Ciresarii I - Cavalerii florii de cires / capitolele 5 si 6

CAPITOLUL V

1

De aproape jumătate de veac, de cînd liceul se mutase în clădirea aspră cu turn şi orologiu, care domina partea de nord a oraşului, marele amfiteatru de la parter nu se deschidea decît de trei ori pe an: la începutul anului şcolar, la mijlocul lunii martie cînd se sărbătorea aniversarea liceului, şi la sfîrşitul anului şcolar. Orice altă festivitate, oricît de impor­tantă ar fi fost, se ţinea în alte locuri, de obicei în sala de gimnastică sau în aula de la etaj. Nici un director nu se încu­metase vreodată să se abată de la tradiţie. Amfiteatrul rămînea astfel locul cel mai rîvnit din şcoală, dar nu numai pentru că se deschidea rar, la date fixe, şi pentru că arhitec­tura lui severă, maiestuoasă, cu luciri de marmură, uimea privirile şi oprea răsuflările. Mirajul pe care amfiteatrul îl proiecta asupra elevilor avea şi altă cauză.

Amfiteatrul devenise cu timpul un fel de tezaur; tot ceea ce primise şcoala de la foştii ei elevi se afla acolo, în şirul de vitrine de cristal care dubla întreg zidul semicircular. Obiectele adunate şi expuse în vitrine nu constituiau po­doabe prin ele însele, dar fiecare şi toate la un loc vorbeau despre înrîurirea hotărîtoare pe care o avusese şcoala asupra destinelor; speranţele sau amintirile privitorilor transformau toate obiectele în valori inestimabile. Ce nu se afla acolo?... Titluri de ziare şi rafturi de cărţi, colecţii de roci şi de obiecte de ceramică găsite în ţară sau aiurea de geologi şi arheologi renumiţi, caiete de lucru ale unor scriitori şi savanţi cunoscuţi peste hotare, machetele unor mari construcţii, printre ele şi macheta liceului, diplome şi distincţii de vază, miniaturi reprezentînd invenţii sau aplicaţii tehnice de pres­tigiu ale unor ingineri cu care se mîndrea politehnica românească, planşe, mape cu scrisori şi telegrame, portrete şi fotografii, hărţile unor ţinuturi româneşti aproape uitate, alături de harta unei regiuni exotice întocmită de un grup de exploratori din care făcuse parte şi un savant român, şi multe alte obiecte, aparţinînd toate foştilor elevi ai liceului. Fiecare, ajuns la apogeul carierei sale, simţea nevoia şi datoria de a recunoaşte printr-un gest poate simplu, dar de o sinceritate definitivă, rolul covîrşitor al şcolii în viaţa lui. O singură piesă din acel tezaur atît de divers fusese luată chiar de pe banca unui elev şi dusă de-a dreptul în amfiteatru. Era o foaie de hîrtie plină de cifre şi simboluri algebrice, un "Ex­temporal la matematică". Autorul lui, elev în clasa a Vil-a, descoperise cu trei decenii în urmă, la o problemă complicată, de algebră superioară, patru soluţii diferite, ultima dintre ele, profund originală, provocase, după comunicarea ei, o ade­vărată senzaţie în lumea matematicienilor. Dezvoltată de maeştrii curbelor algebrice, ideea uluitoare a elevului de 17 ani devenise o teorie originală care întregea un capitol, pînă atunci infirm, al matematicii. Un accident stupid curmase viaţa tînărului chiar în primul an de facultate. Nu rămăsese în urma lui decît o sumedenie de foi albe, neîncepute şi acel "Extemporal la matematică", păstrat cu sfinţenie în am­fiteatrul liceului.

În zilele cînd se deschidea amfiteatrul, intrarea elevilor şi a părinţilor era permisă timp de douăsprezece ore: de la 8 dimineaţa la 8 seara, fără întrerupere. În acele zile, liceul primea, după-amiaza, vizita unor grupuri de elevi şi profesori din comune şi oraşe învecinate, mai toate atrase de celebri­tatea amfiteatrului. Dimineaţa însă, amfiteatrul era deschis numai pentru elevii liceului.

Toate cele trei zile erau aşteptate cu nerăbdare, cu emoţie, cu teamă chiar, dar nici una nu era atît de dorită ca ziua în care se sărbătorea sfîrşitul anului şcolar. În afară de premiile obişnuite pretutindeni, cîte trei pentru fiecare clasă, tradiţia liceului mai cerea ca în acea zi să se decerneze Premiul de Onoare celui mai bun elev din şcoală şi Premiul Cancelariei unui elev desemnat de corpul pedagogic pe baza unor criterii care niciodată nu erau fixe sau limitate şi pentru care nu se dădeau întotdeauna justificări. Tot cu această ocazie, res­pectîndu-se de asemenea tradiţia şcolii, se scoteau la iveală fapte care umbreau prestigiul liceului şi batjocoreau stră­daniile celorlalţi elevi.

Dacă premianţii claselor erau cunoscuţi cu multe zile înain­te de sfîrşitul anului şcolar, dacă premiantul de onoare era cunoscut înainte de începerea festivităţii, pentru că numele lui era scris, încă din ajun, cu litere de aur pe tabla de marmură din dreapta scenei, elevul căruia i se decerna Premiul Cancela­riei nu era cunoscut decît în ultima clipă, adică atunci cînd i se rostea numele şi i se înmîna premiul. Era singurul premiant fără diplomă, dar premiul care i se oferea nu era simbolic; de cele mai multe ori era un premiu foarte valoros, de obicei în obiecte, şi aproape de fiecare dată obiectul era altul.

E de la sine înţeles că acest Premiu al Cancelariei aţîţa multe fantezii. Zilele dintre încheierea anului şcolar şi ser­barea de sfîrşit de an erau zile în care nu se discuta altceva decît Premiul Mare, cum mai era numit. Se făceau pronosti­curi, pariuri, se rosteau zeci de nume, se descopereau cele mai fanteziste cadouri, se căutau cele mai năstruşnice evenimente care puteau să ofere eroi-candidaţi pentru premiul special.

E drept că în anumite pilcuri mai retrase şi mai puţin gălăgioase, în acele zile de liberă şi nestăvilită gălăgie, se trăiau clipe de spaimă stîrnite de amintiri nu prea îndepărta­te, dar care s-ar fi vrut foarte îndepărtate: oare care amintire chinuitoare va fi istorisită în faţa întregii şcoli şi va fi pedep­sită cu tăcerea grea de gheaţă a tuturor?

Dar nimic nu se putea compara cu magnetul Premiului Mare... Oare cine îl va primi? Şi pentru ce? Şi ce anume i se va da?... Premiul Mare nu impunea nici o condiţie prealabilă. Putea fi acordat oricui, uneori făcîndu-se chiar abstracţie de situaţia şcolară a elevului. Cu cîţiva ani în urmă fusese acor­dat unui elev foarte slab la învăţătură, care salvase un copil de la înec. Cel premiat era fiul unor oameni bogaţi. I se făcuse cadou o pereche de porumbei foarte scumpi, pentru că porum­beii erau pasiunea ascunsă a tînărului înotător. În alt an, premiul fusese decernat unui băiat de treisprezece ani, elev mediocru, liniştit, bolnăvicios, care nu se remarcase prin nimic tot timpul anului. Poate doar prin tăcerea şi sfiala lui. Abia după cîţiva ani se aflase că elevul premiat, orfan de mamă, fusese părăsit de tatăl lui şi vreme de două luni de zile trăise şi se întreţinuse singur, tăind lemne sau cărînd apă vecinilor, fără să se plîngă nimănui. Alţi elevi fuseseră premiaţi pentru cîştigarea unor concursuri naţionale de literatură sau de ştiinţă, sau pentru lucrări excepţionale de laborator, sau pentru fapte de curaj, sau pentru gesturi şi ati­tudini mişcătoare faţă de colegi, faţă de profesori şi de părinţi, sau faţă de necunoscuţi. Premiul Cancelariei răs­plătea mai ales aptitudinile deosebite şi calităţile sufleteşti deosebite ale elevilor.

Uneori numele fericitului se ghicea, dar asta nu însemna nimic. În şcoală circula o vorbă: "Dacă vrei să ţi se acorde Premiul Mare, să nu te gîndeşti niciodată la el..." Întrebarea rămînea: Oare cine va fi fericitul în acest an?

7

Amfiteatrul gemea de lume. Părinţi şi copii, poate mai mulţi părinţi decît copii, zgîriaţi de aceleaşi emoţii, se ascun­deau după vorbe convenţionale şi totul se transforma într-un cor ciudat, nesupus vreunui ritm, din care nu se putea înţelege nimic. Se întreba şi se răspundea orice, discuţiile nu aveau nici o noimă; dacă cineva ar fi spus cu pasiune Tatăl nostru, iar vecinul i-ar fi răspuns cu o filipică la adresa echipei de volei a oraşului, n-ar fi fost de mirare ca înflă­cărarea celor doi să se termine cu o strîngere de mînă, fiecare fiind convins că a primit încuviinţarea celuilalt. Erau şi in­sule de linişte în această mare agitată, erau şi teribile înfruntări retorice, erau şi fiinţe cărora emoţia le bubuia în piept, sau pilcuri săgetate din cînd în cînd de fiorii spaimei.

Cireşarii se întîlniseră lîngă vitrina cu hărţi, precum conveniseră. Erau avizi de noutăţi, dar multă vreme se mul­ţumiră cu gesturi tăcute, cu întrebări şi răspunsuri din priviri, sau cu şoapte îndrăzneţe. Sergiu şi Pompilică se lipi­seră de ei ca două umbre. Nici nu mai încercau să se ascundă. Ba la un moment dat, Sergiu îi potrivi în ureche o pîlnie de hîrtie, bineînţeles ca s-o necăjească pe Maria, care-i şoptea ceva lui Ursu. Noroc că Dan trecu printr-un moment de mare inspiraţie. Îşi apropie buzele de pîlnie şi şopti cu o convingere nestrămutată:

― Ai auzit bomba cea mică? Doi elevi din clasa noastră vor fi băgaţi la exemple negative!... mamă dragă! Am crezut că-i pîlnia lui Victor... Stai, mă Sergiule! Stai, mă, că-i un banc...

Aş!... Putea să-i roage Dan în genunchi, putea să se jure pe toţi sfinţii... În cîteva clipe nu mai rămase urmă de Sergiu şi Pompilică în amfiteatru. Nici Ursu, cu privirea lui care nu dădea greş, nu izbuti să-i dibuiască.

― Pariez o barcă de cauciuc pe una de hîrtie că la ora asta s-au pitit cu tot cu merinde în vreun coteţ de găini, spuse cel care-i alungase. Trei zile n-au să se mişte de-acolo.

Fuga celor doi spioni nu înveseli grupul. Dimpotrivă. Tăcerea coborî acolo ca un clopot, izolîndu-i pe cireşari de restul lumii. Se uitară toţi la vitrina cu hărţi, dar nu vedeau liniile, semnele şi culorile convenţionale care îşi dau întîlnire pe o hartă. Vedeau şi auzeau ape iuţi rostogolindu-se în cas­cade, vedeau creste şi adîncimi, poiene liniştite şi închisori de întuneric, poteci şi păduri, şi, mai ales, se vedeau pe ei străbătînd neobosiţi toate reliefurile care mai tîrziu vor de­veni semne şi linii şi culori cuminţi pe o hartă.

― Dacă vom găsi ceva extraordinar, ceva ce nu s-a mai văzut! şopti Maria. Poate vom avea şi noi harta noastră, aici...

Numai Victor îi auzi şoaptele şi privirile îi fugiră fără voie spre o vitrină alăturată în care se găsea o foaie îngălbenită de vreme: "Extemporal la matematică".

― Poate că vom găsi un diamant gigantic... visă mai de­parte Maria. Sau o comoară fantastică... Va sta în vitrină alături de extemporal. Din partea cireşarilor. Să nu trecem nici un nume. Atît: Cireşarii...

― De ce să nu trecem nici un nume? întrebă tot în şoaptă Ionel. Extemporalul nu e iscălit?

Şi deodată simţiră cu toţii vacarmul. Parcă atunci in­traseră în amfiteatru. Primul se dezmetici Dan:

― Dacă nu renunţăm la şoapte, strigă el, riscăm să atragem atenţia asupra noastră. Eu îi dau dreptate lui Ionel. Să iscălim fiecare!

― Dacă am început de pe acum să vindem pielea ursului din pădure, îl ameninţă Lucia. Să nu găsim vreun Ţîngulică în loc de urs...

― De ce să ne gîndim la urs, se supără Ionel, cînd purtăm în lanţ un ditamai leu? Eu sînt convins că vitrina cu Extem­poralul se va îmbogăţi chiar astăzi!

Era atîta siguranţă în vorbele lui Ionel încît tăcerea coborî din nou pentru cîteva clipe pe insula cireşarilor.

― Ahaaaaa! înţelese Maria. Ştiu la ce te gîndeşti...

― Şi n-am dreptate?

― Numai împreună cu Lucia! se aprinse Maria.

Dan îl atinse cu cotul pe Ursu:

― Am impresia că se pregăteşte un eveniment formidabil. Nu simţi nimic în aer? Nu ţi se pare că întîrzie începerea fes­tivităţii? Ce-ar fi să se deschidă vitrina!... Ba nu, mamă dragă! Ar fi o nenorocire. Rămînem cu un singur aparat... Zău, Ionel... Mulţumeşte-te numai cu Premiul Bombă... Tu ce zici, Victor? Rămînem fără aparat?

Victor ridică din umeri. Părea cam stînjenit, dar parcă se simţea obligat să vorbească:

― Nu cred... Extemporalul e altceva, e o idee, teorie la care nu s-a gîndit nimeni pînă la el. Aparatele noastre sînt ase­meni atîtor altora şi mult mai rudimentare decît altele. Pentru noi sînt unice, bineînţeles, dar nu cred că asta ajunge.

Lucia îl aprobă imediat, dar Ionel se îngălbeni de ciudă. Şi vocea îi tremura:

― Mi-am închipuit eu... Crăpaţi de invidie... Las' c-o să vedeţi, o să vedeţi voi. Eu o să-l aranjez în vitrină. Numai pe-al meu!

