Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 19 si 20

CAPITOLUL XIX

1

Omul cu cicatrice îşi recăpătase stăpînirea de sine.

― Avem un zălog la fel de preţios, le spuse tovarăşilor lui. Sînt sigur că "ăilalţi" vor propune schimbul. Umblă sigur după comoară. Trebuie să mai aşteptăm.

― Numai să fie legată apariţia intrusului ăluia mut de dis­pariţia fetei... Îndrăzni omul cu ochii de viezure.

― Prea s-au petrecut în acelaşi timp, ca să nu fie legate între ele.

Cei doi tineri erau impresionaţi de tăria "şefului". Slăbă­nogul i se adresă după cîteva clipe:

― Ce facem cu mormolocul?

― Îl închidem în camera fetei! răspunse sec omul cu cicatrice. Cînd pătrunseră în încăperea închisoare, îl găsiră pe Tic

Încremenit în ungherul lui de pedeapsă. Slăbănogul se postă în faţa lui şi-l fulgeră cu privirea:

― Dacă pînă mîine dimineaţă nu spui totul, te...

Gestul pe care-l făcu era foarte crud şi hotărît. Tic îşi ridică ochii spre individul din faţa lui, îl măsură din picioare pînă în cap şi faţa lui ca de mort îl cutremură scurt. Se feri repede coborînd privirile.

― Duceţi-l, porunci şeful. Ai timp să te gîndeşti toa­tă noaptea. Ai auzit, pungaşule?

Slăbănogul îl zmuci pe Tic inutil, pentru că prichindelul nu făcu nici o încercare de rezistenţă. Tocmai cînd ajunsese la uşă, vocea îngrozită a omului cu ochii de viezure umplu încăperea:

― Monezile! Au dispărut monezile! Hoţul!... Staţi!

Parcă-l cuprinsese demenţa. Ochii îi ieşiseră din orbite.

― Unde-s monezile? răcni el şi se repezi cu pumnii strînşi spre prichindelul înghesuit dar foarte indiferent.

― Stai! îl opri şeful. Nu pot să fie decît aici în cameră. Mai întîi controlaţi-l pe dumnealui pînă la piele.

Amîndoi se năpustiră asupra lui Tic, îi scotociră veşmintele, îl pipăiră peste tot, dar nu găsiră nimic. Repetară de cîteva ori percheziţia pînă ce omul cu ochii de viezure se convinse:

― Nimic! N-are absolut nimic la dînsul. De înghiţit nu putea să le înghită.

― Atunci, duceţi-l! Imediat!

Fiecare îl luă pe Tic de cîte un braţ şi-l transportară în camera fetei în alb. Nu părăsiră însă încăperea înainte de a-l ameninţa:

― Dacă pînă mîine dimineaţă nu spui totul, te facem bucăţi! Tic îi salută politicos, înclinîndu-şi capul, apoi se trînti pe pat pentru a-şi aduna gîndurile.

Cei doi baricadară uşa dar nu se înapoiară pînă ce nu veri­ficară şi siguranţa uşii secrete care dădea din camera lui Tic în curtea interioară.

Era întuneric de-a binelea. Mergeau amîndoi cu lanternele aprinse.

― Unde-a pus pungaşul ăla monezile? întrebă omul cu ochii de viezure.

― Le-o fi ascuns undeva în cameră, răspunse celălalt. Nu ăsta-i baiul. Ce-o fi cu el şi mai ales ce-o fi cu fata?

― Şeful parcă s-a calmat.

― Aşa e el întotdeauna cînd e distrus. Chiar mă neliniş­teşte starea lui. Cînd e nervos nu-i nimic grav, dar cînd pare liniştit... Să nu facă vreo gafă.

― Nici o grijă, îl asigură celălalt.

Cînd se înapoiară la sediul lor, găsiră lumînările aprinse. Omul cu cicatrice încremenise, gînditor, lîngă firidă.

― Voi căutaţi monezile! se trezi el. Oare unde le-o fi ascuns pungaşul? Căutaţi bine! Iau eu o să dau o raită prin castel.

― Trebuie să răscolim totul! spuse viezurele.

― Poate că nu, se îndoi slăbănogul. Să ne gîndim cam unde ar fi putut să le ascundă... Camera o cunoaştem cum ne cunoaştem palma... Nu există altă ascunzătoare secretă decît acolo în firidă.

― Dar dacă le-a dat cuiva prin uşa secretă din coloană? tremură omul cu ochii de viezure.

Şeful se uită la el cu o nuanţă de dispreţ:

― În loc să i le fi dat cuiva, prin uşa din coloană, nu crezi că era mai simplu să le fi băgat în buzunar şi să fi plecat apoi cu buzunarele pline pe-acolo?

Cel întrebat îşi aplecă privirile, ruşinat, prefăcîndu-se că începe să caute monezile.

― Ce-ar fi să ne uităm întîi prin bagaje? îşi dădu cu părerea slăbănogul.

Şi pentru că nu-i răspunse nimeni, se apucă să cotrobăiască prin bagaje. Răsturnă prima raniţă pe patul de campanie.

2

Prăbuşirea lui Victor şi a fetei în alb fusese atenuată de închiderea mecanismului. Lespedea de piatră care avea rolul de trapă îi aruncase pe amîndoi în hrubă ca un tobogan. Con­tactul cu pămîntul îi zdruncinase rău, mai ales pe Victor, care printr-un gest reflex o ridicase în braţe pe fata în alb, chiar în clipa atingerii, pentru a o feri de izbitură. Leşinul stîrnit de ciocnirea dintre oase şi abdomen nu durase insă prea mult. Victor se trezise cu capul în poalele fetei în alb, cu fruntea şi tîmplele lipite de palmele ei. După ce-şi revenise în simţiri, primul lui gînd fusese să caute lanterna. Dar mîna lui nu întîlni pe podea decîte cioburi şi aşchii de ebonită şi sticlă şi degetele fierbinţi ale fetei în alb.

În hrubă era întuneric beznă, întuneric de mormînt, iar prizonierii nu aveau la ei nici o sursă de lumină, nici măcar beţele uscate ale omului primitiv. Şi nu le trebuia decît o clipă de lumină ca să vadă locul în care se află. Cumplită situaţie! Nu ştiau dacă sînt pe marginea unei prăpăstii, sau înconjuraţi de tăişuri de fier, sau ameninţaţi de prăbuşirea unor bolovani, sau suspendaţi pe vreo platformă îngustă deasupra abisului. Ca s-o încurajeze pe fata în alb, Victor începu să-i poves­tească peripeţiile prin care trecuseră cireşarii în drumul lor spre cetate. Timpul se scurgea şi Victor era convins că Lucia şi Ursu şi ceilalţi vor porni în căutarea lui. Fata îl asculta fără să-l întrerupă. Numai cînd Victor îi spuse cu voce timidă şi cam nesigură ce credea el despre mesaj, despre castel, despre oamenii care-o făcuseră prizonieră, fata îi aprobă spusele prin exclamaţii uimite şi tresăriri speriate.

― De-acum înainte n-o să te mai numesc fata în alb, îi spuse Victor. Te voi numi Laura.

După ce simţi că Laura îşi recăpătase calmul, Victor o in­vită la o explorare temerară prin beznă.

― Eu merg înainte, iar tu mă ţii de mînă, o dăscăli el. Îmi trebuie neapărat un punct de sprijin, sau mai degrabă ideea că există cineva lîngă mine care mă poate ajuta în cazul unui accident neprevăzut, al unei alunecări, al unei ezitări.

Laura înţelese totul şi în loc de orice răspuns îi căută mîna. Astfel porniră amîndoi la o explorare, care, cel puţin pentru Victor, deveni o sursă de senzaţii stranii, netrăite, unice. Parcă era înconjurat de toate ameninţările lumii, parcă-l aşteptau pretutindeni tăişuri şi zimţi şi goluri şi gheare şi tentacule, dar mîna aceea mică, plină de zvîcnete, care se înghesuise în mîna lui, şi şoaptele care-i mîngîiau şi-i călăuzeau ceafa şi obrajii şi toată fierbinţeala din spatele lui, care intra în el ca nişte unde, şi apropierile, şi fiorii îl făceau să uite spaimele rele... dar îl încolţeau altele pe care nu le cunoştea.

