Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 13 si 14

CAPITOLUL XIII

1

De departe, povîrnişul pe care cireşarii soarelui îşi ale­seseră al doilea loc de popas, semăna cu un ceaun uitat cu fundul în sus, despicat drept în două de o lovitură năpras­nică. Crăpătura care despărţea povîrnişul era o adevărată prăpastie, cu pereţi abrupţi, adîncă, parcă fără fund, plină de stînci ascuţite, cu vîrful în sus, ca nişte suliţi. Numai arun-cîndu-ţi o clipă privirile spre fundul prăpastiei simţeai cum te cuprinde ameţeala. Pînă şi Ursu, deprins cu cele mai teme­rare escaladări, se văzu nevoit să se lungească pe burtă pentru a cerceta pereţii şi fundul crăpăturii. Povîrnişul, în punctul lui cel mai înalt, era pesemne cel mai bun post de ob­servaţie din toată regiunea Peşterii. Nici o creastă, nici o stîncă izolată, nici un copac, nici un alt masiv care să împiedice vederea, loc ideal pentru a observa orice mişcare pe o rază de mulţi kilometri... dacă n-ar fi fost soarele arzător de iulie. Ras de obstacole, povîrnişul era ras şi de adăposturi. Nimic, nici măcar un copăcel, care să dea o palmă de umbră, şi Ursu nu se simţea niciodată bine în apele lui dacă nu-şi putea odihni privirile în coroana vreunui arbore. Dincolo de crăpătură, la o sută de metri era un fag de o rară frumuseţe, cu o coroană bogată şi cu multe crengi şi, probabil, cu nişte fo­tolii înnodate din ramuri în care ai, fi putut să şi dormi. Dar Lucia hotărîse locul de popas în creştetul povîrnişului şi cu încăpăţînarea ei nu se putea pune nimeni. Sătui de prea mult soare, cercetaşii muntelui înălţaseră cortul de campanie. Ur­su şi Dan priveau cu jind fagul ispititor din vale, dar Lucia le interzisese orice îndepărtare de cort. Raza permisă fusese fixată la cincizeci de metri. Abia ajungeau la buza prăpastiei, singurul loc mai deosebit, dar care nu-l atrăgea deloc pe Dan. Şi dincolo de prăpastie era un zmeuriş...! Celelalte întîlniri ale razei cu circumferinţa erau goale şi rase de orice vegetaţie. La evadare nu se gîndea nici unul. Lucia îi con­semnase în acea circumferinţă meschină pentru a fi alături de ea la cea de a doua comunicare cu cireşarii din beznă. De două ore aşteptau ca pe ace semnalele aparatului. Nimic, nici măcar o pocnitură în receptor, absolut nimic. Şi Lucia emitea, emitea fără încetare. Nici nu-şi dezlipea degetul de emiţător.

― Nu ştiu ce să mai cred? se plînse Lucia. Două ceasuri întîrziere, după ce ne-am înţeles atît de clar?

― S-or fi holbînd la minunăţiile dinăuntru, spuse Dan cu un dram de invidie. Nu mai au ei timp şi pentru nişte prăpă­diţi ca noi. Sîntem prea comuni: doi ochi, un nas, două urechi, două sprîncene, o barbă... dacă măcar i-am fi anunţat că ne-a mai crescut cîte o ureche, poate că s-ar mai fi interesat şi de noi... Aşa-i cînd te înghesuie prea multe frumuseţi...

― Ia lasă aiurelile! îl repezi Lucia. Cine ştie ce s-o fi întîmplat acolo şi tu bîigui ca un neghiob.

― Şi ce vrei să fac? Să mai încerc o dată să mă sinucid? Iar o să mă prindă Ursu în ultima clipă... Mai bine să fac haz de necaz...

― Poate că sînt preocupaţi cu dezlegarea vreunui mister, îndrăzni Ursu. Îl ştiu eu pe Victor...

― Şi eu îl ştiu! i-o întoarse Lucia. Îl ştiu şi pe Ionel, o ştiu şi pe Maria...

― Şi pe mine mă ştii cîteodată, încercă Dan s-o scoată din nelinişti. Nu mai fi pesimistă. Mai sînt şi neprevăzute...

― Ne-am înţeles foarte clar... Zău.. Am jurat că nu mai întîrziem. Voi n-aţi auzit... Doar am făcut legămînt cu Ionel.

― Şi dacă li s-a stricat aparatul? întrebă Dan. Dacă l-au scăpat în apă? Noi cum era s-o păţim?... Fără geniul tău... Crezi că Ionel ar putea să-l repare?

― De ce te prosteşti cu bună ştiinţă? îl luă Lucia la rost. Tu ai putea să-l sari?

― Aparatul? se miră Dan.

― Să-l sari. Nu ştiu ce, nu ştiu cum, nu ştiu unde. Tot aşa mi-ai cerut să-ţi răspund şi eu. De unde să ştiu ce s-a stricat, de unde să ştiu dacă s-a stricat, de unde să ştiu dacă Ionel nu-i bolovan... Zău, Dan, nu mă mai fierbe şi tu.

― Să mai aşteptăm, interveni Ursu împăciuitor. Tot n-avem ce face... Doar pentru asta sîntem aici, pe coasta muntelui. Ca să primim mesajele din peşteră...

― Sau ca să nu le primim! îşi spuse Lucia tot gîndul. Ştiţi foarte bine că dacă s-a întîmplat ceva în peşteră nu vom mai primi mesaje. Dacă s-a întîmplat ceva foarte grav...

― Da! şopti Dan emoţionat. Ai dreptate, Lucia. Mai mult pentru asta sîntem aici... Dar, zău, că ar putea să fie şi un fleac. Dacă nu ni s-ar fi întîmplat şi nouă...

― Cînd aţi stabilit viitoarea emisiune, cea de a treia? întrebă Ursu.

― Dacă nu ies din peşteră, mîine dimineaţă la ora zece. Dar eu voi ţine tot timpul aparatul deschis. Baterii avem; slavă Domnului... La noaptea vom face cu schimbul.

― Eu zic să aşteptăm pînă mîine dimineaţă, spuse Ursu. Şi dacă, să zicem, pînă la ora zece dimineaţa, nu dau nici un semn de viaţă, vom lua o hotărîre...

― Să nu fie prea tîrziu, Ursule... se pierdu Lucia, dar imediat îşi reveni: poate că aveţi dreptate: sînt cam pesi­mistă. Vom aştepta pînă mîine dimineaţă, deşi... Bine! Hai, duceţi-vă! Dar n-aveţi voie să vă îndepărtaţi prea mult. Mă­car să ne putem auzi...

― Bravo! căută Dan s-o învioreze. Vreo cinci kilometri tot ne putem depărta... Ursule! Pînă unde se aude vocea ta, dacă strigi din toţi rărunchii?

― Mai staţi o clipă! le ceru Lucia. Nu ne-am hotărît asupra locului de popas. Rămînem aici... sau înnoptăm la cabană?

Dan se codi să răspundă, dar pe Lucia o interesa foarte puţin răspunsul lui. Specialistul popasurilor şi cel care ducea greul transportului era Ursu. Şi Ursu fu foarte prompt:

― Eu cred că n-are nici un rost să ne îndepărtăm de peşteră, adică de gura ei.

― Poate că totuşi ar fi mai bine să ne apropiem de cabană, spuse Lucia.

― De ce? întrebă Ursu nedumerit.

― Mă gîndesc tot la rău... răspunse Lucia. Dacă primim o veste rea?... Am putea cere ajutor de la cabană.

Ursu se opuse:

― E mai bine aici, la jumătatea drumului. De aici putem să ne mişcăm mai iute în ambele direcţii: spre peşteră şi spre ca-bană. Dacă tot am ales locul ăsta...

― Zău, Lucia, interveni Dan. Tot sîntem aici... Iar să ne cărăm! Mi s-au umflat picioarele...

― Nu te-am întrebat pe tine! îl repezi Lucia furioasă. De dimineaţă te tîngui întruna... Pe tine te-ntreb, Ursule! Unde ar fi mai bine să înnoptăm?

― Parcă ţi-am mai spus o dată... Aici e locul cel mai bun.

― Pentru tine? îl zgîndări Lucia.

― Şi pentru mine, şi pentru tine, pentru toţi. Dacă ţi-ai scoate odată negura de pe ochi...

― Şi tu dacă ţi-ai scoate lenea din oase! La cei din peşteră de ce nu te gîndeşti? Cum poţi fi atît de nepăsător!? L-ai molipsit şi pe neghiobul ăsta! Toată ziua n-ai făcut altceva decît grozăvenii. Muşchi ai cu carul, dar altceva n-ai!

Ursu se uită prostit spre Lucia; niciodată n-o auzise vor­bind astfel. Dar mai prostit se uită Dan. Tocmai Lucia să fie atît de nedreaptă? Era ultimul om la care s-ar fi gîndit. Vlăj­ganul nu spuse nimic. Părăsi cortul fără să se mai uite înapoi. Dan însă tăbărî asupra Luciei şi o făcu cu ou şi cu oţet.

― Pleacă şi tu de-aici! se răsti Lucia.

― Ai înnebunit?!

― Am înnebunit! Hai, pleacă! Voi vă gîndiţi la tot felul de prostii, eu nu pot, nu înţelegi?

― Tu te gîndeşti la prostii şi ţi-ai pierdut capul. Şi să ştii ceva! Mie poţi să-mi spui şi să-mi faci orice, nici nu-mi pasă şi probabil că merit orice. Dar de Ursu numai un mişel se poate lega!

Dan se duse glonţ spre Ursu. Vlăjganul se oprise la mar­ginea prăpastiei, aşa că Dan se înţepeni la vreo cinci paşi în spatele lui.

― Să nu-ţi faci gînduri negre, Ursule! A înnebunit idioata aia... Ar fi trebuit să-i zici una tare şi s-o dai dracului.

― De ce? spuse Ursu întorcîndu-se spre el.

― Păi, după cîte ţi-a făcut... Chiar n-ai simţit cum ţi se înfierbîntă palma. Dacă ar fi avut cozile Mariei aş fi încer­cat-o eu puţintel.

― Nici nu mi-a trecut prin cap, răspunse Ursu cu gîndurile în altă parte. Ba am simţit tocmai pe dos...

― Cum!!? se scandaliza Dan. Poate c-ai fi vrut s-o iei în braţe şi s-o săruţi!?