― Ahhhaaa! îl prinse Maria. Acum recunoşti că şi Lucia a construit unul dintre aparate... ia spune! Cum poţi să fii atît de îngîmfat şi de egoist? Extraordinar!

― Hopa! se auzi vocea salvatoare a lui Dan. Bine că n-a ţi­nut nimeni pariul, mamă dragă. Ia uitaţi-vă! Acolo, în fund, lîngă moş Timofte... Sergiu şi Pompilică... Cine i-o fi adus din coteţ? Singuri n-au venit ei în nici un caz...

Într-adevăr, cei doi anticireşari reapăruseră în sală. Iar Dan nu era departe de adevăr. Moş Timofte îi prinsese chiar în clipa cînd voiau să sară gardul şcolii şi-i muştruluise cumplit. Ca doi căţeluşi pleoştiţi, traşi de un lanţ nevăzut, îl urmaseră în amfiteatru. Încovoiaţi şi muţi aşteptau amîndoi judecata de gheaţă.

Bătrînul uitase de ei. Atenţia şi interesul lui aveau altă di­recţie. Undeva îl descoperise pe Tic; şi prichindelul cel neastîmpărat şi cu argint viu în priviri era într-o stare jal­nică. Doamne! Ce mai feţe-feţe făcea! Şi cum căuta mereu să se ascundă în spatele vreunui elev mai mare!

Moş Timofte oftă. Era în grea cumpănă. Inima îl îmboldea să-i facă un semn prichindelului şi să-l aducă lîngă el; într-o clipă numai l-ar fi umplut de argint-viu. Dar ceva nu-l lăsa, e meteahnă bătrînească, oooffff... Asta era! Trebuiau să sufere amîndoi... Altădată s-ar fi socotit înţelept pentru judecata lui dîrză... Acum îi zicea meteahnă bătrînească!

Bătrînul aflase din zece guri ce se întîmplase cu Tic în ul­tima zi de şcoală, la sfîrşitul ultimei ore, chiar înainte de a preda lucrarea la română, cu care, în sinea lui, rîvnea la Pre­miul Bombă: basmul cu fata cea mică de împărat. Părea o răzbunare pentru toate năzbîtiile pe care le făcuse în timpul anului. Numai că de astă dată era oarecum nevinovat. Tot ceea ce făcuse, făcuse în favoarea dreptăţii; foarte, foarte puţin în favoarea şi pentru plăcerea lui: aşa se scuzase Tic faţă de tatăl său. Da... mai avea de scris o frază de încheiere. Dar un diavol împieliţat, cu care nu se putea înţelege nicio­dată, îl îndemnase ca tocmai în clipa aceea să-şi rotească, triumfător, privirile prin clasă. O singură clipă, dar îndea­juns pentru ca privirile lui neastîmpărate să descopere dubla fraudă. Tic stătea în rîndul din mijloc, în ultima bancă. La stînga şi la dreapta lui, mai în faţă, două puşlamale copiau de zor după nişte fiţuici legate cu elastic şi trecute prin mîneci. Era prea mult! Mai întîi îl îngrozise nedreptatea; apoi simţise şi o oarecare spaimă: dacă una dintre puşlamale va face o lu­crare mai bună decît a lui? Adio cu Premiul Bombă! Apoi simţise cum îl gîdilă ceva plăcut în palmă. Fără să mai stea pe gînduri, Tic îşi potrivise praştia mică, de clasă, pe degetele mîinii stîngi, apoi scosese dintr-un buzunar tainic două proiectile simple, de hîrtie, însă atît de bine răsucite că aveau o duritate de metal. Şi într-o singură secundă realizase ne­maipomenita performanţă de a-i lovi în acelaşi loc în ceafă pe cei doi hoţi. Atît de fulgerător fusese atacul lui, încît fiecare din cei atinşi, întorcînd instantaneu capul, îşi închipuise că a fost lovit de celălalt. Ar fi urmat o bătaie crîncenă între cele două puşlamale, după sfîrşitul orei, dacă la performanţa lui Tic n-ar fi asistat un singur martor, şi dacă acel unic martor n-ar fi fost chiar profesorul de română. Aproape zece minute, prichindelul a fost făcut cu ou şi cu oţet în faţa clasei şi ameninţat, la sfîrşit, cu o pedeapsă straşnică. Înainte de a-l fi poftit pe uşă afară, profesorul, într-un ultim acces de bunăvoinţă, l-a întrebat dacă a tras vreo învăţătură din cele întîmplate. După cîteva clipe de tăcere, Tic a răspuns cu o voce tremurîndă, care parcă cerea iertare:

― Au dreptate cei mari: dacă vrei să cîştigi Premiul Bombă nu trebuie să te gîndeşti niciodată la el...!

Oricît de ciudat ar părea, aceste vorbe uluitoare îl sal­vaseră pe Tic... pentru că profesorul, interpretîndu-le în fel şi chip, descoperise pînă la urmă izvorul şi sensul lor adevărat. Dar prichindelul nu ştia nimic din toate acestea şi, din pă­cate, nu ştia nici că moş Timofte ştie ceva, aşa că în loc să se apropie de moşneag pentru a primi leacul binecuvîntat al spaimei, se ferea de el ca dracul de tămîie.

Afurisite clipe! se tînguia în tăcere cireşărelul. Şi amenin­ţarea se apropia vertiginos... pentru că sus pe scenă directorul îşi începuse cuvîntarea tradiţională. Liniştea pusese stăpînire pe întreg amfiteatrul. Din cînd în cînd aplauze, apoi iarăşi li­nişte... Se citea numele premianţilor... Clasa a cincea... Auzindu-şi numele în grupa celor cu premiul doi, Tic nu se învîrti într-un picior şi nici nu sări în sus de bucurie, aşa cum se temea moş Timofte. Rîvnise oare la premiul întîi?... Nu! Pentru că erau în clasă doi tocilari pe care nu i-ar fi putut întrece decît cu preţul renunţării la pauze şi la incursiunile misterioase de după-amiază. Ori pentru el un asemenea preţ era mai scump decît sîngele şi decît lumina. Nu! Nu se aştep­tase şi nu se gîndise nici o clipă la premiul întîi. Nu din cauza asta întîrzia bucuria prichindelului, pentru că era vorba de o simplă întîrziere, nu de o renunţare. Îi era teamă să nu se bu­cure prea devreme; sau mai bine zis pentru a-şi trăi din plin bucuria mai întîi un foarte scurt şi necesar calcul: oare era cu putinţă să i se dea premiul doi şi în acelaşi timp să fie făcut de rîs în faţa întregului oraş?... Imposibil!... Şi ciufuliciul simţi o bucurie plină, ca o răcoare plăcută după o arşiţă îndelun­gată... Se trezi tîrziu cînd auzi numele cireşarilor: Victor, Ionel, Lucia, Maria, Dan... Unii premianţi, alţii citaţi pentru merite speciale... Nici unul nu fusese uitat... Dar deodată prichindelul simţi cum îl săgetează un fior rău, şi toată bucu­ria i se topi. Nu auzise numele lui Ursu.

Liniştea nu mai era atotstăpînitoare în amfiteatru. În primele rînduri mai ales, adică acolo unde nu se afla nici un elev, începuseră comentariile. Unele foarte însufleţite, altele mai potolite, mai în şoaptă, gravitau toate în jurul odraslelor care erau chemate pe scenă pentru a fi felicitate şi admirate. Cînd se rosti numele lui Ionel, o doamnă foarte elegantă şi foarte uşor de remarcat din cauza pălăriei uriaşe, în formă de talger, care părea anume aranjată pe ceafă pentru a-i necăji pe cei din spate, tresări violent şi privi în jur cu intenţia vădită de a-şi alege o victimă. Şi pentru că în dreapta ei se afla un bărbat încă tînăr, care-o intrigase pînă atunci prin atitudinea lui aproape timidă, aproape indiferentă, nu mai şovăi în alegerea sa:

― Aţi auzit şi dumneavoastră? "Aptitudinile tehnice excep­ţionale!" Credeţi că se poate spune mai mult despre un elev?

Cel întrebat nu-şi ascunse jena:

― Nu sînt pedagog... Nu cunosc criteriile...

― Pardon! spuse cu uimire sinceră mama lui Ionel. Poate fi ceva mai superior. decît "excepţional"? Sînt şi eu intelec­tuală... Excepţional e excepţional!

Victima începu să-şi şteargă sudoarea care-i invadase fruntea:

― Sigur... Aveţi dreptate... Eu mă gîndeam la alt sens, adică la altă... la alt perimetru... Aptitudini tehnice... Aptitu­dini literare... Spirit ştiinţific... Toate pot fi excepţionale... Sînt convins că fiul dumneavoastră...

― Poate că vă surprinde altceva, îl întrerupse mama lui Ionel. Faptul că a luat numai premiul doi...

― N-am fost atent...

― Oricum n-aţi fi înţeles nimic... fiindcă sînt nişte dede­subturi. Dacă ar şti şi el să se linguşească pe lîngă profesori, dacă le-ar ţine şi el paltonul şi isonul, ar lua un premiu mai mare decît premiul întîi... Ghinionul lui că e coleg cu un asemenea specimen, vă spun asta cu toată discreţia...

Văzîndu-şi fiul pe scenă, doamna renunţă la conversaţie, pentru a se dedica aplauzelor şi gesturilor de felicitare, dar nu înainte de a se debarasa de pălărie. Momentul de liberă privire pentru cei din spate fu însă foarte scurt. O dată cu co­borîrea lui Ionel de pe scenă începu şi aranjarea pălăriei pe ceafă. Cînd doamna îşi întoarse privirile în dreapta, în locul bărbatului tînăr şi timid descoperi o băbuţă, îmbrăcată în ne­gru ca o călugăriţă şi cu o broboadă vişinie pe cap. Noua vecină nu-i făcea prea mare plăcere, mai ales că o salută cu un zîmbet foarte familiar. Pentru a-i tăia orice poftă de con­versaţie trecu imediat la atac:

― Parcă ai şi dumneata un băiat, coleg cu al meu... De ce nu ia exemplu de la Ionel? N-o fi rămas cumva corijent?

Băbuţa nu se fîstîci deloc:

― Apoi el, săracul, trebuie să ţină şi casa, că tată nu are... de vreo şapte ani... În de-ale casei îl învăţ eu... şcoala e trea­ba lui. S-o descurca şi el cum o putea...

― Să nu rămînă repetent, că-şi pierde prietenii. Ionel nu are voie să se...

Un val subit de tăcere îi opri cuvintele pe buze. Directorul se pregătea să decerneze Premiul de Onoare al şcolii, şi pen­tru prima dată era nevoit să facă o precizare mai amplă:

― Anul acesta, începu el, ne-am trezit cu doi candidaţi la Premiul de Onoare, amîndoi avînd exact aceeaşi medie, distingîndu-se amîndoi printr-o comportare ireproşabilă şi printr-un spirit ştiinţific cu totul excepţional: un elev din clasa a opta, şi un altul din clasa a unsprezecea. Tradiţia şcolii nu acceptă însă decît un singur premiant. După o îndelungată chibzuinţă, alegerea noastră s-a fixat asupra acelui candidat care, dincolo de calităţile enumerate, a dat dovadă, atît în relaţiile de şcoală, cît şi în cele extraşcolare, de un înalt spirit de camaraderie. De asemenea, putem să adăugăm cu mîndrie că alegerea noastră a fost primită cu sinceră înţelegere de celălalt candidat, premiantul de onoare de anul trecut, care în plus ne-a rugat să-i acordăm plăcerea de a oferi el premiul.

Premiul de Onoare îi fusese acordat lui Victor.

Cînd cireşarul se urcă pe scenă, băbuţa din primul rînd, fulgerată de o veselie nemaipomenită, o atinse cu cotul pe doamna cu pălărie:

― Vai ce băiat cumsecade! Vine des pe la noi, de multe ori şi doarme cu fiu-meu. Sînt cei mai buni prieteni.

― Te bucuri de parc-ai fi mama lui, spuse uimită doamna cu pălărie. Extraordinar!

― N-are mamă, săracul. Numai tată... Domnul acela înalt, care mi-a dat locul, domnul cu care aţi vorbit adineaori...

Mama lui Ionel simţi că i se învîrte pălăria pe cap, sau mai bine zis capul sub pălărie.

Premiul Bombă se acordă fără nici un comentariu: un cos­tum de alpinist, de la baston pînă la bocanci, probabil cei mai frumoşi bocanci care se văzuseră în orăşel. Numele fericitu­lui: Teodoru Teodor, mai pe scurt Ursu, cum i se spunea în şcoală şi în afară. Timid, încurcat, transpirat, roşu ca para focului, Ursu coborî de pe scenă cu braţele încărcate. Bocancii îi atîrnau în mînă ca nişte ghiulele. Cînd trecu prin faţa şirurilor de scaune se auzi vocea emoţionată a unei băbuţe:

― Ai grijă, mamă, să nu-i pierzi...

CAPITOLUL VI

1

Pe prispa unei case mici, ca o jucărie, încolăcită toată de viţă-de-vie şi iederă, Ursu, cu trupul pe jumătate gol, scrije­lea pe pămînt, cu un briceag, contururile unei plute, fără să se sinchisească de dogoarea soarelui de vară şi amiază. Nu departe de el, într-un petec de umbră, se odihneau bocancii de munte, obosiţi de prea multe încercări şi mîngîieri. De­senul pe care-l zgîria briceagul îşi pierdea contururile, liniile i se încîlceau şi se îngropau tot mai adînc în pămînt. Ursu uitase de plută; amintiri vechi îi cutreierau şi îi lăsau în gură un gust amar. Era în plină vară, era un soare de jar, dar amintirile îl purtau prin anotimpuri reci, cu ploi şi zăpezi, pe drumuri slinoase, sumbre. Parcă-şi vedea picioarele înotînd greu prin zăpezi şi noroaie, împotmolindu-i-se, şi parcă simţea umezeala şi gerul şi glodul muşcîndu-l şi udîndu-l prin încălţămintea peticită, căpătată de la cine ştie cine. De cîte ori nu-şi jurase cu mintea şi sufletul lui de copil, în timp ce-şi usca încălţările la sobă, să-şi cumpere, cînd va fi mare, nenumărate perechi de pantofi, de ghete şi de bocanci, să le aranjeze într-o vitrină uriaşă şi să-şi schimbe în fiecare zi încălţămintea! îşi lipea degetele goale de sobă şi le ţinea crîncen aşa, lipite, pînă începea să-i sfîrîie pielea. Ura iarna şi ploile şi zăpezile şi întotdeauna apropierea ei îi producea spaimă şi-i îmbolnăvea picioarele. Cît de mult rîvnise, cît de greu visase ziua în care va purta încălţăminte nouă!