Cutreierul celor doi prin beznă ţinu multă vreme. Victor înainta încet, cu pauze după fiecare pas, căutînd reazem sau obstacole în întunericul misterios. În ciuda prudenţei exage­rate, cireşarul se împiedică de două ori. Prima dată cînd întîlni un gol lăsat de alunecarea unei lespezi, şi la tresărirea lui speriată simţi un braţ cald încolăcindu-i-se de gît şi trăgîndu-l înapoi. A doua oară se împiedică mai rău, chiar în mijlocul hrubei şi se prinse el de gîtul fetei, iar fata i se cuibări înfricoşată la piept. Dar acolo nu se afla nici un obsta­col, nici un gol, nici un ascuţiş din afară. Erau alte spaime, care-i ţinură îmbrăţişaţi şi tremurînd multe clipe. Se treziră amîndoi şi se îndepărtară unul de altul fără să-şi deznoade mîinile. Şi tîrziu, după ce liniştea şi calmul se întoarseră în cubul de întuneric, se auzi vocea lui Victor:

― Sîntem într-o hrubă, un fel de închisoare, supusă şi ea legii pătratului. Latura cred că e de vreo patru metri. În zidul din stînga noastră e o gaură de aerisire, însă mult prea sus. Înălţimea hrubei cred că e de vreo trei metri, poate trei metri şi jumătate.

― Şi podeaua? întrebă fata. E accidentată?

― Într-un singur loc a alunecat o lespede, răspunse Victor.

― Şi eu am simţit la fel: într-un singur loc... tremură vocea Laurei.

Victor înţelese tîlcul întrebării şi închise ochii, deşi întune­ricul era gros, parcă se simţea în mîini. Încercă să-şi oprească bătăile inimii, dar îl înfioră şi mai tare adierea unor degete pe braţul lui. Şi braţul înfiorat căută umerii fetei şi-i apropie încet de pieptul lui.

― E atît de frig aici, Laura... dar ce s-ar fi întîmplat dacă n-am fi căzut aici?

Şi fata în alb ţinea ochii închişi:

― Nu, Victor! Trebuia să ne prăbuşim aici...

Dar simţi dintr-odată că visase prea mult şi i se făcu teamă de răzbunarea zeilor. Se retrase din îmbrăţişarea lui, apoi şopti:

― Dar trebuie să şi ieşim, Victor! Cine ne poate auzi?

― Nu trebuie să ne audă nimeni. Cred că de multă vreme ne caută cineva... tu nu-l ştii pe Ursu, Laura... Nu se poate să nu ne găsească.

Amîndoi îşi trimiteau speranţele după ajutor. Amîndoi voiau lumină, voiau soare, voiau să se privească mult, fără să clipească, fără să cuvînte...

3

Fiinţa spre care zburau speranţele celor doi prizonieri era la fel de neputincioasă ca şi ei, închisă şi ea într-un cub de întuneric. Trapa îl azvîrlise pe Ursu în gol, fără nici un aver­tisment. Printr-o scurtă răsucire, vlăjganul îşi recăpătase însă echilibrul. Raza lanternei sale coborîse luminînd podeaua, îşi calculase cu precizie flexiunea, aterizase prefect, parcă pen­tru a sări imediat. Dar trapa se închisese prea repede. Nu mai avu timp să se prindă cu mîinile de ea. Ajunsese prizonier într-o încăpere strîmtă şi adîncă. Plafonul era la aproape trei metrei şi jumătate înălţime. Ursu îl cercetase cu lanterna şi înţelesese că trapa, deşi era foarte groasă, s-ar putea deschide printr-o simplă împingere.

Mica văgăună era complet pustie. Nu zărise nici măcar un bolovan care l-ar fi putut înălţa cu cîţiva centimetri. Trapa era prea groasă şi se lipise prea bine de plafon, pentru a lăsa să se audă afară vreun sunet. Măcar o piatră să fi găsit... Ar fi aruncat cu ea în plafon şi poate că ar fi auzit de cei de sus. Ursu mai descoperi într-un ungher al carcerei o gaură care servea pesemne la aerisire. Gaura era sus, în colţul opus trapei, nu departe de pafon şi părea destul de largă pentru a se putea strecura în ea. Din fericire, vlăjganul avea la el un cuţit de excursie. Lovi cu el în zid, în colţul în care se afla gaura de aerisire, pînă făcu o mică scobitură în care-şi putea sprijini vîrful piciorului. Îşi înfipse bine bombeul în mica sco­bitură, apoi făcu un salt disperat în întuneric şi izbuti să-şi agate degetele de marginea găurii de aerisire. Se înălţă în muşchi, îşi lăsă greutatea corpului într-o singură mînă, apoi scoase lanterna din buzunar. Raza lanternei îi descoperi un tunel îngust şi drept care se oprea undeva într-un zid.

Ursu se împinse înăuntru şi începu să înainteze prin tunel ca o reptilă. Numără în gînd cam vreo şapte metri, pînă cînd atinse cu fruntea capătul tunelului. Cotlonul era oprit de un zid artificial făcut din cărămizi şi mortar, dar continua în sus printr-un cotlon strîmt prin care abia îi intra mîna: gaura de aerisire. Zidul de cărămidă îl atrăgea cel mai mult pe Ursu. Care era rostul lui acolo dacă nu acela de a bara o cale de co­municare? Barajul acela asimetric şi arogant nu numai că-l enerva pe vlăjgan, dar parcă îl şi provoca, îi aţîţă degetele.

...Nu-şi mai dădea seama de cîte ore se chinuia la demo­larea zidului. Cuţitaşul nu putea face mare treabă. Cuţitaşul sfărîma mortarul, iar mîinile lui Ursu smulgeau ca un cleşte cărămizile din zid. Truda lui putea fi invidiată de toţi stăpînii iadului. Numai ca să se debaraseze de o cărămida smulsă tre­buia să se învîrtească şi să se răsucească, să-şi transforme tot corpul, pînă la vîrfurile picioarelor, în bandă de expulzare, împingea şi cu nasul, şi cu bărbia, şi cu răsuflare. Zidul era gros, solid, temeinic, cum era totul în castel. Parcă devenise el întreg un burghiu, atît de chinuitor înainta. Deşi praful de mortar şi de cărămidă îi umpluse gura şi gîtlejul, nu încetă nici o secundă sfredelirea. Lovea mereu, smulgea cărămidă după cărămidă, colţ după colţ din zidul tuturor iadurilor.

Deodată, cuţitaşul, sau ce mai rămăsese din el, începu să scoată zgomote seci. Ursu ajunsese la capătul puterilor. Fără acel zgomot al speranţei s-ar fi înăbuşit acolo, pentru că de întors nu mai avea pe unde. Îşi adună toată energia îşi împinse mîna şi mîna alunecă o dată cu zidul, sau cu ce mai rămăsese din el, în gol. Sfredelise bariera de piatră. Îşi stre­cură corpul prin gaura spartă de mîinile lui şi se pomeni într-un tunel identic cu cel pe care venise el.

Vlăjganul îşi opri tîrîşul prudent. Auzise parcă nişte sunete... Înaintarea deveni tăcută ca o alunecare în apă... pînă ce mîinile lui pipăiră o muchie: ieşirea din tunel. Scoase cu gesturi neauzite lanterna din buzunar, întinse mîna în gol căutînd cu farul lanternei o direcţie precisă. I se părea că aude un foşnet, undeva, jos, în stînga lui. Îndreptă într-acolo farul şi apăsă brusc butonul împrăştiind o explozie de lumină.

4

În camera de arme, Lucia, Maria şi Dan se străduiau de ore întregi să găsească un mijloc oarecare pentru a da de cei dispă­ruţi, pentru a afla care e soarta lor. Lucia oprise orice coborîre prin coloană. Înţelese că intrarea e primejdioasă, că de acolo vin toate relele. Aştepta din moment în moment o apariţie înfrico­şătoare în cadrul uşii secrete. Spaima şi tensiunea prin care treceau erau atît de mari, că multă vreme nici unul din cei trei abandonaţi nu izbuti să închege o idee mai ca lumea.

Dan nu putea să-şi imagineze că Victor încăpuse atît de uşor pe mîna necunoscuţilor, că nu fusese în stare să le dea măcar un semn de alarmă. Niciodată Victor nu făcuse un act nesăbuit, hazardat. Şi mai ales nu înfrunta un pericol fără să-şi avertizeze prietenii.

