Ciresarii II - Castelul fetei in alb / capitolele 4,5 si 6

CAPITOLUL IV

1

Nu există elev, şi poate că nu există om în tot orăşelul, căruia un costum să-i poată schimba atît de mult înfăţişarea, cum se întîmpla cu Tic atunci cînd îşi îmbrăca hainele de sărbătoare. Cămaşa albă ca zăpada, cravata maron cu dungi negre, hainele călcate cu migală, pantofii lustruiţi ca oglinda, un vîrf timid şi alb de batistă în buzunarul de deasupra inimii, îi dădeau celui mai nebunatic băieţaş de pe acele meleaguri o înfăţişare îngerească. Prichindelul ştia bine acest lucru; de aceea îşi păstra costumul de sărbătoare numai pentru cazuri excepţionale. De fapt nici nu prea îl îmbrăca sărbătoarea.

Întotdeauna cînd comitea vreo şotie cu răsunet şi trebuia să apară în faţa unui judecător sever din afara familiei, prima apărare a lui Tic era costumul de sărbătoare.

Într-o zi, la ora de geografie, venise un suplinitor care, după ce se bîlbîise amarnic şi absolut inutil încercînd să predea lecţia viitoare, chemase cîţiva elevi pentru examinare. Printre ei şi pe Tic... pentru că-l zărise făcînd nişte scamatorii în bancă. Pri­chindelul răspunsese corect la început, dar cînd suplinitorul întrebase: "Unde se află vulcanul Popocatepelt?" nu mai putu să rabde. Şi pînă atunci suferise. Suplinitorul mutase Aconcagua în Peru, dar pentru că era o epocă de revoluţie în America Lati­nă, tăcuse. Cine ştie? Poate că se modificaseră graniţele. Apoi schimbase cursul lui Mississippi, făcîndu-l să treacă prin Colo­rado. Iarăşi nu zise nimic. Poate că se săpase în ultimul timp vreun canal de care el nu aflase. Îl auzise apoi pe suplinitor plasînd Huronul înaintea Michiganului. Îşi duse repede mîna la gură. Poate că avea el un sistem original de a parcurge apele de la vărsare spre izvor. Dar cînd îl auzi mutilînd numele unuia din cei mai mari vulcani de pe glob, nu mai putu să rabde:

―Vreţi să spuneţi Popocatepetl...

Suplinitorul îl privi cam cu mînie:

― Ei! Răspunde unde se afla Popocatepeltul!

― Vreţi să spuneţi Popocatepetlul...

― Să ieşi imediat afară, obraznicule! se înfurie de-a binelea pedagogul.

Tic se supuse ordinului categoric, dar în uşă se opri şi spuse cu un ton naiv şi rugător:

― Dacă ar fi fost un pîrlit de vulcan, aş fi tăcut ca un melc. Dar gîndiţi-vă şi dumneavoastră... Unul din cei mai mari vulcani de pe glob...

― Nota doi! decretă suplinitorul.

Nedreptatea era prea din cale afară. Şi asta îl făcu pe Tic să-şi piardă cumpătul:

― Vreau să vă spun, adică să le spun lor, că Aconcagua se află în Chile, că Mississippi nu trece prin Colorado, că Michiganul n-are nici o vină că e înaintea Huronului şi că în America nu există lei decît la circ sau la grădinile zoologice... Şi că Parisul e capitala Franţei nu a Japoniei... Asta v-o spun dumneavoastră...

Ultima remarcă era bineînţeles opera lui Tic. Prichindelul se auzi chemat la cancelarie imediat. Dar întârzie un ceas, atît cît îi trebuise ca să ajungă acasă, să-şi îmbrace costumul de sărbă­toare, şi să se înapoieze la şcoală. Directorul, suplinitorul, dirigintele şi încă vreo cîţiva profesori îl aşteptau în cancelarie. Mai întîi îşi băgase capul pe uşă şi simţise dintr-o privire cît de ostilă era atmosfera. Suplinitorul fierbea, iar dirigintele şi di­rectorul aşteptau încruntaţi, unul plimbîndu-se cu mîinile la spate, altul sprijinindu-şi capul în pumni. I se făcu semn să in­tre. O secundă în care-şi insuflă curaj şi-şi mai potrivi o dată cutele pantalonilor, apoi pătrunse în încăperea de judecată.

Apariţia lui cu înfăţişarea aceea îngerească îi puse în mare încurcătură pe judecători. Mai mult ca să spună ceva, dirigintele îl privi încruntat de sus:

― De ce ai întîrziat atîta?

― Nu puteam să mă prezint în faţa dumneavoastră...

― Bine, bine... interveni directorul. Nu despre întîrziere e vorba. Cred că-ţi aminteşti.

Făcu un semn către suplinitor, ca şi cum ar fi invitat procurorul să-şi înceapă rechizitoriul. Dar şi procurorul se simţea puţintel cam încurcat:

― Ştii foarte bine... Începu el. Ştii că nu e frumos ca un elev care... care nu e un elev rău...

― Nu vă supăraţi... spuse Tic cu voce mieroasă. Numai din cauza Popocatepetlului... Dacă n-ar fi unul din cei mai mari vulcani de pe glob...

― Cum vine asta? se interesă directorul.

Tic îşi spuse încă o dată păsul şi directorul pricepu imediat totul. Îi administra însă o mustrare foarte severă prichindelului sub formă de înger.

― Dacă n-ar fi fost Popocatepetlul... se apără el.

― Dar chestia cu Parisul? sări din altă boxă şi foarte aspru dirigintele.

― E vina mea... dar ştiţi... tot din cauza Popocatepetlului. Dacă n-ar fi unul dintre cei mai mari vulcani de pe glob...

Directorul îl invită pe Tic, cu un gest oarecare, să părăsească încăperea. Dar prichindelul trase o clipă cu ure­chea la uşă, aşa că izbuti să-l mai audă pe director spunîndu-i suplinitorului:

― Bine, domnule, tocmai Popocatepetlul să-l mutilezi? N-ai găsit şi dumneata în toată America alt vulcan, mai mic...

2

Tic era îmbrăcat în costumul de sărbătoare, ceea ce însem­na că se întîmplase ceva deosebit. De fapt, fata în alb era cauza neaşteptatei lui transformări.

Imediat după victoria lui Ursu, Maria se dezmeticise, într-o singură clipă înţelese că se purtase urît cu Laura. Vorbele care o înfuriaseră pe ea: "dar nu ne-am cunoscut niciodată" conţineau mai degrabă o undă de uimire. Nu sunau nici pe departe a reproş sau a fugă... Maria se frămîntase toată noaptea, mai ales după ce-şi descoperise greşeala, şi îl sculă pe Tic o dată cu zorii spre a i se destăinui. Tic o înţelese, dar nu uită s-o facă urîcioasă, apoi primi fără şovăire rugămintea ei de a se duce la locuinţa fetei în alb, de a o scoate afară din casă cu un pretext oarecare, pentru a-i oferi scuzele Mariei şi propunerea unei întîlniri. Pentru a nu da greş şi de astă dată, frăţiorul îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare.

Pînă să ajungă la casa fetei în alb, Tic mai făcu vreo cîteva escale în oraş. Trecu prin parc pentru a-şi felicita galeria, poposi apoi în faţa "Alimentarei" pentru a-şi primi şi a-şi con­suma rapid pariul, se opri şi pe la ghereta lui moş Timofte dar i se spuse că bătrînul e plecat undeva la ţară. Aşa se face că ajunse la locuinţa fetei în alb către prînz.

Înfăţişarea lui Tic era atît de distinsă că nici javra nu mai recunoscu în el pe ciomăgarul de mai ieri. Dar nici Tic nu-şi pierdu cumpătul văzînd bătrîna pe cerdac. Porni la atac cu o voce suavă, foarte potrivită înfăţişării sale:

― Sărut mîna... Aş vrea să vă dau o veste...

Prichindelul îşi opri vorbele în gîtlej. Bătrîna plîngea. Încer­că să se retragă, dar apariţia lui făcuse, pesemne, o asemenea impresie că auzi o voce slabă, aproape rugîndu-l:

― Intră, intră! Pe cine cauţi?

Tic se supuse chemării, urcă în cerdac, sărută politicos mîna bătrînei şi după aceea răspunse:

― Pe fata... adică pe Laura...

La auzul numelui, bătrîna îşi duse din nou batista la ochi. Plîngea cu lacrimi adevărate.

― Am pierdut-o şi pe ea... A plecat... a fugit... Am rămas iarăşi singură... N-am înţeles-o şi nu m-a înţeles.

Lui Tic i se opri inima în piept. Dar nu îndrăzni să dea crezare vorbelor pe care le auzea.

― Soră-mea ar fi vrut... îngînă el.

― A plecat, oftă bătrîna. A fugit... Mi-a lăsat o scrisoare...

Nişte firicele de spaimă atingeau inima prichindelului.

Dacă tot ce auzea era adevărat?

― Parcă e blestemată familia asta... Nu-şi găseşte sălaş şi odihnă decît prin munţi, printre ruine şi sălbăticiuni. Doamne Dumnezeule!... La vîrsta ei să plece singură... Şi voiam atît de tare să am şi eu un suflet lîngă mine... De aceea o ţineam în casă, mereu, în preajma mea...

Bătrîna era prea nenorocită pentru a-şi da seama cui i se jeluieşte. Înfăţişarea îngerească a micului oaspete îi muiase şi-i deschisese inima. Despături o foaie de hîrtie şi începu să citească încet, şuşotit, ca pentru ea:

―"...Iartă-mă, bunicuţo... ai încredere în mine..,, nu vreau să ne chinuim amîndouă... mă duc la munţii mei, mă duc în castelele mele... printre coloanele mele înalte... Mă cheamă, bunicuţo, toate, totul mă cheamă... Şi plec pentru că te iubesc..."