― Nu chiar atît de mult... spuse Ursu şi apoi oftă.

― Te-aş ruga ceva... Ai putea să mă faci şi pe mine să înţeleg. Măcar o geană de lumină...

Ursu ridică din umeri. Mergea pe marginea prăpastiei la vale, cu Dan lîngă el.

― Tot ce-a făcut Lucia a făcut din dragoste, din prietenie. Numai că şi-a pierdut capul. Îşi închipuie atîtea nenorociri dincolo, în peşteră, şi e atît de zbuciumată, că zău, Dan, îmi vine s-o strîng brusc în braţe...

― Doamne! se cruci Dan. Cît de încîlciţi sînteţi amîndoi!... Sau, cine ştie? Poate că sînteţi cei mai simpli oameni din lume...

Merseră mai departe pe marginea prăpastiei. La vreo trei sute de metri depărtare de cort dădură peste o punte fragilă care lega, sau încerca să lege, cele două margini ale despicăturii. Primul se aventură Ursu. Fragilitatea punţii era o simplă apa­renţă. Singura ei meteahnă era lipsa balustradelor. În clipa cînd Dan voi să pună piciorul pe punte, Ursu ridică mîna stingă şi arătătorul şi-i spuse lui Dan să privească exact în vîrful arătă­torului. Cireşarul se supuse şi trecu puntea fără să observe.

― În fond ce-ai vrut să-mi arăţi? întrebă el cînd ajunse cu bine în partea cealaltă.

― Am vrut să nu te uiţi în prăpastie, atît. Ştii că unora le vine cheful să se arunce cînd se uită într-o prăpastie. Ameţesc sau nu se mai pot stăpîni.

― Uhhhh! se ghemui Dan. Cum s-ar spune m-ai salvat a doua oară de la moarte. Da' de ce-ai luat frînghia cu tine?

― Ca să ne căţărăm în fagul ăla, răspunse Ursu cu cel mai firesc ton din lume.

― Să ne...? întrebă Dan, ducîndu-şi mîinile pîlnie la urechi. Foloseşti pluralul seniorial. Noi, Ursu, gîndindu-ne de atîta amar de vreme, etcetera...

― Nu, nu... Vreau să te învăţ să faci un tur de re­cunoaştere. Fără să ştii asta, n-ai ce căuta pe munte...

― Şi chestia asta nu se poate face de pe sol?

― Din copac e mult mai precis şi mai frumos, răspunse Ursu. Sînt convins că o să devii un as al recunoaşterilor... superioare.

Ajunseseră la rădăcina uriaşului fag. De la pămînt pînă la prima creangă erau vreo zece metri, dar pe la jumătatea dis­tanţei ieşea din trunchi un ciot bătrîn cam cît braţul unui om şi cam gol pe dinăuntru.

Dan se aşeză pe iarbă, se lungi şi privi cu admiraţie podoa­ba naturii:

― Mie îmi place rolul de spectator. O singură dată am încercat, cu vreo cinci ani în urmă, să mă urc într-un vişin pe care nici măcar nu-mi crestasem numele. Şi nu mă cheamă Constantin sau Alexandru, ci Dan. Am nume scurt. Şi cu toate astea, mizerabilul! şi-a rupt o creangă numai ca să-mi rupă mie piciorul. De-atunci nu mai mănînc vişine. Tot de-atunci n-am mai încercat să mă caţăr în al doilea pom.

― Am un sistem foarte sigur şi simplu, încercă Ursu să-l încurajeze. În doi timpi şi trei mişcări eşti sus.

― Te rog, Ursule, vorbeşte la persoana întîi. De ce să-mi dai emoţii cînd pot să te admir din tot sufletul de aici de pe iarbă? Mi se pare că ne pîndeşte şi Lucia.

Distanţa dintre fag şi cort era foarte aproape, peste pră­pastie. Mai puţin de o sută de metri. Vreo optzeci. Lucia ieşise într-adevăr din cort şi privea spre locul unde se aflau cei doi cireşari.

Ursu se oprise sub fag şi ochise prima creangă a copacului. Apoi îşi scoase de la brîu toporişca şi o legă de un capăt al fu­niei. Se dădu cîţiva paşi înapoi, ţinti îndelung, apoi aruncă toporişca. Greutatea azvîrlită cu putere trase funia după ea trecînd-o peste prima creangă. Ursu începu apoi să unduiască funia, cu capătul lui, şi toporişca se lăsă în jos aducînd celălalt capăt la pămînt. Vlăjganul scoase toporişca din laţ şi în locul ei îşi băgă piciorul drept. Apoi prinse cu mîinile celălalt capăt al funiei şi începu să tragă încet. Corpul i se ridică de la pămînt, înălţîndu-se parcă fără nici un efort spre coroana fagului. După ce atinse cu mîinile creanga, se lăsă în jos, cu aceleaşi mişcări şi coborî la fel de sigur şi de domol precum urcase.

― Fii atent că repet figura! Fii foarte atent.

Ursu repetă figura şi Dan îl urmări ca un obiectiv fotogra­fic. Nici o mişcare nu-i scăpă. Totul părea de o simplitate copilărească şi chiar era. Ursu nu mai avu nevoie să-şi în­demne prietenul. Cu un curaj de zile mari, Dan fugi spre fag, străduindu-se să imite întocmai mişcările lui Ursu. Îşi intro­duse piciorul în laţ, prinse cu mîinile capătul celălalt al frînghiei şi începu să tragă în jos. Simţi cum se ridică de la pămînt, se gîndi la simplitatea sistemului şi la plăcerea înălţării, dar o clipă mai tîrziu avu senzaţia că se prăbuşeşte în cap. Ceea ce s-ar fi întîmplat cu siguranţă, dacă nu l-ar fi prins Ursu, pregătit, pare-se, pentru acest deznodămînt. Ca apucat, Dan încercă a doua oară, dar cu acelaşi rezultat.

― Imposibil! Fir-ar să fie de sistem! Fac exact ce ai făcut şi tu. Tu te urci şi eu cad. Mai încerc o dată.

Încercă şi a treia oară, mai furios, şi furia îl trînti şi mai rău la pămînt.

― Asta-i culmea! Nemaipomenit! Mă las păgubaş, gata! Nu sînt făcut pentru căţărat în copaci. Nu mă mai interesează asta. Mă interesează enigma. De ce tu poţi şi eu nu?

Ursu îi lămuri repede tot misterul. Şi tot misterul era un fleac: braţele trebuiau să înconjoare frînghia în care era pi­ciorul, să facă un cerc în jurul ei, să nu rămînă în afara lor.

― Acum ai înţeles? întrebă Ursu.

― Am înţeles, fir-ar să fie, dar m-am lecuit de acrobaţii... iarăşi pentru cinci ani.

― Nu vrei să mai încerci? îl îmboldi vlăjganul.

― Nici nu mă gîndesc. Gata! Ce, eu n-am voie să fiu puţin­tel mai ciudat? Mereu numai voi?

― Eu mă urc în copac să văd cam ce se mai întîmplă prin jurul nostru...

― N-ai decît! îl îmbărbăta Dan în felul lui. Mai bine mă duc să caut nişte zmeură, mai la deal, că văd o groază de tufe aco­lo. Cel puţin voi fi în siguranţă.

Din cîteva mişcări, Ursu ajunse la prima creangă, se prinse cu mîinile de ea, se înălţă în muşchi şi dispăru printre frunze, nu înainte de a-i potrivi lui Dan frînghia. În cîteva clipe ajunse în vîrful copacului. N-avea nici un obstacol în calea privirilor. În partea unde cobora soarele spre apus, muncelul pe care se aflau ei era despărţit, după vreo trei kilometri, de o vale adîncă. Mai departe îşi ridicau coamele zbîrlite alţi munţi. Înspre nord, cîteva gheburi cenuşii mascau orizontul, iar spre răsărit un singur masiv: cel care adăpostea peştera. Undeva, înăuntrul cocoaşei pleşuve, pătată ici-colo de insule de ienuperi, se aflau prietenii lui, prietenii lor: Maria, Victor, Tic şi Ionel. Oare pînă unde înainta peştera în munte? Trecea oare de stînca aceea ciudată, asemănătoare cu un cal de şah, la rădăcina căreia îl întîlnise pe Petrăchescu? Stînca se afla cam în dreptul povîrnişului pe care poposiseră ei. Privită din coastă nu mai avea exact forma sesizată de Lucia prima dată. Spre vest, se vedea numai cortul, şi Lucia care se depărta de cort şi se apropia de marginea prăpastiei.

― Hei! Dan! strigă ea oprindu-se la cîţiva metri de pră­pastie. Cum se poate ajunge la voi?

Dan îi arătă cu mîna direcţia unde se afla puntea:

― Mergi cam vreo trei sute de metri, la vale, şi dai de o punte. Treci fără grijă.

Lucia porni în goană la vale. Din vîrful fagului, Ursu se adresă cu voce înceată cireşarului din zmeuriş:

― Spune-i să nu se uite în jos cînd trece puntea. Hai!

Dan ţipă cît îl ţineau puterile:

― Luciaaaaa! Ursu zice să nu te uiţi în jos cînd treci pun­tea! Nu e voie, auzi?

Lucia îi făcu semn cu mîna că auzise, iar Ursu, în vîrful fagului, simţi cum îl năpădesc sudorile. Se uită furios spre Dan şi abia îl deosebi în zmeuriş. Dan se legăna printre tufe şi arbuşti, atras de bogăţia şi mireasma fructelor. Erau roşii, puţintel acrişoare, exact cum îi plăceau lui... şi nu numai lui. Nu simţise pînă atunci gustul adevărat al zmeurii şi plăcerea de a le culege cu ochii închişi din rămurelele încărcate. Iarăşi închise ochii, buzele şi limba alergară în căutarea boabelor roşii. Simţi un ciorchinei pe vîrful limbii, îl strivi între buze, apoi un al doilea, un al treilea, şi, înfiorat de plăcere, deschise ochii... Mai tîrziu, de cîte ori îşi amintea păţania, lui Dan îi plăcea să spună că pentru prima dată în viaţa lui simţise răceala zero-ului absolut... În faţa lui, la cîţiva metri, se afla un urs, mai amator de zmeură decît el, şi din cauza asta închipuindu-şi că e proprietarul tufelor. Ursul era foarte veri­tabil, şi era brun, uriaş, probabil cel mai mare şi mai fioros exemplar din neamul lui. Cînd îi auzi mormăitul şi cînd îl văzu apoi mişcîndu-şi laba, Dan înţelese că nu e prada unui vis, a unei halucinaţii, că nu se află în faţa unui urs împăiat, sau a unei blăni de urs, transformată în sperietoare. O tuli ca din puşcă, spre mirarea lui moş Martin. Şi pe drum avu nefericita inspiraţie să ridice o piatră şi s-o arunce. În capul ur­sului, care se luase după el mai mult ca să-l sperie.