Lucia nu-şi putea lua gîndul de la Ursu... Îl cunoştea prea bine, îi cunoştea gîndurile, îi cunoştea capacitatea unică de a acţiona şi de a se orienta fulgerător în clipele cele mai grele, şi mai ales ştia ce forţă putea să declanşeze Ursu dacă era în joc viaţa cuiva.

Iar Maria... Imaginea lui Tic în mîinile unor necunoscuţi, care nu puteau fi decît nişte oameni rău şi fioroşi... parcă le vedea mutrele crude, hidoase, neînduplecate... Îi străpungea cu mii de ace inima. Şi nu mai era în stare să se gîndească la alceva. Dacă ar auzi un glas care ar face-o idioată, nebună, orice, cît de fericită ar fi lumea!

Şi mai era şi Ţombi, credinciosul căţel, pe care neaşteptata dispariţie a stăpînului îl adusese într-o stare jalnică.

Lucia îşi revenise prima. Încercă să-şi liniştească prietenii, sau poate să se autoliniştească, să-şi alunge disperările:

― Nu se poate să fie ceva grav, Maria. Mintea mea nu vrea să accepte aşa ceva...

― Oare mintea, Lucia? îndrăzni Dan s-o întrerupă. Sau poate...

― Nu, Dan... ştiu la ce te gîndeşti. Sigur că mă doare şi sufăr... Dar judecaţi şi voi. Dacă prietenii noştri ar fi ajuns în mîna necunoscuţilor, credeţi că ăia s-ar fi mulţumit numai cu atît? Chiar dacă n-ar fi scos un cuvînt de la ai noştri, dacă n-ar şti că sîntem aici, oare n-ar fi venit ei încoace să se convingă că nu mai este nimeni?

― Poate că se tem, spuse Dan, fără convingere.

― Dacă sînt în stare să pună mîna pe Ursu, crezi că sînt oa­meni care se mai tem de ceva în lume?

― Atunci ce crezi tu? o întrebă Maria.

― Cred că s-a întîmplat ceva neprevăzut, că au căzut într-o capcană care nu are nici o legătură cu necunoscuţii... cine ştie! Camerele în care au pătruns poate că sînt închise...

― Atunci de ce nu se întorc?

― Poate că s-a stricat mecanismul uşilor, sau...

― Sau ce? se interesă Dan. Atunci n-avem altceva de făcut decît să pornim pe urmele lor prin comunicarea secretă.

― Nu! se opuse Lucia din răsputeri. Primejia e aici, în coloa­nele astea nenorocite. Numai dacă n-o să găsim nici o altă cale vom încerca să trecem prin ele legaţi de frînghii... Pînă atunci...

Lumina zorilor pătrundea pe nesimţite în castel. Întunericul se topea şi parcă renăşteau speranţele în inimile cireşarilor abandonaţi.

― Maria, Lucia! descoperi Dan. Mai este o cale de comuni­care cu castelul celălalt... Zidul pe care s-a urcat ieri Ursu.

― Eşti nebun? tresări Lucia. Calea aceea este inaccesibilă!

― Dacă Ursu a ajuns acolo... se încăpăţînă Dan.

Totuşi tinerii se îndreptară spre curtea interioară. Ajunsese­ră în situaţia înecatului pentru care şi un pai e o speranţă de salvare. Era o speranţă absurdă, dementă, şi iată că acest crez ab­surd le oferi marea şansă. Pentru că, ajungînd în curte, văzură miracolul: de sus, de pe creastă, atîrna o frînghie. În graba lor, Ursu şi Tic uitaseră, cu o seară înainte, să tragă frînghia jos.

Bucuria descoperirii îl amuţi pe Dan. Uită că e grăsun, că încă nu i-a trecut febra musculară, că n-a făcut acrobaţii în viaţa lui, că poate să-şi rupă picioarele şi mîinile, că poate să-şi spargă capul. Simţea asemenea fiori de vitejie în el, că nu voia să mai audă nimic:

― Eu urc, fetelor. Fie ce-o fi! Dacă Ursu a ajuns fără frînghie, eu de ce să nu reuşesc cu frînghia?

Fetele se uitară la el ca la un necunoscut. Niciodată nu-l văzuseră atît de hotărît. Dan era gata să-şi înceapă temerara ascensiune.

5

În aceeaşi clipă în care aprinsese lanterna cu farul îndreptat în direcţia în care auzise foşnetele, Ursu răcni cu o voce îngro­şată care ar fi paralizat pe oricine numai prin puterea ei:

― Stai!

Dar cuvintele continuară printr-un hohot de rîs care cutremu­ră pereţii de piatră. Chiar în bătaia lanternei, stăteau, ţinîndu-se de mînă, încremenite, lipite de zid, cu ochii măriţi de spaimă, două fiinţe... Dacă ar fi întîlnit un crocodil sau un urangutan în hruba aceea, uimirea vlăjganului n-ar fi fost atît de mare. Numai pe Victor şi pe fata în alb nu se aştepta să-i găsească acolo!

Victor care recunoscuse autorul cumplitului hohot, pentru că un singur om pe lume era în stare să rîdă asfel, răsuflă uşurat:

― Doamne! Ce spaimă am tras! Credeam că s-a terminat cu noi. Nu puteai şi tu să răcneşti mai altfel, Ursule!...

― Ursu! se bucură fata în alb, o dată cu Victor. Cum ai dat peste noi?

― Am spart un zid atît de gros, că tare mi-e teamă să nu se prăbuşească temeliile castelului.

― Şi cum ai descoperit intrarea asta? întrebă Victor.

― Care intrare?

― Asta care te-a adus la noi... Doar n-ai venit numai prin zid.

― Aaaaa! O blestemată de trapă...

― Nu cumva eşti şi tu prizonier?

― Ba da! Întocmai ca voi. Tic e în mîna ălora, noi sîntem îngropaţi de vii... Nu ştiu ce-i cu cu ceilalţi... Trebuie să se fi întîmplat şi pe acolo ceva... S-or fi năpustit armurile asupra lor. Vreun ienicer sau vreun tătar întîrziat...

Lui Victor i se părea cam ciudată veselia lui Ursu, mai ales după ce-i văzu faţa şi mîinile înroşite de cărămidă şi sînge.

― Ia spune drept, Ursule! Ai descoperit vreo posibilitate de ieşire?... Mai bine aruncă-ne frînghia că tremurăm de frig?

― Şi cum o să vă încălziţi cu frînghia? glumi iarăşi Ursu. M-ar interesa şi pe mine... pentru altă ocazie, fiindcă acum n-am frînghie.

― Dacă ai fi stat atîta timp ca noi, în hruba asta, se plînse fata în alb.

― Adevărat! Eu n-am stat prea mult timp. Am spart zidurile castelului... Dar dacă nu le-aş fi spart poate că ne-ar fi rămas oasele aici.

― Ai găsit vreo ieşire pe drum? îl întrebă din nou Victor.

― Pe drum, nu. Aici la voi. Dar mai întîi trebuie să cobor. Coborîrea li se părea tuturor o tentativă de sinucidere. Ursu era cu capul înainte, spaţiu ca să se întoarcă nu avea nici cît negru sub unghie, iar pînă jos erau cam vreo trei metri şi jumătate. Dacă podeaua ar fi fost de pămînt s-ar fi aruncat pur şi simpu cu capul în jos.

― Victor! Ia vino aici sub gaură şi ţine-te bine. O să-ţi apăs puţintel umerii. Dar altfel nu pot să cobor.

Vlăjganul se lăsă încet cu capul în jos, reuşi să-şi opreas­că prăbuşirea prinzînd muchia tunelului cu vîrfurile picioarelor, îşi lăsă apoi mîinile în jos şi atinse cu degetele umerii lui Victor. In clipa aceea i se desprinseră şi picioarele de margine... Era însă în plin salt, un salt mortal, nemaipomenit, în întuneric, pe care-l execută însă fără greş.

Imediat ce atinse podeaua, Ursu aprinse lanterna şi se lăsă jos pe piatră. Se întinse cît era de lung.

― Ce-i cu tine? se sperie Victor.