Plînsul cutremură din nou trupul uscat al bunicii părăsite, iar Tic se retrase încet, fără zgomot, cu sufletul sfîşiat de spaime şi întrebări.

3

Printr-un defileu îngust, sălbatic, născut din încăpăţânarea unei ape firave, urca un trenuleţ forestier. Pe platformele nea­coperite oamenii îşi întinseseră trupurile obosite. Erau bătrîni rezemaţi de desagi încărcaţi, erau femei cu prunci de-o şchioapă în braţe, erau bărbaţi cu toporiştile lîngă ei, erau tineri cu poftă de chiuituri în glas, erau copilandri cu priviri mereu iscodi­toare, era şi o fată negricioasă, puţintel cîrnă, îmbrăcată într-o rochie care cu o zi înainte fusese foarte albă. Un rucsac, înnegrit şi el de funinginea locomotivei, purta toată averea fetei. Fata tăcea. Nimic nu-i întorcea privirile de la cerul care i le furase şi căruia nici un nor nu îndrăznea să-i ameţească albastrul. Fata în alb îşi căuta cetăţile şi castelele şi numai cerul fără nori, fără culori şi relief, i le putea dărui.

În jurul ei, oamenii vorbeau. Erau oameni de munte, atît de obişnuiţi cu ciudăţeniile că nu dădeau nici o atenţie străinilor. Oamenii vorbeau vrute şi nevrute.

― Tot la Brazi mergi?

― Tot!

― La pădure sau treci dincolo la uzină?

― Apoi oi vedea şi eu. Cine dă plată mai bună şi cum se poartă omul. Altă lege mai bună nu-i.

― Da' ai auzit? Cică iar iese aur... Amu vreo trei, patru luni, la dezgheţ, cic-o prins unul nişte bani de aur cu plasa.

― Ei na! Poveşti pentru copchii... Am mai auzit eu...

― Dacă-ţi spun... Aici e aur mult, măi băiete, aur greu... E pe undeva o comoară... Cic-aşa scrie în cărţile vechi...

― Da` cîţi ani ai, moşule?

― Apoi dumneata cît mi-i da? Ia-n s-te văd?

― Şaptezeci! aş zice eu, da' cu curaj.

― Mai! Că nu mi-s muiere.

― Şi cinci, dacă nu m-oi fi grăbit.

― Mai!

― Ei na! Optzeci?

― Şi-ncă patru.

― Ei na! Da' te ţii ca un flăcău. De-aceea-ţi dau fetele ocol.

― Apăi la noi e unul în sat, îi zice Costache Titirează. Să-l vezi pe ăla cum aleargă după orătănii. Şi-are opt peste-o sută.

― Ei na! Da' din ce sat eşti dumneata?

― De dincolo, din Tărtăcuţa. Apoi să-ţi spună Titirează cîte-o pătimit el din cauza aurului de pe-aici. Că el viaţa şi-a petrecut-o prin locurile aistea. A fost pîndar. Nu era noapte să nu vină oamenii, acolo sus, la cetăţuie. Răsuna toată noaptea pădurea de bocăniturile lor. Dar el ce putea face? L-ar fi tăiat în bucăţi.

― Şi-au găsit ceva?

― Titirează zicea că taina comorii n-o poate afla nimeni. Nu­mai cînd vrea Dumnezeu sloboade cîte ceva din comoară în apele primăverii. Da' oamenii... ţi-ai găsit. Ei au spart zidurile, au sfărîmat bunătate de podoabe... Unii au dibuit cîte ceva. Acum vreo cinci-şase ani, unul a dus la tîrg, în Bucureşti, acolo la muzău nişte bazaconii de metal. Nu ştiu cîte mii de lei i-au dat pentru ele... Şi de-atunci iar mişună hoţii pe-aici.

― Ia uită-te, domnule, ca să vezi!

― Da, mişună ca iepurii, toamna. Mai anul trecut au prins o bandă, vreo patru tîlhari care atacau prin sate şi mai aţineau şi calea oamenilor. Cică i-a pedepsit tare rău. Da eu zic că tre­buie să-i spînzure în faţa oamenilor. C-aşa le trebuie la toţi tîlharii. Ce, ei dacă te prind, crezi că te iartă?

― Tare mi se pare mie toate aestea nişte scorniri, moşule...

― Apoi dacă te-ndoieşti de spusele unui moşneag... Înţeleg dac-aş vorbi de muieri sau de alte bazaconii... Poţi să-ntrebi pe orice copilandru şi-o să-ţi spună la fel.

Oamenii continuau să vorbească. Dar fata în alb nu se des­părţise nici o clipă de castelele şi cetăţile ei, de visurile ei, de cerul ei cel albastru. Nu auzise nimic din înfricoşătoarele vorbe care se rostiseră în jurul ei. Îşi urma senină visurile, cu certi­tudinea că vor deveni repede, repede tot atît de reale ca norii aceia îndrăzneţi care începuseră să ia cu asalt albastrul cerului.

4

În aer se simţea apropierea înserării. În spatele casei lui Dan, sub acelaşi nuc stufos, deşi nimeni nu mai avea nevoie de umbra lui, în pragul serii, stăteau muţi, nemişcaţi trei dintre cireşari: Tic, Dan şi Maria. Asediaţi de atîtea evenimente neprevăzute, tustrei se simţeau incapabili să ia o măsură mai acătării. Fără să spună nimănui nimic, Ursu îşi luase cortul în spinare şi se aciuase undeva pe cîmp; Lucia nu voia să iasă din casă, şi nici nu-i trecea prin cap să dea explicaţii. Fata în alb fugise, dispăruse fără să ştie nimeni unde.

Cel mai trist dintre toţi era Tic. Dispariţia fetei în alb de­venise o sursă nesfîrşită de emoţii pentru el. Dar mai era ceva: prichindelului îi părea teribil de rău că îndrăznise cîndva să se gîndească necuviincios la bătrîna înaltă cu ochelari, pe care o găsise şi o lăsase plîngînd pe cerdac. Şi mai era ceva: ple­carea lui Ursu, fără să-i spună un cuvînt, absolut de necrezut şi groaznic de dureros. Tic îşi dădea seama şi mai ales simţea că asistă la cîteva evenimente neobişnuite, care nu se vor lă­muri prea repede. Şi pentru că nu-i plăcea să stea ca un monument, se lăsă ispitit de o idee: Să pornească în căutarea fetei în alb. Dar cine l-ar fi luat în serios? Maria? Maria simţea doar regretul că nu se împrietenise cu o fată deşteaptă, demnă de grupul cireşarilor. Nu ştia cine e fata, n-o cunoştea şi în adîncul ei nu dădea crezare scrisorii pe care Tic o înregis­trase literă cu literă în memorie... Dan? Dan declarase imediat că e vorba de o nouă farsă a fetei în alb.

― Precis că e o cursă! spuse el. Şi-a închipuit că o să ne ducem din nou la ea şi a ticluit scrisoarea.

― Bine, dar bătrîna? îl înfruntă Tic.

― Bătrîna?! Ha! O şmecheră ca Laura ar fi în stare să scoată orice babă din groapă şi să o pună să joace rol de capră sau de moşneag viu, darămite s-o înveţe pe bunică-sa să plîngă. Nu uita cum ne-a dus!

― Eşti nebun? se aprinse Tic. Dacă mergi aşa, n-o să mă mir cînd o să-mi spui că l-oi fi îndemnat şi pe vlăjgan să ia bătaie de la Ursu.

― Ei şi, crezi că nu se poate?

Tic se înfurie de-a binelea. I-ar fi ars una în coaste lui Dan, dar ştia sigur că nu va primi nici o ripostă şi că nu va ieşi mo­tiv de bătaie mai rea.

― Am impresia că te-ai prostit, căută Tic alt mijloc de răzbunare.

― De cînd umblu cu tine, replică celălalt.

― Da, pentru că înainte erai idiot... poate chiar bou!

― Tic! interveni Maria. N-ai voie să vorbeşti astfel!

― Nici tu să-mi porunceşti! De ce nu mă aperi pe mine?

― Pentru că eşti un nesuferit. Cînd o să-ţi iasă neroziile din cap?

― Cînd o să fac bucăţele şi ultimele trei flori care-au mai rămas în grădină...

Era rîndul lui Dan să intervină cu intenţii de împăcare:

― Ho! Potoliţi-vă! Ce v-a apucat?

― N-o vezi? După ce că din cauza ei a fugit fata din oraş, mai are şi curajul...

― Aaa! Asta te doare?! înţelese Maria. Nu cumva, domnişorule...

Tic simţi cuvîntul roşu pe care voia să-l arunce Maria şi i-o luă înainte:

― Vă potriviţi ca două picături de apă. La fel de rele şi de urîcioase. Şi la ce să-mi bat eu capul cu voi? De-ai pleca şi tu în vreun castel... De ce nu pleci?

― Ai dori dumneata, şi să nu crezi că nu te-am ghicit... Află, Ticuşorule...

― Mie să-mi zici măgăruş!

― De ce? întrebă surprinsă Maria.

― Pentru că-mi eşti soră mai mare.

― Obraznicule! O să-ţi rup urechile!Îţi arăt eu!

― Ai mai încercat tu o dată... şi ţi-ai potrivit atît de bine urechile tale urîte în mîinile mele...

― Hi! strigă Dan. Luaţi-vă oriunde la bătaie, dar nu aici. Staţi! Am găsit! Număraţi pînă la trei. Unu... doi...

În loc de trei se auzi vocea lui Tic:

― Prostule! Adică eşti mai rău decît un prost. Eşti un...

