la plecare! Leneşilor!

― Poate că n-ar strica să le folosim mai bine, spuse Dan. De pildă... să mai îmbucăm ceva. Atîta drum în faţă...

― Trei bucăţele de zahăr fiecăruia şi...

Făcu o pauză forţată ca să-l aţîţe pe Dan.

― Şi? se interesă cam bănuitor cel flămînd...

― Şi... calorii din sursă directă, îl potoli Lucia.

― Dragă Lucia, te-aş ruga să hrăneşti cu mai multă lumină un biet netot. Stau prost cu inteligenţa...

― Probabil... oftă ea. Lumină ai vrut, lumină vei avea. Poţi să te tot saturi de razele soarelui. Şi dac-ai fi asemeni Lyco­ssei de Narbona, nu te-ai hrăni decît cu soare...

― Dacă ar avea inima neagră... Îndrăzni Dan.

― Nu! îl opri Lucia. E o arahnidă celebră. Are pîntecele ne­gru: tarantula cu pîntecele negru! Nu inima...

― Mă gîndeam că ar fi putut semăna cu tine...

Lucia îl privea aproape admirativ, dar Dan n-o vedea; îşi plimba privirile temătoare pe cîmpia largă.

Complet echipaţi, Ursu şi Victor se apropiară de grupul certăreţilor.

― Ne-am interesat la un călător, îi înştiinţa Victor. O luăm pe drumul din stînga. Pînă la Zănoaga, calea e dreaptă. Acolo iar vom întreba.

― Cale dreaptă?! spuse Dan îngheboşat de greutatea raniţei. Mamă dragă! dacă ar trece un tunel prin dealurile astea idioate, aş zice şi eu că-i cale dreaptă. Şi cam cît e pînă la Zănoga?

― Vreo cinsprezece kilometri, îl linişti Ursu, înainte de a păşi în fruntea grupului.

― Cîîîît!?! se înspăimîntă Dan, şi căzu jos, frînt, de parcă străbătuse cei cincisprezece kilometri. Asta-i răsplată la lipsa mea de curaj! Dacă aş fi avut curajul să-i dau eu primul, lui Ursu, poverile... aşa cum mi-a trecut prin cap de la început... Acum m-am convins, Ionel... Eşti foarte curajos!

― Haide, nu te mai tîngui! îl îmboldi Maria. Pot să te mai ajut şi eu. Ce vrei să-ţi duc?

― Asta mă apasă cel mai greu... răspunse Dan arătîndu-i un obiect. L-am uitat aseară în buzunar. E cel mai bun brici de frizerie. Mamă dragă, o singură scăpare mai am...

― Ştiu eu ce vrei să spui, îl imită Maria: "Să-l folosesc la gîtlejul meu"...

― Mamă dragă, ce perspicacitate! N-ai nimerit-o! Nu. Dacă pleacă Petrăchescu la vînătoare, rămîn viu...

― Adică vrei să înapoiezi briciul lui Petrăchescu? îl luă Maria în serios.

― Tot n-ai nimerit-o... El e singurul client al frizerului. Dă, Doamne, să plece!

Dan şi Maria încheiau şirul. Primul căuta din răsputeri să-şi potrivească pasul după ritmul energic al fetei cu păr de cărbune. Şi tocmai cînd reuşi isprava, Maria se opri pentru a rîde în voie.

― Merită! se înfurie Dan. La bancurile mele se rîde cu întîrziere... Nu vrei să mai faci ceva provizii?

― Iartă-mă, Dan. Nu mă gîndeam la bancul tău. Mă gîndeam la Higiena. Mi-a povestit tata, într-o seară, despre Figaro. Îl simpatizează teribil...