― Sînt frînt! Mor! Dacă-ţi spun că am bortelit un zid de vreo doi metri.

― Unde ai văzut ieşirea aici? îl întrebă fata în alb.

Ursu lumină trapa de sus:

― E aceeaşi pe care aţi intrat. Trebuie împinsă puţin şi sîntem liberi.

― Cine s-o împingă? se miră fata în alb.

― Cred că însăşi persoana care întreabă! răspunse Ursu vesel. Facem o piramidă. Eu baza, Victor mijlocul, iar... dum­neata... vîrful. Dar să mă mai odihnesc puţin...

6

În castelul celălalt, lumina zorilor surprinse aceaşi agitaţie şi tensiune. Cei trei bărbaţi întorseseră camera cu fundul în sus, răscoliseră şi cotrobăiseră peste tot şi prin locuri în care nu şaizeci de monezi dar nici măcar jumătate de monedă n-ar fi putut să încapă. Şi cu toate acestea nu găsiră nimic. Ciocăni­seră din nou în pereţi crezînd că poate descoperise puştiul vreo ascunzătoare secretă de care ei încă nu dăduseră, dar pereţii erau reci şi indiferenţi. Toată noaptea lanternele lor lumi­naseră colţuri şi crăpături, interioare de valize şi de rucsac, pantofi, cutii de conserve, lanţul de pe coloană, dar în zadar.

― Şi totuşi la el nu sînt! ţipă omul cu ochii de viezure.

― L-aţi căutat şi-n încălţări? întrebă şeful.

― Şi-n gură l-am căutat, şi-n mîini, şi-n căptuşeala hainei, numai dacă nu le-a înghiţit.

― Atunci tot aici sînt, în camera asta! hotărî şeful.

― Dar n-a rămas nici un colţişor necercetat, îndrăzni să-l contrazică slăbănogul.

― Dacă le-o fi pus înapoi în ascunzătoare? sări viezurele. Iată la ce nu se gîndise nici unul. Tustrei îşi aţintiră privirile spre firidă. Omul cu ochii de viezure se apropie de ascunzătoare, desfăcu prima placă de marmură, apoi pe a doua şi-şi băgă mîinile înăuntru. Şi le retrase însă repede înapoi. Mîinile îi tremurau ca varga. Ultima speranţă fusese distrusă.

― Nu-s!

― Atunci unde dracu le-a ascuns? se înfurie şeful. Un pun­gaş, un mucos îşi bate joc de noi.

― Numai o explicaţie rămîne. Să le fi aruncat pe coloană! Omul cu cicatrice îl privi mînios pe slăbănog, dar se stră­dui să păstreze un ton calm:

― V-am mai spus o dată! Ca să le arunce pe coloană, trebuia mai întîi să se deschidă uşa secretă. Ca să se deschidă uşa, trebuia să fie acolo, în coloană, o fiinţă omenească... Această fiinţă nu putea veni decît pentru a-l salva pe pungaş. Şi cred că mult mai uşor puteau ajunge monezile în coloană prin buzunarle pungaşului cel mic, decît aruncate.

― Şi totuşi...

― Aici sînt monezile, în camera asta, accentua şeful. Cîrnul ăsta trebuie să fie ori fiul celui mai mare hoţ de buzunare, ori al vreunui scamator celebru. Cît am lipsit din încăperea asta prima dată?

― Fix trei minute! anunţă slăbănogul.

― În aceste trei minute le-a ascuns. Asta-i culmea! Să ne punem în pielea lui. Unde le-ar fi putut ascunde în trei minute?

― Eu zic să-l aducem mai bine aici! îndrăzni viezurele. Să-l ameninţăm cu tortura. Pînă la urmă va spune el.

Omul cu cicatrice alungă propunerea viezurelui cu o mişcare de dispreţ.

7

Şi pentru Tic noaptea fusese rea şi cu chinuri. Singur, în camera imensă şi tăcută, fără nici un semn de la prietenii lui, căzuse pradă unor gînduri negre. La un moment dat auzise niş­te foşnete în cameră şi zărise undeva într-un colţ două puncte de foc. Un fior îi trecuse prin şira spinării. Dar dezlegase repede enigma punctelor de jar, şi-l strigase cu voce blîndă pe Philippe. Motanul, simţind parcă în prichindel un prieten, se aciuase lîngă el, pe pat. Torsul monoton şi blana moale, de catifea îl mai liniştiră puţintel pe prizonier.

Tic nu putea să-şi răspundă la o întrebare teribilă. Pentru că o dată cu liniştea apăruse şi o întrebare, care se transformase repede în obsesie chinuitoare: unde-l mai văzuse pe omul cu ci­catrice? Figura lui încruntată, statura lui vînjoasă şi parcă şi vocea lui groasă nu-i erau străine. Îl mai văzuse sigur undeva şi nu de mult... Dar cu toate strădaniile sale, prizonierul nu izbu­tea să-şi amintească. Unde? Unde? Unde?

Somnul nu voia să i se strecoare în pleoape şi nici nu-l dorea. Şi cum stătea lungit pe pat cu ochii închişi, un gînd neaşteptat îl făcu să tresară... În patul în care stătea el, dormise atîta timp fata în alb. Motanul de la picioarele lui primise mîngîierile ei. Marmura albă şi tăcută o urmărise cu toate strălucirile ei. Tic începea să se simtă într-o închisoare de vis. O moleşeală caldă pătrunse în gîndurile lui. Îl luă pe Philippe în braţe ca să-l mîngîie şi să-l alinte. Parcă simţea pe blana lui moale urmele altor mîini pe care ar fi vrut atît de mult să le atingă... Încet... uşor...

Cu gîndul la fata cea dragă, în alb, cel mai tînăr dintre cireşari adormi blînd, poate chiar în clipa cînd, într-o hrubă mică şi întunecoasă de sub castel, mîinile fetei din vis primeau mîngîierea altor mîini. Şi acele mîini care mîngîiau erau ale unei fiinţe pe care Tic o iubea cum iubea puţini oameni pe lume.

...Lumina zorilor îl trezi pe ciufulici dintr-un somn adînc cu vise calde. Tic îşi regăsi gîndurile, îşi aminti întîmplările prin care trecuse... Era prizonier, era în mîinile unor oameni rai... Sări din pat cu iuţeala unui fulger... Trebuia să se salveze! Nu mai putea suporta captivitatea. Saltul lui brusc răscoli perna şi salteaua patului şi descoperi undeva un caiet cu scoarţe de piele. Jurnalul fetei în alb... Tic îl deschise, şi imediat ce citi primele rînduri, bineînţeles, fără să vrea, uită de orice obligaţie de pu­doare şi discreţie. Începu să citească cu pasiune. Cînd îşi dădu seama că pătrunsese taine nepermise era prea tîrziu. De acea reciti încă o dată jurnalul cu intenţia de a găsi ceva anume.

Însemnările din jurnalul fetei în alb fiind foarte necesare pentru înţelegerea unor taine, iată că indiscreţia lui Tic devine indiscreţia tuturor:

"Sînt tristă, îşi începea fata în alb jurnalul. Deşi mă aflu în castelul pe care-l visez de zece ani, pe care l-am căutat cu atîta înfrigurare în zilele şi nopţile mele libere, trebuie să stau închisă, prizonieră, mută, înconjurată de oameni la fel de tăcuţi ca pereţii de marmură. Poate că-mi merit soarta, dar nu mai puteam rămîne închisă într-un orăşel gălăgios în care orice prieten ar fi însemnat o durere pentru bunica... Nu pot s-o condamn, o înţeleg şi o voi ruga mult, mult, să-mi ierte gestul... Dragă bunicuţo, o să-ţi treacă tristeţea dacă îmi voi culca capul încet în poala ta şi-ţi voi povesti despre castelul meu... Îţi voi povesti mult iar tu vei fi fericită cînd îmi vei cunoaşte şi prietenii... Sînt mult mai aproape de tine, bunicuţo, cînd nu stau tristă lîngă tine... Poate chiar acum cînd sînt departe, prizonieră într-un castel rece... te simt atît de aproape... Nu-i aşa că mă vei ierta şi mă vei înţelege?