Tic ar fi vrut să spună: "laş" dar îi era frică să nu se trădeze. De aceea, înlocui cuvîntul cu un gest care ascundea ceva foarte dispreţuitor. După care plecă, trist, bosumflat şi mai ales dezamăgit.

Hotărît lucru, cireşarii erau în zodie proastă. Nimic nu le izbutea. Totul le ieşea pe dos. Începuseră şi certurile. Nici nu le trecea prin cap că undeva, departe în munţi, se întîmpla ceva care va influenţa enorm viaţa lor.

5

Oamenii numiseră muntele acela "Găleata". Şi nu greşiseră cu nimic botezîndu-l astfel. Un lanţ muntos, circular, cu pereţi abrupţi întinzîndu-se pe zeci de kilometri, care închidea în in­teriorul lui o văgăună uriaşă cu neputinţă de explorat. În mijlocul văgăunii se mai înălţau cîteva stînci semeţe, dar ni­meni nu reuşise să ajungă pînă la ele. Singura cale de acces spre Găleata era cea numită a Cetăţuiei. O coamă stîncoasă îndrăznise să-şi suie capătul spre Găleata, oferind oamenilor un drum de trecere. În locul unde spinarea se întîlnea cu Găleata, la Cetăţuie, se găseau ruinele unei cetăţi foarte vechi. Istoricii dovediseră la început că se află acolo ruinele unei cetăţi romane din secolul al III-lea al erei noastre. Mai tîrziu însă descoperiseră, sub ruinele romane, altele mai vechi care atestau fără dram de îndoială că în locul acela se înălţase prin secolul I o cetate dacică. Zidurile fără mortar şi alte dovezi de metal şi ceramică sprijineau afirmaţiile arheologilor.

Regiunea era sălbatică, greu de străbătut, drumurile erau presărate la tot pasul de primejdii. Viperele mai ales ofereau acolo exemplare rare. Exista o specie cu corn a cărei muşcă­tură ucidea un adult în mai puţin de două ore. Oamenii de prin partea locului, dar mai cu seamă păstorii care uneori îndrăzneau să urce pînă la Cetăţuie, vorbeau şi despre alte primejdii. Urşii nu se sfiau să atace omul, lupii pîndeau în haite, rîşii se azvîrleau asupra oricărei vietăţi. Şi mai spuneau păstorii că legenda unor comori ascunse în ruine atrăgea deseori prin văgăunile de la Cetăţuie tot felul de oa­meni şi nu arareori cete de hoţi. Cel mai apropiat sat, Strîmba, era la vreo doisprezece kilometri, la capătul dinspre nord la coamei muntoase. Alt sat, Şoimenii, se găsea tocmai în partea cealaltă a masivului Găleata, la poalele lui.

Liniştea era atît de adîncă în părţile acelea, de parcă nici un picior de om sau de fiară nu-şi mai făcuse sălaş. Totuşi, nu de­parte de Cetăţuie, la o aruncătură de piatră de înălţimile jalnice ale unor ruine, stăteau de vorbă cîţiva oameni. Locul pe care şi-l aleseseră pentru sfat le dădea posibilitatea să observe pînă de­parte singurul drum care urca spre Cetăţuie. Erau patru inşi, cu toţii, acolo. Trei din ei păreau orăşeni, îmbrăcaţi aproape la fel, în haine rezistente de bumbac, cu cizme în picioare, cu şepci de doc pe cap. Fiecare purta la brîu o toporişca ascuţită, lucitoare, cu coada foarte lungă. Unul din ei, mai în vîrstă, mai înalt, puţin adus din spate, cu umeri largi şi braţe puternice părea a fi un fel de şef. Figura lui tăiată de cute părea veşnic încruntată. Era greu să-ţi închipui că pe faţa aceea apăruse vreodată un zîmbet. O cicatrice adîncă pornea de sub ochiul stîng şi aproape se întîlnea cu colţul buzei înăsprindu-i şi mai mult chipul. În stînga omului cu cicatrice, rezemat de un copac, îşi bălăbănea mîinile un personaj scund şi slab, foarte palid la faţă, ras pe cap şi atît de supt că întîlnindu-l noaptea în vreun loc pustiu te apuca spaimă de cimitir. Mîinile, neobişnuit de lungi, aproape că-i atingeau genunchii şi trădau o forţă neobişnuită. Cel de-al treilea personaj, îmbrăcat în straie de oraş, era mai mult gras decît voinic, tot tînăr, cu nişte ochi de viezure ascunşi în fundul capului, cu buze mari, cărnoase, ieşite mult în afară, cu un aer de om lacom şi hrăpăreţ.

Cam aşa îi vedea şi-i judeca pe cei trei orăşeni aciuaţi la Cetăţuie, cel de-al patrulea personaj, un cioban în floarea vîrstei, sprijinit în faţa lor într-o ghioagă uriaşă. Statura lui mai că o întrecea pe cea a omului cu cicatrice. Un nas foarte lung şi ascuţit strica însă armonia contururilor sale. Ciobanul părea că posedă în el puterea şi curajul omului în stare să se ia la trîntă cu ursul. Era unul din puţinii oameni din regiune care în fiecare an făcea de cîteva ori drumul spre Cetăţuie. Cunoştea, poate ca nimeni al­tul, tainele locurilor de la Găleata şi putea astfel să ocolească şi să preîntîmpine primejdiile care pe alţii îi îndepărtau.

Omul cu cicatrice îi arătă ciobanului o creastă stîncoasă, pleşuvă de pe Găleata şi-l întrebă c-o voce groasă pătrunzătoare:

― Pe-acolo ai fost?

― Ehei! Acolo numai caprele negre ajung. Au încercat odată unii, nişte flăcăi, că se spune că acolo ar fi îngropate co­morile, dar nici n-au ajuns la jumătatea drumului, că pe unul l-au muşcat viperele şi dus a fost, iară altul s-a rostogolit într-un hău, că l-au scos de-acolo cu picioarele zdrelite.

Omul cu cicatrice clătină din cap şi-şi continuă întrebările. Părea cineva sigur pe el, obişnuit să întrebe scurt şi să i se răspundă prompt:

― În timpul verii mai urcă cineva pe-aici?

― Apoi, pînă pe-aici mai vin oameni. Aşa în cete. Ş-o dată pe lună mai vin şi ostaşi... Tot cîte trei, patru, că de unul sin­gur, nu prea vine nimeni.

Individul cu ochii de viezure îl acostă cu vocea sa piţigăiată pe cioban:

― Cînd au fost ultima dată ostaşii?

― Apoi că n-au trecut nici zece zile. Ba chiar două duminici şi două zile.

― Da, bun... spuse ca pentru el individul cel foarte slab şi cu mîinile lungi.

Tot el scoase dintr-un buzunar de la pantaloni un pachet de ţigări "Carpaţi" şi după ce luă una îl îndemnă şi pe cioban să se servească:

― Ia, ia te rog, că uneori prinde bine o ţigară... Şi de ce vin ostaşii pe-aici? întrebă el aşa într-o doară.

― Apoi cică aşa au poruncă de sus. Cică să păzească pe-aici locurile de hoţi... Că mulţi tîlhari au atras comorile de-aici... Că se şi spune prin lume: cuib mai bun pentru hoţi ca la Cetăţuie nu se află în toată ţara.

Omul cu ochii de viezure se apropie de cioban. Păşea încet, sprijinit în toporişca. Se uită drept în ochii ciobanului:

― Dumneata cobori acum spre sat? Sau urci dinspre sat?

― Da' pentru ce mă-ntrebaţi?

― Am avea nevoie să ne aduci ceva din sat, interveni omul cu cicatrice.

― Apoi cu părere de rău n-o să vă pot sluji, că o iau tocmai pe drumul dimpotrivă...

― Te-ntorci tot pe-aici?

― Altă cale nici sălbăticiunile nu ştiu... Sau dacă ştiu săl­băticiunile nu poate omul...

― Şi cam pe cînd eşti înapoi? întrebă slăbănogul.

― Apoi după vreo trei amurguri... Da-mi pare mie că m-am luat cu vorba... Şi oricît ai cunoaşte drumul nu-i bine să te prindă noaptea pe-aici...

Ciobanul îşi îndreptă trupul, apoi îşi ridică ghioaga pe umăr. Omul cu cicatrice îi urmări mişcările şi apropiindu-se de el spuse cu glas de laudă:

― Bună bîtă. Cu asta te-ncumeţi la drum şi noaptea.

― Pînă-acum opt luni am ucis cu dînsa şi-o ursoaică şi-un urs... Şi şerpi nu mai ţin minte. Ia-n vedeţi şi dumneavoastră...

Ciobanul întinse ciomagul omului pe care şi-l închipuia şef. Şi spre marea lui mirare văzu cum îl ridică deasupra ca­pului şi cum îl roteşte de cîteva ori.

― Apoi nu mi te credeam atît de voinic! spuse ciobanul foarte a laudă. Ghioaga asta n-o mînuie uşor orişicine. Dum­neata trebuie să fi fost odată cioban... Aş pune rămăşag.

Omul cu cicatrice îi înapoie mocanului ghioaga fără să ia în seamă încercarea de rămăşag:

― Să nu uiţi, omule, să dai pe la noi cînd te-ntorci. Sau poate ţi-om aţine noi calea... Drum bun.

După un "rămas bun" cuviincios, ciobanul se îndreptă cu paşi mari spre o potecă ce părea că înconjoară muntele.

― Oare nu se duce spre sat? întrebă omul cu ochii de viezure.

― Nu cred! răsună vocea groasă şi autoritară a omului cu cicatrice. Sculele-s pregătite?

La răspunsul afirmativ al omului cu ochii de viezure, îşi îndreptă privirile spre celălalt:

― Bagă de seamă la provizia de baterii! Să nu ne pomenim că rămînem fără lumină...