Dar era cald, era vară, şi picioarele se puteau tîrî dinadins prin iarba mătăsoasă a cîmpiilor, sau se puteau înveseli prin colbul pufos al cărărilor.

Ursu îşi întoarse faţa răvăşită de amintiri spre soare. O faţă osoasă, cu trăsături regulate, poate cam aspră sau ma­turizată înainte de vreme, însă îmblînzită de ochi mari, limpezi, extraordinar de albaştri. Îşi feri privirile cu mîna, apoi şi le coborî spre petecul de umbră unde se aflau bocancii. Parcă-i vedea atunci pentru prima oară. Înveselit ca un copil, îşi puse la iuţeală ciorapii de lînă în picioare, îi netezi cu palmele lui uriaşe, apoi, cu mişcări domoale ca într-un film lent, începu să-şi încalţe bocancii.

La o fereastră în spatele lui apăru chipul palid şi plin de riduri al unei băbuţe. Femeia clătină alene din cap, oftă îndelung, dar privirile cu care-şi urmărea feciorul erau înţelegătoare şi materne. Şi vocea îi deveni duioasă:

― Mai lasă şi tu, Tudorele mamă, bocancii, că de alaltăieri nu mai faci altceva. Mai bine pune oleacă de ordine în maga­zie, că stau lucrurile vraişte acolo, ca alături la "aprozar".

Cu mişcări fulgerătoare, Ursu îşi scoase bocancii din pi­cioare şi, fără să se întoarcă, îi azvîrli pe fereastra deschisă în casă. Dar nu la îndemnul maică-sii se petrecu metamorfoza lui Ursu, ci pentru că pe poartă apăruse fără veste Ionel.

― Ai mai adus ceva? îl întîmpină cam stînjenit Ursu.

Ionel nu-i răspunse imediat la întrebare, ci îl privi ca năuc clipind des din ochi. Îmbrăcămintea vlăjganului era prea ciudată: pantaloni scurţi, altceva nimic, numai în picioare ciorapi de lînă, pînă sub genunchi.

― Spune-mi şi mie ce s-a întîmplat cu tine, Ursule?

― Nu s-a întîmplat nimic. Am făcut şi eu puţină gimnas­tică. Altceva, nu-mi aduc aminte...

― Gimnastică?!

― Da!... De ce te miri?... M-am antrenat la bară... O gim­nastică specială cu întreruperi şi răsuciri...

― La ce bară, în ciorapi de lînă?

Abia în clipa aceea Ursu înţelese de unde vine uimirea lui Ionel şi dintr-o dată îşi simţi obrajii de pară. Noroc că i se aprinse în minte o idee salvatoare:

― Oho!... Nici nu poţi să-ţi închipui cît de bine se lucrează la bară în ciorapi de lînă, mai ales la antrenamente. Toţi campionii fac aşa, dar în secret...

Ionel fu nevoit să se mulţumească şi cu această explicaţie, mai ales că în viaţa lui nu făcuse un singur exerciţiu la bară. De unde să cunoască el obiceiurile secrete ale acrobaţilor?

― Ai mai adus ceva? repetă Ursu prima întrebare.

Drept răspuns, Ionel îi arătă o servietă plină ca un burduf pe care o ţinuse pînă atunci ascunsă la spate. Bucuros de-a binelea, Ursu îl luă de braţ şi porniră amîndoi spre o magazie de scîndură, rezemată de peretele casei. Trecînd prin dreptul ferestrei deschise, îi întîmpină o voce îngrijorată:

― Ce ţi-a venit să azvîrli bocancii, Tudorele mamă? Nu de alta, dar era să omori pisica, săraca...

Din fericire, Ionel nu dădu nici o atenţie incidentului. Ardea de nerăbdare să-şi uimească prietenul, mai ales că avea cu ce. Ţinînd servieta la piept, ostentativ, cu amîndouă mîinile, ca un trofeu neasemuit, pătrunse pe urmele lui Ursu în magazie. Încăperea aceea strimtă, de scînduri, cu pereţii coşcoviţi, cu acoperişul într-o rînă, cu pînze de păianjen pe la colţuri, era un adevărat tezaur. Nici unul dintre obiectele necesare unui turist, adică unui grup de turişti, nu lipsea de acolo. Cît de temeinic îşi pregătiseră cireşarii expediţia! Ce nu se afla în magazie?! Raniţe, bastoane, frânghii, securi, lopeţi, ciocane, cuie, scoabe, foi de cort, pături, saci de dormit, cuţite, cărţi, caiete, săculeţe, cutii. Şi cîte altele! Văzînd toată adunătura aceea de lucruri nu se putea să nu-ţi răsară în minte întrebarea: Oare uitaseră ceva tinerii cutezători? Şi-ţi trebuia multă perspicacitate pentru a descoperi lipsa unui obiect fără de care nu se poate concepe o expediţie. Era chiar obiectul din servieta lui Ionel.

Musafirul, foarte încîntat şi măgulit de curiozitatea şi nerăbdarea cu care îl privea Ursu, deschise, ca într-un ritual, servieta de piele şi scoase din burduful ei... trei lanterne de toată frumuseţea şi vreo duzină de baterii cilindrice. Ursu îşi izbi necruţător pumnul drept în palma stingă: Era gestul lui de supremă bucurie. Numai palma sa era în stare să primească şocul unei asemenea lovituri. Orice alt obstacol ar fi fost zdrelit. Era bucuros, nevoie mare, vlăjganul. De cîte ori nu se oprise în faţa unei vitrine din centrul oraşului pentru a admira asemenea lanterne, mari şi groase ca braţul unui om! Le admira suferind. Nu-şi închipuia în acele clipe că, în foarte scurt timp, lanternele vor ajunge în posesia cireşarilor, că voi; poposi chiar în magazia lui. Trei lanterne vînătoreşti! De ce trei, cînd pentru o expediţie oarecare ar fi ajuns şi una singură, sau două, trei mai mici?... Oare cireşarii urmau să călătorească şi noaptea? sau expediţia lor avea o asemenea destinaţie, încît nu puteau s-o întreprindă fără ajutorul lanternelor?... Dar care era la urma urmei taina expediţiei cireşarilor?

2

Mulţi se preocupau de taina cireşarilor, de enigma expe­diţiei lor, dar nimeni atît de aprig şi de primejdios ca Tic. Maria nu-l mai putea suporta, îi venea să-şi ia lumea-n cap. N-o lăsa nici o clipă în pace, o urmărea mereu cu ameninţări sau cu linguşiri, pe faţă sau pe furiş, voind probabil s-o dea gata prin tenacitate. Îşi făcuse un plan diabolic prichin­delul: mereu în preajma Mariei şi mereu cu aceeaşi întrebare pe buze:

"Hai, spune-mi, unde plecaţi în expediţie? Zău că nu scap nimănui vreo vorbă. Nici lui Ţombi..."

Şi mereu aşa, în fiecare secundă dacă se poate... imposibil să reziste, nesuferita. Pînă la urmă tot va răcni la el ca o apu­cată, dezvăluindu-i, cu o singură frază de răzbunare, totul:

"Da, idiotule, criminalule! Plecăm acolo, na!"

Acolo, în planul lui Tic, însemna locul expediţiei, data, mă rog, totul.

Dar iată că negricioasa cu cozi şi cu privirile furate mereu de cerul zilei sau al nopţii era nemaipomenit de rezistentă. Nici ea nu-şi putea explica de unde avea atîta putere. Rîşniţa cu păr blond îi toca fără încetare, acelaşi scîrţîit rău trecea prin vată împungîndu-şi timpanele, nervii i se învrăjbiseră cumplit, dar ea îşi privea frăţiorul cu un aer absent, de parcă nici nu-l vedea. Dacă l-ar fi avut puţintel mai aproape şi-ar fi înfipt unghiile în urechile lui şi i-ar fi ţipat zece ceasuri încheiate ceea ce merita. Dar prichindelul nu făcea niciodată pasul primejdios. Rotea placa de la distanţă, convins că victo­ria e cea mai bună prietenă a lui.

Cînd Maria îl văzu pe Victor la poartă, înţelese că va savura, în sfîrşit, cîteva momente de linişte. Tic simţea o teamă nelămurită în faţa lui Victor, o teamă pe care nu izbutea niciodată să şi-o înfrîngă sau să şi-o ascundă. De aceea Maria alergă veselă în întîmpinarea musafirului, mai ales după ce-şi văzuse frăţiorul furişîndu-se aiurea, cu coada între picioare, urmat de un Ţombi cu coada în aer ca un semn de întrebare. Din păcate, Maria nu văzuse decît coada invizibilă a lui Tic. Scăpată de pacostea cu păr ciufulit, mai că se aruncă, de bucurie, în braţele lui Victor.

― Doamne! Dac-am pleca odată! Cred că nici cei traşi pe roată n-au suferit mai mult... Uffff! Bine c-ai venit!

Victor cam bănuia ce se petrece între Maria şi frăţiorul ei. Ca s-o scape de obsesie, se prefăcu că nu-i aude vorbele, şi fără nici o introducere se apucă să-i povestească ultimele noutăţi... adică proslăvi apariţia celor trei lanterne vînăto­reşti. Abia apoi îi destăinui şi scopul neaşteptatei vizite:

― Trebuie să copiez cifrul secret. S-ar putea să avem nevoie de mai multe exemplare.

― Pentru ce mai multe exemplare? se miră Maria.

― Din cauza unui gînd care nu-mi dă pace, spuse Victor oarecum stînjenit. E ceva nebulos, fir-ar să fie, mai degrabă un presentiment, dar odată şi-odată tot se va limpezi. N-are nici un rost să vă chinuiţi şi voi, mai ales că aţi putea s-o faceţi pe degeaba, zău Maria, şi lasă mutra asta de bocitoare. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să luăm nişte măsuri de prevedere şi una dintre ele e copierea cifrului.

Maria nu avu nevoie de mai multe explicaţii. Îl cunoştea prea bine pe Victor, poate mai bine decît ceilalţi cireşari; ştia mai ales că Victor nu pune niciodată întrebări, de dragul întrebărilor şi că nu-i place să vorbească despre lucruri nesi­gure. Aşa că se grăbi să-i împlinească dorinţa. Fugi spre casă, sprintenă, cu cozile în vînt, iar Victor, în aşteptarea ei, ur­mări zbenguiala lui Ţombi.

Undeva în mijlocul curţii, căţelul părea cuprins de nebunie. Cînd îşi rotea botul, cînd îşi înălţa coada, cînd făcea tumbe şi salturi mortale, cînd se dădea de-a dura pe iarbă, sau alerga într-o viteză ameţitoare în jurul unui centru invizibil. Şi toate acestea pe un spaţiu foarte mic, niciodată încălcat, de parcă l-ar fi dirijat cu neasemuită măiestrie un mare dresor.

Vocea iritată a Mariei întoarse privirile lui Victor de la ex­traordinarul spectacol din mijlocul curţii:

― Fantastic! Nu găsesc caietul! Şi doar l-am pus cu mîinile mele în raft, între două cărţi.

― Poate că l-ai scos de acolo şi l-ai pus în altă parte, fără să-ţi dai seama. Se mai întîmplă şi din astea...

― Îmi amintesc perfect! îşi strînse Maria pumnii. Nu m-am mai atins de el. Dar dacă tu crezi...

Maria răscolise întreaga încăpere şi se duse iarăşi să mai cotrobăiască. Căută încă o dată prin sertare, scoase fiecare carte din raft, se uită prin ziarele de după sobă, scotoci chiar şi prin dosarele şi sertarele tatălui ei. Nimic. Încercă să des­chidă biblioteca masivă de stejar în care inginerul Florescu îşi ţinea cărţile şi lucrările. Biblioteca era încuiată. Dar ştia bine că nu putea fi acolo caietul ei. Taică-său îşi păstra lu­crările într-o ordine desăvîrşită; de cîte ori apărea ceva străin printre lucrările sale, de-ar fi fost o simplă coală de hîrtie, nu numai că o înapoia Mariei sau lui Tic, dar indiferent cui îi aparţinea, îi mustra întotdeauna pe amîndoi.

Nici un colţişor al încăperii nu rămase necercetat. Sub fo­tolii, sub birou, sub covoare, se uită peste tot, dar nicăieri nici urmă de caiet. Aţîţată la culme şi neputincioasă, Maria apăru iarăşi în faţa lui Victor:

― Nu-l găsesc! M-am uitat peste tot... Îmi vine să urlu!

― Cînd ai umblat ultima dată cu el?

― Alaltăieri, după serbare. Am trecut nişte însemnări. L-am pus în raft, în locul în care-l ţin de obicei, şi de atunci n-am mai părăsit casa. Nici la Ionel n-am fost aseară. Mama e plecată din oraş şi casa a rămas în seama mea. Dacă n-ar fi telegrafiat că soseşte, nici nu m-ar fi lăsat tata să merg în excursie.

― Soseşte sigur, sigur? întrebă Victor îngrijorat.

― Absolut sigur... Dar chiar dacă n-ar sosi astăzi, tot nu s-ar schimba nimic. Dacă tata mi-a dat voie să plec, e sfînt. El nu-şi întoarce niciodată cuvîntul.

― Nu m-am gîndit la asta... zîmbi Victor. Cine va rămîne cu Tic?

― N-ai nici o grijă! în primul rînd că mama va fi aici înainte de plecarea noastră... şi în al doilea rînd ştie foarte bine să se descurce singur, urîciosul... Poate că-i şi place...

Discuţia lor fu strident întreruptă de lătratul neobişnuit al lui Ţombi. Scuturat de un acces de veselie soră cu sminteala, căţelul se dădea întruna peste cap şi lătra nebuneşte la cer.

― Ce-o fi avînd oare jigodia? se întrebă Maria. Ţîngulică! Bezmeticule! Ia vino aici!