Singurul Dumnezeu al lui Dan, în acea clipă a morţii, se afla în copac. Spre el îşi înălţă ultima rugăciune:

― Ursule! Ursu!

― Ce vrei? îi răspunse din fag vocea vlăjganului.

― Ursuuuuu!

― Eşti nebun?... Nu mă vezi... Nu mă auzi?

― Ursu, Ursule!

Ursu dădu la o parte crengile şi rămurelele fagului şi deo­dată văzu toată scena. Dan fugea ca un iepure cu ursul după el.

― Urcă imediat în copac! Funia e acolo. Şi nu te uita în spate! Hai, urcă!

Dan se apropie de fag şi, fără să se uite înapoi, îşi băgă pi­ciorul în laţ, prinse funia cu braţele şi începu să tragă. Dacă s-ar fi uitat înapoi şi ar fi văzut ursul fioros la cîţiva metri în spatele lui, n-ar mai fi avut tăria să încerce urcuşul. În clipa cînd trase prima dată de funie, Dan simţi că-l apucă nebunia. Dacă greşise? Trase încă o dată şi încă o dată, cu toată înver­şunarea. Cînd deschise ochii, văzu creanga fagului la cîţiva metri deasupra capului. Jos pe pămînt, departe, ursul se învîrtea furios. Închise ochii şi smuci din nou. Două braţe puternice îl prinseră şi-l traseră sus. Era salvat! Putea să deschidă din nou ochii. Se agăţă de o ramură groasă şi se uită la Ursu. Vlăjganul, cu toporişca în mînă, se pregătea să întîmpine, dacă va fi nevoie, atacul fiarei în copac.

Animalul mormăia furios, învîrtindu-se în jurul copacului, îşi agita mereu labele şi văzînd frînghia şerpuind în aer, o prinse cu ghearele şi o smuci în jos. Lumea toată parcă se li­niştise, primejdia trecuse, dar chiar în clipa cînd culoarea unui zîmbet încerca să mijească pe feţele celor din copac, se auzi cristalină şi nevinovată vocea Luciei:

― Unde v-aţi ascuns! Hei! Unde sînteţi?

Cînd văzu animalul fioros la zece metri în faţa ei, Lucia înţepeni. În aceeaşi secundă, Ursu îşi făcu planul. Strigă cu o forţă cumplită, care, singură, o împinse pe Lucia într-o goană nebună:

― Fugi, Lucia! Fugi la vale!

Fiara se repezi spre prada cea uşoară, dar o opri o lovitură grea şi tăioasă din spate: toporişca azvîrlită de Ursu. Furios, animalul căută în jur inamicul nevăzut. Atît îi trebuia vlăj­ganului: cîteva secunde de zăpăceală. Cu un salt calculat la milimetru, zbură din creangă în creangă, îşi prinse mîinile de ciotul fagului şi, fulgerător, pentru ca nu cumva ciotul să se rupă din pricina greutăţii şi izbiturii, sări în jos. Salturile fură executate cu atîta rapiditate, încît Dan, de sus, nu văzu decît o singură săritură. Ajuns pe pămînt, Ursu aruncă în ceafa animalului nehotărît un bolovan uriaş. Zguduit de lovi­tură, animalul nu mai avu în cap decît imaginea agresorului. Prada cea mai uşoară dispăruse pesemne din mintea lui de urs. Se repezi furios, ca un bolid, spre cel care-l atacase. Vlăj­ganul porni în goană spre povîrniş. O văzu departe, în vale, pe Lucia privind îngrozită scena şi aproape simţi în ceafă ră­suflarea fierbinte a dihăniei înnebunite.

― Fugi, Lucia! strigă el, continuîndu-şi goana.

În secunda cînd o zărise pe Lucia la rădăcina fagului, Ursu făcuse un singur plan: acela al salvării Luciei. Pe pămînt, ur­mărit de dihania turbată, încerca să-şi facă şi planul propriei salvări. Avea un avans de cîţiva metri asupra ursului, dar animalul era mai rezistent decît el, şi peste cîtva timp cînd îl vor părăsi puterile... Ursu fugea, fugea ca un animal încolţit de un altul mai iute şi mai puternic. Se gîndi într-o clipă ab­surdă că, poate alergînd în cerc în jurul fagului, ursul va ameţi... Apoi altă clipă, la fel de absurdă, în care îşi închipuia că fugind în zigzag, ursul nu se va putea ţine după el. Cînd o zări pe Lucia, dincolo de prăpastie, în apropierea cortului, îi veni în minte, în cea mai absurdă clipă, cel mai nebunesc gînd: să sară peste prăpastie. Îşi încordă ultimele puteri şi alergă ca un fulger, cu ursul mereu la cîţiva metri în spatele lui. Crăpătura hidoasă se apropia vertiginos. Prinse bătaia pe muchia prăpastiei şi-şi azvîrli trupul în săritura morţii. În aer îşi strînse picioarele, apoi şi le împinse crud, transfor-mîndu-şi trupul în săgeată. Cînd tălpile atinseră muchia cealaltă, braţele îi făcură trupului ultimul avînt... În aceeaşi clipă îi căzu din buzunar un obiect pe care nu-l văzuse niciodată; tabachera, de lemn, pe care Sergiu o strecurase în buzunarul hainei lui, în seara dinaintea plecării.

Vlăjganul se rostogoli ca o minge pe pămînt. Avusese ins­piraţia să-şi facă trupul colac. Cînd se ridică buimăcit în picioare, la cîţiva paşi de el, Lucia se prăbuşea ca o zdreanţă în primul leşin din viaţa ei. Dincolo de prăpastie, animalul, înspăimîntat de tot ce i se întîmplase, hotărî brusc să-şi caute un alt loc de zmeură, fără capcane şi lovituri mişeleşti. Înfrînt şi umilit, coborî repede la vale, dar în partea cealaltă, spre stînca vînjoasă, pe care se odihnea calul de şah.

Ursu o luă pe Lucia în braţe. Figura ei palidă îl înfiora. O privi mult şi descoperi pe chipul ei alte înţelesuri care îl înecau. Fără să-şi dea seama o strînse la piept şi-i atinse cu fruntea obrajii fierbinţi.

2

Lumea se liniştise. Cireşarii erau în cort: Ursu nu izbutea să ridice capul din pămînt, Dan căuta glume cu urşi şi vînători, Lucia lovea mereu cu degete fierbinţi în emiţător. Pocnete mici, imperceptibile. Poate că nici nu lovea emiţătorul. Poate că tresăreau degetele înfiorate de furnicile spaimelor trecute. Obosiră şi cuvintele, adică Dan. Se întîlni şi el cu amintiri şi cu imagini care-i mai răsuflau în ceafă. Prin cîte trecuse într-o sin­gură zi! Şi ziua nici nu se terminase...

Din depărtări răzbătu pînă la ei o bubuitură înfundată. Un proiectil electric parcă trecu prin inimile lor. Ursu sărise în picioare ca un arc.

― Şi eu care credeam că dormi... îl luă Dan în primire. Oare ce-a fost?

Lucia se uita spre Ursu cu ochi care implorau, dar vocea voia să fie nepăsătoare:

― Probabil c-a tras cineva cu puşca... vînătorul...

Ursu negă mai tîrziu cu o mişcare a capului:

― Nu...N-a fost zgomot de puşcă... A fost un zgomot mai greu, mai din adîncuri...

Dan îşi duse mîinile la gură... dar după ce scăpase vorbele mocnite şi ascunse ale tuturor:

― N-o fi fost oare zgomotul unei prăbuşiri în peşteră? Nu mai sînt alte adîncuri...

Ursu voia să fie calm şi liniştitor:

― Parcă a fost o explozie... Trebuie să fie pe undeva pe-aici vreo carieră de piatră...

Şi iarăşi se lăsă tăcerea, o tăcere grea prin care se strecura neostenit bîzîitul aparatului telegrafic deschis fără încetare. Dar undele erau neînduplecate.

3

Vînătorul mai aşteptă cîteva minute după declanşarea ex­ploziei. Se uită de jur împrejur, se rotea mereu, parcă era un manechin uitat într-un pustiu. Ecourile exploziei se topiseră. Nicăieri nici o mişcare: lumea rămăsese liniştită, nu pre­simţea crima care se pregătea. Încă o rotire, ultima, apoi se îndreptă spre intrarea tunelului: o crăpătură aproape orizon­tală, ascunsă printre bolovani şi tufe de munte.

Petrăchescu ştia că va trebui să intre în deschizătură aşa cum intra bărbosul, pentru a avea mîinile libere şi a astupa gaura cu lespedea de piatră de alături. Sprijinindu-se în mîini îşi lăsă trupul să alunece înăuntru, apoi făcu jumătate de rotire, ca un stînga-mprejur, susţinut numai de muşchii braţelor, în timp ce vîrfurile picioarelor căutau treptele de susţinere din interiorul tunelului. Semirotirea se termină cu bine, dar cînd îşi îndreptă privirile spre capacul de piatră, văzu, doar la cîţiva metri de lespede, un urs pentru care s-ar fi dat în vînt orice mare vînător, un urs rege, idealul oricărui as al aventurilor cinegetice... dacă s-ar fi găsit bineînţeles în altă situaţie decît în cea în care se afla el. După felul cum ţi­nea capul, după mormăitul întretăiat şi gros, dar mai ales după agitaţia şi încordarea labelor, Petrăchescu înţelese, într-o clipă, că ursul era sau rănit, sau prădat de pui, şi pus deci pe cruntă răzbunare. Groaza morţii se întipări pe faţa vînătorului. Cu riscul de a-şi sfărîma oasele feţei, se împinse cu toate puterile în deschizătură. Încă un centimetru, încă o fracţiune de secundă... Dar chiar în clipa în care capul lui Petrăchescu dispăru în gaură, ursul îşi înfipse ghearele în plin. Laba animalului smuci fulgerător şi capul vînătorului ieşi afară pînă la bărbie, apoi alunecă înăuntru. În ghearele ursului rămăsese pălăria ţuguiată ca un- con, iar din pălă­riuţă atîrna un smoc de păr cu rădăcini însîngerate. Dacă părul ar fi fost mai des şi rădăcinile mai adînci... Furios cum nu mai fusese vreodată, ursul duse captura la nas, o mirosi, îşi strîmbă nările a greaţă, apoi o aruncă în deschizătură, după vînător. Pesemne că îl bătu o clipă gîndul să ia şi el urmele omului fără păr, dar fie că deschizătura era prea strimtă, fie că-i era teamă de alte lighioane, fie că nu-i plăcea mirosul pălăriei şi gustul mătreţei, ceva îl făcu să-şi schimbe gîndul. Şi apoi soarele cam cobora: ora aventurilor se termi­nase. Ursoaica o să-l înţeleagă, iar puii n-aveau încă vîrsta care le-ar fi permis să-şi ia părinţii la rost. Astfel, animalul necăjit şi resemnat porni fără grabă într-o direcţie care nu mai interesează pe nimeni.