Cînd îmi amintesc spaima pe care am tras-o în prima zi!... Ştiam cum să ajung la Cetăţuie, aveam planul precis al drumului de la gară la ruine, ştiam că o să-i găsesc acolo, dar cînd l-am simţit lîngă mine... şi cînd... i-am văzut faţa, am ştiut că nu mă va ierta. Ca să-l înduplec m-am prefăcut că leşin... L-am auzit cînd şi-a trimis asistenţii să-mi pregătească patul, l-am văzut cum caută în trusa de medicamente, şi cînd am zărit siringa în mîna lui m-am prefăcut că mă trezesc.

― Ştiam că te prefaci! mi-a spus dînsul. De ce-ai fugit din oraş? N-a vrut să ţină seama de nici un motiv, nu mi-a ascultat nici cea mai mică rugăminte. Era neînduplecat, aşa cum e întotdeauna cînd nu i se dă ascultare. Cînd i-am auzit vocea calmă, liniştită, mi-am dat seama că sînt pierdută.

― Vei sta închisă! N-ai voie să ieşi decît în curte şi cît mai rar. De altfel nici nu vei putea ieşi, oricît te vei zbate. Totul e închis în jurul tău.

Am încercat să protestez. Ştiam că e în zadar. Vorbea prea liniştit pentru a-mi lăsa cea mai mică speranţă. Mi-a spus doar atît: că nu vrea să mă expună la primejdii... şi că mă va trimite acasă cu prima ocazie. Dar nu mi-am putut da seama imediat ce primejdii pot fi în castelul acesta vechi şi liniştit... Şi dac-ar da Dumnezeu să mai întîrzie prima ocazie!

El a vrut să luptăm unul împotriva altuia! Mă gîndesc la un plan de acţiune.

........................................

Chiar a doua zi am făcut marea descoperire! Mă aflam în Castelul celor două cruci. Amîndoi îl căutam şi îl visam. Cîte documente prăfuite n-am citit despre acest castel. Devenise ţelul lui. De aproape 20 de ani îl căuta. Şi în ultimii ani mă lua mereu cu el. Oare de ce nu m-a luat şi în vacanţa as­ta? Ce stupidă sînt! Eu n-am vrut!... Vorbeşte mereu de primejdii. Ce primejdii pot fi aici?

Dar n-am descoperit numai castelul meu în această zi. Am descoperit şi ideea care mă va slava. Care va elibera pe pri­zoniera în alb. Le voi scrie cireşarilor, le voi vorbi despre castelul meu. Vor veni sigur. Şi dacă vor veni şi ei, atunci ne va lăsa să cutreierăm în voie castelul...

Sînt foarte, foarte tristă... Sărmanul Philippe... Se gudură la picioarele mele... Parcă m-ar înţelege şi ar vrea să mă liniş­tească... Le-am scris cireşarilor... Oare va ajunge mesajul meu pînă la ei? I l-am dat unui cioban cu nasul ascuţit. Ce-o fi crezut oare despre mine cînd m-a văzut cocoţată deasupra prăpastiei şi aruncându-i pachetul?... Şi chiar dacă va ajunge mesajul, vor veni oare vreodată cireşarii aici? Cum de-am uitat? Lucrul cel mai de seamă l-am uitat. Sînt sigură că nu vor crede în mesajul meu... Vor crede că e o farsă... Îi chem la un castel necunoscut, fără să le spun unde se află castelul! Nu pot să înţeleg cum de-am uitat cel mai important lucru! Dacă măcar s-ar duce ciobanul cu mesajul în oraş... Să nu-l pună la poştă, sau să-l dea altuia şi altuia... Am avut în mînă colacul de salvare... Oare voi mai avea şi un al doilea?... Oricum, trebuie să fiu pregătită... cineva... mi se pare... Pasteur, spunea că întîmpla­rea cea fericită nu vine decît la oamenii pregătiţi...

.............................

Abia a plecat din camera mea. E foarte încruntat. Mi-a spus că un cioban nătîng care l-a văzut cînd m-a luat luat în braţe (atunci cînd m-am prefăcut leşinată) s-a dus la post în sat şi a povestit toată întîmplarea... Mă gîndesc la mutra pe care-au făcut-o cei de acolo cînd ciobanul le-a povestit întîmplarea. Pe mine m-a pufnit rîsul. Trebuie să fie ciobanul căruia i-am încredinţat mesajul!

― De ce rîzi? s-a răstit el. Dacă s-a apucat să povestească şi altcuiva? O să se scornească în regiune că s-au aciuat aici, la Cetăţuie, tîlhari şi hoţi de copii. Ce dobitoc! Nu putea să vor­bească mai întîi cu noi?

A plecat furiş din cameră. M-a anunţat însă că are de făcut cercetări aici şi că o să mă mute pentru un timp în altă încăpere "Tot închisă"! m-a avertizat el.

Ce zi groaznică!... Şi începuse atît de frumos... Unul din asistenţi, probabil numismatul, mi-a trimis un bileţel de încurajare şi o monedă. Dacă ar şti el că se amestecă... Nu ştiu ce i-ar face, deşi ţine foarte mult la asistent şi la fetiţa lui, blondă ca o păpuşă.

El trebuie să-mi fi trimis bileţelul. Şi moneda cu chipul lui Caligula pe dînsa... Oare a trimis-o din întîmplare? Caligula a fost un tiran, un despot... Cred c-a vrut să facă o aluzie. E inteligent şi simpatic... Şi e înnebunit după monezi.

Începuse frumos ziua... tocmai priveam moneda, cînd l-am zărit pe Philippe şi apoi vipera... Am îngheţat... Urăsc cu cea mai mare ură din lume şerpii... Dar cînd am văzut că-i viperă... Dragul meu Philippe... Mi-a salvat viaţa! Fără el nu mai apucam să scriu aceste rînduri... Pînă să dea peste mine, veninul şi-ar fi făcut efectul. De ce mă ţine închisă? Cum poate să fie atît de crud? Dacă mă muşca vipera nu puteam să ajung la medicamentele lui. De ce e atît de crud? De ce mă ţine închisă? Îi voi spune în faţă cu răutate. Vreau să- doară! Poate că era mai bine să mă înţepe vipera... Ba nu! Nu!

...............................

Am fost atît de nedreaptă cu el! L-am întristat şi-mi pare foarte rău. Mi-a spus că tocmai din cauza asta mă ţine închisă. Regiunea e plină de vipere. Sînt şi exemplare rare de viperă cu corn a cărei muşcătură omoară în mai puţin de o oră. Mi-a spus că au fost atacaţi de multe ori. Şi mi-a mai destăinuit un secret. Pe Philippe îl cheamă Boroş... E un motan din regiune. Oamenii spun că-i cel mai vestit omorîtor de vipere din părţile acestea. L-au dresat de mic nişte vînători. Cu mare geutate l-a obţinut pentru timpul cît stă la Cetăţuie. De aceea l-a lăsat cu mine. M-a convins să nu-mi mai fie frică de şerpi cînd e Boroş cu mine. Boroş! Nu-mi place numele. Eu îi voi spune tot Philippe. Şi ei au început să-l numească aşa.

Cu toate acestea, încă nu vrea să-mi lase libertatea. Poate mai tîrziu, mi-a promis el. Am aflat, tot de la dînsul, că l-a mustrat pe numismat pentru că s-a amestecat în povesea mea.

― Ţi-a trimis o monedă? m-a întrebat dînsul.

L-am minţit, i-am spus că nu. Dar sînt sigură că nu mă crede. N-aş vrea să fiu în pielea numismatului. Oare de ce e atît de sever cu asistenţii? Eu ştiu foarte bine cît de mult ţine la ei şi cît îi apreciază!

Azi am făcut o descoperire grozavă. Am găsit un document vechi scris în litere chirilice. Mi-a plăcut mult ingeniozitatea cheii. Dacă n-ar fi tors Philippe lîngă mine, nu m-aş fi gîndit niciodată că se poate descifra numai prin scandare. Mi l-a luat în timp ce eram în curte. Seara mi-a spus că-i va fi de mare fo­los în cercetările lui... De ce nu-s cireşarii aici? Am întreprinde atîtea cercetări. Sînt sigură, sigură că acest castel e plin de taine... Dacă mă gîndesc mai mult, încep să mă conving că cireşarii nu vor mai sosi aici niciodată.