Dar căţelul ignoră cu desăvîrşire chemarea Mariei. El îşi continua şi mai frenetic zbenguiala fără rost.

― L-or fi pocnit căldurile, rîse Victor. Păcat că nu sîntem şi noi tot atît de veseli, deşi de căldură nu ducem lipsă... Ce facem cu caietul?... Mi-e teamă că va trebui, pînă la urmă, să născocim un nou cifru.

― Nu se poate! se opuse Maria. Trebuie să-l găsesc! N-o fi intrat în pămînt...

Maria nu greşea în presupunerile ei. Caietul nu intrase în pămînt. Adică nu coborîse. Ci se ridicase. Era undeva în înălţimi. Nu prea sus. Se afla deschis, fixat cu o piatră, pe acoperişul casei. Lîngă el se afla alt caiet, neînceput. Iar lîngă caietul neînceput se afla un prichindel blond, cîrn şi ciu­fulit, în mîna prichindelului, un creion cu vîrful ascuţit. Dar după cîteva minute vîrful creionului se toci, iar caietul nu mai era neînceput. Pe prima pagină a caietul apăruseră nişte fraze. Creionul îşi făcuse cu prisosinţă datoria; avea deci dreptul la odihnă, în buzunar. Ceea ce se întîmplă imediat. Apoi prichindelul îşi găuri cu degetele părul blond şi ciufulit şi privi o clipă, hai să spunem: de la înălţime, cerul. Povestea se încheiase. Adică se descheiase. Sau mai bine zis, taina cireşarilor încetase, în sfîrşit, să mai fie o taină pentru micul cutezător de pe acoperiş.

Semnele multiple de pe caietul Mariei deveniseră, pe celălalt caiet, litere obişnuite. În faţa lui Tic, se aflau toate particulele tainei, ba chiar şi o copie după cifrul pe care ur­mau să-l folosească cireşarii în emisiunile T.F.F... Se afla, mai ales, o însemnare pe prima pagină, o însemnare scurtă, dar de o importanţă covîrşitoare pentru detectivul fără stăpîn şi fără obligaţii. Însemnarea era scrisă sub forma unui titlu:

EXPEDIŢIA ŞTIINŢIFICĂ DIN PEŞTERA NEAGRĂ

Şi dedesubt, o altă însemnare, tot atît de importantă, dar şi foarte crudă:

Plecarea joi, 5 iulie, ora 5 a.m.

Şi mai erau şi alte fraze copiate de Tic pe caietul cu cîteva minute înainte neînceput, dar toate i se păreau lipsite de orice interes. Cînd citi din nou titlul, ciufuliciul tresări prima oară. Peştera Neagră! Locul unde se afla ascunsă cutia fer­mecată, care l-ar face nevăzut!... Fiuuuu! Dacă ar fi posedat cutia! dacă ar poseda-o! Ar putea să plece cu cireşarii, printre ei... Ce i-ar mai necăji, mai ales pe nesuferita de Maria! Şi pe Dan... pe toţi... Şi nimeni nu l-ar vedea!... Dar oare i-ar da voie tăticul să plece?

Cînd reciti cealaltă însemnare, Tic tresări a doua oară. Abia atunci descoperi cruzimea ei:

"Plecarea joi, 5 iulie..." adică... da... da!... Chiar mîine! Şi el n-avea nimic pregătit. Nici raniţă, nici bocanci, nici frînghii, nici lanternă, nici... Nimic n-avea! Cînd o să poată aduna totul... O să facă pe dracu în patru... Sigur că da! N-o să doarmă. O să-i ajungă o noapte întreagă. O să caute un ac şi de cîte ori i se va face somn o să se înţepe... Dar o să-i dea voie tăticul?

Tic tresări a treia oară cînd îşi aruncă privirile în curte. Ţîngulică făcea un asemenea tărăboi şi-şi zgîia cu atîta indis­creţie ochii, că prichindelul nu înţelegea cum de nu fusese încă descoperit. "Las' că-ţi arăt eu, mizerabile! îţi înnod eu coada şi-ţi pun o fundă roşie în nod ca să te faci de rîs în tot neamul cîinesc..." Cînd puştiul auzi vocea Mariei chemîndu-l pe Ţîngulică, tresări iarăşi. Dar de astă dată atît de violent, încît mişcările membrelor evadară pentru o clipă din centrul de comandă care le ţinea fixate şi lipite pe acoperişul sinuci­gaş. Alunecînd undeva la întîmplare, braţul drept lovi caietul în care îşi trecuse însemnările. Cu această mişcare dezechili­brul sinucigaş încetă, dar nu şi urmările lui. Caietul lovit alunecă la rîndul lui pînă ce întîlni primul obstacol: caietul Mariei. O clipită rămase nemişcat... şi Tic izbuti să-l atingă cu vîrful degetului, salvîndu-l de la cădere. Caietul Mariei însă nu mai avu în ce să se proptească şi nici nu răsări degetul vre­unui miracol pentru a-l opri. Aluneca încet, încet, la vale... Ce cruzime feroce! Privirea lui Tic parcă urmărea cursa unei bombe, a unei ghiulele. Niciodată nu fusese prichindelul atît de neputincios... Caietul atinse streaşina şi de-acolo... Tic închise ochii şi-şi strînse orb pumnii de parcă în capul lui ur­ma să se prăbuşească îngrozitorul caiet, şi nu în capul Mariei, care discuta liniştită cu Victor pe cerdac.

3

Cireşarii aveau întîlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei - tezaur. Băieţii sosiseră exact la ora fixată, fetele însă întîrziau. Maria avusese grijă să-şi scuze prin Vic­tor o eventuală întîrziere sau chiar absenţă. Cu Lucia era altă poveste. Ea nu trimisese nici un mesaj, nu spusese nimănui nimic. Dar nu asta îi intriga cel mai mult pe băieţi. Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice întîlnire sosea prima; Dan o poreclise în stilul lui alambicat "regina politeţei", şi toţi se temeau de limba ei ascuţită şi de rolul ei de ceasornic infailibil şi implacabil. Iată de ce întîrzierea Lu­ciei era ceva de neînţeles.

― Santa Lucia! se enervă Dan. În sfîrşit, s-a făcut şi ea de ocară. Mamă dragă, ce de ardei pisat o să-i suflu în ochi, ha, ha!

― Să nu i se fi întîmplat ceva! se îngrijoră Ursu.

― La asta mă gîndesc şi eu, spuse Ionel. Ba chiar bănuiesc ce i s-a întîmplat... Cred că nu-i dă voie tatăl ei! Nu uitaţi că e doctor şi oamenii ăştia nu văd, nu gîndesc şi nu visează altceva decît microbi, fracturi şi hemoragii. Pentru ei, o ex­cursie e un accident probabil... Aşa că...

― Aşa că... ar fi bine să mai aşteptăm puţintel propuse Vic­tor. Să nu ne grăbim cu anticipările... Probabil că s-a întîmplat ceva, dar poate că nu e ceva foarte grav...

― Eu rămîn la părerea mea, se încăpăţînă Ionel. O să vă convingeţi şi voi imediat. N-o lasă doctorul, şi n-ar fi de mi­rare să ne pună şi nouă beţe în roate... V-am spus eu?!

Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară şi ceilalţi într-acolo. Din locul în care se aflau, cireşarii puteau să vadă fără să fie văzuţi. Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu sin­gură. O însoţea un bărbat scund, în floarea vîrstei, însă cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau şi mai multă distincţie figurii. Numai zîmbetul pe care i-l cunoştea tot oraşul parcă dispăruse de pe faţa doctorului Istrate.

― Să vedeţi acum tărăboi! se sperie Ionel.

― Ia mai aruncă, mă, cucuveaua aia la dracu'! spuse Dan. De trei zile cobeşti întruna ca un cretin...

― Cretin eşti tu, sau individul care se ascunde sub hainele pe care le porţi, îi ripostă Ionel.

Insultele se schimbară în şoaptă şi în mers, pentru că băieţii se văzură nevoiţi să iasă în întîmpinarea oaspeţilor.

Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieţilor cu un zîmbet cam posac. Dădu mîna cu fiecare în parte, şi, cînd Lucia i-l prezentă pe Ursu, faţa i se încruntă de-a binelea:

― Ah! Dumneata eşti Ursu, campionul de box. Am avut de furcă din cauza dumitale cu nasurile şi arcadele unor tineri. Poţi să loveşti puţintel mai încet şi caută mai ales plexul. E mai sigur şi nu lasă urme... Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger păzitor al grupului...

Intimidat, Ursu încercă să protesteze...

― Ştiţi... eu... toţi împreună, toţi pentru unul...

― Ştiiiiu... Cum să nu ştiu, răspunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest îşi îndepărtă masca neobişnuit de seve­ră, redevenind omul zîmbitor dintotdeauna. Dacă pleci şi dumneata în expediţie nu mai am nici o teamă...

Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului care zîmbea, în sfîrşit:

― Ne era teamă că n-o veţi lăsa pe Lucia... şi voiam să vă asigurăm, toţi: eu, Ionel...

― De ce toţi? rîse doctorul. N-aţi fi fost în cîştig. Eu, de pildă, nu sînt în relaţii bune cu cei care nu fac sport. Sînt mai fricoşi şi mai slabi decît sportivii... Nu mi-aş încredinţa fata unuia care, în loc s-o împiedice să cadă în vreo groapă vi­cleană, s-ar prăbuşi el mai înainte şi agăţîndu-se de piciorul ei şi-ar mări şansele de a rămîne în fundul gropii... Va să zică dumneata ai luat Premiul Bombă!

Cu o singură întorsătură de frază, doctorul Istrate îi linişti pe băieţi, dar nu şi pe Ursu, care deveni şi mai încurcat, şi mai fîstîcit:

― Ştiţi... nici nu mi-a venit să cred... Adică... Nu mi-a tre­cut nici o clipă prin cap...

― Foarte bine! îl felicită doctorul. Dacă te-ai fi gîndit o sin­gură clipă la el, îl lua altcineva. Exact ca pe vremea mea...

Peste un an, doi vei afla şi pentru ce ţi s-a dat... Aţi terminat toate pregătirile?...

O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe Ursu. Amintindu-şi că e gazdă, îl invită pe doctor, şi bineînţeles şi pe fiica lui, în magazia cu comori. Îi urmă şi Victor; în curte rămăseseră numai Dan şi Ionel, aşa cum hotărîse cel care conducea în iad departamentul certurilor.

― Zi-i, cetăţene! se repezi Dan. Ţi-au plăcut microbii, frac­turile şi hemoragiile doctorului?

― Poate că-i doctor în vreo disciplină sportivă, se apără Ionel fără prea multă convingere.

― Mai bine recunoaşte că-i doctor în drept... În dreptul de a te pune la punct...

― Bancurile tale seamănă cu mîţa aceea stoarsă.

― Şi aici ai greşit, replică imediat Dan. Seamănă cu tine, adică sînt tîmpite...

― Atunci puteau să împrumute numele tău... Şi mai du-te dracului! Şi mai leapădă pupăza aia infamă care şi-a făcut cuib în gura ta!

― Aoleu! încremeni Dan. Vrei să mă ucizi cu propriile-mi arme. Îmi furi stilul şi-mi dai la cap. Mişelule! Cu ceea ce ai tu nici să mă zgîrii nu eşti în stare...

Cearta primi un punct nedrept şi neaşteptat. Obiectul ei tocmai ieşea din magazie, urmat de Lucia, Victor şi Ursu.

― Nu e rău... Îşi rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins că şi copiii... pardon, tinerii, pot să fie uneori serioşi, îmi place, îmi place.

Ionel nu rezistă la felicitări:

― Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. Nu ştiu dacă v-a spus Lucia... noi ne-am pregătit pentru o ex­pediţie ştiinţifică, nu pentru o simplă excursie...

― Lucia mi-a fluturat nişte clopoţei pe la ureche, o amenin­ţă doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sînt indiscret, aş putea să aflu şi eu sco­pul expediţiei voastre?

Ionel atîta aştepta:

― Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retuşăm erorile eventuale şi s-o completăm pe cea veche. Harta pe care am găsit-o la muzeul oraşului e plină de lacune... e cît se poate de sumară şi de superficială...

― Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În pla­nurile voastre intră şi harta peşterii?

Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toţi cireşarii. Tinerii se înţeleseseră să nu le vorbească părinţilor prea multe despre peşteră, s-o înfăţişeze ca pe o grotă oare­care, lipsită de interes, pe care o vor vizita în trecere, întrebarea îi cam încolţise. Dan, profitînd de faptul că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din priviri, să dea un răspuns.

― Vom trece şi prin peşteră, spuse ea. Dar te rog foarte mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvînt. Avem noi nişte gînduri grozave. Discreţie totală!

― Te îndoieşti de tatăl tău? se prefăcu mirat şi ofensat doc­torul Istrate.

― Fiecare are planul lui, interveni Ionel. Eu, de pildă, aş vrea să dovedesc un adevăr ştiinţific important...

― Nu e rău... Îmi place...

Era un fel de invitaţie de a continua, şi Ionel se supuse imediat:

― Ştiţi... Formaţiile de munţi din regiunea noastră sînt foarte vechi, din vremea paleozoicului. Eu cred, însă, că şi aceste formaţii sînt suprapuse, că există unele şi mai vechi.

― Adică... profesorul nostru de naturale crede acest lucru, preciza Dan. În penultima lecţie...

― Mă rog... Îl opri Ionel. Atunci vreau să dovedesc că for­maţiile paleozoice nu sînt cele mai vechi...

― Aha! înţelese tatăl Luciei. Vreţi să folosiţi scobitura aceea naturală, sonda aceasta care e peştera, pentru a des­coperi cele mai vechi straturi...

― Exact! se aprinse Ionel. Eu sînt absolut convins că vom da peste formaţii arhaice!

― În cel mai rău caz peste rămăşiţe de granit arhaic, spuse Victor.

― Să sperăm că veţi avea noroc, zîmbi doctorul. Ei, şi pentru că pînă la urmă aţi fost sinceri, voi fi şi eu. Pentru o simplă excursie n-aş fi lăsat-o pe Lucia. Dar cînd mi-am dat seama că vă gîndiţi la o expediţie ştiinţifică în toată regula, m-am liniştit. Am fost convins că vă veţi pregăti cu toată seriozitatea şi că veţi legifera prudenţa... Acesta ar fi vrut, de fapt, să fie sfatul meu...