― D-aia se rade acasă... Nu, Maria, nu rîde... De cîte ori nu i-am reproşat tatii că şi-a ales meseria asta tîmpită. Şi mereu mi-a răspuns că şi-ar alege-o şi a doua oară. Şi-a făcut el un fel de filozofie. Zice că un om cînd se rade îşi leapădă o parte din tristeţe sau de supărare, că măcar cîteva minute după ce-şi rade barba se uită la lume mai senin şi i se pare viaţa mai proaspătă. Aşa spune el... Şi îşi închipuie că e un fel de apostol al veseliei şi-al bunei dispoziţii... Dar eu cred că toată filozofia lui e o scuză în care a început să creadă...

Dan îşi potrivise temeinic pasul după Maria. Criza, care la un moment dat îl sufoca, dispăruse ca prin farmec. Amîndoi mergeau voiniceşte. Urcau nişte dîmburi domoale. Calea tre­cea prin crînguri de alun cotropite de tot felul de păsăruici. Încetul cu încetul, uitară amîndoi gîndurile de-acasă. Îi sub­jugase melodia aceea a dimineţii pe care o cînta tot crîngul. Maria închidea din cînd în cînd ochii pentru a-şi imagina o orchestră ciudată, compusă din mii de instrumente: păsări şi frunze, care se supuneau unui dirijor nevăzut. Se vedea cum îşi mişcă, vioi, căpşoarele, toate odată: la stînga, la dreapta, sus, jos, mii de păsăruici în fracuri şi rochii de seară, ca rîndunelele şi graurii, şi milioane, milioane de frunze, vibrînd toate în acelaşi ritm. Dar de ce ţinută de seară?... Era cristal şi dimineaţă...

Dan o ocoli pe Maria, tăcut, respectîndu-i visarea. Se simţea în formă. Chiar grăbi pasul şi-i ajunse din urmă pe Lucia şi pe Ionel.

― Ei, inventatorule! Aha!... V-aţi pus capul la priză so­lară...? Să nu nimeriţi în vreo pată... şi cu inferioarele în vreo groapă...

Şi trecu mai departe, tot cu capul ascuns între umeri, pen­tru a nu tulbura contactele inteligenţei.

Ionel şi Lucia îl priviră în treacăt. Îi preocupa prea mult o anumită problemă pentru a mai fi atenţi la ce se întîmplă în jurul lor.

― Zău, Lucia... reluă Ionel. M-au trecut năduşelile tot gîndindu-mă la eventualitatea asta, şi altă soluţie nu există! E inutil să-ţi mai baţi şi tu capul. Absolut totul e pentru această soluţie!

― Cu Victor ai discutat? întrebă Lucia îngrijorată.

― Am discutat, răspunse Ionel fără ezitare. Am vrut să vorbesc mai întîi cu tine, dar nu ştiu cum s-a făcut...

― Nu trebuie să te scuzi. Spune mai bine ce crede Victor. Sau vrei să-l întreb eu...?

― Nu-i nevoie, Lucia. Victor are exact aceeaşi părere. Mi-a dat imediat dreptate...

― Şi eu cred că e singura soluţie, Ionel. Cu cît mă gîndesc, cu atît mă conving mai tare. Ai dreptate! Numai despărţin­du-ne în două grupuri putem asigura succesul expediţiei, sau, în cel mai rău caz, întoarcerea tuturor acasă. Zău, Ionel! Meriţi toate felicitările...

― Lasă, Lucia... se apără Ionel. Nu e cazul să faci caz de ideea asta. Oricine putea s-o descopere. În clipa de faţă, ideea nu mai este a mea. E a noastră, a tuturor:

― Totuşi...

― Nu. Lucia! spuse Ionel sentenţios. E ideea tuturor, aşa cum aparatele au devenit ale noastre, ale tuturor. Gata! Mai bine să ne gîndim la alte probleme, încă nerezolvate. Cum să facem cu alegerea conducătorului expediţiei?

― Ca să fiu sinceră, îi mărturisi Lucia, m-am gîndit foarte mult la Victor.

― Eu mă gîndeam că şeful expediţiei trebuie să fie... cineva cu preocupări ştiinţifice, cu...