― Nici o grijă, răspunse cel întrebat. Sînt la loc sigur.

Omul cu cicatrice îşi aruncă privirile în vale. Tresări.

― Daţi-mi binoclul!

Cel cu ochii de viezure se repezi să i-l aducă de undeva de după o stîncă. Şeful duse binoclul la ochi, fixîndu-l într-o anu­mită direcţie. Ceilalţi doi îi urmăriră mişcările cu oarecare teamă. Simţeau că şeful descoperise ceva. Într-adevăr în cîmpul binoclului apăruse ceva mişcător... Acum se putea distinge bine... Pe poteca de piatră venea... o fată îmbrăcată într-o rochie albă, cu un rucsac în spate. Faţa omului cu cica­trice deveni brusc teribil de încruntată. Înmînă ocheanul celor de lîngă el şi le spuse poruncitor:

― Pregătiţi pentru noapte! Avem un musafir nedorit şi neaşteptat.

După care se afundă în pădure, dar nu pe potecă ci paralel cu ea, prin desişuri, printre brazi, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot.

6

Oprit pe o movilă ascunsă de o îngrămădire de puieţi, ciobanul scrută cu ochi ageri drumul spre Cetăţuie. Îl zări pe omul cu cicatrice mergînd prin pădure, paralel cu poteca, şi mai zări o siluetă albă, parcă o fetişcană îmbrăcată în rochie albă, urcînd spre ruine. Cercetaşul nevăzut înţelese că undeva, în pădure, cele două fiinţe care mergeau una către alta vor tre­bui să se întîlnească. Spre mirarea lui, omul cu cicatrice făcu însă un ocol mare, evitînd întîlnirea. După cîteva clipe, silueta albă dispăru într-un desiş. Un minut mai tîrziu, fetişcana ieşi din nou la vedere, în schimb dispăru omul cu cicatrice, parcă înghiţit de pămînt. Reapăru şi el, mai tîrziu, însă în spatele fetei în alb. Omul cu cicatrice făcuse ocolul pentru a ajunge în spatele siluetei albe fără să fie zărit.

Ciobanul îl văzu apoi urmărind fata, cu paşi de lup. Cînd silueta albă ajunse în luminişul Cetăţuiei, omul cu cicatrice grăbi pasul, o ajunse, o prinse de umeri, şi-o răsuci spre el. Ciobanul auzi ţipătul fetei, o văzu clătinîndu-se şi apoi agăţîndu-se cu mîinile de cel care-o ajunsese din urmă. Printr-o mişcare rapidă, omul cu cicatrice o ridică pe umeri, apoi se îndreptă cu povara vie spre ruine. Cîteva clipe mai tîrziu pieri după stînci.

Sprijinit în ghioaga sa uriaşă, ciobanul chibzuia asupra hotărîrii pe care urma s-o ia. Şi parcă se hotărî împotriva ini­mii, îşi continuă agale drumul. În luminişul Cetăţuiei apăruse omul cu ochii de viezure... Ciobanul îşi continuă liniştit drumul spre crestele pustii din depărtări. Undeva însă coti pe nevăzute la dreapta. Cu paşi mari, parcă l-ar fi gonit cineva, înainta prin pădure, pe un drum ştiut numai de el, un drum primejdios, care îl ducea însă într-un timp foarte scurt înapoi în sat.

7

Omul cu cicatrice lumina cu o lanternă puternică spaţiile întunecoase dintre ruine. La doi paşi în faţa lui mergea fata în alb. Vocea lui era poruncitoare şi nu admitea replică:

― Să nu te abaţi nici un pas din raza lanternei!

Fata în alb încercă să îngîne ceva:

― Nici un cuvînt! şuieră însoţitorul ei.

Drumul ducea către peretele muntelui. Acolo se opreau ruinele cetăţii vechi. După cîteva ocolişuri strîmte şi întor­tocheate printre stînci, drumul părea că se termină. Dar într-un anumit loc se zărea o gaură în munte, o deschizătură făcută parcă de mînă omenească şi după toate urmele şi sem­nele din jur de foarte puţină vreme descoperită. Fata în alb îşi întoarse privirile speriate spre omul din spatele ei.

― Apleacă-te şi intră înăuntru! comandă el.

Fata se supuse şi se pomeni într-un coridor lung căptuşit cu plăci de marmură. Uimirea îi aduse pe buzele palide o excla­maţie şoptită. Aţîţată de lumina lanternei marmura arunca sclipiri ciudate. Vocea groasă porunci din nou:

― Drept înainte!

Fata în alb se desmeticise. Mergea nu printre ruinele unei cetăţi ci prin încăperile unui castel prin care, cine ştie de cîtă vreme, nu mai pătrunsese nimeni. Emoţia neaşteptatei întîlniri era mai tare decît orice alte sentimente care încercau s-o domine. Din loc în loc, coloane vechi, solide, de granit, îmbrăcate în marmură, susţineau tavanul lucios.

― La dreapta!

Ajunsese la o răscruce, la o adevărată răscruce; alte trei braţe de marmură se întîlneau acolo. O apucă în direcţia indi­cată. La dreapta şi la stînga coridorului, faţă în faţă, se zăreau două uşi mari de metal. Fata în alb înregistra în memorie fiecare amănunt al drumului, fiecare coloană, fiecare treaptă pe care o urca sau o cobora, fiecare uşă pe care o întîlnea.

― Am ajuns!

Se oprise în faţa uşii de fier din dreapta. Uşa uriaşă era acoperită de rugină. Omul cu cicatrice îşi încorda forţele, împinse cu umărul. Uşa se deschise. Fata în alb observase că uşa de fier avea un dispozitiv simplu cu care putea fi încuiată pe dinafară. Acelaşi dispozitiv se afla şi înăuntru. Încăperea în care intrase părea imensă. Ultimele zvîrcoliri ale amurgului pătrundeau pe undeva pe sus împroşcînd cu voaluri colorate pereţii camerei. Îşi ridică încet privirile. Tavanul boltit era de­parte, sus. Parcă se afla sub cupola unei catedrale înalte. O coloană groasă îşi urca trupul lucitor spre tavan. Camera era goală şi avea ziduri reci, drepte. Podeaua de marmură îşi păs­trase întocmai netezimea de odinioară. Cîteva firide spărgeau pe-alocuri zidurile. Într-una se afla o lanternă. Într-alta un ul­cior şi un cuţit. Omul cu cicatrice observă privirea fetei... Ea continua să-şi rotească ochii prin încăpere. Într-un colţ se afla un pat. Un pat simplu, de campanie. Era singura mobilă din spaţiul înconjurat de marmură. În lumina amurgului, în răceala zidurilor, lovit de umbra trufaşă a coloanei, patul părea o încercare şi un început de profanare. Cînd îşi întoarse privirile spre firidă, fata nu mai văzu luciul cuţitului.

Omul cu cicatrice se îndreptă spre uşă. Trezindu-se parcă din vis, fata în alb înţelese gîndul lui. Se repezi la el, spre uşa care se deschidea, dar vocea poruncitoare o ţintui locului:

― Nu-mi plac bocetele şi ţipetele. Scurt! Vei rămîne deo­camdată aici!...

Uşa se închise în urma lui. Fata în alb auzi zgomotul răngii de fier care transforma încăperea de marmură în închisoare, într-un gest de disperare alergă spre uşă şi lovi cu pumnii mici şi bolnavi în metalul rece. Durerea loviturilor o dezmetici. Se afla prizonieră într-un castel necunoscut! Aproape fără voia ei aşeză drugul de fier de-a lungul uşii. Nu putea să iasă... Dar nici nu putea să pătrundă nimeni în încăperea ei. Obosită, copleşită de emoţii, fata în alb îşi întinse trupul pe patul de campanie... Deodată o trecu un fior rece ... Ceva se mişca în spatele ei... Groaza o paraliza. Auzi şi un zgomot... Văzu o for­mă mică, întunecată... Apoi închise liniştită ochii... Nu mai era singură în închisoarea albă de marmură... Fiinţa aceea mică şi întunecată se lipi de dînsa, alunecă spre capătul patului, apoi îşi frecă urechile de umărul ei. Fata în alb începu să mîngîie motanul acela prietenos, uitat parcă acolo de sute de ani, apoi rosti primul nume care-i veni în minte:

― Philippe! Dragul meu. Sîntem prizonieri, ştii? Nu te spe­ria! Dar încă avem noroc, Philippe. Să fim cuminţi, să aşteptăm şi... să pregătim în taină un plan de evadare...

Apariţia felinei blînde şi alintătoare parcă o umplea de speranţe. Iar Philippe, înţelegînd-o, simţindu-i tresăririle, începu să-i toarcă lin şi monoton o poveste veche care o ador­mi repede pentru a i se înfăţişa apoi în chipuri şi culori fantastice.

CAPITOLUL V

1

Dintre toţi cireşarii, Dan era cel mai puţin irascibil şi îşi înmormînta cel mai repede supărările. Ba, aşa cum spunea Ionel, purta veşnic cu dînsul pipa păcii. Dacă se ivea undeva vreo neînţelegere, el era gata să înceapă manevrele de împăcare ajungînd deseori, aşa cum descoperise cu uimire nevinovată Lu­cia, să devină paratrăznetul descărcărilor, mai mult sau mai puţin electrice, ale celor în cauză. Dar nu-şi blestema nici o clipă acest rol. Dimpotrivă, îi plăcea foarte mult, ba cu timpul chiar uita să-i mai placă, atît de firesc i se potrivea. Victor îi spusese cîndva, într-o perioadă mai moartă, că fără el grupul cireşarilor ar fi de neconceput. Dar nu luase prea în serios remarca lui Vic­tor, o considerase un fel de vorbă bună. Şi fără el cireşarii puteau foarte bine să constituie un grup. Pe cînd fără Victor, sau fără Lucia, sau fără Ursu, sau fără oricare altul, ca să nu mai vorbim de Tic, nu se putea gîndi la cireşari. Dan era foarte sincer cînd reflecta astfel. Era convins că nu aduce grupului nici prea mare pricepere, nici cine ştie ce energie, nici prea multă îndrăzneală, în cele mai optimiste momente se închipuise ca un fel de greu­tate infimă necesară unei balanţe pentru realizarea şi păstrarea echilibrului. Aceasta era menirea lui în grupul cireşarilor: o piesă de echilibru.