― N-o să-l uităm! îl asigură Dan.

― Dar mi-aţi luat-o înainte... continuă doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-aţi pregătit... Deşi... aţi omis ceva, şi nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecaţi niciodată la drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală la voi. Să fie sfînt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre voi, dacă aveţi trusă şi... În sfîrşit... mi-am permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza aceasta am întîr­ziat, lucru pentru care vă cerem totuşi scuze.

Doctorul le oferi trusa, le strînse bărbăteşte mîinile, urîndu-le succes deplin, şi le mai făcu un semn de succes din pragul porţii.

4

Seara începuse să-şi lase voalurile negre asupra oraşului. Umbrele erau încă subţiri, nesigure, tremurînde, dar purtau în ele sămînţa misterelor care vor rodi în noapte. Felinarele se aprindeau leneş, apropiind noaptea şi sporindu-i taina.

Cireşarii erau în parcul din centrul oraşului, umbre mute în jurul unui copac uriaş. Îi chemase acolo Ursu, printr-un mesaj special, folosit numai în cazuri de extremă urgenţă. Erau toţi; şi Maria se supuse chemării imperioase. Priveau toţi într-o singură direcţie, spre chioşcul fanfarei. Chiar în faţa chioşcului, pe o bancă fără spetează, stătea drept şi ne­mişcat, cu privirile fixate în zenit, Petrăchescu, vînătorul, posesorul bărcii de cauciuc.

― Oare e el? întrebă Maria. Să nu fie vreun stîlp, sau trun­chiul unui copac. Cum poate rămîne atîta vreme încremenit?...

― O fi fantoma lui, încercă Dan să glumească.

― Eu zic să nu ne mai pierdem timpul, se hotărî Lucia. Să facem ceva! Cine se duce la el?

― Să mergem toţi! îşi aminti Dan o propunere mai veche. Poate că-l impresionăm şi-l jumulim de barcă...

Cireşarii porniră în grup, doi cîte doi, tăcuţi, abia atingînd pămîntul cu vîrfurile picioarelor. Mersul acesta de fantomă fusese hotărît inconştient de Maria şi Dan care conduceau şirul. Cînd ajunse în apropierea chioşcului de lemn, grupul se desfăcu iute în evantai, înconjurînd banca pe care se afla Petrăchescu. Vînătorul sări în sus ca împins de un arc ascu­ţit, iar mîinile i se înfipseră fulgerător în buzunare:

― Ce-i?... Ce-i?... bîigui el.

― Bună seara! îl salutară în cor cireşarii.

― Ce doriţi dumneavoastră? întrebă el încă nedumerit.

― Nu vă amintiţi...? începu Ursu. V-am întîlnit la Movilă, atunci cu barca...

Vînătorul îi privi cu atenţie, la început cam neîncrezător, dar încetul cu încetul se dezmetici. Trei dintre cei care-l în­conjurau nu-i erau necunoscuţi. Ba chiar îi zîmbi unui al patrulea, lui Ionel. Răsuflă uşurat, apoi se aşeză pe bancă:

― Ia uite, dom'le! Vas' că voi eraţi! Am crezut că vrea să mă atace cineva, şi zău că nu i-ar fi. mers bine, pe cinstea mea... Ei! V-aţi răzgîndit?... Vă duceţi în altă parte? Staţi, staţi... că vreau să vă mai spun ceva: Nu-i frumos să vă ţineţi de coada omului. Nu-i frumos! Pe cinstea mea!

― Treceam întîmplător prin parc, se scuză Victor. Şi fiind­că v-am zărit...

― V-aş fi primit cu mai multă bucurie acasă... Aici, după cum vedeţi, nu pot să fiu o gazdă prea bună, pe cinstea mea. Nu pot să vă ofer nimic... doar nişte vorbe. Dar mai întîi aşezaţi-vă pe bancă... Nu! Nuuuu... Mai întîi domnişoarele, că aşa e obiceiul, şi dacă rămîne loc, şi cavalerii...

Vorbăria vînătorului nu prea îi plăcea lui Victor. Părea un preludiu ameninţător, primejdios. Tocmai cînd luase hotărîrea de a-i spune pe şleau pentru ce îndrăznise să-i tulbure visarea, Petrăchescu începu cu vocea lui piţigăiată:

― Da, dom'le... Sînt exact şase! Extraordinar, pe cinstea mea!... Nemaipomenită coincidenţă... Acum vreo... da, dom'le! exact cu patruzeci de ani în urmă... ca să vezi cum a trecut timpul, pe cinstea mea! Extraordinar!... Da, dom'le! Eram la Cerboaica, la Poiana Cerbilor... E un loc vestit acolo... lu­mea îi spune Cerboaica, pe cinstea mea! Loc vestit... Tot şase eram, şase băieţi ca voi, şase aşi dom'le, un care şi ju­mătate, şase aşi îndrăzneţi, puşi numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea!

Înfricoşată că vînătorul e pus pe o poveste lungă, Lucia profită de prima pauză pentru a-l întrerupe:

― Nu vă supăraţi, dar n-am vrea să vă reţinem. Poate că aveţi treburi...

― Nu mă supăr, pe cinstea mea! Chiar îmi face plăcere să stau cîteodată de vorbă cu tinerii...

Înfrîntă, Lucia îşi căută o ultimă consolare: să numere în gînd de cîte ori va spune vînătorul "pe cinstea mea".

― Cum vă ziceam... Da, dom'le... Eram la Cerboaica, şase băieţi ca voi, şase aşi, puşi numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea...

― Una! greşi cu voce tare Lucia.

― Poftim?! întrebă vînătorul, dar neprimind nici un răspuns se grăbi să continue: Eram la Cerboaica...

― Şase băieţi ca noi, îl îngînă Maria, şase aşi...

― Un care şi jumătate, adăugă imediat Dan.

― Exact, dom'le, pe cinstea mea! Stăteam acolo pe un bu­tuc.!. Acolo ne adunam, la trunchiul prăbuşit, pe cinstea mea! Şase şi eram, un care şi jumătate şi toţi în jurul unui ţintaş faimos... Asul aşilor, ce mai, dom'le, chintă roială, nu alta... Îl chema Dobrescu, pe cinstea mea... Stăteam în jurul lui la bu­tuc, exact cum staţi voi acum în jurul meu... Extraordinar, dom'le! Dacă m-aş numi Dobrescu, mi s-ar părea că sînt la Cerboaica, pe cinstea mea!... Ba nu! Fiindcă noi ne întîlneam mai pe întuneric, da, dom'le, spre miezul nopţii... Dacă ar fi mai tîrziu, şi dacă eu m-aş numi Dobrescu, şi dacă am fi la Cerboaica, da dom'le, extraordinar, pe cinstea mea...

― Poate că o să ajungem şi noi la miezul nopţii, spuse cu voce jalnică Dan.

― Asta ar fi grozav, domle, pe cinstea mea... Ar fi exact ca atunci... Adică, staţi... Ar trebui să fim şi la Cerboaica, la butuc...

― Şi ar trebui să vă numiţi Dobrescu, îşi aminti Maria.

― Da dom'le... Uitasem, pe cinstea mea. Ar trebui mai întîi să mă numesc Dobrescu...

― Nu v-aţi gîndit să vă schimbaţi numele? întrebă Dan.

― M-am gîndit, dom'le, m-am gîndit acu' un minut, pe cin­stea mea... dar e prea multă pierdere de timp, şi mie nu-mi place să-mi pierd timpul, pe cinstea mea... da, dom'le... Era spre miezul nopţii, sigur trecut de zece, poate chiar spre unsprezece... şi era cald, dom'le, nemaipomenit! Ni se coceau creierii în cap, dom'le, pe cinstea mea... De unde dogoarea aceea?... Nu ştiam... Parcă se ascunsese soarele în butuc, dom'le, aşa frigea aerul... Cum ni se mai coceau creierii în cap, dom'le! Dar eram aşi mari, pe cinstea mea! Nu ne clinteam din jurul lui Dobrescu. Îl ascultam, dom'le, şi el ne spunea is­prăvi vînătoreşti, şi noi îl ascultam, şi era cald, dom'le, nemaipomenit, parcă ardea tot pămîntul, pe cinstea mea...

― Şi cum de-aţi rezistat? întrebă Victor, gîndindu-se bineînţeles la cireşari, nu la vînător.

― Cum să nu rezistăm, dom'le, dacă era Dobrescu în mij­locul nostru, pe cinstea mea? Ţintaş, chintă roială, dom'le. Am fi rezistat oricît... Ehei! Pentru voi e-o plăcere: seară, ră­coare, pe cinstea mea... Şi nici eu nu cred că-s mai prejos decît Dobrescu... Să-i dăm cezarului, nu?... Sînt, dom'le, ţin­taş ca Dobrescu... Dacă v-ar frige acum căldura, dacă aţi simţi şiroaie de sudoare, ca noi atunci, mare lucru, dom'le, pe cinstea mea!

― Povestea bine Dobrescu? întrebă Maria ca în vis.

― Ca la vînătoare, dom'le! Povestea nemaipomenit, pe cin­stea mea... De la el am învăţat şi eu să istorisesc... Ehei! întîmplările nu se povestesc aşa, la întîmplare, dom'le...

Cireşarii răbdau îngrozitor, îşi sacrificau maxilarele şi pumnii încordaţi, îşi sacrificau sîngele şi părul care-i înţepa adînc cu fiecare fir, în speranţa nebună că pînă la urmă vînă­torul le va împrumuta barca de cauciuc. Meritau nu o barcă, ci o flotă întreagă pentru supliciul pe care-l îndurau.

― Da, dom'le, oftă vînătorul. Stăteam în jurul lui Dobrescu, toţi şase, şi povestea, dom'le, povestea ca în cărţi, pe cinstea mea...

5

În timp, ce cireşarii ascultau în parcul mohorît nemaipo­menitele povestiri ale vînătorului, blestemîndu-şi zilele şi nopţile, şi căpătînd o ură sălbatecă faţă de toate bărcile de cauciuc de pe pămînt, în altă parte a oraşului, într-un cerdac acoperit de iederă, un prichindel cu nasul cîrn şi cu părul nu­mai vîrtejuri trăia clipe mai nesuferite. Îl alungase pe Ţîngulică undeva în curte şi nici nu-i lua în seamă, sau poate nu-i auzea, scheunatul sfîşietor. Parcă era o pernă cu ace prichindelul. Se învîrtea fără nici un rost, se oprea, se clă­tina ameţit, şi iar se învîrtea, şi mii de ace îl înţepau, sau îl ameninţau cu înţepături. Uneori îşi lua inima în dinţi, pornea neînfricat spre biroul luminat, dar în clipa cînd ajungea la uşă şi-l vedea pe taică-său aplecat asupra planşelor, îşi simţea inima ca un purice şi făcea cale întoarsă. Hotărît lucru! Tic nu era în apele lui. Orice acuzaţie i se putea aduce prichindelului, dar nimeni nu putea să-l învinuiască de lipsă de curaj... Şi, cu toate aces­tea, nu era în stare să pună mîna pe clanţă şi să treacă pragul! El, care... Pentru a-şi face curaj, începu să-şi amin­tească nişte isprăvi care-i duseseră faima în toate locurile stăpînite de puştii oraşului.

Odată, în timpul unei ore de matematică, după ce răspunse atît de inspirat şi de îndrăzneţ încît profesorul, de obicei posac şi zgîrcit la vorbe, făcuse din el un adevărat Gauss, profitînd de un moment de neatenţie a dascălului, adică de momentul cînd îi trecea nota în catalog, deschise la repezeală geamul şi, fără nici o ezitare, se aruncă în vid... adică se prinse cu mîinile de o creangă de arţar, pe care avusese grijă s-o studieze şi s-o verifice la rezistenţă. Colegii nu ştiau însă de antrenamentul lui, dealtfel făcut în cea mai mare taină, ştiau doar că sala lor de clasă se află la etaj, la vreo nouă metri deasupra pămîntu­lui. Se lăsase o asemenea tăcere disperată în clasă, încît rămase şi profesorul înmărmurit. Un minut de moarte inex­plicabilă, apoi se auziră ciocănituri în uşă, ciocănituri obişnuite, dar care în atmosfera aceea păreau explozii de bombe. Primul îşi reveni profesorul. În loc să-l invite pe cel care ciocănea, se duse el să deschidă uşa şi în cadrul ei era... Tic! Profesorul se dădu doi paşi înapoi, îşi scoase ochelarii, su­flă în ei, apoi şi-i şterse cu batista. După ce şi-i potrivi din nou pe nas, se apropie de uşă şi cercetă pe îndelete apariţia cu nas cîrn, nu fără să se uite din cînd în cînd spre o bancă goală de lîngă fereastră. În ciuda calculelor fulgerătoare pe care le făcu, profesorul, dealtfel renumit pentru rapiditatea neverosimilă cu care rezolva orice probleme, tot nu înţelese ce se întîmplase. Elevul pe care-l ascultase cu cîteva minute înainte, micul Gauss, nu fusese de fapt în clasă! de ieşit nu avusese pe unde să iasă, pentru că sala avea o singură uşă şi ea se afla la cîţiva paşi de catedră... Se văzu nevoit să încerce rezolvarea problemei apelînd la absurd... Frecuşul noduros pe care l-a primit Tic pentru această ispravă, la cancelarie şi acasă, e altă poveste...

Altă dată, în miezul zilei şi în plină stradă, oprise o maşină nouă, pe care pusese de multă vreme ochii, şi care i se părea din cale afară de arogantă. Maşina trecea cu o viteză nebună, dar el izbuti s-o oprească, înţepenindu-se pur şi sim­plu ca o cruce în mijlocul străzii. Şoferul amator, un tînăr cu barba neagră, ascuţită, o adevărată huidumă, îl întrebă îngrijorat dacă s-a întîmplat ceva.

― Vă rog să nu vă supăraţi, îi răspunse prompt prichin­delul. Am pariat cu puştii ăia de peste drum că o să opresc maşina şi că o să vă spun c-am oprit-o din cauza pariului...