Sînt fericită, fericită, fericită... Adineauri am smuls de la el o promisiune. Mai am o zi şi-o noapte. De mîine la prînz... sînt liberă. Voi fi stăpîna castelului! Mi s-a pus o singură condiţie. Să fie mereu Boroş (ce urît nume!) cu mine. Dar eu l-am îndrăgit atîta pe Philippe că nu mă mai pot despărţi de el.(Oare o să vrea să-l luăm acasă pe Philippe?) De mîine, Philippe...

Şi cu toate acestea, mă cuprinde din cînd în cînd cîte un val de tristeţe. Dacă ar fi şi cireşarii aici... cîte n-am face! Dar cum să creadă ei într-un mesaj fără adresă... şi cum să ajungă aici cînd nimeni nu ştie despre Castelul nostru şi cînd e atît de departe...!

..................................

Orice speranţă s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge la timp. Sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor veni cînd eu nu voi mai fi... Au mai rămas zile puţine... foarte puţine... totul se aseamănă cu o inimă bolnavă, cu un trup înfierbîntat zguduit de lovituri rele... În aer puteşte ceva... Oamenii din jurul meu sînt neliniştiţi...

Toţi sînt disperaţi. Şi ei şi-au pierdut calmul. Patrula l-a anunţat, azi dimineaţă, că se zvoneşte despre o bandă de tîlhari în preajma Cetăţuii. I-au spus că regiunea începe să devină primejdioasă, că s-au mai aciuat şi altă dată cete de tîlhari prin părţile astea... Cred că numai din cauză că ţin foarte mult la el, au acceptat să mai rămînă aici cîteva zile, însă cu condiţia fermă ca intrarea în castel să fie închisă în aşa fel ca nici musca să nu pătrundă înăuntru.

.................................

S-a sfîrşit cu visul meu de libertate... Aproape că sînt fere­cată în cameră... N-am voie să ies de-aici fără ştirea lor. Şi el şi asistenţii nu scapă nici o clipă din ochi camera şi curtea mea. Oare de ce le e atîta teamă?... Din cauza mea?... Poate că totuşi le-am adus multe neplăceri... Dar cum aş fi putut renunţa să-mi vizitez castelul?... Atîtea zile pierdute! Nici o zi nu m-am plimbat liberă prin încăperile castelului meu... Dacă i-aş fi chemat de la început pe cireşari, sau dacă n-aş fi uitat să trec în mesaj locul castelului...

Am greşit... Eu sînt marea vinovată pentru tot ce s-a întîmplat, pentru tot ce mi s-a întîmplat. Dacă v-aş fi destăi­nuit încă atunci, în seara aceea, gîndurile mele, planurile mele, dragii mei prieteni de departe...

Stau închisă cu Philippe. N-avem voie să ieşim în curte. Patrula cercetează pas cu pas regiunea. Trebuie să fie ceva foarte grav. Le-a vorbit despre comoară şi de atunci vin în fiecare zi la cetăţuie. I-au spus să se pregătească se plecare. El e nervos. Nu-şi poate continua cercetările. E convins că povestea cu hoţii e un zvon lansat inconştient de cioban. De aceea e furios... Stau singură şi camera pare că nu mai are nici un secret... mereu mă gîndesc că s-ar putea să fie ul­tima zi... N-am gustat nici o zi plină de libertate, nici o clipă de libertate, în castelul meu... Aş putea oare să plîng?

..............................

Aceeaşi nelinişte... Philippe a mai ucis o viperă... Am asis­tat la întreaga scenă. Vipera se tîra pe piatră... Philippe a sărit asupra ei. Întîi a imobilizat-o. I-a pus o labă pe cap şi alta pe trup. Pe urmă i-a băgat colţii după cap. A decapitat-o foarte re­pede. Ah! ce scîrboase reptile! Şi ce noroc cu Philippe...

Şi-a făcut un post de observaţie la crenele... Cred că şi-au pierdut prea uşor cumpătul. Cine ar putea să pătrundă în castel? Mai bine s-ar ocupa de cercetări... Dacă mîine ni se va cere să părăsim regiunea?... Nu! Trebuie să-mi păstrez speranţa. Pînă în ultima clipă.

.............................

Şi totuşi el a avut dreptate! S-a întors ciobanul şi cînd l-au luat oştenii la rost a mărturisit că i-a mai povestit unuia des­pre răpirea mea şi despre tîlharii de la cetăţuie. Cît de repede s-a răspîndit zvonul!

Sînt din nou fericită! Mi s-a dat în sfîrşit libertate. Pot să merg oriunde în castel, numai afară din castel n-am voie să ies. Bineînţeles, cu Philippe. Avem încă multe zile în faţă. Bucuria libertăţii îmi reînvie o speranţă veche... Poate că to­tuşi vor veni cireşarii... Atîtea minuni se întîmplă! De ce oare n-ar putea să dea peste castel... Dacă vor crede în mesaj, ar putea merge pe urmele lui şi ar ajunge aici...

Dragul meu caiet, te voi umple de azi înainte cu lucruri vese­le, cu povestiri şi istorii... Dacă îl voi putea convinge pe el să povestească!... Ştii tu ce frumos povesteşte?... Parcă vezi to­tul în culori, simţi vremea cu toate legile, obiceiurile şi oglinzile ei, vezi mişcări uriaşe de oameni. N-am auzit pe nimeni să povestească atît de frumos. Şi a trecut prin atîtea cetăţi şi castele... Ştii tu cît de mult îl iubesc? Îl iubesc, îl iubesc...

Oare chiar niciodată n-o să-mi pot vizita castelul? Sînt aici de atîta timp şi totuşi mereu prizonieră. Întotdeauna mă aflu la cîţiva paşi de libertate, dar niciodată nu-i pot trece pragul. A venit la mine cu o figură atît de încruntată. Niciodată nu l-am văzut atît de nervos. Mi-a spus că a auzit zgomote străine în castel... Crede că sînt hoţi... Iarăşi mi-a limitat graniţele... N-am voie să părăsesc încăperea şi curtea...

Oare ce s-a întîmplat? Cine a putut să fie? Ce-ar fi să încerc şi să le dau o mînă de ajutor. Îmi voi lua în primire postul de observaţie de la crenele...

.................................

Sînt din nou închisă în camera mea, sînt ferecată, parcă aş fi în lanţuri. Dar sînt atît de fericită! L-am văzut pe Ursu sus, pe creasta zidului. L-am văzut şi m-a văzut. Au venit cireşarii! Au venit dragii mei prieteni! În ultima clipă. Am sperat pînă în ultima clipă... Cred că eu i-am adus aici, cu speranţele mele. Sînt salvată! Sînt liberă:

Au venit cireşarii... Vă aştept dragii mei...

Aici se termina jurnalul fetei în alb. Tic îl închise şi deveni trist şi gînditor. Dorise atît de mult ca fata să-şi fi amintit de dînsul. Ar fi vrut s-o salveze din ghearele unor oameni răi... S-o ia de mînă şi s-o poarte prin ganguri şi încăperi secre­te... Unde o fi acum fata în alb? Probabil că era în mijlocul celorlalţi. Trebuia şi el să scape din închisoarea asta rea... dar şi caldă... În care petrecuse atîta timp fata în alb...

Prichindelul îşi amintea şi unde-l zărise pe omul cu cica­trice, îl zărise în curtea şcolii, alături de moş Timofte în ziua cînd o întîlnise, prima dată, pe fata în alb. Şi moş Timofte era atît de bucuros lîngă dînsul, încît Tic îşi închipui că trebuie să fie unul din cei mai de seamă oameni pe care-i dăduse şcoala.

Tocmai în momentul cînd Tic îşi amintea, parcă întristat, tainele, uşa de fier a camerei sale se deschise cu zgomot, lăsînd să intre înăuntru trei oameni furioşi. Omul cu cicatrice se uită fix în ochii lui Tic şi-l întrebă cu voce copleşitoare:

― Spui?

― Spun! răspunse prichindelul rîzînd. Dar cu condiţia ca să desferecaţi coloanele...

Prichindelul nu destăinui însă locul unde ascunsese mone­zile ci cu totul altceva. Spusele lui îi lăsară năuci pe cei doi asistenţi şi îl făcu pe omul cu cicatrice să explodeze într-un asemenea hohot de rîs, cum de mult nu i se mai întîmplase.