De aceea, cînd simţi primii nori ai furtunii care ameninţa cireşarii: certurile, izolările, hotărîrile de unul singur, supărările, Dan crezu că e momentul să asalteze balanţa. Îi trebuia un aliat. Dar aliatul necesar îi stătea oricînd la dispoziţie: Tic. Astfel porniră amîndoi în misiunea de recunoaştere şi reconciliere pe la ceilalţi cireşari. Se gîndeau amîndoi numai la unitate şi armonie.

Tic îşi începu îndată misiunea cu soră-sa. Prin mijloace greu de destăinuit reuşi să facă rost de nişte răsaduri extraor­dinare, se sculă dis-de-dimineaţă, cam o dată cu cocoşii, îl chemă pe Ţombi şi-i ordonă discret s-o trezească şi pe Maria. Căţelul primi cu bucurie porunca, iar prichindelul, cu ochii la geam, aştepta numai apariţia unui chip negricios, cu ochii încă legaţi de somn, cu cozi despletite, pentru a începe să planteze rădăcini şi să îmbuneze inimi.

Ţombi sări cu multă atenţie geamul în camera Mariei, se co­coţă pe un scaun dar îl fermeca atît de tare gingăşia fetei care visa încît uită să execute ordinul. Tic, închipuindu-şi că Maria îl priveşte din dosul perdelelor, pentru că avea încredere oarbă în sfetnicul şi supusul său, începu foarte energic să împlînte răsa­durile în pămînt. Convins că i se urmăreşte fiecare gest, puştiul transformă mica îndeletnicire horticolă într-o adevărată con­spiraţie, într-un ritual tainic; după ce termină răsadurile se uită în toate direcţiile şi numai după ce se convinse că nu fusese văzut de nimeni, răsuflă uşurat şi plecă în altă parte a gră­dinii. .. dar cu coada ochiului la geam.

Abia mai tîrziu, cînd Maria îşi mişcă întîmplător braţul în somn, Ţombi îşi aduse aminte despre misiunea sa. Sub teroa­rea unor presimţiri negre, căţelul făcu un asemenea tărăboi încît Maria nu numai că se trezi, dar mai şi trimise doi papuci pe urmele lui şi vreo cîteva epitete dintre care cel de "jigodie scîrboasă" îl jigni cel mai mult.

Bănuind însă cine a pus la cale manevra acelei treziri prea brutale şi prea matinale, Maria se îmbrăcă repede şi porni fu­rioasă în căutarea lui Tic. Frăţiorul o întîmpină cu cea mai senină şi mai nevinovată mutră din ultimele săptămîni, ceea ce mări furia Mariei.

― Nesuferitule! Să-ţi fie ruşine! Dacă-ţi mai prind o dată jigodia, îi tai coada şi ţi-o lipesc ţie la spate...

Provocarea Mariei era prea puternică şi prea plină de "posibilităţi" ca să-şi mai respecte făgăduiala luată în faţa lui Dan. Îi spuse lui Ţombi cu calmul său de zile mari:

― Am avut odată o soră... Dar s-a dus repede la dracu!... Hai, Ţombi!

― Mişelul!

― Ciumafaie!

― Ingratule!

― Coţofano!

― Stereotipule!

― Burbalabando!

― Ce-ai spus?

― Ce te interesează? Tu nu m-ai făcut stereotip? Am şi eu dreptul să spun ce-mi trece prin gînd. Hai, Ţombi!

Aşa se face că numai la cîteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pămînt, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:

― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pămînt. M-am chinuit să le scot din grădină...

Ţombi zburda vesel că totul s-a terminat cu bine, în ceea ce-l priveşte. Era chiar prea vesel, ceea ce-l făcu pe Tic să-i ardă un picior energic în dos.

2

Nici "operaţiunea Ursu" pe care o manevra Dan nu se efectua mai uşor. Mai întîi pentru că Dan nu-l găsi pe Ursu acasă. Şi astfel se văzu nevoit să pornească solitar, pe cîmp, în căutarea bolnavului de solitudine. Se întîmplă uneori să ascunzi o hîrtie oarecare, poate chiar o scrisoare de dragoste, într-o carte şi să uiţi în ce carte ai ascuns-o. Ai nevoie de ea şi începi să cauţi. Iei carte după carte din raft, răsfoieşti filă după filă şi pînă la urmă găseşti hîrtia în primul volum dacă ai început cu ultimul, şi în ultimul dacă ai început cu primul. Sau o găseşti în buzunar. Cam aşa se întîmplă şi cu Dan. Îl căută pe Ursu prin toate co­claurile, înconjură oraşul, trecu prin băltoace, enervă oamenii cu tot felul de întrebări şi cînd se întoarse în sfîrşit acasă obosit, murdar, prăfuit, moleşit, îl găsi pe Ursu în grădină, sub nucul acela stufos. Lui Dan îi venea să-şi ia lumea-n cap.

― De cînd m-aştepţi? întrebă el cu ultimele puteri.

― De dimineaţă. La fiecare jumătate de oră mă gîndeam: în jumătate de oră vine, cu siguranţă. Pînă la urmă tot ai venit. Dar după cîte jumătăţi de oră, Dumnezeule! Tu unde-ai fost?

― Te-am căutat!

― Unde m-ai căutat?

― Vrei să spui: unde nu te-am căutat? Numai aici nu te-am căutat. Încolo, în tot oraşul, şi de jur împrejurul oraşului...

― Şi pentru ce te-ai obosit atît? întrebă cu teamă Ursu.

― Dar tu pentru ce m-aştepţi de-atîta timp?

Amîndoi tăcură... Ursu înţelese că tăcerea îl stinghereşte şi mai rău:

― A mai scris Victor? Cînd se-ntoarce?

― Ai mai văzut-o pe Lucia?

Vlăjganul simţi că se înroşeşte pînă în vîrful urechilor:

― De ce mă-ntrebi? Ce ţi-a venit?

― Pentru că te caută...! minţi Dan.

Ursu se trezi ca dintr-un somn rău. Îl prinse pe Dan de umăr şi-l strînse cu atîta putere, că sărmanul mincinos se simţi pedepsit de un iad întreg.

― M-a căutat? Zău? E-adevărat?

― Nu te-a căutat! îşi reveni Dan. Dar ce dracu' s-a-ntîmplat între voi? Aţi înnebunit? Parcă nu mi-ar ajunge certurile din­tre Tic şi soră-sa! Azi, în loc să se împace, s-au luat şi mai rău la harţă. Dar de bine de rău, ei se ceartă ca oamenii. Nu ca voi... Voi o luaţi razna, nu vă mai uitaţi nici în dreapta, nici în stînga... Dacă nu te duci acum la Lucia...

Tocmai în clipa aceea se iviră de după colţul casei... Maria şi... Lucia. Apariţia neverosimilă a Luciei produse asupra lui Ursu un efect uluitor. Vlăjganul se desprinse de lîngă Dan şi porni în goană către gard. Dan îşi duse palma la gură ca să-şi oprească un răcnet cumplit. Ursu zbură însă peste gard fără să-l atingă şi fără să se sprijine în ceva. Dan alergă după el pînă la gard şi mai făcu o încercare de salvare:

― Gata, Ursule! Ai cîştigat pariul! L-ai sărit fără să-l atingi. Gardul era aproape cît Dan de înalt. Dar din Ursu nici ur­mă nu se mai vedea.

Cam la fel reacţiona şi Lucia care, trezindu-se faţă în faţă cu Ursu, se retrase şi ea, în alt ritm, bineînţeles, primul ob­stacol întîlnindu-l la poartă, întruchipat de Ursu care ocolise în goană colţul străzii. Cei doi se opriră ca trăzniţi. Lucia îşi învinse atunci toate emoţiile şi îndreptîndu-se spre Ursu cu îndrăzneala disperatului îi spuse:

― Şi la urma urmei ce-a fost? Poftim!

Şi-l sărută pe Ursu chiar acolo în faţa porţii.

Din fericire, scena nu avu decît un singur spectator, pe Tic. Prichindelul întoarse ruşinat capul şi se uită undeva spre munţi. Sosise tocmai atunci la Dan şi fără să vrea fusese martorul primului sărut înfiorat al Luciei. Inima i se strînse şi gîndurile îi zburau stol spre o fată negricioasă cu nasul puţintel cîrn, îmbrăcată într-o rochie foarte albă.

CAPITOLUL VI

1

Prin cupola largă, spartă în zeci de locuri de ferestruici adînci se strecura din ce în ce mai îndrăzneaţă lumina zilei. Repede, repede, întreaga încăpere se lăsă cucerită de lumină. Fata în alb deschise ochii şi privirile sale încă ameţite se loviră de cupola spartă de simetrii. Oare visa? Amintirile începeau să se adune, să se apropie, să-i lumineze realitatea. Era pri­zonieră!... Era închisă într-unui din castelele pe care nici prin vis nu le străbătuse... Îşi amintea cu limpezime toate clipele prin care trecuse, îşi amintea fiecare amănunt... Tresări şi căută cu privirile cotoiul care-i ţinuse tovărăşie toată noaptea.