Cele două domnişoare, un cavaler şi bineînţeles şoferul, adică toţi pasagerii maşinii, făcură mare haz auzind şotia prichindelului cu argint viu în ochi.

― Şi am mai pariat, continuă Tic, că dumneavoastră o să rîdeţi ca proştii, că eu o să vă spun exact ce v-am spus, iar şoferul cu cioc o să fugă după mine...

Ca-n celebra baladă a duelului din "Cyrano", gesturile ri­valilor erau cele comandate de Tic. Şoferul cu cioc sări din maşină, repezindu-se ca un ogar după originalul spadasinel. Startul prichindelului fusese însă perfect, aşa că avansul era destul de mare pentru a-i da răgazul să-şi întoarcă, în fugă, capul şi să termine fraza:

― ... fără să mă prindă!

Într-adevăr, şoferul nu-l prinse pentru simplul motiv că înaintea celor doi alergători se ivi un gard uriaş, probabil cel mai înalt din oraş. Gardul avea o singură crăpătură, îngustă cît palma, dar Tic se strecură prin ea ca fulgerul. Şoferul ră­mase în partea cealaltă, doar cîţiva centimetri îl despărţeau de Tic, cei mai lungi centimetri pe care-i întîlnise în viaţa lui. Neputincios, se învîrti de cîteva ori în faţa crăpăturii, mîrîind înjurături grele, nu de şofer, ci de birjar; semăna cu un dulău furios că jevruţa care-l jignise îi scăpase printre labe. Se întoarse spre maşină cu senzaţia că e îmbrăcat în urzici, dar pe drum îi zări pe puştii cu care pariase Tic, orbiţi de lacri­mile unui rîs fără sfîrşit, aşa că făcu o scurtă escală printre ei: lacrimile deveniră şi mai abundente, dar cauza lor, din pă­cate, se schimbase, lucru pe care Tic îl prevăzuse cu precizie şi chiar îl dovedi cîteva minute mai tîrziu, cînd pericolul se îndepărtă cu 120 de kilometri pe oră. Prichindelul scotoci buzunarul unui păgubaş şi scoase de acolo o hîrtiuţă pe care era scris negru pe alb: "Şi dacă n-o să primiţi o chelfăneală numărul unu, înseamnă că am pierdut pariul. Tic". Stre­curase hîrtia în buzunarul străin în timp ce perfecta pariul... De fapt, ciufuliciul nu avea nimic cu maşina şi cu pasagerii ei, ci cu puştii cu care pariase, nişte derbedei care toată ziua nu făceau altceva decît să arunce cu pietre în maşini. Nu putea să-i lecuiască decît printr-o chelfăneală competentă. Cam aşa se scuzase el acasă, în ora destăinuirilor. Chiar ier­tat pe jumătate, păcatul mărturisit îi atrase nişte sancţiuni destul de sonore, pe care le primi însă fără să crîcnească sau să clipească. Oare avea cineva dreptul să-l acuze de frică?

Şi iată că-i era teamă să apese clanţa şi să treacă pragul biroului pentru a-l ruga pe omul cel mai drag să-i dea voie să plece cu expediţia cireşarilor. Încuviinţarea cireşarilor nu-l interesa... La urma urmei, puteau să se ducă dracului, pen­tru că nici unul nu-i vorbise despre expediţie... Dacă i-ar da voie tăticul, ce mai surprize le-ar face!... Ideea acestor sur­prize-pedepse, pe care le meritau cireşarii, îl umplu de avînt pe prichindel. Se pomeni deodată că bate în uşă, sau poate că îşi auzea bătăile inimii, apoi fără să-şi dea seama dacă i s-a răspuns, intră în birou.

― Ce s-a întâmplat, dom' şef? îl întrebă inginerul. Mi s-a părut mie, sau chiar te învîrteşti de cîtva timp prin faţa uşii?

― Chiar! răspunse Tic.

― Atunci ar fi cazul să răspunzi la prima întrebare...

― Ce înseamnă, tăticule, a me?

Inginerul îl privi fără să-l înţeleagă:

― Despre ce a me e vorba? O nouă boacănă?

― Nu, tăticule... Ce înseamnă ora cinci a me?

― Asta era! se dumiri inginerul. Ora 5 a.m.! Înseamnă ora cinci dimineaţa.

Primul succes îl repurtase uşor. Cu un curaj de zile mari, trecu la cucerirea celui de al doilea:

― Tăticule... Vreau să merg şi eu în expediţia Mariei.

― Nu! răspunse inginerul, aplecîndu-şi privirile în hîrtii. Era un răspuns prea calm şi Tic înţelese că totul e pierdut.

Măcar dacă ar descoperi cînd şi unde a făcut greşeala. Altce­va? Zadarnic! Ştia că n-are nici un rost să mai insiste. Tatăl său nu-şi întorcea niciodată cuvîntul. Fir-ar să fie! Oare cînd, oare unde greşise?...

Prichindelul însă nu greşise. Orice-ar fi făcut, oricum s-ar fi prezentat în faţa lui taică-său, oricînd s-ar fi înfăţişat, ar fi primit acelaşi răspuns. Avu totuşi puterea să părăsească biroul cu o mină indiferentă:

― Bine, tăticule... Noapte bună...

Dar cînd ajunse pe cerdac îl podidiră lacrimile.

Noapte bună... Inginerul Florescu avea mare nevoie de o asemenea urare, pentru că presimţea o noapte rea. De cînd sosise acasă aştepta întrebarea lui Tic. Era mirat că n-o auzise mai demult. Ştia că Tic va suferi cu lacrimi şi cu con­vulsii, dar prefera să-l ştie acasă, suferind astfel, decît să şi-l închipuie prin locuri necunoscute, pline de primejdii. Oare fusese crud?... Nu mai avea importanţă.

Tic era trist, foarte trist, abia îşi stăpînea plînsul. Dar nu-şi judeca tatăl. Mintea lui tot mai căuta spărturi prin zidul pe care îl ridicase răspunsul crud. Încă nu voia să se dea bătut. Căuta cu încăpăţînare îngeri salvatori, îşi aminti şi basmul cu fata cea mică de împărat, cutia fermecată... dacă ar fi ştiut moş Timofte unde e ascunsă Cutia fermecată... dar la ce i-ar mai putea folosi cutia? De ce să-l mai necăjească pe moş Timofte?... Vizibil sau invizibil, totuna era. Răspunsul exista... Subit, îl fulgeră o idee, o idee nemaipomenită... Fără să mai piardă o secundă, zbură prin casă, deschise uşa biroului şi întrebă cu un aer oarecare:

― Tăticule, îmi dai voie în oraş pentru jumătate de oră? Cu acelaşi ton oarecare, inginerul îi răspunse:

― Poţi să te duci pentru jumătate de oră...

Tic închise uşa cu grijă, făcu trei paşi leneşi, apoi se des­prinse ca o săgeată.

Nici Ţombi, uimit peste măsură, nu izbuti să ţină pasul cu goana ultimei speranţe.

6

În parc, cireşarii simţeau pentru prima dată, şi se rugau tuturor sfinţilor şi diavolilor să fie şi ultima, realitatea unui verb: a fi sleit. Erau sleiţi, toţi.

― Da, dom'le! spunea vînătorul. Dobrescu era o adevărată chintă roială. La as, pe cinstea mea! Ardea butucul lîngă noi, parcă era umplut cu jar, acolo la Cerboaica, şi noi eram şase, veseli, dom'le, şi-l ascultam ca pe un sfînt, şi ni se coceau creierii în cap, dar nu ne mişcăm de lîngă butuc, pe cinstea mea. Dacă ne-ar prinde şi pe noi miezul nopţii, şi dacă am fi la Cerboaica...

― Şi dacă v-aţi numi Dobrescu... spuse Dan cu ultimele puteri.

― Da, dom'le! Ar fi şi mai exact, pe cinstea mea!

― O sută patruzeci şi nouă, oftă Lucia cu o voce de muribund.

― Poftim?! Nu în patruzeci şi nouă... V-am spus, pe cinstea mea! Exact cu patruzeci de ani în urmă, dom'le!... Cum ne mai povestea Dobrescu! Ehei! Toţi vînătorii mari trebuie să ştie să povestească, dom'le, pe cinstea mea!

― Pe cinstea mea! aproape că urlă Ursu. Nu vreţi să ne împrumutaţi barca dumneavoastră pentru cîteva zile?

Vînătorul îi trecu în revistă de parcă atunci ar fi apărut în faţa lui:

― Barca mea? Care barcă?

― Barca dumneavoastră de cauciuc! explodă şi Lucia. V-o aducem înapoi intactă. Şi ne-am gîndit şi la chirie... Sau dacă vreţi v-o cumpărăm...

― Vas'că tot plecaţi!... Dom'le, zău!... Şi tot la Lacul Păstrăvilor, pe cinstea mea? Da?...

Înţelegînd că tăcerea tinerilor însemna de fapt un răspuns, vînătorul se strădui să-şi adune în vorbe toată pu­terea de convingere:

― Dom'le, eu v-am avertizat! Să nu-mi spuneţi pe urmă că nu v-am zis, pe cinstea mea! Dom'le, acolo-i iad, dom'le, aco­lo-s primejdii, nu glumă. Pîndesc primejdiile ca lupii. Ba şi lupii sînt acolo, pe cinstea mea. Iar lacul n-are fund. M-am chinuit de vreo zece ori să-i ating fundul, dom'le, pe cinstea mea, şi nici dracul n-a putut...

― Poate că n-aţi nimerit dumneavoastră dracul cel mai isteţ, spuse Dan cu jumătate de glas.

― Dom'le, v-am spus! Şi dacă nu v-am spus, vă repet, pe cinstea mea... Să vă ferească Dumnezeu de vîrtejurile de pe Lacul Păstrăvilor. Şi Dobrescu ne-a spus asta, pe patul de moarte, pe cinstea mea! Sînt adevărate uragane, cataclisme...

― Dumneavoastră aţi fost pe-acolo?

― Am fost, dom'le! Am fost de vreo două ori. Odată m-a prins un vîrtej şi m-a izbit cu tot cu barcă de fund, că era să-mi crape ţeasta, pe cinstea mea...

Cireşarii nu mai luau în seamă aiurelile din spusele vînă­torului. Erau şi ei cuprinşi de un amoc special. Voiau cu orice preţ să-i smulgă barca.

― Nu se poate să nu reziste barca dumneavoastră! încercă Maria să-l linguşească.

― Singura barcă, dom'le, singura care poate să reziste, pe cinstea mea. Altminteri sînt vîrtejuri. Şi mai sînt şi altele, mai rele şi mai cumplite ca vîrtejurile, pe cinstea mea. Dom'le, vă spun eu! Pe lac umblă duhuri necurate. Toate grotele sînt pline de strigoi şi stafii... Duhuri adevărate, dom'le, nu vorbe şi născociri, pe cinstea mea...

― Le-aţi văzut şi dumneavoastră? îl întrebă Ionel.

― Aşa cum vă văd aici, în jurul meu. Nişte stafii de doi metri. Şi urlau dom'le, de-ţi sfărîmau creierii. Cine le-a văzut o dată, n-a mai rămas om întreg, pe cinstea mea!

― Precis! îl aprobă Victor.

― Da, da, dom'le! Eu nu mă înşel. Eu am ochi buni. Şi Do­brescu la Cerboaica mi-a spus: "Băiete! Ai ochi buni!" Lucru mare, dom'le, pe cinstea mea!

Dan nu mai putea răbda. Se strădui doar să întrebe cu un ton cu care se întreabă de obicei cît e ceasul, sau unde se află prima cutie poştală:

― Vă bateţi joc de noi sau şi-a bătut cineva joc de dumnea­voastră?

Vînătorul se ridică demn de pe bancă:

― Dom'le, nu-ţi permit! Şi te rog să fii cuviincios! Ştii dum­neata cu cine vorbeşti? Pe cinstea mea! Chiar atunci, la Cerboaica, Dobrescu mi-a spus...

― Atunci te rugăm să ne spui şi dumneata nouă! îl între­rupse Dan. Ne dai sau nu barca?

Ultimatumul îl înfurie rău pe vînător:

― Dom'le, să vă fie ruşine! dacă n-ar fi aici băiatul lui dom' director, aş putea spune că sînteţi nişte măgari serioşi, pe cinstea mea!

Băiatul lui dom' director înţelese că e momentul să intervină:

― Vă rugăm foarte frumos să ne spuneţi măcar dacă puteţi sau nu puteţi să ne împrumutaţi barca.

Petrăchescu îşi plecă neputincios umerii în faţa lui Ionel:

― Dragă dom'le, asta nu se poate. Odată s-ar fi putut, dar acum nu se mai poate... Barca am vîndut-o de mult, pe cin­stea mea!

Cireşarii simţiră cum crapă fierea în ei. Oare cine şi de ce îi pedepsise cu o asemenea tortură?

Dan se repezi spre vînător ca un smintit. Noroc că-l opri Ursu în ultima clipă.

― Bine, dom'le, ţipă Dan. Nu puteai să ne spui asta înainte de a ne amesteca sîngele şi creierii cu tot felul de butuci şi Dobreşti şi Cerboaice şi atîţia alţi cretini?

Vînătorul spumegă de furie. Cuvintele îi ieşiră din gură ca nişte proiectile:

― Dom'le! Pe cinstea mea!

După care plecă scurt, milităreşte.

Ursu închise ochii şi se prăvăli ca un butuc pe bancă:

― Dom'le! Dacă mai stătea un minut, smulgeam copacul ăsta şi i-l puneam în locul pălăriei, cu tot cu rădăcini. Pe cin­stea mea!

Copacul cu pricina era cel mai mare din tot parcul.

7

Noaptea era în plină putere. Cu beznă groasă, cu zgomote neaşteptate, cu nenumărate taine. Şi cu o lună care-i încîlcea desişurile.

La un colţ de stradă, doi băieţi care se aliaseră cu duhurile rele ale nopţii se sfădeau pe şoptite:

― Du-te tu, bă caracatiţă anchilozată!

― De ce nu te duci tu?

― Ţi-e frică, blegule! Ţi-au rămas oasele în palton...

― Mie?! Nu vezi că tremuri ca o buleandră nespălată?

― Dacă nu-ţi pui belciug în falei, îţi dau limba la şmirghel, idiotule. Caută-te în pantaloni...