Bărbosul aplică pe creştetul însîngerat al vînătorului un pansament plat şi dens pe care-l lipi cruciş şi-n diagonale cu fîşii de leucoplast.

― Un fleac, coane. Puţină usturime şi trece... Ca să vezi, coane, cum viaţa omului atîrnă de un fir de păr. Dacă aveai cîteva în plus...

― Doare crunt, dom'le! pe cinstea mea! Mi-a smuls şi părul şi pielea, dom'le... dar tot îl prind eu odată în bătaia puştii. Bine că i-am dibuit sălaşul... Mi-a smuls tot părul, dom'le... Şi doare că-mi vine să urlu, pe cinstea mea...

― Ţi-am făcut un pansament, coane, cum n-ai mai văzut dimineaţa. Pansament fulger. În două ore trece totul, şi rană şi durere. Poate c-o să crească şi părul la loc...

― Dom'le! Aşa să fie, cum spui dumneata. Dar eu nu-i iert, dom'le, auzi? Nu-i iert. Toate-s din pricina lor, pe cinstea mea...

― Mai bine spune dacă te-ncumeţi la drum, sau vrei să te mai întinzi vreun ceas...?

― Cum poţi să-ţi închipui asta, dom'le, pe cinstea mea! Avem noi timp de pierdut? Uite, că mi-a trecut şi durerea... Nu trebuie, dom'le, să ajungă în lume, ştii şi dumneata...

Bărbosul îi întinse vînătorului o pereche de cizme lungi, care aveau aceeaşi culoare şi acelaşi foşnet ca salopeta lui tăiată de fermoare.

― Îmbracă-le dumneata, coane, şi strînge-le bine la coapse. Eu nu mai am nevoie.

Cizmele erau făcute dintr-un material impermeabil dens şi foarte elastic. Nici tălpile nu erau prea groase şi şăn­ţuleţele care le întretăiau în toate sensurile asigurau o priză solidă pe orice terenuri. Petrăchescu le trase pe el cu vădită plăcere.

― Gata? îl întrebă bărbosul, prinzîndu-l în raza lanternei şi măsurîndu-l din cap pînă în picioare. Îţi stă bine, coane, zău că te fac mai tînăr şi mai inteligent. Gata?

― Gata! răspunse vînătorul după ce-şi duse mîna la şold şi controla dacă pistolul e la locul lui.

Bărbosul începu să înainteze în tunelul prin care venise Tic. Prudent, luminînd fiecare ungher, fiecare crăpătură, fiecare piatră dezlipită de la locul ei. Petrăchescu era la cîţiva paşi în urma lui, cu lanterna în mîna stîngă, cu mîna dreaptă lipită întruna de şold. Se opriră la locul exploziei. Spărtura parcă fusese calculată la milimetru: exact cît să încapă ţeasta bărbosului. Ceea ce însemna că Tic scăpase mult mai uşor decît cei doi urmăritori. Iadul, cu mulţi draci şi cu multă smoală şi cu multe scule zimţuite şi fierbinţi, se mută pentru cîtva timp în locul acela. Cînd ajunseră, în sfirşit, în marea catedrală cu orgă şi statui, feţele şi braţele celor doi stîlciţi ardeau de parcă stăteau încă pe frigare. Şi cînd văzură apa aceea ca oglinda se repeziră spre ea, ca nişte broscoi ţinuţi la uscat, pentru a-şi răcori feţele. Îşi cufundară feţele în apă, dar şi le retraseră fulgerător, scrîşnindu-şi maxilarele. Apa era rece ca gheaţa, dar era mai ales sărată, mai sărată decît într-o ocnă de sare.

Fără să mai piardă vremea, raşi de usturimi şi cu pîlpîiri de ură în suflet, porniră amîndoi pe marginea pîrîului subte­ran, pe drumul pe care credeau că apucaseră tinerii.

CAPITOLUL XIV

1

Într-adevăr, tinerii porniseră pe drumul acela. Stăteau înghesuiţi în captura plutitoare de cauciuc, unul în spatele altuia. Victor în cap, la comandă, cu vîsla în mînă, în spatele său, Ionel, apoi Maria şi la urmă Tic. Aaaa, da!... Cîţiva cen­timetri înaintea prichindelului, între el şi Maria, se mai afla ceva, cel mai preţios odor din toate cîte existau pe pămînt, şi era chiar la sînul lui, lipit de. carnea lui: cutia vrăjită cu pu­terea ei fantastică. Dacă n-ar fi găsit cutia, tristeţea l-ar fi înnebunit, l-ar fi sfîşiat. Chiar cu cutia la piept, nenorocirea lui Ţombi îi înfipsese în inimă un sfredel, care de multe ori se învîrtea zgîriindu-l cu dureri pînă în ochi. Mai ales cînd îşi amintea un gînd care-l gîdilase atît de plăcut într-o seară nu prea îndepărtată: să-l tragă pe Ţombi de coadă şi de urechi cu o mînă invizibilă. Din cînd în cînd îl ataca o întrebare perfidă, răutăcioasă, brrrr! ce întrebare rea! se ascundea în capul prichindelului. Închidea ochii, inutil în bezna aceea groasă, pentru a-şi alunga întrebarea, dar ea îi irita urechile şi-i pompa atîta jale în suflet cîteodată, că parcă simţea cum i se topeşte ceva înăuntrul pieptului. Oare ce diavol împieliţat o scornise? Oare de ce nu-i era dat să trăiască măcar o singură oră de bucurie plină, o oră în care să ştie, aşa pe deasupra bu­curiei, că la sfîrşitul ei nu vor fi pedepse, ameninţări sau tristeţi? Acum avea cutia vrăjită la piept, adică toată bucuria lumii... De ce oare îl năpăstuia întrebarea aceea rea? Ei da! se zvîrcoli prichindelul, nemaiputînd să suporte. Da! Oricînd aş schimba! Şi acum! Daţi-mi-l pe Ţombi şi vă dau cutia înapoi!... Ufff! Ce întrebare urîtă...

Dar mai era cineva care trăia o dramă în alunecarea aceea moale spre necunoscut. O dramă cu întrebări grele şi cu răspunsuri simple şi mai ales o dramă a obrajilor roşii, care din fericire nu se vedeau, şi din cînd în cînd a unor zvîcniri sfîşietoare care transformau bezna în aer şi sufocau fără milă. Ionel nu mai suferea pentru ceea ce se întîmplase în peşteră, ci pentru ceea ce se petrecuse afară, în ultimele ore, în ultimele zile, în ultimele luni. Dacă ar fi fost undeva în soare ar fi rîs şi s-ar fi pocnit cu pumnii în cap şi ar fi strigat în gura mare că a fost sau că este un prost şi un dobitoc fără pereche. Voise şi făcuse tot felul de manevre ca să ajungă... Ce? Conducătorul expediţiei... Pentru ce?... Pentru ca în clipe foarte grele să-l topească frica şi să nu fie în stare din cauza asta să rămînă lucid şi să scape de negurile de pe ochi şi să ia hotărîrea cea mai bună?... Pentru ca să vadă şi să simtă toţi că e un... un ce? Orice! Dar în primul rînd cel care nu merită să conducă. Crezuse că totul va fi un joc în care va spune nişte lucruri foarte uşor de spus: cînd să se scoale, cînd să se culce, ce să mănînce, ce să îmbrace, unde să poposească, unde să aprindă focul, Doamne! ce idioţenie! De ce trebuie pentru toate acestea un conducător? Oricine le poate spune şi le poate face. Şi ce s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi spus el? S-ar fi schimbat culoarea sorelui? S-ar fi mărit pămîntul? Ar fi cres­cut el mai înalt sau ar fi schimbat măcar cu o iotă părerea pe care Maria o avea despre dînsul? Numai aşa de dragul de a comanda să facă atîtea manevre, şi să spună atîtea miciuni, şi să-l şmecherească pe Tic!... Cît de bine îşi dădea seama acum că nu era el cel mai potrivit pentru a fi conducătorul ex­pediţiei. La greu nu şi-a păstrat cumpătul. L-a apucat frica şi din cauza fricii s-a încăpăţînat în a spune şi a face prostii. Dar şi mai grav era că atunci, sub teroarea spaimei, credea că adevărul e de partea lui. Iată unde poate duce frica!... Cu broboane de sudoare pe frunte şi probabil cu obrajii ca focul, îşi spuse în gînd, şi erau nişte vorbe grele care dureau, că un conducător aşa cum voise el să fie seamănă cu broasca aceea care se umflă fără să-şi închipuie că ar putea să şi ples­nească... Aşa trebuie să fie, îşi termină gîndul Ionel: cine vrea să conducă trebuie să fie hotărît ca atunci cînd e greu şi foarte greu să dea el, primul, exemplu. Nu să spună frecîn-du-se la ochi somnoros: sculaţi-vă, că e ora deşteptării... ci să se urce pe plută şi să treacă primul prin întunericul iadului... Dar oare ar fi gîndit la fel dacă nu ar fi trăit momentul cel greu?... "Mi se pare ceva atît de frumos ceea ce se întîmplă acum, îşi spuse Ionel cu lacrimi în colţul ochilor, şi mai ales ceea ce mi se întîmplă mie acum, dar atîta ruşine mă cuprinde pentru ceea ce mi s-a întîmplat, încît n-o să spun gîndurile acestea nimănui, niciodată..."