― Philippe! Philippe! chemă ea cu voce înceată.

Dintr-o firidă se desprinse într-un salt prelung motanul alb cu pete gri şi începu să-şi frece trupul moale, alunecos de gleznele ei. In firida pe care o părăsise motanul se afla o cutie mare de carton. Înainte de a se culca, îşi amintea ea foarte precis, firida fusese goală. Fata în alb se cutremură. Drugul de fier rămăsese nemişcat de-a latul uşii. Nimeni nu putuse să pătrundă pe-acolo în cameră...

Intrigată, prizoniera începu să cerceteze cu atenţie încăperea. Era o cameră mare, perfect pătrată, cu latura de zece metri şi cu înălţimea tot cam de zece metri. Se afla deci în interiorul unui cub a cărui suprafaţă de deasupra era însă boltită şi presărată cu ferestruici. Coloana din mijloc era groasă, cît trunchiul unui stejar secular, şi se lipea chiar de centrul cupolei. Bolta şi coloa­na formau împreună o ciupercă uriaşă. Zidurile şi coloana erau acoperite peste tot cu plăci mari de marmură albă. Nicăieri însă nu se vedea altă uşă. Şi totuşi cineva pătrunsese în cameră în timp ce ea dormea. Cutia de carton nu era o simplă dovadă, ci de-a dreptul o provocare.

În cutie se găseau de-ale gurii. Mîncare rece, aspră. Pîine, brînză, ouă. Prizoniera împărţi totul cu Philippe şi înfulecă partea ei cu poftă zdravănă. Sorbi cîteva înghiţituri de apă din ulcior şi abia atunci îşi dădu seama că şi ulciorul fusese mutat din loc. Rucsacul îi era deschis... I se cotrobăise prin el. Nu i se luase nimic?... Nu! Ba da! I se smulseseră cîteva foi din caiet. Se vedeau chiar urmele foilor smulse de la jumătatea caietului. Enigma vizitei îi atrase toate preocupările. Se hotărî să cerceteze camera, metru cu metru, metodic şi calculat. Începu cu podeaua. Podeaua era acoperită cu plăci de marmură: nişte pă­trate cu latura de un metru. Erau în total o sută de plăci. Lovi cu piciorul în fiecare placă în parte, dar nici una nu scoase sunetul acela prin care se recunoaşte un gol dedesubt. Îşi scoase pantofii şi ciocăni cu ei în coloana din mijloc, pînă unde putea să ajungă, dar îi răspunse acelaşi zgomot greu, înfundat. Se gîndi cîtva timp că uşa secretă ar putea fi ascunsă în firide, dar nici acolo nu descoperi nimic. Era vremea să treacă la cercetarea amănunţită a celor patru pereţi. Fiecare părea aidoma podelei: construiţi din acelaşi material, înveliţi cu acelaşi număr de plăci. Încăperea era o veritabilă închisoare, cu neputinţă de părăsit.

În peretele din dreapta uşii nu descoperi nimic. Pipăi suprafeţele de marmură, ciocăni în ele. Acelaşi răspuns fără speranţă. Continuă cercetarea la peretele din faţa uşii. Întîia, a doua, a treia placă... Nici o uşă secretă. Ciocăni mai departe şi deodată tresări. Ciocăni din nou. Placa lovită răspundea altfel. Un zgomot desfundat. Ultima placă din cel de al doilea şir. Pri­zoniera reflectă o clipă. Apoi se hotărî. Îşi continuă cercetările, pipăi cu degetele muchiile plăcii de marmură. N-ajungea pînă sus. Trase repede patul în colţul speranţelor şi se urcă pe el. Îşi strecură apoi degetele prin şenţuleţele care despărţeau plăcile. Philippe, curios, o privea dintr-un ungher întunecat cu pupilele dilatate. Sus, chiar la întîlnirea cu cea de a treia placă, degetele fetei pătrunseră într-o crăpătură subţire care nu putea fi obser­vată de jos, sub reflexele marmurii. Îşi afundă degetele, prinse marginea plăcii şi trase. Placa începu să se mişte. Se dezlipea de zid, se deschidea ca o uşă obişnuită. Prin spaţiul albastru care se mărea fata vedea cerul, simţea libertatea.

Philippe sări înaintea ei afară. Ea îl urmă coborînd prudent fără zgomot. Închise încet uşa secretă, apoi se întoarse tot în vîrful picioarelor şi-şi plimbă privirile în lumea în care evadase. Bucuria i se transformă repede în furie. Lumea în care evadase era tot o închisoase!

Prizoniera se afla în mijlocul unei imense curţi interioare înconjurată de ziduri înalte, abrupte, împroşcate cu insuliţe de muşchi. Zidurile erau săpate direct în munte, dar cu atîta grijă şi iscusinţă fuseseră netezite şi întărite încît chiar după secole rămîneau reci şi inaccesibile. Fata zări în zidul din dreapta o uşă mare de metal. Parcă şi-o amintea. Da, era sigură... O văzuse cu o zi înainte... Îi văzuse însă cealaltă faţă, pe coridor, în timp ce păşea înaintea celui care o făcuse prizonieră. Alergă imediat la uşă şi înţelese dintr-o privire că era încuiată. Dar chiar dacă ar fi fost descuiată oare ar fi avut ea puteri pentru a o desprinde din sudura ruginei? N-avea ce face. Trebuia să ac­cepte închisoarea cu cer. Dar mai întîi s-o cerceteze.

Se învîrti fără grabă prin curtea de stîncă. Goliciunea şi răceala ei o oboseau, o speriau, o alungau parcă înăuntru, în închisoarea fără cer. Dar trebuia să vadă totul... Cine ştie?... Zidul din faţă avea nişte deschizături în creastă care semănau perfect cu nişte crenele. Dar cum se putea ajunge acolo, la o înălţime de aproape zece metri? în zidul din stînga descoperi cîteva scobituri afunde, ca nişte cotlonaşe, iar spre capătul lui un izvor tras parcă de mîna omului acolo. Apa rece, cristalină, o învioră, îi şterse încruntarea şi teama. Prizoniera îşi aţinti din nou privirile asupra zidului şi crenelelor. O idee îi fulgeră mintea. Dacă scobiturile de pe creastă erau nişte crenele, înseamnă că existase cîndva şi o cale care ducea la ele. Aţîţată şi nervoasă şi nerăbdătoare se îndreptă spre zidul cu pricina şi începu să-l cerceteze centimetru cu centimetru.

Într-adevăr, undeva, la baza zidului se afla o scobitură abia vizibilă. Scobitura foarte strîmtă era umplută cu muşchi. Fata îşi înfipse degetele în catifeaua verde, adînc, fără să întîlnească vreun obstacol. Scoase muşchii afară şi scobitura deveni o gau­ră ovală, şlefuită în care i-ar fi încăput uşor picioarele sau mîinile. Îşi continuă căutările cu febrilitate. Zidul era presărat cu insuliţe de pluş verde, unele mai mari, altele mai mici, unele supte de stîncă, altele ca nişte excrescenţe. Dacă erau toate, asemenea primei insuliţe, scobite de mîna omului? Le urmări cu atenţie, le ordonă după un plan care i se ivise în minte şi deo­dată totul căpătă altă semnificaţie. Insuliţele de muşchi nu erau altceva decît o scară săpată în piatră, o scară dublă şi pen­tru mîini şi pentru picioare. Fără să mai şovăie, începu escaladarea zidului. Dorinţa de a ajunge cît mai repede pe creastă, la crenele, îi învinse teama şi-i mări îndrăzneala. Se caţără cu o siguranţă uimitoare. Pe măsură ce urca scobiturile pentru picioare deveneau mai largi, iar în cele pentru mîini des­coperi inele de fier. Prinzîndu-se cu mîinile de inele, urcuşul deveni o jucărie. Încă o treaptă... Încă una... ultima.

Prizoniera ajunse teafără şi veselă chiar în scobitura mare din mijlocul crestei. Era un veritabil crenel. Din interiorul lui se vedea o mare parte din regiunea Cetăţuiei. Plecîndu-şi însă privirile se simţi atacată de un val rău care o ameţi. O prăpastie hidoasă, înspăimîntătoare îşi căsca gura. Era imposibil ca o fiinţă să poată urca sau coborî pe acolo. Îşi învinse ameţeala şi privi mult, pînă simţi că se satură, peisajul sălbatic al Cetă­ţuiei. Cîteva clipe rămase cu ochii închişi, încredinţîndu-se unui vis, apoi, prudentă începu să coboare. Iar cînd ajunse jos luă motanul în braţe şi mîngîindu-i blana moale îi spuse:

― Dragă Philippe, n-avem ce face! Trebuie să rămînem nişte prizonieri cuminţi. Ce frumos ar fi totul dacă am fi liberi!

Philippe o privi cu atîta tristeţe că fetei i se sfîşie inima, încercă să-l liniştească:

― Nu dispera, prostuţule, de evadat tot evadăm noi pînă la ur­mă. Fii mulţumit că nu ni s-a întîmplat ceva şi mai rău. Să vezi cît de repede ne recucerim libertatea...