8

Întregul castel trăia evenimente neobişnuite.

După eforturi groaznice Dan, Maria şi Lucia reuşiseră să ajun­gă pe creasta cu crenele a zidului de piatră. Escaladarea îi obosise. Se aşezaseră pe zid pentru a răsufla cîteva clipe. Ultima urcase Lucia. Trăsese frînghia după ea şi se aşeză alături de ceilalţi.

9

Piramida înălţată de Ursu în hruba de sub castel îşi împlinise întocmai menirea. Ursu o dăscălise pe Laura să-şi lipească palme­le de zid pentru a menţine echilibrul întregii piramide. Îi apusese, de asemenea, ca imediat ce va împinge trapa să caute să se agate cu mîinile de marginea deschizăturii. Cînd piramida ajunse sub trapă, Ursu îl apucă pe Victor de tălpi şi-l ridică spre plafon. Fata în alb reuşi astfel să împingă trapa şi să se agate de marginea des­chizăturii. Ursu şi Victor se căţărară pe trapă. Ajunseră, în sfîrşit, sus, în gangul subteran, după o noapte de temniţă.

Dezorientaţi, cei trei evadaţi porniră nu spre castelul domnesc ci spre crucea cea mică. Lanţurile fiind coborîte de pe coloane pătrunseră la repezeală... În camera fetei în alb.

Aşa se face că în clipa cînd, sus pe creastă, Dan, Lucia şi Maria îşi luară în primire posturile de observaţie de la crenele şi îşi aruncară privirile în curte, asistară la un spectacol care pur şi simplu le produse ameţeală.

Două grupuri de oameni pătrundeau în curtea interioară pe două intrări deosebite. Unul era format din Ursu, Victor şi fata în alb, celălalt din Tic, omul cu cicatrice şi asistenţii lui. Scena era atît de năucitoare şi atît de neaşteptată, mai ales din cauza veseliei care-i cuprinsese pe cei din curte, încît Dan îşi duse mîinile la gură şi începu să strige:

― Hei! Nu uitaţi galeria!

Dar şi pe cei din curte, mai ales pe Tic şi pe Ursu care nu-şi mai aminteau nimic despre frînghie, îi apucă ameţeala la vederea înspăimîntătoarei galerii.

CAPITOLUL XX

Era dimineaţă. O dimineaţă caldă şi strălucitoare care va rămîne neştearsă în amintirea cireşarilor. Maria şi Lucia coborîseră în curtea interioară. Mai rămăsese Dan, sus, pe creastă, la crenele. Ursu îi ţinea frînghia întinsă ca să-i ajute coborîrea. Dar nici n-apucă să facă prima mişcare, cînd Victor îl opri:

― Stai! trebuie să deschizi uşile din coloane. Au rămas închise amîndouă.

Acesta era adevărul. În graba şi dezorientarea lor, Ursu, Victor şi Laura uitaseră să lase uşile deschise. Comunicarea cu castelul domnesc era tăiată. Dan n-avea ce face, trebuia să primească misiunea. Îşi dădu drumul pe frînghie, viteaz şi grăbit, dar din nefericire în cealaltă curte interioară, în Crucea cea mare. Fără vina lui, întîrzia la întîlnirea din curtea fetei în alb, tocmai în momentul cînd se dezvăluiau toate tainele. Şi iată că această absenţă atît de motivată, poate chiar lăudată şi elogiată, avu nişte repercusiuni, dacă nu dramatice, cel puţin comice, şi în orice caz neplăcute, pentru Dan. În formă de zile mari, bravul cireşar nu se mulţumi să deschidă mecanismul la o singură uşă, ci alergă să elibereze şi cealaltă intrare. Ajun­sese tocmai la jumătatea drumului. Cînd păşi pe lespedea uriaşă din mijloc, auzi în spatele lui răcnetul lui Ursu:

―Stai! Stai! E o cap...

Atîta auzi Dan. Restul cuvîntului se pierdu undeva în lume. El ajunse sub pămînt, trimis de tobogan drept în fundul hrubei. Căderea bruscă îi produse mai multă spaimă decît durere. Nu­mai abdomenul era foarte revoltat, şi, pentru a-l împăca, bravul cireşar se tăvăli cîteva clipe pe podeaua de piatră.

― Şi eu care credeam că mi-au încredinţat o misiune de seamă... se tîngui Dan în timp ce-şi căuta juliturile. Ce mişei! Ce ingratitudine!

Ursu ajunsese la trapă, izbuti s-o deschidă, şi pentru că n-avea lanternă la el se mulţumi să întrebe:

― Hei, Dan! Eşti rănit?

Dar nici un răspuns nu veni din hruba rece şi întunecoasă. Vlăjganul îşi simţi inima săgetată. Strigă din toate puterile:

― Daaaaan! Hei Daaan!

― Ho! C-o să-mi spargi urechile! Ce păcat că eşti singur! Aş fi vrut să-i bag în sperieţi pe toţi... Va să zică aşa; m-aţi tri­mis la moarte... Mi-am rupt numai piciorul drept şi două coaste. Şi o claviculă...

Ursu ştia că Dan nu e omul care putea să facă glume cu oasele rupte:

― Atunci te mai las puţintel acolo, pînă te vindeci de oase şi de glume proaste...

― Stai! Stai că n-am nimic. Şi scoate-mă, că am trecut printr-o spaimă soră cu moartea.

Tocmai sosise Victor cu frînghia. Ursu aruncă un capăt în hrubă, Dan îl prinse, şi se simţi ridicat în aer ca o păpuşă.

― Dar tot eu mă duc să deschid intrarea cealaltă! spuse el, şi într-adevăr fugi spre capătul coloanei ca un Hermes.

― Stai! îl opri Victor. Şi capcana de dincolo e deschisă. Pe-acolo am ieşit noi.

Dan consideră însă totul o glumă şi-şi continuă fuga. Ursu îl prinse de umeri tocmai cînd se prăbuşea în gol. Aşa că ajunse la timp în curtea întîlnirilor, la timp pentru a-l auzi pe Tic dezvăluind omului cu cicatrice enigma celor 60 de monede de aur. Toţi erau ochi şi urechi.

Tic trase mai întîi cu coada ochiului undeva, apoi se uită destul de obraznic, adică puţintel cam superior, spre cei trei bărbaţi care abia îi aşteptau cuvintele:

― Sînt chiar la dumneavoastră! spuse el.

Toţi făcură acelaşi gest reflex: îşi duseră mîinile la buzu­nare. Dar nu găsiră nici o monedă. Bricege, ciocănele, lanterne, pachete cu ţigări, tot felul de lucruri obişnuite. Asistentul cu ochi de viezure îl mustră prieteneşte pe Tic:

― Acum nu mai merg glumele. Ne-am făcut oameni serioşi.

― Dar v-am spus foarte serios! se prefăcu ofensat prichin­delul şi iar trase cu coada ochiului undeva şi cineva în alb nu părea că-şi drămuieşte uimirea şi zîmbetele.

Privirile fetei parcă-l căutau pe Tic, şi parcă-i trimiseseră şi un semn de încurajare, aşa că emoţia îl obligă să dezvăluie enigma mai repede decît ar fi vrut el, fără pariuri şi promisi­uni, ehei! îşi făcuse un plan grozav.

― In lanterne... Îşi recunoscu ciufuliciul vocea.

Neîncrezător, numismatul cu ochii de viezure desfăcu lanterna şi văzu înăuntru bateria. Dar cînd răsturnă lanterna, o dată cu bateria alunecară şi monedele. Fusese o adevărată lovitură de teatru! Arheologii îşi explicau, în sfîrşit, ce se întîmplase. În cele trei minute cît lipsiseră prima dată din cameră, prizonierul desfăcuse lanternele, scoase una din cele două baterii şi pusese în locul ei monezi, cîte douăzeci de fiecare lanternă. Arcul de la capătul lămpii ajutase la sudarea perfectă dintre monezi şi baterie. Apoi aruncase bateriile scoase în colţul unde se aflau bateriile de rezervă şi-şi reluase, liniştiţi şi tăcut, locul în ungherul lui. Intrînd înăuntru, arheologii nu observară imediat lipsa monezilor. Erau prea grăbiţi să pornească în căutarea fetei. Baricadaseră intrarea din coloană, îşi luaseră lanternele şi uneltele de cercetare şi părăsiseră încăperea fere­cată. Astfel, obiectele care se transformaseră în ascunzişuri şi tainiţe se aflau în mîinile lor, şi, mai ales, erau convinşi că le avuseseră tot timpul asupra lor. Cu lanternele pline de monezi, căutaseră toată noaptea, prin toate crăpăturile!