Maria plutea în lumea ei, plutea aşa cum visase şi cum nu-şi închipuise că poate fi aievea. Trecuse totuşi aievea şi încă mai trecea printr-o lume altora necunoscută, cu castele şi catedrale fantastice, cu orgi şi colonade şi cupole şi coliere şi oglinzi albastre în care îşi privise chipul şi se mirase că e frumoasă. Uneori îşi mîngîia pleoapele cu vîrful cozilor pen­tru a simţi o atingere care să-i spună că e trează, că nu e un vis nici plutirea lină, nici amintirea sălilor de bal împietrite, nici bezna care se lăsa străbătută, nici surprizele de mar­mură şi calcar care poate aşteaptă undeva o simplă rază de lumină pentru a se dărui privirilor vii. Era bogată, aşa se simţea Maria, parcă atîrnau pe ea bogăţiile asemenea unei trene nevăzute, ducea cu ea atîtea imagini şi amintiri de gheaţă şi marmură şi mai ales amintirea unei oglinzi albas­tre mirate care-i înfiora pieptul, şi dacă s-ar fi ivit din loc în loc braţele unor candelabre de argint cu lumini palide, şi dacă barca cenuşie s-ar fi transformat într-o iolă albă şi ea şi-ar fi lăsat capul pe spate şi cozile i-ar fi atins apa, şi dacă undeva la capătul beznei o va aştepta un lac cu valuri şi unduiri line şi mai ales soare, soare mult, bulgări şi ploaie şi aer şi soare... Maria tresări, dar încă nu voia să soarbă toată realitatea, mai avea nevoie de visul adevărat pe care în atîtea sute de nopţi îl visase şi pe care... Şi gîndul o purtă pentru o clipă într-o privelişte solară, afară, unde erau prietenii ei ceilalţi, şi printre ei cel care-i deschisese calea spre visul adevărat. Dar clipa trecu, şi iarăşi se lăsă învăluită de beznă, şi îşi lăsa braţele să-i cadă, şi îşi lăsa degetele în apă, şi fiorii reci îi dădeau tot timpul certitudinea fantasticei realităţi.

Victor era treaz. Nici o imagine nouă, nici o amintire veche nu-l subjuga şi nu-i fura clipele. Vedea totul, pînă în detalii de aţă şi sorbea totul şi întuneca totul ca nişte imagini pe un film care se va developa cîndva. Barca era bună şi apa era încă bună, dar pînă cînd oare? Curentul şi rîul îi duceau oare spre lume, spre lumină, spre clipe paşnice cu soare şi umbră, cu glumele lui Dan şi acrobaţiile lui Ursu, spre o noapte cu gîngănii şi foşnete şi cu stele deasupra capului şi cu siguranţa aceea caldă că în zori, sau mai tîrziu, cînd ochii se vor deschide leneşi, pleoapele se vor speria de lumină şi iarăşi se vor închide pentru acea clipă lungă în care se scutură visele şi ultimele pînze negre ale somnului...? Oare unde-i ducea calea de apă şi de întuneric? Victor era asuprit de întrebări care se încrucişau violent şi-l fulgerau de multe ori cu spaime şi dureri. Poate că Ionel avusese dreptate cînd se opusese continuării călătoriei?... Ce s-ar fi întîmplat dacă nu ar fi dat peste barca de cauciuc şi dacă Tic n-ar fi încăput pe cărarea iadului?... Şi iarăşi: oare unde ducea calea de apă?... Peştera fusese locuită: incrustaţiile şi uneltele erau dovezi de netăgăduit. Calea de ieşire şi de intrare a peşterii locuite nu era înapoi, spre catedrala de mar­mură, ci înainte pe drumul pe care pluteau ei. Nu era o dorinţă sau o speranţă gîndul acesta, ci o certitudine. Grota locuită nu putea să aibă o altă ieşire spre lume. Calea era bună... gîndea Victor cu spaimă... Dar pînă cînd? De ce nu fusese descoperită pînă acum peştera?... Sau ieşirea ei era atît de bine ascunsă încît nimeni n-o bănuia în cine ştie ce crăpătură astupată de tufe şi bolovani... sau calcarul se răzvrătise şi, cîndva, în ne­gura timpurilor, prăvălise asupra ei lespezi gigantice de mormînt. Dacă peştera, altădată locuită, era închisă? Dacă prăbuşirile rocilor calcaroase transformaseră, undeva, înainte, calea de apă într-o cascadă? Victor nu vedea, nu voia să vadă, podoabele şi tainele de marmură şi calcar, nu auzea, nu voia să audă, melodiile şi ecourile catedralelor şi castelelor şi gră­dinilor împietrite. Îşi păstra simţurile treze, crude, gata să dea alarma, pentru a nu se lăsa furat de acel "prea tîrziu" care poate că-i pîndea şi-i aştepta undeva în beznă. Speranţa era ca o ancoră dureroasă şi Victor nu voia s-o arunce, o păstra pen­tru clipa cea mare, pentru ţărmul solid, primitor şi sincer, pentru ţărmul cu soare.

2

Gîndurile tuturor se întrerupseră subit şi brutal şi parcă mii de cîrlige li se înfipseseră în spate. Pentru că în spatele lor răsunase zgomotul unei explozii cumplite, care umpluse cu nesfîrşite ecouri bolnave bezna peşterii. Victor îşi transformă vîsla în cîrmă şi lipi barca de mal. Sări primul pe stîncă şi după el ceilalţi. Capătul de funie cu care legase barca se afla în mîna lui. Stăteau toţi nemişcaţi, tăcuţi, cu auzul încordat. Dar nici o altă bubuitură nu mai tulbură liniştea grotei, iar ecourile vechi se topiseră, toate, în beznă.

― Oare ce s-a întîmplat? întrebă Maria. S-a prăbuşit vreo stîncă, s-a sfărîmat ceva?

― Parcă a fost o explozie... gîndi Victor cu voce sonoră. Mai tare decît o prăbuşire.

― Explozie!! se miră Maria. Cine s-o facă? Unde? Şi pentru ce? O explozie în peştera noastră?

― Într-adevăr... recunoscu Victor. Nici eu nu înţeleg cum s-ar fi putut produce o explozie. Dar dacă a fost zgomotul unei prăbuşiri, atunci undeva în munte s-a întîmplat o adevărată catastrofă.

― Catedrala! se înfioră Tic. Bolţile şi orga...

― Poate că nu... se rugă Maria. Lacul meu cel albastru, îşi aminti ea clipa neaşteptatei destăinuiri.

Ionel se hotărî să iasă din mutismul lui:

― Orice zgomot este amplificat la maximum de vibraţii şi ecouri... În orice peşteră...

― E adevărat, spuse Victor. Dar a fost un altfel de zgomot. Un zgomot rotund, greu... Parcă-mi amintesc nucleul lui, clipa lui fără ecouri. Nu pot să-l redau decît printr-o comparaţie, aşa l-am şi simţit: mi-a părut ca bubuitura unui tun faţă de un pocnet de puşcă.

― Nu ştiu... se retrase Ionel. Poate că ai dreptate. Ce-o fi fost o fi fost. Sigur e un singur lucru: prăbuşirea sau explozia, adică zgomotul, a izbucnit aici în peşteră... Afară în nici un caz. Şi acum mă dor urechile.

― Asta e! se înfurie Victor. S-a întîmplat ceva în peşteră. O ex­plozie, o prăbuşire catastrofală? Nu ştim. Şi mai ales nu ştim în ce măsură ne priveşte pe noi zgomotul, fir-ar să fie de zgomot!

― Poate că nu ne priveşte deloc, spuse Maria. Mai ales dacă s-a petrecut vreo prăbuşire în masa calcarelor, cum vă place vouă să spuneţi...

― Chiar dacă e o catastrofă? întrebă Ionel.

― Ei şi? întrebă la rîndul ei Maria. Să zicem că a fost o catastrofă. Ce ne priveşte pe noi?

Ionel tăcu. Simţi broboane de sudoare pe frunte şi arsuri sub ochi. Îi era teamă că spusele lui vor fi interpretate altfel, ca o răzbunare sau ca un ţipăt de cucuvea. Dar Victor îi simţi reţinerea:

― Ionel vrea să spună, că o prăbuşire catastrofală... nu-i aşa, Ionel?... ar fi ca o lespede pe un mormînt... În cazul cînd calea pe care mergem acum e închisă... Dacă rîul nu ne scoate la lumină, în cel mai rău caz ne-am putea întoarce pe drumul pe care am venit. Dar o prăbuşire catastrofală ar putea să ne închidă calea de întoarcere pentru totdeauna...

― Aha! înţelese Maria. Tot cu gîndul la mormînt şi pe dea­supra îmi mai ucizi şi amintirile... Atunci... mai bine să fi fost o explozie...

― Ar fi la fel de grav, spuse Victor. Dacă nu şi mai grav... Da! Asta e nenorocirea: că şi una şi alta s-au petrecut în peşteră.

― Şi eu, îngînă Tic, parcă simt cum mă frige ceva în spate. Pînă acum îmi era frică numai de ce-ar putea să fie înaintea noastră, zău...

Vorbind astfel, fără să vrea, Tic îi uşurase pe toţi ceilalţi de povara unor vorbe şi gînduri grele. Toţi simţeau cum cresc nişte gheare în spatele lor. Iar înainte: oare ce era înaintea lor? Ce li se pregătea?... Maria încă mai avea speranţa cate­dralei cu apă albastră:

― Şi dacă a fost o explozie? De ce e mai rău?

― Pentru că a fost făcută de nişte oameni, răspunse Victor, şi oamenii nu fac exploziile fără scop... Şi nu văd ce scop ar putea să aibă acum o explozie în peşteră. Adică nu pot să-i găsesc un scop bun...

― Şi unul rău poţi să-i găseşti? îl iscodi Maria.

― În orice caz e mult mai uşor de găsit... chiar dacă ne-am gîndi că un singur om ar fi putut să provoace explozia... dar eu zic că ar fi mai bine să luăm o hotărîre...

― Eu aş vrea totuşi să mă lămuresc, se încăpăţînă Maria. De ce te opreşti la jumătatea gîndului?