Şi tăcu. Numai mîinile i se lăsau topite şi alintate de blana moale, plină de tresăriri. Un vîrtej de gînduri o cuprinse, dar vîrtejul se linişti. Era foarte trează. Îşi aduse caietul, stiloul, se aşeză pe un bolovan şi încercă să-şi imagineze planul castelului, încă de la început o frapase simetria desăvîrşită a camerei de marmură. Arhitectul castelului fusese pesemne obsedat de legea simetriei. Fiecare perete era pătrat şi era suma unor pătrate, iar uşile şi coloana se încadrau perfect în simetria camerei. Fata în alb socoti latura pătratului de bază din care se compuneau cele­lalte pătrate cam de un metru. Şi folosi această convenţie în planul ei, deşi ştia că pe vremea construcţiei castelului nu exista sistemul metric. Dacă întreaga concepţie arhitectonică pornea de la un pătrat de bază şi continua spre pătrate mai mari, spre cuburi cum era camera ei, era foarte posibil ca tot castelul să aibă forma unui pătrat uriaş, format din patru mari încăperi des­părţite de un coridor în formă de cruce. Şi schiţă pe hîrtie planul castelului, adăugind detaliile pe care le observase, în camera ei, şi celorlalte trei camere. Cu schiţa în faţă planul castelului i se părea de o simplitate uimitoare. Cele patru camere, coridorul în formă de cruce... În formă de cruce.., în formă de cruce...

― Philippe! ţipă fata ca ieşită din minţi. Philippe! Prostule! Ştii tu unde ne aflăm? Prostuţule! dac-ai şti!... E castelul meu! Castelul meu, Philippe! De cînd îl visez!... Am fost în el o sin­gură dată, în spital... dar atunci era un vis... Şi-am mai fost o dată... la un concurs, am scris despre el... dar era altfel...

Fata în alb părea cuprinsă de febră. Ochii îi luceau ca sticla.

― E castelul meu, Philippe! şopti ea. Castelul din visele mele. Îmi voi pune cea mai frumoasă rochie albă pentru a-mi primi invitaţii...

Tăcu brusc şi deschise caietul. Ameţită de vis şi de exaltare, nu observase chipul omului cu cicatrice şi mai ales expresia feţei lui în clipele cînd îi vorbise motanului. Omul cu cicatrice o privise prin deschizătura uşii de metal. Cînd prizoniera începu să scrie îşi retrase capul şi închise fără zgomot uşa.

Fata în alb scria fără să se oprească. La picioarele ei, Philippe torcea monoton.

2

În altă încăpere a castelului care semăna în toate detaliile cu cea a prizonierei în alb, omul cu cicatrice, ajutat de indivi­dul foarte slab şi cu mîini neobişnuit de lungi, se îndeletnicea cu o treabă foarte ciudată. Amîndoi erau cocoţaţi pe scări înalte de lemn şi loveau metodic şi atent în plăcile de mar­mură cu un ciocan înfăşurat în cîrpe. După un număr fix de lovituri se opreau şi schimbau păreri.

― Nimic... Nici un gol. Numai rezistenţă.

― Nici eu n-am izbutit...

― Înseamnă locul cu o cruciuliţă roşie.

― Nici o grijă. Fiecare placă.

Şi iar începură ciocănelile. Cercetau amîndoi acelaşi zid. Dar toată truda lor acrobatică părea zadarnică. Coborîră în acelaşi timp de pe scările subţiri şi fragile şi amîndoi erau os­teniţi şi mînioşi.

― Nu se poate să nu mai găsim! spuse omul cu cicatrice. Să mai controlăm o dată firidele.

Se opri în faţa unei firide, îşi băgă degetele într-o scobitură, deschizînd prin simplă apăsare o uşiţă secretă. În gaura strîmtă, căptuşită cu marmură, se afla un vas mic de pămînt. Răsturnă conţinutul vasului pe placa albă a firidei. Sunetul care se împrăştie în cameră, deşi strident, metalic, ascuţit, părea că place mult auzului celor doi. Pe suprafaţa de mar­mură se împrăştiară o mulţime de monezi galbene-arămii. Razele care ajungeau pînă acolo şi reuşeau să atingă cu vîrfurile lor luminoase monezile precum şi sunetul rostogolirii nu mai lăsau nici un dubiu nimănui.

― Aur, aur, aur pur! O avere... o bogăţie, rosti slăbănogul. Omul cu cicatrice îl întrerupse:

― Le lăsăm tot acolo. E cel mai sigur ascunziş. Să cercetăm şi cealaltă firidă... deşi am mai căutat o dată... Oare unde s-au mai putut ascunde?

Pe faţa lui mereu încruntată, apăru o lumină.

― Stai! S-ar putea...

Celălalt se întoarse şi-l urmări mirat. Omul cu cicatrice se oprise în faţa firidei părăsite, deschise din nou uşiţa secretă, apoi scoase vasul cu monezile de aur. Privea ţintă interiorul gol. Cu mişcări lente scoase din buzunar un ciocănel şi începu să lovească în pereţii din interiorul tainiţei. Din fund se auzi un zgo­mot înfundat, pereţii laterali răspunseră la fel, cel de jos la fel.

― Acum e-acum! spuse dînsul.

Şi lovi cu teamă, poate că nici nu lovea ci îi tremura ciocanul în mînă. Lovi în peretele de sus. Slăbănogul se repezi spre el cu ochii mari, ieşiţi din orbite:

―E gol! Oare?...

Degetele celuilalt căutau marginea. Placa de sus se deschise ca un chepeng. Îşi băgă mîna înăuntru pînă la cot şi scoase cu degetele tremurînde un vas de lut. Mai băgă o dată mîna şi scoase al doilea vas. A treia oară nu mai găsi nimic. Deşertă conţinutul vasului pe marmură parcă numai pentru a auzi zgomotul monezilor rostogolindu-se.

― Tot douăzeci?

― Tot.

― Adică în total şaizeci.

Amîndoi se aplecară asupra comorii împrăştiate. Fiecare luă în mînă cîteva monezi; omul cu cicatrice le privi pe rînd cu ochi semideschişi, slăbănogul le încerca în dinţi.

― Aceleaşi?! Exact aceleaşi!

― S-ar putea oare... dar slăbănogul nu mai avu vreme să-şi termine fraza.

Uşa secretă din fundul camerei se deschise şi omul cu ochi de viezure pătrunse înăuntru.

― Aţi mai găsit ceva?... Îl văzui urcînd încoa' pe cioban...

Omul cu cicatrice se întoarse brusc:

― Vine dinspre sat?

― Da! Deşi ieri ne-a spus că se duce în partea cealaltă...

― Rămîi aici! porunci omul cu cicatrice celui care adusese vestea proastă. Am mai găsit două vase cu monezi...

Apoi îl invită pe slăbănog cu dînsul şi părăsiră împreună încăperea de marmură.

Abia ieşiră cei doi, că omul cu ochi de viezure alergă spre firidă. Monezile erau răspîndite în toată firida. Le numără una cîte una cu voce tare. "Şaizeci". Le împărţi apoi în trei grupuri de cîte douăzeci şi-şi plimbă satisfăcut degetele pe bărbie. Se uită îndelung şi la vasele de lut, le pipăi, le scutură, apoi le găsi un loc anume într-un colţ al încăperii. Se întoarse la firida cu aur. Par­că nu-i venea să se despartă de monezi. Mai luă cîteva, le pipăi pe îndelete, le mîngîie. Ochii îi ardeau ca jarul. Apoi le puse la loc... Dar nu chiar pe toate. În mîna lui mai rămăsese o monedă. O băgă în buzunar, tuşi fără rost, poate a satisfacţie. Apoi ieşi din încăpere pe uşa de metal. Păşi cu siguranţă pe coridor, fără să mai aibă nevoie de lumina lanternei. Înainte de a ieşi prin deschizătura mascată de lîngă ruine, îşi scoase prudent capul. Şi iscodi cu atenţie în toate părţile. Abia cînd se convinse că nu-l vede nici un ochi străin, ieşi cu totul afară. Merse o bucată de vreme printr-un labirint de stînci şi ocolişuri care-l scoase în plin luminiş. Prietenii lui stăteau de vorbă cu ciobanul pe o moviliţă.

Ciobanul era gata de plecare. Îşi pusese ghioaga pe umăr şi dăsaga în spate. Omul cu cicatrice îl ameninţă cu degetul:

― La înapoiere să dai musai pe-aici. Cred că ne-am înţeles? Nu? În toate privinţele...

― Musai, da' o să cam treacă vreme, că eu numai peste vreo zece zile mă-ntorc... Rămîneţi cu bine!

― Drum bun!

O dată cu ciobanul porniră şi cei trei spre munte. Dar fără să se grăbească. Omul cu ochii de viezure se interesă:

― Ce spune mocanul?

― Cam neghiob... Îl caracteriza omul cu cicatrice. Deşi cred că ne-am putea înţelege cu dînsul.

― Mie mi se pare isteţ, se amestecă slăbănogul. M-aş mira să mai facă vreo boacănă...

― Mai sînt oare monezi? schimbă vorba viezurele. Trecem în cealaltă cameră? Sau...

― Să nu ne pripim, recomandă şeful. Pînă nu căutăm de zece ori prin fiecare loc, nu părăsim nimic.

Ceilalţi încuviinţară fără vorbe. Şeful părea să aibă mare autoritate asupra lor. Nu-l contraziceau niciodată. Omul cu ochii de viezure îi înţelese semnul tăcut, se întoarse şi porni către movilă. După cîteva clipe de linişte slăbănogul întrebă:

― Ce facem cu fata?

― Deocamdată e în siguranţă acolo. Are Boroş grijă de dînsa şi cred că nu-i trece prin cap c-o supraveghează. Şi-i foarte bine aşa!

― Asta ziceam şi eu, spuse slăbănogul. Cu Boroş în preajma ei nu-i nici o primejdie.

― Se mai vede ciobanul? întrebă şeful cînd se întoarse omul cu ochii de viezure.

Cercetaşul mai aruncă o privire în vale apoi răspunse cu voce sigură:

― În orice caz nu ne poate vedea.

― Atunci să intrăm! se auzi ca o poruncă glasul omului cu cicatrice.

Şi toţi trei dispărură fără zgomot în interiorul muntelui.