Ei erau: Sergiu şi Pompilică. Se îndemnau unul pe altul, în limbajul lor obişnuit. Puneau la cale o fărădelege, dar încă le lipsea curajul.

― Va să zică nu te duci? Vreau să ştiu sigur!

― Ia n-o mai fă, bă, pe şeful. Cine eşti la urma urmei? Un bou... Eu mă întorc...

― Stai, bă! Mi-a venit o idee grozavă! Ce-ar fi să mergem amîndoi?

― Eu zic că ţine. Mergem amîndoi...

Le trebuise jumătate de oră ca să descopere soluţia cea mai simplă. În sfîrşit, porniră, dar numai după ce se zgîiră în toate direcţiile. Mergeau în vîrful picioarelor, lipiţi de garduri şi de umbre, ca doi oameni cu gînduri necurate... O stradă... altă stradă... O casă mare, cu lumini multe, în preajma căreia înţepeniră cîteva clipe.

― Casa lui Ionel, şopti Pompilică. Vezi ce bine mi-a prins harta? Idiotule...

― Cine nu ştie că asta e casa lui Ionel, găgăuţă?

Îşi continuară drumul, tot în umbra gardurilor, ferindu-se să facă vreun zgomot. Se opriră la un colţ, nu prea departe, în faţa unei porţi solide. Se uitară în curte. Nici o mişcare. Nici un zgomot nu tulbura liniştea nopţii. O căsuţă ca o jucărie, încolăcită toată în verdeaţă, se zărea vag în razele lunii. Una dintre ferestre era luminată.

― Dacă e acasă, îi cerem cu împrumut manualul de fizică, şopti Sergiu. Îi spunem că ne preparăm pentru corijentă.

― Tu crezi că-i chiar atît de fraier? Să nu miroasă ceva şi să iasă jale...

― Nu, mă! îl ducem uşor. Îi spunem că plecăm amîndoi, mîine dimineaţă, la ţară pentru toată vacanţa. Zicem şi o chestie cu pierderea cărţilor... Scăpăm...

― Scăpăm, acceptă Pompilică, dar adio cu planul...

― Poate că nu-i acasă... Dă doamne!

Puşlamalele îşi făcură curaj şi intrară în curte. Pînă în faţa casei rezistară uşor. Acolo însă iar îi cuprinse dîrdîitul şi dispreţul reciproc.

― Hai, mă! Ce-ai îngheţat?... N-o să ne omoare pentru că am venit să-i împrumutăm cartea de fizică...

Sergiu îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşă. Dinăuntru se auzi vocea unei bătrîne:

― Intră, mamă, intră, că-i descuiată uşa...

Se îmboldiră unul pe altul, dar intrară amîndoi odată. Abia încăpură pe uşa strimtă.

― Bună seara! Ursu nu-i acasă?

― Nu-i şi nici nu mi-a spus unde se duce, dar staţi jos, mamă... Trebuie să vină, că mîine pleacă şi mai are nevoie de somn...

― Am venit să împrumutăm o carte de la el, spuse Sergiu. Plecăm şi noi mîine...

― Dac-aţi venit numai pentru asta şi dacă plecaţi şi dum­neavoastră, atunci căutaţi cartea în odaia lui... E păcat să pierdeţi timp aşteptîndu-l...

Musafirii se grăbiră să-i mulţumească băbuţei, apoi in­trară în camera lui Ursu. O încăpere mică, strălucind de curăţenie, în care fiecare lucru îşi avea locul său. Cărţile de şcoală se găseau pe masă. Pompilică începu să caute prin ele. Sergiu, în schimb, umbla după altceva. În sfîrşit, găsi obiectul dorit: o haină subţire, uşoară, de excursie, făcută parcă numai din buzunare şi buzunarele. Cu o iuţeală de scamator, deschise un buzunar şi strecură înăuntru un obiect lucios, de lemn, un fel de cutiuţă mai mică decît o tabacheră. Atît! Apoi închise rapid buzunarul şi din doi paşi fu alături de Pompilică, tocmai cînd acesta găsi manualul de fizică printre celelalte cărţi.

― S-a făcut! îl înghionti Sergiu. Să ne grăbim!

Ieşiră din camera lui Ursu cu atîta bucurie în priviri şi în gesturi de parcă se plimbau prin încăperile raiului. Pompilică ţinea manualul ca un permis de liberă trecere. Mulţumiră foarte politicos băbuţei, care împletea cu andrelele o flanelă pentru băiatul ei, apoi îşi făcură vînt pe uşă. Cînd ajunseră în mijlocul curţii, auziră poarta deschizîndu-se. Amîndoi simţiră în aceeaşi clipă cum li se moaie genunchii. Asta spre norocul lor. Pentru că se pomeniră lungiţi în iarbă, fără să-şi dea seama dacă s-au trîntit singuri sau dacă au căzut. Spre surprinderea şi fericirea lor, silueta care alunecă pe lîngă ei şi vocea pe care o auziră nu aparţineau lui Ursu.

― Madam Teodoru! Madam Ursu! se auzi vocea alarmată a unei femei.

În momentul cînd femeia cu voce de sfredel trecu pragul casei lui Ursu, două pete negre ţîşniră din iarbă.

― Bă! E mama lui Ionel! S-o uşchim!

Dacă a se uşchi înseamnă a goni mai repede decît trenul, atunci Pompilică găsise într-adevăr cuvîntul cel mai nimerit.

8

Femeia mărunţică şi slabă, îmbrăcată numai în negru şi îmbătrînită înainte de vreme, deşi nu fusese strigată nicio­dată pînă atunci: madam Ursu, se simţi la început foarte onorată de vizita cucoanei de peste drum. Dar văzînd-o cum e îmbrăcată, în rochie de casă şi în papuci multicolori, şi mai ales observîndu-i paloarea şi agitaţia, înţelese că numai un lucru foarte grav o îndemnase să traverseze strada...

― Aoleu! făcu bunica. Nu cumva şi băiatul dumitale se ţine de pacostea aia care se cheamă bosc?... Doaaaamne, Doamne, numai necazuri am din cauza asta... Mereu vine cîte-o mamă şi se jeluieşte că Ursu i-a stîlcit fecioru'... Şi să mă trăznească Dumnezeu, cucoană, dacă nu se ţin după el ca după urs, rugîndu-se cu ceasurile ca să-i bată... Aşa ceva n-am văzut: să te rogi de om şi să-l plăteşti ca să te bată. Poate n-o să mă crezi, cucoană, dar cu cît îi bate mai vîrtos, cu-atîta sînt mai mulţumiţi... Zău, că s-a întors lumea pe dos... Mama lui Ionel îşi revenise după efortul făcut:

― Nu, madam Ursu, Ionel nu face box... şi accentua ultimul cuvînt cu intenţia generoasă de a-şi învăţa vecina să vor­bească mai corect. Alta-i pacostea, madam Ursu...

Băbuţa făcu ochii mari şi ridică neştiutoare din umeri. Cu­coana se lăsă pe un scaun, după ce se înveli bine, ca scuturată de friguri, în capotul de catifea roşie care atingea cu poalele podeaua.

― Alta-i pacostea, madam Ursu, repetă ea. Bărbatu-meu e plecat la Bucureşti, la o şedinţă cu ministrul. Cred că ştii şi mata că fără el nu se poate face nimic... Şi eu am rămas sin­gură, madam Ursu, şi dumneata eşti singurul om de pe-aici cu care pot să mă sfătuiesc... Chiar adineauri a trecut pe la mine un funcţionar, adică un fel de angajat de-al lui bărbatu-meu... trebuie să-l cunoşti şi dumneata... E vorba de Petrăchescu, vînătorul, maiorul Petrăchescu care-a avut înainte vreme casa aia cu lei la poartă, lîngă podul Pescăriei...

― Cum să nu-l ştiu! Ăla de parcă-i un par şubred cu pălăria în vîrf, ca un cuib. Lumea zice că-i un vînător fără pereche...

― Da, da, madam Ursu, şi-i chiar cum zice lumea. Ştii şi mata că ne aduce în fiecare săptămînă vînat... Ei bine, madam Ursu, i-a părut foarte rău maiorului că nu l-a găsit pe bărbatu-meu acasă ca să-i spună ce primejdie îl paşte pe Ionel... Mi se pare că şi feciorul dumitale pleacă mîine...

― Păi, da, se duce şi Tudorel... Pleacă mai mulţi în zori... Săracii! De luni de zile numai la drumul ăsta se gîndesc...

― Vai, madam Ursu! Cum poţi să vorbeşti aşa?! Cică-s nişte primejdii nemaipomenite pe-acolo... Mi-a spus vînătorul. Ci­că-s numai prăpăstii, ape fără fund, tot felul de dihănii... şi cică mai sînt şi duhuri, madam Ursu... Auzi matale? Cică ies noaptea strigoi şi stafii. Maiorul s-a jurat pe cinstea lui că a văzut tot felul de arătări acolo... Cică le-ar mai fi văzut şi unul Dobrescu, un om de vază... şi una Cerboaica, vreo boieroaică de pe timpuri, pesemne... Mi-a spus că el nu crede să se mai întoarcă cineva viu de tot de acolo... Zău, madam Ursu! M-a rugat să nu-l las pe Ionel, şi m-a rugat să le spun şi celorlalţi părinţi... Iar mata, fiindcă eşti vecină...

Băbuţa ascultase totul, clătinînd mereu din cap, de parcă ar fi acceptat fiecare vorbă a cucoanei în capot roşu.

― Apoi nu zic că n-or fi primejdii şi fiare, spuse ea. Numai că primejdii întîlneşti oriunde, la tot pasul. Treci pe stradă, îţi cade o cărămidă în cap, sau te împiedici şi-ţi rupi un pi­cior... Ba şi-n casă, poţi s-aluneci pe-o scară şi te duci de-a dura pînă-n mormînt, cum s-a întîmplat mai an cu madama aceea de-i zicea "tărăboanţa", madam Vasiliu. Dar şi fiare întîlneşti la tot pasul, unele de-adevăratelea, altele cu chip de om... Şi-aici la noi, pe coasta dealului sînt lupi, iarna. Ş-or fi şi vara. D-apoi în codri!... Dar duhuri şi strigoi şi arătări, astea-s basme, cucoană, astea-s scorneli bune pentru speriat copii de ţîţă.

Mama lui Ionel strîmbă puţintel din nas auzind cuvîntul vulgar folosit de madam Ursu. Dar asta îi trecu repede. Altce­va o enerva la culme: bătrîna nu voia să dea crezare spuselor vînătorului.

― Adică mata nu crezi în duhuri, madam Ursu? Doamne fereşte!

― Ce să fac, cucoană, dacă în cincizeci de ani n-am întîlnit nici un duh, nici bun, nici rău? M-am obişnuit să-mi spun: Fereşte-mă, Doamne, de oameni, că de duhuri mă păzesc singură!

― Adică mata crezi că n-o să se năpustească nici un duh asupra băiatului?

― Să dea Domnul să fie asta singura primejdie, cucoană. În privinţa asta nu-ţi face griji... Alte primejdii nu zic că n-or fi... Dar ca să-ţi rupi o mînă, sau să te juleşti la un picior, astea şi acasă se pot întîmpla. S-or feri ei ş-or scăpa. Şi nu-i rău să se deprindă omul de mic cu de-ale vieţii. Astfel ajunge la vîrsta de însurătoare fricos ca un iepure şi neştiutor ca un pui de coţofană...

― De... ştiu eu, simţi că se linişteşte mama lui Ionel.

― Lasă-l, cucoană! Lasă-l! dacă pleacă şi fete la drum! Ce, ele-s mai ferite de primejdii decît feciorul dumitale? Să-l fi văzut pe doctorul Istrate cum îşi îmboldea fata...

Mama lui Ionel nu mai avea ce să spună. Uitase spaima care o făcuse să traverseze strada, în capot şi-n papuci. Plecă spre casă cu alt suflet. În drum spre poartă chiar îi mulţumi băbuţei pentru curajul pe care i-l dăduse.

― Aşa-i sade bine omului, îi răspunse băbuţa. Să se gîndească frumos la ziua de mîine, că dacă are numai gînduri negre în cap, viaţa nu se mai cheamă viaţă.

― E cam aşa, madam Ursu...

― Ş-apoi să nu te temi... se gîndi băbuţa s-o încurajeze deplin. Dacă feciorul dumitale şi-o sparge capul sau şi-o rupe vreun picior, scapă repede, că le-a dat doctorul Istrate o gean­tă plină cu scule şi leacuri...

Mama lui Ionel simţi că alunecă din capot.