― Exact! întări Lucia. Şi în plus, Victor are darul de a convinge şi de a te face să te simţi aşa cum eşti... Dar acum mă gîndesc că ai putea să fii şi tu. Ideea asta a ta e extraordi­nară... Zău, Ionel! Acum mi se pare simplă: în loc de un grup, două: unul în peşteră, altul în afară; legătură permanentă prin telegraf... Oul lui Columb! Dar eu cred că face mai mult decît o mie de aparate tefefe...

― Iar începi să exagerezi? Te rog să faci abstracţie de mine, ba chiar îţi ordon!

― Stai, că încă nu eşti şef, rîse Lucia. Şi mai e ceva care îmi dă ghes să te propun. Zău, Ionel... Îmi place că nu-ţi mai dai ifose. Uite, chiar acum mă duc să vorbesc cu Victor.

Protestele lui Ionel nu mai avură puterea s-o oprească pe Lucia. Ba chiar îi iuţiră paşii. In cîteva minute îl ajunse pe Victor. Deşi obosită de alergătură, cu respiraţia cam neregu­lată, izbuti să ţină pasul cu el. Îşi încetini şi Ursu mersul, şi deodată se pomeniră toţi trei alături.

― Am o idee! spuse brusc Lucia.

― Numai una? se prefăcu Ursu posomorît.

― Una şi bună! accentua Lucia. Ce-aţi zice dacă l-aş pro­pune pe Ionel şeful expediţiei?

Ursu se pomeni că fluieră a uimire, şi poate pentru prima dată în viaţa lui căută privirile Luciei:

― E o chestie de-a lui Dan... fără praful ăla?

― N-am vreme de glume! îl repezi Lucia. Am fost cît se poate de serioasă...

― Atunci mai bine l-am fi luat pe Tic cu noi! se înfurie Ur­su. Ca să fac o contrapropunere în acelaşi stil...

― Ţi-am spus că nu glumesc!

― Adică aş putea să te propun şi pe tine... îşi revărsă Ursu tot năduful.

― În orice caz nu un... urs, se enervă Lucia. Tare-mi stătea pe limbă alt cuvînt... Şi de ce crezi dumneata că un om nu se poate schimba?

― N-am spus aşa ceva, se apără Ursu. Un om sigur că se poate schimba, dar Ionel e încă un copil. Copilul mamei...

Ca să-l potolească, sau pentru că nu mai putea răbda atîta împotrivire, Lucia explodă. Dar explozia ei, tunătoare şi neîntreruptă, era totuşi foarte logică: vorbi despre aparatele lui Ionel, despre ideea explorării peşterii în două grupuri, găsită de Ionel, despre modestia lui... "M-a obligat să nu spun nimănui că el a venit cu ideea despărţirii"... Şi în concluzie:

― Eu cred că am putea să-l alegem şef... ca o răsplată, ca o încercare, ca o recunoaştere, termină ea într-o suflare.

Victor nu spuse nimic, nu-i scăpă nici măcar un gest, care ar fi putut să-i trădeze gîndurile. Numai cînd îl văzu pe Ursu încruntîndu-se şi gata să urle, interveni categoric:

― Stai! N-ai nici un drept să te amesteci]

― Ba am! Am o mie de drepturi, nu unul! Şi nici nu e vorba de drept!

― Se poate, spuse Victor. De aceea: te rog!

Ursu nu mai zise nimic. Dar ţîşni de lîngă ei şi se lăsă pur­tat pînă în depărtare de paşi furioşi.

Lucia îi ceru lui Victor lămuriri, dar Victor îi răspunse ridicînd neputincios din umeri.

― Nu-l mai înţeleg pe Ursu, se plînse fata. De cînd s-a făcut atît de ranchiunos?... Şi de ce?... Şi nici pe tine nu prea te înţeleg, Victor. Altădată te-ar fi bucurat asemenea veşti, mai ales atitudinea lui Ionel...

― N-aş fi sincer dacă ţi-aş spune că sînt bucuros... dar sînt de acord să facem o încercare...