Şi iarăşi se auzi vocea salvatoare a lui Tic:

― Ne oprim aici? Poposim aici?

Maria parcă uitase întrebarea la care nu i se răspunse sau poate întîrzia voluntar răspunsul. Îşi plimbă raza lanternei prin tunelul sărac, cu maluri strimte, fără nici o podoabă, fără coturi, fără firide. Părea nemulţumită:

― Poate găsim alt loc de popas mai bun, adică mai fru­mos... Sau nu mai am voie să mă gîndesc la frumos?

Ionel simţi că întrebarea i se adresase lui:

― Nu m-am gîndit la mormînt atunci cînd m-a speriat ca­tastrofa. M-am gîndit, pe cuvîntul meu, la ceva frumos. Gata!

Nimeni nu mai spuse nimic. Se îmbarcară la repezeală, lăsînd iarăşi corabia în voia curentului. Înaintau destul de iute, cu vîsla lui Victor drept cîrmă. Trecură printr-un ghiol în care se văzură nevoiţi să strunească viclenia curenţilor, apoi regăsiră tunelul, adică pîrîiaşul bun, numai că devenise foarte capricios după întîlnirea lui cu ghiolul: malurile i se îngustaseră şi mai rău, pereţii erau borteliţi de tot felul de scobituri şi firide, şi mai ales făcea tot felul de coturi, la dreapta, la stînga, nu se mai împăca deloc cu linia dreaptă.

"Aici trebuie să fie din belşug roci granitice", gîndi Ionel, dar hotărîse să nu-şi mai rostească gîndurile cu glas tare, mai ales că nici nu interesa pe nimeni în acel moment grani­tul lui nenorocit.

Undeva, după un cot, în apropierea unei stalagmite rete­zată parcă de o lovitură de spadă, pe o întindere de piatră care putea oferi adăpost, barca se opri pentru un popas mai îndelungat. De multă vreme nu mîncaseră şi, mai ales, simţeau nevoia să se lungească undeva, chiar şi pe piatră, să-şi odihnească trupurile obosite, să-şi odihnească pleoa­pele, să uite măcar pentru o clipă spaimele şi neliniştile, durerile, bezna, chiar şi speranţele. Atîta sete de lumină era în ei... şi îşi doreau vise să le amintească, care să-i înveţe iarăşi cu lumina.

3

Departe, în peşteră, prin cotloane prin care trecuse de multă vreme barca de cauciuc, două fiinţe nevăzute păşeau după lumina unei lanterne. Nu se vedea nimic altceva decît o fîşie de lumină străpungînd bezna. Mergeau anevoie pe maluri dezordonate, printre gropi şi bolovani, ferindu-se de alunecări şi de izbituri. Nu era mers, ci echilibristică înainta­rea lor prin văgăună. Pînă ce unul dintre indivizi, ferindu-se de un bolovan se prăvăli în apă. Pîrîiaşul era lat şi iute şi, privit de pe margine, părea foarte adînc. Dar prăbuşindu-se în apă, vînătorul descoperi că adîncimea ei nu trece de ge­nunchi, ba pe margine abia ajunge pînă la glezne. Înaintarea lor deveni mai rapidă. Bezna era străpunsă de două fişii luminoase, uneori apropiate, alteori îndepărtate, uneori pa­ralele, alteori una după alta.

Fiecare era apăsat de emoţii şi gînduri felurite, dar era ce­va care-i asemăna pe amîndoi: ura. Amîndoi urau şi amîndoi se urau. Mergeau prin beznă şi apă, ca nişte jivine izgonite din urmă. De ce?... Se poticneau şi cădeau, stropii săraţi le aţîţau durerile de pe faţă, bolovani vicleni le pîndeau pi­cioarele, colţuri şi ieşituri ascuţite îi împungeau în drumul lor bezmetic. De ce?... Poate pentru că erau împreună, şi ura creştea în ei o dată cu frica unuia faţă de celălalt.

Bărbosul simţea o silă cumplită pentru tot ce se petrecea cu el, pentru tot ce i se întîmplase: traiul din grotă, tovărăşia vînătorului, spaima de lumină, primejdii din fiecare punct cardinal, speranţe zdrelite şi chinuite, şi acum hăituirea prin beznă. Oare cine erau cei urmăriţi?... Dimineaţă, ieşise afară în lume şi se uitase în oglinda unui izvor, şi văzuse cu groază cum îl pîndeşte cineva, în spate, gata să se năpustească asupra lui. Era un om-fiară în spatele lui, cu ochi ieşiţi din or­bite, cu faţă de ceară, cu părul zburlit şi înnodat, şi cu o barbă de catran. Se întorsese ca să se apere, dar nu zări pe nimeni în pustiul de piatră din jurul lui. Şi abia atunci înţelesese că omul care-l pîndea era chiar el, era chipul lui, chip necunos­cut. Izbise cu pumnul în apa izvorului pentru a sfărîma oglinda, dar chipul rămînea; nu putea să nu-şi poarte propriul chip necunoscut... Oare cine erau cei urmăriţi? Cine pe cine hăituia! Dar îl apucau şi clipe de negură şi atunci pasul lui se grăbea, lovea stînca şi apa şi bezna şi fîşia bolnavă de lumină şi aerul şi mergea înainte cu capul aplecat, cu gîtul apăsat de dureri, tras de nişte coarde nemiloase de oţel spre undeva unde trebuia să strîngă şi să distrugă.

― Mai repede, horcăia el. Mai repede! Undeva tot trebuie să ajungem.

Undeva... Pentru prima dată, în bezna aceea groasă şi bol­navă, cuvîntul îi spunea şi altceva, scăpa de teroarea unei singure direcţii, cuvîntul se bifurca.

Aproape tot timpul în spatele bărbosului, aproape tot tim­pul gemînd de ură şi bolborosind înjurături, vînătorul mergea ca un halucinat, fără să simtă apă, beznă, durere, lumină. Puterile îl părăsiseră de multă vreme, de cînd privise cu atîta siguranţă moartea la gura tunelului. Îl duceau înainte, şi-l ţineau în picioare instinctele. Ar fi putut merge aşa, fără lu­mină, fără mîncare, fără vorbele altora, fără răsuflarea altuia, pînă la capătul pămîntului. Viaţa lui se afla în stăpînirea in­conştientă a unor fiinţe plăpînde închise şi ele în beznă şi groază. Fiinţele acelea erau undeva înaintea lui şi trebuia să le ajungă pentru a-şi lua înapoi dreptul de a trăi. Şi ura lui prefăcută faţă de acele fiinţe devenise ură adevărată şi creştea în el, creştea cu fiecare clipă, o simţea în oase. Mîinile lui strîngeau uneori bezna ca nişte gheare care strîng gîtul cuiva. Mergea fără să simtă, uneori se lovea de pereţii tunelu­lui, sau de bolta joasă, sau se prăvălea în apă, dar mereu se încorda în linie dreaptă, în verticală, şi-şi purta mai departe paşii, şi-şi antrena mereu mîinile strangulînd întunericul.

― Îi omor pe toţi, îşi auzea vocea, o voce care nu mai avea în ea acele zgomote ridicole de tinichea. Îi omor pe toţi, dom'le. Altminteri va trebui să-mi zic adio, pe cinstea mea.

― Termină cu aiurelile! îi răspundea celălalt. Trebuie să le smulgem prada. Eu asta vreau! înainte de orice! Chiar înain­tea fetelor, auzi? întîi cutia, auzi?

― Şi dacă şi-au dat seama, dom'le? Şi dacă au umblat la ea, dom'le... Pe cinstea mea.

― Asta n-o ştim. Mai întîi să vedem...

― Dom'le, şi dacă...?

― Termină odată, că mă înnebuneşti! Tot n-ai înţeles? Mai întîi trebuie să-i ajungem din urmă!

― Dom'le, pe cinstea mea! Oare-i ajungem? Ştii cu ce ne întrec pe noi? Ştii cum se îndepărtează de noi? Cu barca mea, dom'le! Unde-a ajuns viaţa mea?... Auzi, dom'le! Cu barca mea!

― Grijania şi candela şi toţi sfinţii. Nu puteai să le dai barca!

― Dom'le! Ţi-am spus să nu insulţi!... Dom'le, oare-i ajungem? Pe cinstea mea...

― Doar n-or să meargă tot timpul fără să se odihnească. Asta e toată şansa noastră: să-i prindă oboseala şi să popo­sească undeva. Numai aşa îi putem ajunge...

Vînătorul înţelese că nu avea dreptul la nici o clipă de odihnă. Dar nici n-avea nevoie de odihnă. Ar fi mers pînă la capătul pămîntului, prin beznă şi gheaţă. Îşi lipi mîna dreap­tă de şold şi se lăsă tras înainte de forţe neomeneşti.

4

Cireşarii hărăziţi primilor fiori, primelor întîlniri, dar osîndiţi apoi beznei neîndurătoare, se înveliseră în pături şi în saci de dormit, aşteptînd, cu gene de plumb şi cu plumb în oase, somnul tămăduitor. Dar somnul întîrzia. Întîi îl dori­seră toţi, pînă cînd începuseră să-i usture pleoapele, apoi se luptaseră împotriva lui, fără să-şi dea seama. Fiecare se retrăsese în lumea lui, pregătindu-şi visele, vise cu mult soare, cu lumină care să cadă peste ei în stropi, ca o ploaie.

Victor îşi camuflase lanterna sub pătură. Numai o şuviţă răzbătea pe caietul lui de însemnări. Şi mîna lui obosită tălmăcea în cuvinte de toate zilele gînduri grele, gînduri încîlcite, gînduri adînci.

"Nu pot să fiu sincer cu voi, scria Victor, aş vrea, dar nu pot. Sînt sigur că spaima mă roade mai tare decît pe voi, dar nu trebuie să se vadă nimic. Dacă v-aş spune ce gînduri îmi trec prin minte!... Dar voi nu trebuie să simţiţi... Vă jur că nu mă gîndesc la mine... Ştiu că ne ameninţă primejdii, brrrrr! cum face Ticuşor, dar deasupra tuturor e ceva foarte frumos, ca o lumină... am obosit... o lumină... Toată călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina... aici în bezna noastră... Toată călătoria noastră e o lumină... Uffff..."

Victor închise carnetul şi stinse lanterna. Somnul voia cu orice preţ să-l biruie.