― Dar tot mi-a fost teamă de ceva... mărturisi curajos cireşarul. Mi-a fost teamă să nu vi se consume bateriile...

Hazul îi molipsi pe toţi. Şeful, mai ales, îşi pierduse orice urmă de încruntare de pe faţă auzind ultimele cuvinte ale "pungaşului cîrn". N-avea ce face. Trebuia să-i înconjoare umerii şi chiar să-l apropie puţin de pieptul lui. Şi bineînţeles să surîdă, şi chiar să rîdă de-a binelea.

Pe Tic îl interesau însă mult mai mult reacţiile fetei în alb. O văzu veselă, rîzînd nestăpînită, şi privindu-l mirată, sau poate chiar speriată, cu ochi mari care-l furnicau şi-i tăiau respiraţia. Trecu întîmplător pe lîngă ea şi descoperi cu bu­curie că e aproape tot atît de înalt, şi mai văzu că e îmbujorată, şi îşi duce uneori mîna la piept, aşa cum ar fi vrut şi el, dacă nu i-ar fi fost teamă că îl vor observa toţi.

Tînăra castelană nici nu-l vedea pe Tic. Făcu o plecăciune în faţa tuturor, apoi îşi desfăcu braţele ca două aripi albe şi spuse cu vocea ei de clopoţei:

― Urmează recepţia! Vă invit pe toţi în sala de arme!

― Iar eu... se repezi Dan... bineînţeles dacă mi se permite, voi pleca înainte, pentru a anunţa, ca un veritabil mare postelnic, sosirea înalţilor oaspeţi.

Dan fugi înaintea tuturor, şi numai după ce pătrunse în coloană întoarse capul pentru a-i linişti pe cei care veneau pe urmele lui:

― De data asta nu mai cad! Feriţi-vă dumneavoastră.

Apoi dispăru în interiorul coloanei.

Fata în alb sosi înaintea celorlalţi în sala armelor. Dan o întîmpină cu o plecăciune adîncă, anunţînd cu voce gravă, parcă pentru a impresiona şi clinti armurile:

― Excelenţa sa, Castelana în alb!

Apoi o rugă cu voce foarte înceată;

― Te rog să-mi şopteşti numele celorlalţi, că habar n-am cum îi cheamă.

Castelana îi făcu un semn din ochi, iar Dan îşi reluă poziţia solemnă. Venea omul cu cicatrice.

― Soseşte... excelenţa sa... spune! o rugă el în şoaptă. Ex­celenţa sa... tatăl castelanei în alb!

După ce-i aruncă o privire fioroasă Laurei, continuă:

― Excelenţa sa... Iuliu Vernescu! Marele vistiernic al castelului... Excelenţa sa... Adrian Filip... marele armurier al castelului...

Cînd îi zări pe cireşari, Dan făcu anunţurile pe cont pro­priu, obligîndu-şi prietenii să intre într-o anumită ordine:

― Sosesc excelenţele lor... Ci-re-şa-rii! Victor! vel logofătul cireşarilor (Nu prea merge excelenţă cu vel logofăt, îşi spuse Dan, dar treacă de la mine)... Maria! prietena cea mai dragă a marelui postelnic, îi găsi, în sfîrşit, un titlu... Lucia! marele vistiernic al cireşarilor!... Ursu! prea marele spătar!... Tic! Micul mare ispravnic!... şi Dan! marele postelnic!...

Pătrunse pe uşă într-o atitudine demnă chiar de rangul de vel vornic.

Şi începu veselia!...

Dar mai întîi, arheologii se văzură nevoiţi să sature foamea de cunoştinţe a tinerilor. Erau atîtea bogăţii acolo, atîtea obiecte şi documente necunoscute, atîtea mărturii istorice ,dar mai ales atîta emoţie şi fiori şi evlavie şi plecăciune... şi, în sfirşit, acel pocnet necesar al tinereţii şi veseliei.

― Dacă nu găseaţi documentul lui Zogreanu, nu ştiu ce s-ar fi întîmplat... le spuse cireşarilor excelenţa sa, tatăl castelanei în alb, celebrul profesor de arheologie. Probabil că ar fi trebuit să spargem coloanele...

― Şi să faceţi cunoştinţă cu temniţele! îşi aminti Dan, cuprins de-o vervă de zile mari. De capcane tot nu scăpaţi...

Dar cine nu era în vervă în ziua aceea!? Cea de a doua ex­pediţie a cireşarilor se terminase cu bine. Îi întrista doar absenţa lui Ionel. Ei nu aveau de unde să ştie că poate chiar în acele momente prietenul lor de pe malul mării era pe urma unor taine care, cîndva, îi vor atrage acolo pentru a le încerca ultimele energii şi a-i încărca de faimă.

Cireşarii se bucurau de coroana expediţiei lor şi se dăruiau, fără zgîrcenie, cu toate emoţiile şi melodiile din suflet alcă­tuirii de marmură.

― Dacă nu era ciobanul, spuse Lucia, nu ştiu dacă ar mai fi avut loc expediţia noastră...

― Multă bătaie de cap şi multe necazuri ne-a dat cu gura lui de muiere! îşi aminti tatăl castelanei în alb. Tare aş fi vrut să-i prind nasul între degete şi să i-l strîng puţintel...

Asistenţii rămăseseră pedagogi. Mai rîdeau ei uneori la glumele lui Dan, dar rîsul li se prefăcea în tuse dacă observau privirile profesorului căutîndu-i sau dacă-i auzeau glasul un­deva în preajmă.

Omul cu cicatrice se apropie de ei:

― Asta e cea mai sinceră şi mai generoasă vîrstă a vieţii... Dacă oamenii ar rămîne măcar cu amintirea ei... Oare prin ce constelaţii şi-ar căuta pasiunile?

Tinereţea pocnea pretutindeni. Chiar armurile, cu toată răceala şi nemişcarea lor dispreţuitoare, începeau să-şi gă­sească locul în acel iureş cald. Cavalerii de fier erau, de fapt, singurii martori verticali care puteau să jure că în nici o altă zi a veacurilor trecute castelul nu trăise o veselie mai pură. Dacă tinerii s-ar fi uitat la ei, din unghiuri neobservate, cu ochii întredeschişi, ar fi zărit poate în vizierele trase reflexe ciudate. Cu siguranţă însă că Lucia ar fi explicat totul prin legi fizice stricte, ca un schimb de lumini între soare, marmură şi metal.

Fata în alb, castelana care îşi găsise cetatea şi prietenii, îşi ducea mereu mîinile la piept parcă pentru a-şi opri erupţii şi clocote. Ea îl căuta cu privirile pe Victor, şi Victor îi căuta mereu privirile, şi se apropiau mereu pentru a-şi atinge mîinile sau umerii, şi iar se depărtau, şi iar se întîlneau privirile, şi iar se apropiau.

Dar mai era o fiinţă în camera veselă cu pereţii reci de marmură, care n-o pierdea din ochi pe castelenă. Îi urmărea fiecare mişcare, dorea să-i întîlnească măcar o dată privirile. Fata în alb era însă lîngă Victor, mereu lîngă el, numai lîngă el, şi fiinţa care n-o slăbea din ochi înţelese totul.

Niciodată sala armelor şi Castelul vulturilor nu trăiseră asemenea clipe de veselie senină. Doar într-un ungher, as­cuns după o armură, un băiat cîrn, cu părul de aur încîlcit, uitat de toţi ceilalţi, se lupta cu disperarea. Ursu îl zări şi-l chemă cu toată dragostea lui:

― Ticuşorule...!

Dar Ticuşor nu răspunse. Îşi pierduse copilăria. Intrase în adolescenţă. Şi, ca aproape toţi copiii, pătrunsese pe porţile largi ale dragostei. Iar întîmplarea hotărîse ca prima lui dragoste să fie tristă şi deznădăjduită.

Sfîrşit