Lucia era şi intrigată şi nedumerită:

― Dumnezeu să vă înţeleagă... Totuşi... Îmi pare bine că eşti sincer cu mine, Victor. Şi mă obligi să fiu şi eu la fel. Nu mi-aş fi închipuit că o problemă de şefie poate tulbura un om în asemenea hal...

― Nici eu nu mi-aş fi închipuit! răspunse sec Victor.

Lucia încetini anume pasul pentru a-i da a înţelege lui Vic­tor că i-a spus tot ceea ce avea să-i spună. Şi cît de bucuroasă fusese cu cîtva timp înainte! O durea inima, fizic. Tocmai Vic­tor şi Ursu! Oamenii cei mai... Uuuuh!

Victor îl ajunse pe Ursu, sau poate Ursu se lăsase ajuns. Multă vreme merseră cot la cot, muţi, fără să se privească. Nu vedeau nimic, nici în dreapta, nici în stînga. Mergeau cu capul plecat, nu se uitau decît la drumul pe care călcau paşii lor. Tristeţea şi amărăciunea îi asemăna pe amîndoi. Şi deo­dată înţeleseră că se îndepărtaseră prea mult de ceilalţi. Nu se mai zărea nimeni în urma lor Se opriră amîndoi şi abia atunci Ursu dădu frîu liber mîniei care clocotea în el:

― Cum poţi să tolerezi asta? E o mişelie!

― Nu ştiu, Ursule, dar nu vreau să greşesc. Poate că Ionel crede sincer că e ideea lui...

― Ionel!! îşi reluă Ursu atacul. O mie de frunze dac-ai amesteca, şi printre ele şase de-ale noastre, Ionel ţi le-ar alege în trei secunde. Ştii tu bine ce crede... Ştii tu ce vrea...

― Ursule! Ce se poate întîmpla cu cineva care ajunge con­ducător, fără să merite? Eu cred că sînt două posibilităţi...

― Una singură! se opuse Ursu. Să fie aruncat jos!

― Ce rău îmi pare că nu te-ai liniştit! spuse Victor cu toată sinceritatea. Mi-ai fost de mare folos.

― Nu pot, Victor, dar... uite! Îţi jur că o să încerc.

― Ţi-am spus că sînt două posibilităţi, Ursule. Poate chiar trei: ori va ajunge să merite cu adevărat conducerea... ori îşi va da seama că n-o merită... ori vor înţelege alţii că n-o merită... Aşa cred eu...

― Adică tu accepţi?! se înspăimîntă Ursu.

― Da!

― Fă-mă să înţeleg mai bine, te rog. Mi s-a înnegrit capul... Nu ştiu ce am...

― Uite ce cred eu!... Ionel ţine morţiş să fie ales conducă­torul expediţiei. Poate că asta îi va prinde bine, poate că-l va schimba, cum crede Lucia. De unde ştim noi că şefia asta, pe care o doreşte atîta, nu-l va deschide, nu-l va încălzi, nu-l va apropia de noi?... S-ar putea să fie şi pe dos... dar eu cred că orice s-ar întîmpla, va fi spre binele tuturor, nu numai al lui Ionel. Acum înţelegi?

― Nu!

― Eu aş da dracului toată povestea asta, Ursule. Zău că luînd-o aşa ca problemă n-are absolut nici o importanţă. Oricum, vom veghea toţi la bunul mers al expediţiei. Şef, neşef, nu contează. Nimeni nu poate impune idioţenii... Mă gîndesc numai la Ionel... Poate că-i va prinde foarte bine ex­perienţa...

― Adică tu nu-l urăşti deloc? Nici măcar nu-l dis...

― Nu! Îţi jur, Ursule... Doar simt că mă doare ceva. Atît. Aş vrea să fie un băiat bun, ca tine, sau ca Dan...

Ursu se înduioşa într-o clipă:

― Iartă-mă, Victor... Îţi mulţumesc.

În fund se zărea Zănoaga.