Cel mai aprig duşman al somnului era Tic. Se opunea som­nului cu tot ce-i venea în minte: cu pişcături, cu degete ude şi reci plimbate pe pleoape, dar mai ales pipăindu-şi cu mîinile cutia lui de vrajă şi căutînd cu disperare, în mintea-i febrilă, cuvîntul magic. Rostise de cîteva ori cuvîntul: clopoţei, apoi îşi luminase cu lanterna mîna sau piciorul, sau chiar faţa. Dar de fiecare dată îşi văzuse părţile luminate ale trupului, şi de fiecare dată ceilalţi se uitaseră urît la el, poruncindu-i să stingă lumina. Deci îl vedeau şi ei. Dacă nu l-ar fi văzut, s-ar fi mirat, ar fi spus altceva... Şi deodată, Tic făcu des­coperirea cea crudă: nu aflase cuvîntul vrăjit, cuvîntul adevărat! Trebuia să fie altul, nu cel pe care-l visase el. De aceea atinse încet cu mîna, ca o mîngîiere, părul Mariei şi o întrebă în şoapte abia auzite:

― Dormi?

― Nu, Ticuşorule. Dar tu de ce nu dormi?

― Aşa... Ca tine... Maria, tu ştii cuvinte-vrăjite?

Maria ar fi vrut să-i pună mîna pe ochi şi să-i spună cîteva vorbe mai rele, dar simţindu-l aievea, lîngă ea, auzindu-i ră­suflarea şi bătăile inimii, în noaptea aceea de beznă şi spaime, deveni subit cea mai gingaşă şi mai bună soră din cîte cunoscuse şi din cîte putea să-şi închipuie prichindelul cîrn şi cu păr de lumină.

― Ce fel de cuvinte, Ticuşorule?

― Cuvinte din basme... Ştii tu!... Cuvinte cu care se fac vrăji, cuvinte cu care se deschid... ştii tu...

― Aaaaaa! se dumeri Maria. Se poate, Ticuşor? Îmi închipui ce-i cu tine. Te crezi în peştera lui Aii Baba şi ai ui­tat formula magică! Se poate, Ticuşor?

― Am uitat-o... se tîngui prichindelul, deşi nu avea ce să uite pentru că nu citise basmul. Spune-o!

― Sesam, deschide-te! Asta-i formula!

Tic şopti în gînd cele două cuvinte şi apoi începu să se pipăie. De vreme ce se simţea nu erau bune cuvintele. Dar îşi adusese aminte că moş Timofte nu-i spusese nimic despre harul cutiei de a pulveriza fiinţele. Cutia avea o singură vra­jă. De aceea aprinse lanterna, scoase limba şi-şi lumină faţa.

Maria se uită la el gata să-l muştruluiască, dar iarăşi îşi aminti unde se află, şi vocea îi răsună blîndă, duioasă:

― Tic! Nu-i frumos să scoţi limba... Mai bine te-ai culca. Şi eu...

― Te rog, Maria... Spune-mi alt cuvînt vrăjit...

― Zău, Tic, ar trebui să te culci...

― Te rog mult, mult de tot, spune-mi...

― Abracadabra...

― Cum? întrebă înfiorat posesorul cutiei magice.

― A-bra-ca-da-bra! îi silabisi Maria pe şoptite.

― Abracadabra! reţinu de astă dată, foarte precis, prichin­delul. Şopti apoi cuvîntul pe înfundate, aprinse lanterna şi din nou scoase limba.

― Tic!... Mă supăr... Vrei să-i trezeşti pe ceilalţi? Zău că aţipisem. Doamne...

Ştiind că este absolut nevinovat, prichindelul mai încercă o dată:

― Maria... Te rog... dar se răzgîndi înduioşat de oboseala ei.

― Ce vrei, Ticuşorule? întrebă ea din somn.

― Noapte bună, Maria... şopti prichindelul.

Maria nu mai izbuti să-i răspundă, pentru că somnul o cuprinse într-o clipă în sacul moale şi odihnitor. Tic mai ră­mase o bucată de vreme cu gîndurile treze şi cu ochii deschişi în bezna care n-avea nevoie de licărirea lui. Mai întîi i se închiseră ochii, apoi i se încîlciră gîndurile.

― Abracada... mai şopti el şi capul îi alunecă blînd pe mînă, fără să-l poată reţine, şi mai ales fără să ştie.

Primul vis îl duse într-o lume fantastică, subpămînteană. Parcă era călăuzit de mîna unui uriaş nevăzut, care îl apăra de orice şi de oricine. Şi pe unde nu-l ducea! Cîte minunăţii! Castele şi coloane, şi arcade şi cupole, şi statui, şi oglinzi de apă albastră şi şiraguri de mărgele, mari, la gîtul unor fiinţe gigantice, care nu-i făceau nici un rău... Şi o catedrală! Doam­ne! Ce minune!... Cum străluceau tuburile orgii! Şi cîte, cîte, cîte minunăţii! Numai în vis se pot vedea!

Dacă bezna şi-ar fi deschis numai o clipă ochii, şi-ar fi înti­părit pentru vecie, alăturîndu-l celor mai de preţ podoabe, zîmbetul unui prichindel blond şi ciufulit, care ajunsese după milioane de ani în ascunsa ei împărăţie.

5

Timpul nu se mai supunea convenţiilor şi nu mai avea valoare în noaptea nesfîrşită pe care o străbăteau cei doi ur­măritori. Parcă trecuseră zile, luni, poate că trecuseră chiar vieţi de cînd părăsiseră lumina zilei. Cîndva înconjuraseră, căţărîndu-se pe ţărmuri şi stînci prăpăstioase, un lac mare, apoi pătrunseseră într-un tunel plin de cotloane şi firide, care şerpuia fără încetare. Lampa bărbosului lumina drumul, oprindu-şi raza în stîncile fiecărui cot. Mergeau fără să scoată un cuvînt, fără să mai atingă apa, fără sa facă vreun zgomot. Presimţeau că se apropie locul de popas al celor după care por­niseră. De cîteva ori oboseala le întinsese lanţuri la picioare, dar izbutiseră să scape de ele, chemaţi de forţe mai tari.

Lumina lanternei se izbi pe neaşteptate de o barcă lungă de cauciuc şi atinse mîna unui copil, care-şi alunecase degetele în apă. Vînătorul era cît pe-aci să se repeadă înainte, prin apă, dar bărbosul îl opri, strîngîndu-i braţul, într-un cleşte de fier. Apoi, fără o vorbă, îl trase spre el şi îşi reluară amîndoi mersul, dar nu înainte ca pînă atunci, ci înapoi spre lac.

Vînătorul se supuse, dar cînd îşi închipui că se depărtase prea mult de locul unde zărise barca, se smulse din strînsoarea celuilalt, şoptind cu voce furioasă:

― Dom'le! Eşti nebun? Vrei să-i lăsăm să ne scape? Pe cin­stea mea! Trebuie să punem mîna!

― Stai! Nu te repezi ca un bolovan! Mai apelează şi la ches­tia aia de pe umeri. Ce-ai vrea să faci?

― Ştiu eu, dom'le, ce vreau! Orice!

― Uite ce-i, coane! Să ne înţelegem! Primul lucru e să le luăm prada! Al doilea e să le-o luăm fără să ne simtă. Şi pe urmă vin şi chestiile personale. Şi ale mele şi ale dumitale, fiecare vrem cîte ceva.

― Dom'le! în ce spui dumneata e ceva care nu-mi convine. Pe cinstea mea. Dacă le-o luăm fără să ne simtă, zici să ne dăm la o parte...

― Cam aşa... spuse bărbosul. Dacă nu simt şi dacă ne dăm seama că nu şi-au dat seama, atunci stăm de vorbă. Şi vedem ce facem şi cu chestiile personale. Poate că nu riscăm nimic...

― Dom'le, cam pricep eu... şi zic da!... Pînă cînd o să zic alt­fel, pe cinstea mea. Dar cum o luăm?

― În aşa fel ca să nu simtă... sau dacă ne simt, să nu ne re­cunoască. Cu dibăcie, coane!

― Dom'le... Să nu se trezească vreunul. Dacă ne văd la ehip, gata! Pe cinstea mea: nu mai au scăpare!

― Uite ce e, coane! Cea mai bună chestie ar fi să te prefaci în stafie şi să cauţi cu tăcerea unei stafii printre lucrurile lor...

Vînătorul tresări. Era singurul procedeu la care nu se gîndise şi care i se părea cel mai nimerit:

― Nici Dobrescu n-ar fi găsit ceva mai bun, dom'le, pe cinstea mea. Tot i-am speriat eu cu duhurile...

― Numărul unu, coane! Chiar dacă te văd, sau înainte, sau după ce-ai luat cutia, nu mai contează! Niciodată nu vor şti cine le-a luat-o cu adevărat.

― Este, dom'le, este! Pe cinstea mea! Ce e, e!

Bărbosul scoase dintr-un rucsac o pînză lungă şi un cuţit. La lumina lanternei se vedea lama cuţitului spintecînd mă­tasea albă şi fină a unei paraşute. După ce găuri pînza în două locuri, o aşeză pe capul vînătorului, potrivind cele două găuri în dreptul ochilor lui. Îi ceru să ţină lanterna aprinsă sub pînză, apoi se îndepărtă cîţiva paşi pentru a-şi privi opera. În bătaia lanternei se vedea o arătare albă, nedefinită, înfricoşătoare.

― Ca-n filme! spuse bărbosul. Şi mie mi s-ar face frică, dacă m-aş întîlni cu aşa ceva, coane... Ai grijă să nu faci vre­un zgomot. Apropie-te de barcă şi caută înăuntru. Dacă nu, pe mal, în bagaje. Şi lanterna, coane! Doar o dîră de lumină...

Fără să mai răspundă, vînătorul porni spre locul unde zărise hârca, fără zgomot, ca o stafie. Auzi şi ultimele şoapte:

― Să nu faci vreo prostie că ne-am dus amîndoi...