9

La frizeria "Higiena", frizeria cea mai vestită din tot oraşul, cei doi lucrători aşteptau ora de închidere. Unul dintre ei, un bărbat înalt, atît de înalt că parcă natura îşi pierduse simţul lungimii la naşterea lui, dădea în faţa celuilalt un spectacol gratuit de muzică din opere. Aşa făcea el întotdeauna cînd n-avea clienţi. Şi cum acest lucru se întîmpla destul de des, din cauza unor legi vechi, nescrise, care-i obliga pe cetăţenii oraşului să folosească numai briciul propriu şi să se tundă nu­mai în ajunul marilor sărbători, înălţimea-sa devenise cu vremea un artist destul de reputat. E adevărat că auditoriul lui nu era prea numeros: un singur meloman, în persoana colegului său; şi nici repertoriul lui nu era prea bogat: o sin­gură arie, care nu putea fi alta decît nemuritoarea cavatină a strămoşului său de breaslă din Sevilla. Poate că nici aria nu era interpretată cu o fidelitate muzicală exagerată, uneori se mai confundau becarii şi bemolii între ei, se mai prelungeau nişte note, se mai uitau altele... În schimb, artistul punea un asemenea entuziasm şi folosea o asemenea gestică, încît nici Tito Gobbi sau Ricardo Stracciari nu s-ar fi putut măsura cu el. Îşi pregătea aria încovoindu-şi spatele ca un arc. Apoi îşi aşeza un prosop foarte curat pe braţul stîng. Cu mîna dreaptă lua briciul, apoi de acolo din mijlocul camerei îşi prelungea pi­ciorul stîng pînă în pragul uşii. Mîna care ţinea briciul descria un semicerc uriaş care întotdeuna înspăimînta păianjenii refugiaţi în colţurile încăperii. Dar încă nu începea. Mai întîi zîmbea. Apoi rîdea. Apoi ajungea la hohote. Hohotele deve­neau triluri. Începea aria: Hoo, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho!-Hoo!... Iar în timpul trilurilor care expulzau orice intenţie de cuvînt din arie, capul i se mişca multiplu, cu o rapiditate uluitoare: la dreapta, la stînga, în sus, în jos, în faţă, în spate, oblic, cruciş, curb, frînt, rotat, paralel, şi cu o forţă care te băga în sperieţi. Dar nu numai capul participa la această gestică unică. Mîna cu prosopul, animată de forţa oc­tavelor, alunga ultimul pui de muscă din prăvălie, iar cea cu briciul... nu rămînea milimetru cub din spaţiul încăperii care să nu fie ras simplu şi cu perdaf, de zeci de ori, în timpul unei singure reprezentaţii. Cînd artistul ajungea la fragmentul care tradus ar suna cam aşa: "Eu sînt bărbierul cel iscusit", demonstra un asemenea instinct al ariei bărbieritului, bineînţeles dacă există un asemenea instinct, încît în acele clipe oricine putea să înveţe, acolo, sublimul. Gesturi frene­tice, unice, născute din mişcare şi dimensiune, iar cînd începeau piruetele îţi venea să alergi afară ca să vezi dacă nu cumva capul transfigurat al artistului iese prin acoperiş ca un horn. Un picior se înfigea în mijlocul camerei, ca un vîrf de compas, iar celălalt croia cercuri, pe tavan, pieptul îi devenea o gigantică semilună, iar vocea... ei bine! în acele momente, vocea căpăta puteri de canonadă. O cazarmă întreagă trans­formată în cor- ar fi sunat alături de vocea lui precum căderea unui strop de apă lîngă o cascadă. Finalul găsea interpretul în aceeaşi atitudine de la începutul ariei, doar figura lui măr­turisea oboseala drumului spre măreţie. Tot păcatul era că spectacolul avea loc înăuntru şi nu în faţa prăvăliei. N-ar mai fi dus frizeria "Higiena" lipsă de clienţi.

În afară de această meteahnă, uriaşul era un om: pîinea lui Dumnezeu. Meseriaş de mîna-ntîi, inimos, cinstit pînă la naivitate, de o bunătate care uimea lumea, politicos, prieten al tuturor: bogaţi şi săraci, veseli sau necăjiţi, şi în afară de toate acestea era şi cel mai harnic şi mai vestit cititor al bi­bliotecii oraşului. Aproape în fiecare zi se citea în frizerie un roman, aceasta şi datorită sprijinului generos al cetăţenilor care nu făceau niciodată coadă la tuns sau la ras. De aceea, dacă era în anumite toane, uriaşul artist oprea pe stradă cîte un individ nebărbierit şi-i dădea suprema reţetă:

― Vreţi să scăpaţi pentru veşnicie de chinul rasului?... Lăsaţi-vă barbă!

Artistul entuziast şi necunoscut tocmai terminase de cîntat celebra arie şi se hotărî să încheie concertul de noapte pentru că auditoriul, adică tovarăşul lui, în ciuda acutelor şi mediilor care zguduiseră încăperea, adormise în scaun. Cea­sul arăta exact ora închiderii magazinului. Începu să facă ordine mişcîndu-şi braţele kilometrice cu o îndemînare de necrezut. Chiar atunci intră pe uşă Dan... fiul lui. Cireşarul era obosit nevoie mare, abia îşi trăgea picioarele. Venise la frizerie pentru a pleca împreună cu tatăl lui acasă... dar şi pentru a face o scurtă escală. Se lăsă ostenit pe un scaun şi îi povesti lui taică-său, adică începu să-i povestească, ultimele păţanii. Frizerul îi făcu semn să tacă. Zărise, peste drum, o siluetă care venea glonţ spre prăvălie.

― Domnul Wilhelm Teii! tresări dînsul. Te pomeneşti că vrea să se radă!

Contrariat, cireşarul se uită spre uşă... şi abia avu timp să se ascundă după un dulap. Domnul Wilhelm Teii nu era altcineva decît Petrăchescu, vînătorul! Fără să rostească un singur cuvînt, clientul întîrziat îşi ocupă locul în faţa oglinzii şi făcu un semn cu mîna spre barbă. Artistul, cel mai înverşu­nat adversar al oamenilor tăcuţi, îl îmboldi la vorbă:

― Cînd mai plecaţi la vînătoare, maestre?

După cîteva clipe de meditare gravă, Petrăchescu se hotărî să răspundă:

― Dom'le, de astăzi am intrat în concediu. Trei săptămîni nici nu mai dau prin oraş... Puşca şi vînatul şi coclaurile, pe cinstea mea!

― Vă abateţi şi pe la Cerboaica, maestre?

― Dom'le... nu sînt foarte sigur, pe cinstea mea...

― Ce-o fi fost acolo, acum patruzeci de ani! îl zgîndări frizerul... Dobrescu, butucul şi creierii, creierii, maestre!

― Auzi, dom'le! explodă vînătorul. Nişte derbedei nişte mă­gari... Le-am vorbit despre Dobrescu, dom'le, şi despre Cerboaica, auzi dom'le... Măgarii, pe cinstea mea...,

― Ce tot spuneţi?! se miră Figaro. Cum? Nu v-au ascultat în genunchi?... Dar cine erau, maestre?

― Nişte elevi, dom'le, nişte derbedei, prieteni cu băiatul Iui dom' director, pe cinstea mea... Mi se pare că şi băiatul dumi­tale e coleg cu băiatul lui dom' director?

― Mi se pare că da, răspunse Figaro diplomatic. Chiar astă-seară o să-l întreb, maestre.

Răspunsul frizerului fusese dirijat prin semne mute de cireşarul ascuns după dulap.

― Nu cumva pleacă şi fiul dumitale undeva aiurea?

― Am cam auzit eu ceva despre o excursie, spuse Figaro după ce trase cu coada ochiului înspre fiu-său.

― Dom'le! N-ai voie să-l laşi! Acolo-i moarte, dom'le, e nenorocire, pe cinstea mea. Şi Dobrescu spunea...

― Dacă ziceţi dumneavoastră că-i foarte primejdios, nu-l las! Gata!

― Da, dom'le! Şi ar fi bine să le spui şi celorlalţi părinţi. Poate că par eu cam sucit, dom'le, pe cinstea mea, dar nu vreau altceva decît binele lor. Nu-i lăsaţi, dom'le...

Dan părăsise ascunzişul, dar nu ca să tragă mai bine cu urechea la ceea ce spunea Petrăchescu. Nu. Se îndeletnici cîteva clipe cu sculele şi pomezile frizeriei. Figaro îl săpuni vîrtos pe vînător, apoi cu un gest automat luă de pe masă un brici, exact cel pe care i-l împinsese Dan. Cu o rară delicateţe începu să-şi radă clientul, dar Ia fiecare alunecare a briciului vînătorul se zguduia şi scrîşnea din dinţi. Bravul frizer nu reuşea să înţeleagă ce se petrece cu clientul. Niciodată nu-l văzuse atît de nervos. Pînă ce vînătorul nu mai putu răbda:

― Schimbă, dom'le briciul! Vrei să mă distrugi? Pe cinstea mea...

Cînd Figaro îşi privi mai atent unealta, constată cu uimire că are în mînă briciul de făcut aşchii pentru aţîţatul focului. Nici măcar nu avu putere să se scuze. Luă briciul, verificat, şi mişcările lui deveniră şi mai elegante. Chipul vînătorului exprima o adevărată voluptate. După ce spălă faţa clientului, Figaro îl pudră cu generozitate pe obraji, pe gît, pe ceafă. Vînă­torul plăti şi avu grijă, înainte de a pleca, să-i repete frizerului:

― Nu-l lăsa, dom'le, pe cinstea mea. Şi Dobrescu spu...

Dar nu-şi mai termină cuvîntul. Îşi coborî gîtul între umeri şi începu să şi-l frece, îşi zgîlţîi ceafa, îşi pipăi coastele, şira spinării, subsuorile, abdomenul, şi mereu îşi mişca umerii şi-şi cufunda capul, şi-şi zgîria ceafa, şi-şi freca gîtul. Parcă-l apucase o boală necunoscută, dacă nu ţinea cu orice chip să dea un spectacol nocturn de mimică.

Figaro privi îndelung şi uimit silueta deşirată care sărea şi se oprea din loc în loc, şi iar sărea şi iar se oprea.

În prăvălie, Dan, profitînd de singurătate, răsturnă repe­de conţinutul cutiei de pudră într-o pungă de hîrtie. În pungă se afla cel mai neastîmpărat praf de scărpinat din cîte se fă­cuseră vreodată.

10

Lumina încă ardea în biroul inginerului Florescu. Nu era ceva neobişnuit în cartier. Altceva era neobişnuit: vizita pe care o primise inginerul la acea oră tîrzie din noapte. Sur­prinderea sa nu ţinu mult: o clipă, două, pentru că bucuria de a avea un asemenea oaspete birui repede. Moş Timofte era îmbrăcat în costumul lui de zile mari şi ţinea în mînă, ca un talisman, vestita lui pipă.

― Stai, moş Timofte! îl invită inginerul. Stai ca la dumnea­ta acasă. Uite, aici, pe fotoliu...

Bătrînul se aşeză, îşi îndesă pipa, apoi pufăi leneş.

― Aşaaaa... spuse el. Am căzut cam tîrziu, dar ştiam eu că-n odaia asta lumina nu se stinge prea devreme...

― Oricînd eşti binevenit, moş Timofte, asta o ştii matale bine...

Biroul inginerului era plin de dosare şi hîrţoage şi moşnea­gul, văzîndu-le, clătină admirativ din cap:

― Grea treabă ingineria asta... Da' şi frumoasă, zic oa­menii... Şi cînd mă gîndesc că prin clasa a cincea voiai să te faci artist de circ...

De cîte ori îşi amintea întîmplarea, inginerul rîdea. Într-a­devăr, la cinsprezece ani, după un mare eşec şcolar, îşi pusese în gînd să fugă cu un circ şi nimeni nu-i dibuise pla­nul, nici cei mai buni prieteni. Se antrena toată ziua, făcea tot felul de acrobaţii şi jonglerii, imagina numere extraor­dinare. Pe cei de la circ îi cucerise. Şi-n ultima clipă a apărut moş Timofte, înainte de a le spune părinţilor... Rîdea cînd îşi amintea întîmplarea, dar cît de groaznice fuseseră atunci clipele! Oare cum îi dibuise gîndul! Niciodată nu l-a întrebat pe moş Timofte.

― Cum de-ai simţit că vreau să fug cu circul, moş Timofte...

― Abia acum mă întrebi, zîmbi moşneagul. A trecut atîta amar de vreme că nici eu nu mai ştiu bine... Pesemne că te-am văzut prea des făcînd tumbe şi dînd tîrcoale circului. M-am cam mirat şi m-am dus la ei...

― Ai vorbit cu cei de la circ? întrebă inginerul uluit. La as­ta nu m-am gîndit...

― Păi altfel de unde-aş fi ştiut că vrei să pleci?... I-am lu­at din scurt şi mi-au spus totul... Ei, şi fiindcă nu mai e nici un pericol, acum pot să-ţi spun că tare puseseră ochii pe dumneata...

Rîse şi inginerul. Cam în doi peri. Îl încolţeau sentimente şi senzaţii nelămurite.

― Ştii ce n-am înţeles eu, moş Timofte?... Cum de nu i-ai spus nimic tatei...

Bătrînul se emoţionase:

― Parcă mai ştiu... Dar mi se pare că mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că dacă se află ceva acasă o să fugi cu alt circ.

Şi inginerul se emoţionase:

― Cred că aşa s-ar fi întîmplat... Dacă mi s-ar fi spus un singur cuvînt, dacă aş fi simţit un singur gest, aş fi luat-o raz­na în lume... Ăsta-i marele dumitale har, moş Timofte. Ştii întotdeauna cînd şi cum trebuie să îndrepţi ceva.

― O fi cum spui dumneata, acceptă bătrînul cu modestie. Eu mă iau după inimă...

Luat cu vorba, inginerul uitase că este gazdă. Puse repede înaintea musafirului o fructieră plină cu portocale.

― Serveşte-te, moş Timofte... Ca la dumneata acasă...

Bătrînul privi cu luare-aminte portocalele învelite frumos în hîrtie roşie, mătăsoasă. Un gînd neaşteptat i se înfiripa în minte.

― Da' unde găsiţi dumneavoastră portocale învelite cu atîta grijă? iscodi bătrînul.

― În casa inginerului Florescu! răspunse rîzînd cel între­bat. Asta-i una din plăcerile lui Tic: să învelească portocalele, aşa zice maică-sa... Eu mai degrabă cred că plăcerea lui reală e să descopere ascunzişul foiţelor mele roşii. De fiecare dată îl schimb, şi de fiecare dată îl găseşte...

― Eu aş zice că mai degrabă îi place să le învelească, protestă cu blîndeţe moş Timofte.

― Dacă spui matale aşa_; atunci aşa e... Şi chiar e aşa, moş Timofte. Adineauri am glumit...

― Atunci nici eu n-aş vrea s-o mai lungim. Ai spus dum­neata mai înainte că aş avea un har. Poate c-o fi adevărat.

― Da, moş Timofte: Ştii întotdeauna cînd şi cum trebuie să îndrepţi ceva...

― Apoi... te-aş ruga tare mult să-ţi laşi feciorul să plece mîine cu ceilalţi la peşteră.

Inginerul răspunse fără să-şi ridice privirile spre bătrînul care-i aştepta palid răspunsul:

― Îl las, moş Timofte...

Cînd ajunse în curte, moş Timofte se auzi strigat în şoaptă de la o fereastră:

― Plec, moş Timofte?

― Pleci...

Prichindelul cîrn şi ciufulit îşi lăsă, ameţit, capul pe umărul lui moş Timofte. Şi-l apăsă pînă la lacrimi.

Era o noapte groasă, aşa că nimeni n-a putut susţine vreo­dată că l-a văzut pe moş Timofte plîngînd.