3

În aceeaşi stare de exaltare, fata în alb recitea cu voce tare paginile pe care le umpluse cu un scris frumos, rotund. La pi­cioarele ei, lungit pe burtă, cu capul întors ostentativ către dînsa, Philippe părea că ascultă scrisoarea, care-l obligase,

atîta amar de vreme, să stea cuminte într-un colţ şi să toarcă în neştire. Motanul nu pricepea o iotă din ce auzea dar in­teresul lui simulat părea că-i face plăcere autoarei.

"Dragi cireşari―începea scrisoarea - sînt atît de fericită încît aş vrea să uitaţi şi voi toate neînţelegerile şi supărările noastre. Nu vreau să mă mai gîndesc. Nu vă mai gîndiţi nici voi. Am vrut să ne cunoaştem din prima zi, dar, iertaţi-mă, azi, acum, nu pot să vorbesc urît despre nimeni, nu vreau să jignesc pe nimeni.

Astăzi, cu cîteva clipe înainte de a începe scrisoarea, am des­coperit castelul pe care-l visez şi pe care-l caut de zece ani, castelul care mi-a îmbogăţit şi mi-a uimit copilăria. "Castelul celor două cruci"... Am vrut să vă vorbesc despre el, să vă chem alături de mine ca să-l descoperim împreună, să pătrundem împreună pe sălile lui îmbrăcate în marmură albă. Am vrut să-l colindăm împreună, să-i aflăm împreună tainele şi bogăţiile, să devenim pentru o vreme stăpînii săi veseli şi mîndri.

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am crezut nicio­dată cu certitudine în existenţa lui. Chiar acum, cînd îmi port paşii pe lespezile sale de marmură, cînd îi pipăi cu mîinile mele pereţii reci şi strălucitori, cînd îi aflu intrările secrete şi-i ad­mir frumuseţea severă, maiestoasă şi simetrică, mă mai cuprinde încă teama că totul ar putea să fie un vis. Goliciunea şi tăcerea lui aşteaptă parcă de secole vocile şi paşii voştri.

Voi n-aţi auzit niciodată despre el? Castelul celor două cruci din Cetatea Vulturilor... Atîtea documente vorbesc despre el fără să-l numească! Amintiţi-vă hrisoavele vechi în care se povesteşte despre locurile de refugiu ale familiilor domneşti în timpul luptelor cu duşmanii, despre locurile unde se adă­posteau bogăţiile domnitorilor noştri în vremuri de bejenie. Dar în multe din ele nu se pomeneşte numele cetăţilor tainice. Într-unui singur, un cronicar bătrîn amintea despre Cetatea Vulturilor şi despre Castelul celor două cruci, dar documentul acela s-a pierdut şi-a rămas numai amintirea altor cronicari despre el. Oamenii au transformat acea amintire în legendă şi legenda înfruntă de mult veacurile.

Am auzit şi eu legenda, uneori m-am îndoit asupra ade­vărului ei, dar imaginea castelului n-a putut niciodată să-mi iasă din amintire. Poate că această îndărătnicie, această credinţă mi-a purtat paşii aici, m-a adus spre locurile acestea sălbatice şi jalnice care ascund intrarea în castelul meu. Deşi sînt prizonieră aici, deşi am fost închisă fără putinţă de scă­pare într-o aripă a castelului, deşi n-am alături de mine decît o singură fiinţă, o fiinţă tăcută şi prea liniştită, un motan pe care l-am botezat Philippe, mă simt totuşi fericită că am ajuns în împărăţia visurilor mele. Singura tristeţe mai mare mi-o pricinuieşte lipsa voastră.

Vă invit pe toţi în castelul meu pentru a ne bucura împreună de frumuseţile şi bogăţiile lui, pentru a mă salva din tristeţe şi mai ales din singurătate, pentru a mă scoate din închisoarea care-mi îmbolnăveşte toate bucuriile.

Voi face totul pentru ca această scrisoare să ajungă în oraşul vostru, în mîinile voastre. Trăiesc cu speranţa, cu încrederea, cu certitudinea că veţi veni. De aceea vă spun un nerăbdător "la revedere".

Cu adevărat "Prizoniera în alb"

După ce termină de citit scrisoarea, fata în alb începu să-l mîngîie pe Philippe şi să-i şoptească rar cu voce blîndă:

― Nu fi trist Philippe, prostuţule! Vor sosi în curînd oaspeţi... Şi o să fim liberi... Şi o să cîntăm, Philippe, pros­tuţule... Auzi? Acum avem alte treburi... Scrisoarea asta trebuie s-ajungă departe, la prietenii noştri...

Motanul se scutură brusc din toropeală. Mişcarea lui o trezi din gînduri şi pe fata în alb. Simţea că trebuie să încerce ceva. Fără mişcarea bruscă, de semnal a motanului nu se ştie unde s-ar fi încheiat povestea aceasta. Prizoniera îşi ridică privirile spre crenelele zidului. Acolo îi era toată speranţa. Smulse două foi din caiet, culese de jos un colţ de marmură albă căzută, cine ştie de cîtă vreme, din vreo lespede a castelului ei, înfăşură cu scrisoarea bucata de marmură şi to­tul se transformă într-un pacheţel greu care fu învelit la rîndul lui în cele două foi albe, smulse din caiet. Pe suprafaţa netedă de hîrtie scrise cu litere mari oraşul de destinaţie, apoi cu litere mai mici: "Frizeria Higiena ― pentru Cireşari". Legă totul bine, cu o sfoară subţire. Mesajul era gata. Îl as­cunse în sîn. Apoi, cu mîinile libere, începu escaladarea zidului de piatră fixîndu-şi aceeaşi ţintă: crenelul din mijloc.

Prizoniera ajunse în crenel, exact în clipa cînd pe poteca de la marginea cealaltă a prăpastiei păşea cu mers sigur şi rapid un cioban cu o ghioagă uriaşă pe umăr. Norocul era alături de ea.

― Hei! strigă fata, cu mîinile aduse pîlnie la gură. Hei!

Ciobanul se opri mirat şi începu să caute cu privirile fiinţa care strigase. Fata în alb agită braţele. Abia atunci ciobanul descoperi sus, pe creasta peretelui abrupt, o mogîldeaţă în alb care nu-i părea întrutotul necunoscută. Îi făcu un semn priete­nesc cu mîna. Încurajată de semnul ciobanului fata în alb luă hotărîrea la care se gîndise mai de mult. Duse mîna la gură în semn de tăcere. Îi era teamă să nu fie descoperită de cei care o făcuseră prizonieră. Scoase apoi din sîn pacheţelul preţios şi calculă distanţa. O cuprinse teama că n-o să aibă putere să arunce greutatea dincolo de prăpastie. Trebuia să-şi facă vînt, să arunce cu toate puterile.

Ciobanul nu prea înţelese la început ce vrea fata. Îi urmări însă atent toate mişcările şi în sfîrşit pricepu că vrea să-i arunce ceva. Şi de astă dată fata în alb avu noroc. Temîndu-se că obiectul care urma să fie aruncat s-ar putea strica în cădere, ciobanul se pregăti să-l prindă. Aruncă ghioaga jos şi îşi întinse, în aşteptare, mîinile sale mari, puternice, transformate în căuş.

Fata în alb îşi făcu vînt, aruncă şi se opri din mişcare chiar la muchia prăpastiei. Dar nu întîlnirea crudă şi subită cu hăurile fără fund o făcu să-i îngheţe sîngele în vine. Văzu, înţelese, simţi că pachetul n-o s-ajungă dincolo la cioban.

Dar şi ciobanul simţi primejdia. Dintr-un salt ajunse la mar­ginea prăpastiei, întinse mîna dreaptă în gol... Totul se petrecu într-o clipită. Ciobanul ţinea în mînă mesajul adresat de pri­zoniera în alb Cireşarilor! Cu un gest larg făcut cu amîndouă braţele ciobanul îi dădu a înţelege fetei că poate fi liniştită, că poate fi fără grijă. Era şi un semn de despărţire, de rămas bun.

Fata coborî sprintenă şi veselă scara săpată în piatră şi se îndreptă spre cotoiul uimit, în rotiri de dans. I se destăinui ca într-un cîntec:

― Sîntem salvaţi Philippe. Dar să nu cumva să scoţi vreun cuvînt... Acuşi o să ne pomenim cu Cireşarii aici...

Cotoiul o privea liniştit, părea că-i pricepe cuvintele. Dar mintea lui de cotoi nu mai înţelese nimic, mai ales atunci cînd văzu că stăpîna lui se îngălbeneşte şi aleargă spre scara de piatră şi o urcă nebuneşte, cu o iuţeală pe care şi dînsul i-o putea invidia.

Dar cînd ajunse sus, prizoniera nu mai văzu nici urmă de cioban. Coborî jos încet, încet şi se aşeză învinsă lîngă Philippe:

― Doamne, cum am uitat! oftă dînsa. Singurul lucru pe care n-aveam voie să-l uit, Philippe.

Din ochii fetei în alb curgeau lacrimi mari, fierbinţi. Mesajul către cireşari conţinea totul, totul. Lipsea un singur amănunt: nu spunea locul unde se afla castelul ei: Castelul celor două cruci. Şi greşeala deveni ireparabilă, pentru că chiar în cursul acelei nopţi fata în alb fu mutată în altă încăpere, aidoma cu a ei, cu aceeaşi curte interioară, cu ace­leaşi ziduri reci, solide, care însă nu mai comunicau cu lumea din afară ci cu interiorul muntelui. Noile ziduri nu aveau crenele, nu aveau scări de piatră care să urce spre creste.

Cei trei cercetau încăpere după încăpere, ciocăneau zi şi noapte în ziduri.

Fata în alb cu tristeţea şi disperarea în suflet aştepta to­tuşi o minune.