6

Tic trăia în somn alt vis. Se cufundase într-un lac de munte, un lac nesfirşit, plin cu păstrăvi argintii. Înota pe sub apă după ei, dar păstrăvii se strecurau, uneori îi scăpau chiar din vîrful degetelor, şi ţuşti! printre pietre, printre tufe şi bolovani. Fiuu-uu! îşi aminti pescarul îndrăcit. Cum de nu se gîndise să prindă păstrăvi cu cutia fermecată! Se va apropia de ei şi-i va prinde cu mîna, cu trei degete, aşa cum prinzi o floare. Sări iute pe mal să ia cutia. Dar n-o găsi! Dispăruse! Se uită în alte locuri şi o zări sub trupul unui rac mare şi hidos. Cum să-l gonească de pe cutie? Şi începu să-l bombardeze cu bolovani. Şi racul, apărîn-du-se cu mănuşi de box şi cu o pavăză medievală, fugi spre un cotlon care se deschise imediat şi-l ascunse înăuntru. Tic luă re­pede cutia, o ascunse la sîn şi alergă într-un suflet spre lac. Era lumină, lumină albă, frumoasă, dar soarele încă nu răsărise!

Oare cum? Numai cînd se cufundă în apă, zări departe, în spate, dar oare cum putea să vadă în spate? prima rază strălu­citoare a soarelui. Răceala apei îl cutremură...

Tic deschise ochii şi nu întîlni nimic, nu zări nimic, parcă era orb. Nici un firicel de lumină. Beznă, numai beznă! Visase... poate că undeva, afară în lume, zorii începeau să aprindă cerul şi să trezească toată suflarea pămîntului la viaţă. Dar el nu ştia nimic. De unde să ştie? Cine să-i spună? Pentru el era încă miezul nopţii!!! Şi îi încolţi în minte o idee straşnică.

Aprinse cu grijă lanterna şi-i feri raza cu mîna. Nu lăsă decît o şuviţă subţire de lumină pe care o îndreptă spre una din raniţe. Cu.mişcări neauzite, desfăcu raniţa şi scoase din ea o faţă de masă mare, albă. Fără să-i pese şi să ezite, borteli pînza în două locuri cu briceagul de care nu se despărţea niciodată. Apoi se învălui cu pînza, potrivind găurile exact în dreptul ochilor. Era gata! Un singur lucru îl întrista: că nu poate să se vadă şi să se sperie şi el puţin de stafia pe care o interpreta. Ce păcat că nu era prin apropiere o oglindă!

Puiul de stafie porni apoi fără zgomot, aşa cum i se cuvenea unei arătări, în amonte, spre un cot al tunelului, unde ochise mai de mult o stalagmită groasă şi retezată, probabil izbită cîndva de prăbuşirea stalactitei de deasupra, din care nu mai rămăsese nici o urmă. Acolo trebuia să ajungă: în vîrful coloanei retezate. Doamne! Ce mutră vor face toţi! Şi cum or să le mai clănţănească dinţii în gură! se căţără cu grijă pe sta­lagmită, îşi potrivi bine picioarele pe discul zgrunţuros şi aşteptă cîteva clipe... Numai acum... se rugă fierbinte prichin­delul... numai acum să nu înceapă cutia fermecată să-şi împrăştie vrăjile. Pentru prima dată îi părea bine, sau, în orice caz, nu-i părea rău, că nu ştie cuvîntul vrăjit.

În clipa cînd aprinse lanterna, auzi un zgomot în spatele lui: zgomotul unei înaintări prin apă. Urechea lui se obişnuise în peşteră cu asemenea zgomote. Se întoarse spe­riat şi zări... zări o stafie venind spre el!

Cele două stafii se priviră o clipă în tăcere, apoi amîndouă, ca la un semnal, sloboziră ţipete neomeneşti: un ţipăt şi un urlet pe care ecourile le prelungiră şi le amplificară pînă la demenţă. Stafia din apă o luă la goană înapoi, căzu, se ridică şi iar începu să alerge. Stafia uriaşă se prăbuşi de pe soclu, tansformîndu-se într-o arătare de-o palmă cu viteză de ogar. Direcţia ei era barca de cauciuc.

Urletul prelung, înspăimîntător, îi trezise pe cei de lîngă barcă. Parcă nişte resorturi îi ridicaseră în picioare. Victor aprinse lanterna şi-i îndreptă raza spre direcţia din care i se părea că venise urletul. .Şi văzură toţi, uluiţi, zburînd spre ei o mică arătare albă care ţipa cu glasul lui Tic! Şi puiul de stafie căzu şi se ridică şi iar se împiedică şi se pomeni în braţele lui Victor. Cînd izbuti să iasă din valurile de pînză al­bă şi din braţele lui Victor, spectatorii de lîngă barcă văzură chipul unui puşti ciufulit, care, cu tot nasul lui cîrn, trăda o spaimă nemaipomenită.

― Stafia! ţipă prichindelul. Am văzut stafia! Zău! Era albă şi mare şi avea faţa luminată ca un glob electric.

― Ahaaa! ai vrut să ne sperii! îl dibui Maria. Şi mi se pare că ţi-ai venit singur de hac! Te-ai uitat în apă, nu?

― Nu! bîţîia prichindelul. Zău! Am văzut-o cu ochii mei. Ve­nea drept la mine, prin aer, nu prin apă...

În loc să rîdă, Victor părea cuprins de nelinişte. Povestea lui Tic nu era terminată.

― Tic! întrebă el. Cine a urlat aşa de tare?

― Stafia! răspunse fără ezitare prichindelul.

― Imediat îmbarcarea! porunci Victor în şoaptă. Nu avem voie să pierdem nici o secundă. Pînă la trei!

Nimeni nu se gîndi să numere pînă la trei. Dar nu încape îndoială că, înainte de a se ajunge la această cifră atît de apropiată, raniţele, păturile, sacii de dormit şi pasagerii erau în barcă. Victor nu mai lăsă înaintarea în puterile curentului. Adăugă şi puterile lui vîslind temeinic cu bucata aceea de scîndură care devenise dintr-odată atît de preţioasă. După o vreme, Maria se hotărî să-l întrebe:

― Ce s-a întîmplat, Victor? Ţi-e frică de stafii... sau te-a necăjit vreun vis?... De ce fugim?...

― Din cauza stafiilor, răspunse Victor. Ele nu există decît dacă vrea cineva... Aşa cum a vrut Tic...

― Crezi că mai este cineva în peşteră? întrebă Ionel.

― Nu cred... sînt sigur! Şi nu sînt nişte copii care se joacă de-a stafiile, ca Tic. Ne-ar fi oprit, ar fi strigat după noi... E ceva rău în urma noastră...

Se lăsă iarăşi tăcere. Nu se auzea decît scurgerea apei, şi zgomotul vîslelor, şi fiecare îşi auzea bătaia inimii: iute, bol­navă, pentru că asupra ei se năpusteau toate neliniştile, toate spaimele, toate cîrligele şi ghearele beznei.

7

Bărbosul se cutremură cînd auzi urletul. Se lipi cu trupul de stîncă şi aşteptă. Numai vînătorul era în stare să scoată un asemenea urlet. Dar parcă auzise şi-un ţipăt subţire? Oare ce se întîmplase?... Cineva călca apa, şuierînd; răsună şi zgomo­tul unei căzături, şi iarăşi paşi în apă care se apropiau. Îşi duse imediat mîna dreaptă la şold, iar cu stînga fixă lanterna spre direcţia zgomotelor şi apăsă butonul. Era vînătorul, cu chipul răvăşit. În spatele lui, atîrna ca o coadă nesfîrşită îm­brăcămintea de fantomă.

― Stai! îi porunci în şoaptă bărbosul.

Vînătorul se opri greoi, abia trăgîndu-şi sufletul:

― O stafie! şopti el. O stafie adevărată. Eram cît pe-aci să mă ciocnesc cu ea. Pe cinstea mea!

― Eşti nebun?! îl zgîlţîi bărbosul. Trezeşte-te!

― Dom'le! Am văzut-o cu ochii mei. Era albă, dom'le, şi înaltă de două ori cît mine, dom'le, şi luminată pe dinăuntru.

― Ai prostit de tot! Ai dat în mintea copiilor! La vîrsta du-mitale ai vedenii!

― Ce vedenii, dom'le? N-ai auzit cum ţipa?

Un gînd neverosimil se aprinse în mintea bărbosului:

― Dobitocule! Imbecilule!...

― Dom'le! Ţi-am spus să nu insulţi! A doua oară nu mai iert, dom'le, pe cinstea mea. Şi dacă nu iert...

― Stai, coane! încercă să-l domolească bărbosul... Şi-au... Te-au dus, coane, te-au dus uşor de tot...

― Dom'le! Am văzut-o cu ochii mei. Avea vreo trei metri.

― Unde-ai mai auzit, coane, stafii ţipînd? Nu zice toată lumea: mut ca o stafie?

― Păi atunci de ce-a ţipat, dom'le? Cine-a ţipat?

― Dumneata n-ai urlat?... Aşa a ţipat şi ea! Era la fel de fantomă ca dumneata. Te-au speriat nişte copii, coane!

― Nu se poate, dom'le! Eu pun mîna pe ei şi-i prefac pe toţi în fantome, dom'le. Îi amuţesc pentru toată viaţa...

― Cum şi-au mai bătut joc de dumneata!

― Dom'le, ţi-am mai spus! Uită, dom'le, nişte cuvinte! Pe cinstea mea! Dumneata ce-ai fi făcut dacă te-ai fi trezit cu o ditamai stafie în faţă? Ai fi luat-o în braţe? Ai fi rîs cu ea?

Bărbosul nu-şi putu reţine un tremur închipuindu-şi scena şi vînătorul îi prinse chiar în acea clipă chipul în raza lanternei. Era o figură înspăimîntată.

― Păi vezi, dom'le! Şi mai zici să nu-i omor...

― Singura noastră şansă, îşi reveni bărbosul, este să te fi luat drept stafie. Coane, dacă n-ai fi urlat...! Fantomele care urlă nu mai sînt fantome, şi oamenii se feresc de ele...

― Păi atunci ce facem, dom'le? Pe cinstea mea!

― Mai avem o şansă, coane. Să întîlnească un obstacol în drum, ceva care să-i oprească. Şi dacă-i ajungem...

― Dom'le! Eu ştiu singur ce trebuie să fac dacă-i ajungem. Dumneata încearcă să mai taci, pe cinstea mea...

― Totuşi să ne dăm seama dacă şi-au dat seama...

― Lasă, dom'le, chestiile! spuse vînătorul ameninţător. Mai am şi eu glas şi din altele, auzi? La drum!